CASE OF Y. v. SLOVENIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF Y. v. SLOVENIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A CINCEA

HOTĂRÂREA

din 28 mai 2015

În Cauza Y. împotriva Sloveniei

Cererea nr.

41107/10

Strasbourg

definitivă la 28/08/2015

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art.

44

§

2 din Convenție.

Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Y. împotriva Sloveniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită într-o cameră compusă din Mark Villiger, președinte, Angelika Nußberger, Boštjan M. Zupančič, Ganna Yudkivska, André Potocki, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, judecători, și Claudia Westerdiek, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 31 martie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

41107/10 îndreptată împotriva Republicii Slovenia, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Y. (

reclamanta

),

a sesizat Curtea la 17 iulie 2010, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (

Convenția

). Președintele secției a încuviințat cererea reclamantei pentru păstrarea anonimatului (art.

47 §

4 din Regulamentul Curții).

2

. Reclamanta a fost reprezentată de domnul J. Ahlin, avocat în Ljubljana. Guvernul sloven (

Guvernul

)

a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna B.

Jovin Hrastnik, procuror.

3

. Reclamanta a susținut că procesul penal având ca obiect agresiunile sexuale săvârșite asupra sa a avut întârzieri nejustificate, nu a fost imparțial și a expus-o unor experiențe traumatizante care i-au afectat integritatea persoanei.

4

. La 20 februarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

i. circumstanțele cauzei

A. Contextul general

5

. Reclamanta s-a născut în Ucraina în 1987 și a venit în Slovenia în 2000, împreună cu sora și mama sa, care s-a căsătorit cu un cetățean sloven.

6

. Potrivit reclamantei, în perioada iulie–decembrie 2001, pe când avea 14 ani, a fost agresată sexual în mod repetat de către prietenul de familie X, în vârstă de 55

de ani pe atunci, care, împreună cu soția sa, avea deseori grijă de reclamantă și o ajuta cu pregătirile pentru concursurile de frumusețe.

7

. În iulie 2002, reclamanta și-a informat mama despre agresiunile sexuale comise de X, dar nu a dorit să discute despre acestea cu nimeni altcineva.

8

. La 15 iulie 2002, un preot a depus la Poliția Maribor o declarație în care preciza că mama reclamantei i-a menționat temerea sa că reclamanta fusese violată de X.

B. Ancheta poliției

9

. La 16 iulie 2002, mama reclamantei a depus o plângere penală împotriva lui X, susținând că X a constrâns-o de mai multe ori pe reclamantă să întrețină raporturi sexuale cu el.

10

. La 17 iulie 2002, reclamanta a fost audiată de Poliția Maribor și a descris cum X a constrâns-o la diverse activități sexuale. În ceea ce privește intervalul de timp al agresiunilor, reclamanta a declarat că X a încercat prima dată să o sărute înainte de iulie 2001, când ea a început să lucreze ca model în prezentări de modă. În continuare, reclamanta a descris mai multe situații în care X a agresat-o sexual. Într-una din situații, în timp ce dormea acasă la X, acesta s-a așezat peste ea și a încercat să întrețină raporturi sexuale cu ea; acesta i-a depărtat picioarele cu o mână și cu cealaltă mână i-a acoperit gura ca să o împiedice să țipe, însă a fost întrerupt de fiul lui mai mic care a urcat scările. Într-o altă situație, pe când erau la o piscină, X a pipăit-o în timp ce se aflau în apă. Într-o altă situație, X ar fi dus-o pe reclamantă la un atelier abandonat, deținut de familia lui, și a făcut sex oral cu ea. În plus, potrivit reclamantei, X a constrâns-o la cel puțin trei acte sexuale orale, o dată la el acasă, o dată în garajul societății comerciale a acestuia, iar a treia oară în furgoneta lui parcată în pădurea din apropierea orașului. Reclamanta susține că, în ultima dintre situațiile de mai sus, ar fi încercat să scape; cu toate acestea, necunoscând împrejurimile, s-a întors la furgonetă. Reclamanta a declarat că X a încercat de câteva ori să aibă raporturi sexuale cu ea, dar nu era sigură dacă acesta a reușit să o penetreze. Aceasta a mai afirmat că a încercat să se apere plângând și împingându-l pe X la o parte, dar fără succes.

11

. De asemenea, reclamanta a fost examinată de un expert în ginecologie, care a constatat că himenul ei era intact. În plus, în iulie și august 2002, poliția l-a audiat pe X, care a negat orice raporturi sexuale cu reclamanta, precum și alți trei martori.

12

. În urma unor încercări nereușite de a obține informații concrete de la poliție cu privire la mersul anchetei, mama reclamantei s-a plâns la Parchetul Districtului Maribor.

13

. La 27 iunie 2003, Parchetul a trimis Poliției Maribor o scrisoare prin care cerea să îi fie trimisă imediat plângerea penală depusă împotriva lui X.

14

. La 18 august 2003, poliția a trimis Parchetului un raport în care preciza că reclamanta nu a fost în măsură să facă o prezentare detaliată a acuzațiilor sale și să indice locurile unde au fost săvârșite presupusele violuri. Poliția a constatat că reclamanta a dat impresia că suferă de stres psihologic sever și de teamă față de reacția mamei sale. Poliția a concluzionat că era imposibil să se confirme acuzațiile ei de viol, dar la fel de imposibil era să se stabilească motivele stresului ei emoțional sever.

C. Cercetarea judecătorească

15

. La 28 august 2003, Parchetul a depus o cerere pentru cercetare judecătorească în privința lui X, în baza învinuirilor de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15

ani. În cerere se susținea că X a constrâns-o pe reclamantă la acte sexuale orale și a avut raporturi sexuale cu ea de cel puțin trei ori, împotriva voinței acesteia și deși aceasta a opus rezistență.

16

. La 7 ianuarie 2005, X a fost citat în fața judecătorului de instrucție la Judecătoria Maribor. Acesta a refuzat să dea o declarație orală. La 10 martie 2005, X - reprezentat de un avocat - a depus o declarație scrisă în care a negat învinuirile. Acesta a mai depus un raport medical în care se preciza că brațul său stâng era imobilizat de la naștere.

17

. La 26 mai 2005, judecătorul de instrucție a pronunțat o decizie de începere a urmăririi penale față de X. Acesta din urmă a atacat decizia, însă apelul său a fost respins de completul de judecată prealabilă al Judecătoriei Maribor.

18

. La 17 octombrie 2005, reclamanta a fost audiată în calitate de martor în fața Judecătoriei Ljubljana, care a solicitat desfășurarea audierii acolo deoarece reclamanta locuia în zona respectivă. Audierea a continuat în data de 8 noiembrie 2005. X și avocatul său nu au fost informați despre audiere. În mărturia sa, reclamanta a dat detalii despre data, locul și modul în care au avut loc presupusele infracțiuni. Mai întâi, aceasta a descris agresiunea săvârșită în casa lui X, în timp ce dormea acolo, reamintind faptul că X a fost întrerupt de fiul său. Potrivit declarației reclamantei, a doua agresiune a avut loc atunci când, în loc să o conducă acasă pe reclamantă, X a parcat în pădure și a început să o sărute cu forța. X a dezbrăcat-o apoi pe reclamantă, i-a depărtat picioarele cu o mână și cu cealaltă mână i-a imobilizat acesteia încheieturile mâinilor și din nou a încercat să aibă raporturi sexuale cu ea; dar nu a existat penetrare. Reclamanta a relatat în continuare că în altă zi X a dus-o la atelierul abandonat al familiei și a constrâns-o la un act sexual oral. Aceasta a declarat că a încercat să se elibereze din strânsoarea lui, dar că X i-a imobilizat din nou încheieturile și a pălmuit-o peste față. X a încercat din nou o penetrare vaginală, dar nu a reușit. X i-a impus să nu spună nimănui despre ei, altminteri el va aranja deportarea ei și a familiei din Slovenia. Reclamanta a adăugat că își amintea cu exactitate aceste trei situații și că incidentele au avut loc exact așa cum le-a descris, dar că au mai existat incidente similare în perioada iulie–decembrie 2001.

19

. La 13 și 20 decembrie 2005, soția lui X și un alt martor au fost audiați de către judecătorul de instrucție de la Judecătoria Maribor.

20

. La 13 ianuarie 2006, Judecătoria Koper, la solicitarea Judecătoriei Maribor, a audiat-o pe martora D., care a declarat că reclamanta o informase despre presupusul viol.

21

. La 14 aprilie 2006, judecătorul de instrucție a audiat-o pe martora H., angajată în cadrul societății comerciale a lui X și a soției acestuia. H. a declarat că nu a observat un comportament necorespunzător al lui X față de reclamantă la sediul societății.

22

. La 16 mai 2006, judecătorul de instrucție a desemnat un expert în ginecologie, B., pentru a stabili probabilitatea ca reclamanta să fi întreținut raporturi sexuale în perioada iulie–decembrie 2001. Expertul a consultat-o pe reclamantă, care a refuzat examinarea clinică. Aceasta i-a declarat lui B., printre altele, că, în ciuda încercărilor lui X, nu a existat o penetrare sexuală propriu-zisă. În timpul consultației, expertul a confruntat-o pe reclamantă cu raportul de expertiză ortopedică în care se afirma că X nu și-ar fi putut folosi brațul stâng în modurile descrise de ea, la care reclamanta a răspuns că l-a văzut pe X ridicând unele obiecte grele. De asemenea, B. i-a prezentat reclamantei raportul poliției în care se afirma că aceasta nu a fost în măsură să descrie în detaliu agresiunile sexuale și locurile exacte și a întrebat-o de ce nu a folosit niciun mijloc de apărare împotriva lui X, cum ar fi zgârieturile sau mușcăturile. Reclamanta a răspuns că nu s-a apărat sau că nu s-a putut apăra. La 19 iunie 2006, expertul a întocmit raportul, care s-a bazat pe probele aflate la dosar, inclusiv raportul de expertiză ginecologică din 2002 în care s-a consemnat că himenul reclamantei era intact la momentul respectiv, precum și conversația avută cu reclamanta. Expertul a constatat că nu exista nimic care să indice cu certitudine faptul că reclamanta a întreținut raporturi sexuale cu X în perioada în litigiu. Pe lângă opinia sa medicală, expertul a comentat că existau anumite neconcordanțe în descrierea făcută de reclamantă cu privire la incidentele în litigiu. Rezultă din raport că niciuna dintre pretinsele neconcordanțe nu avea legătură cu vreo problemă medicală.

23

. La 20 iunie 2006, judecătorul de instrucție a desemnat un expert în psihologie clinică, R. Aceasta din urmă, după ce a consultat-o pe reclamantă, și-a prezentat raportul la 4 iulie 2006 și a concluzionat următoarele:

„Începând din 2001, Y. a prezentat toate simptomele specifice unei victime a unei agresiuni sexuale și altor tipuri de agresiuni (simptome emoționale, comportamentale și fizice).

...

Pe lângă consecințele emoționale, fata prezintă modele foarte tipice de comportament față de agresiunea pe care a suferit-o, precum și unele simptome fizice (tulburări de somn, coșmaruri, leșinuri). Simptomele sunt menționate în raport...

Gravitatea consecințelor – fizice si sexuale, în special – este dificil de evaluat în acest moment. Dar, la fel ca cele pe termen scurt, consecințele pe termen lung pot fi estimate. Amploarea lor reală va deveni evidentă în etapele-cheie ale vieții fetei și în situații de stres.

...

Din cauza acestor efecte, care sunt cele mai grave în sfera ei psihologică ... este de o importanță foarte marginală dacă în timpul comportamentului violent al făptuitorului copilul-victimă a suferit deflorarea himenului sau nu...

Modelele comportamentale sexuale pot fi evaluate corespunzător doar de către un expert în psihologie clinică...”

24

. La 15 septembrie 2006, Parchetul Maribor l-a trimis în judecată pe X pentru agresiune sexuală săvârșită împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 15

ani, în conformitate cu art.

183 alin.

(1) și (2) din Codul penal. Contestația lui X față de actul de inculpare a fost respinsă de camera preliminară a Judecătoriei Maribor la 20 octombrie 2006.

D. Procesul

25

. Judecătoria Maribor a programat o ședință pentru data de 27 iunie 2007. Cu toate acestea, termenul a fost amânat la cererea lui X, în baza unui document care preciza că acesta se afla în concediu medical de câteva săptămâni.

26

. S-a stabilit un nou termen pentru 3 octombrie 2007, dar a fost amânat la cererea avocatului lui X. Următorul termen a fost stabilit pentru 12 noiembrie 2007. Cu toate acestea, din cauza absenței unui jurat, ședința a fost amânată. Ulterior, X a informat instanța că urma să plece într-o călătorie de afaceri, motiv pentru care ședința următoare a fost amânată până la 16 ianuarie 2008.

27

. La 16 ianuarie 2008, X nu s-a prezentat în fața instanței. La 17 ianuarie 2008, a prezentat o adeverință (de scutire) medicală.

28

. La 25 ianuarie 2008, avocatul lui X a informat instanța că X i-a anulat împuternicirea avocațială și că din acea dată va fi reprezentat de un alt avocat, M. Instanța nu a primit însă noua împuternicire avocațială prin care M. era autorizat ca apărător al lui X. Deoarece X a fost inculpat pentru o infracțiune ce necesită reprezentare obligatorie, la 28 ianuarie 2008, instanța l-a desemnat pe M. ca avocat din oficiu al lui X.

29

. La 14 martie 2008, instanța a desfășurat o ședință, la care publicul nu a avut acces pe motiv de protejare a vieții private și a moralei publice. Instanța l-a audiat pe X. În cadrul ședinței, avocatul reclamantei a solicitat recuzarea din procedură a lui M., avocatul lui X, pe motiv că în 2001 reclamanta și mama sa l-au consultat cu privire la chestiunile în litigiu. În plus, mama reclamantei a avut o relație intimă cu el. M. a negat că ar fi văzut-o vreodată pe reclamantă sau pe mama ei și a spus că singurul lucru pe care îl știa era acela că avocatul la cabinetul căruia lucrase la vremea respectivă l-a reprezentat pe soțul separat al mamei reclamantei în acțiunea de divorț. Completul a respins cererea reclamantei, hotărând că nu există motive legale pentru a-l exclude pe avocat din procedură.

30

. La 14 martie 2008, X a prezentat observații scrise, susținând că nu putea folosi forța fizică împotriva reclamantei deoarece brațul său stâng prezenta un handicap grav încă de la naștere și era cu 15

cm mai scurt decât brațul drept. X susținea că practic nu-și putea folosi deloc brațul cu handicap. De asemenea, a afirmat că împreună cu familia sa le-a ajutat pe reclamantă și sora ei să se integreze în noua societate și să învețe limba slovenă, în timp ce mama lor se ocupa de activitățile sale private. Potrivit lui X, acuzațiile de agresiuni sexuale au fost determinate de mama reclamantei, care dorea să îl șantajeze pentru bani.

31

. La 14 aprilie 2008, avut loc cea de-a doua ședință de judecată. X a fost audiat de procuror în mare parte cu privire la capacitatea de a-și folosi brațul stâng și în acest sens a recunoscut că, deși de obicei conducea autoturisme cu transmisie automată, uneori conducea și un autoturism mai mic, cu transmisie manuală. Cu toate acestea, când a fost întrebat dacă a condus vreodată un camion, X a răspuns că acest lucru nu are relevanță în cauză, recunoscând totuși că avea permis de conducere pentru toate categoriile de autovehicule. Ulterior, reclamanta a fost chemată să depună mărturie; instanța a încuviințat cererea sa ca X să fie absent din sala de ședință. În timp ce povestea incidentele de agresiune sexuală săvârșite de X, reclamanta a plâns în mod repetat și, din acest motiv, ședința a fost amânată pentru câteva minute. După aceea, M. – avocatul lui X i-a adresat întrebări reclamantei, dorind să afle ce înălțime și ce greutate avea aceasta în perioada în litigiu. Reclamanta a devenit foarte agitată și l-a întrebat pe M. de ce, după ce fusese prima persoană care a aflat povestea ei, acum dorea să afle acele informații și de ce era avocatul lui X. M.

a comentat că asta făcea parte din tactică. Din cauza stresului resimțit de reclamantă, ședința s-a amânat.

32

. La 9 mai 2008, instanța a desfășurat cea de-a treia ședință. Audierea reclamantei a continuat în absența lui X. Când a fost întrebată ce părere are - în retrospectivă - despre situația respectivă, reclamanta a plâns și a afirmat că nu a ajutat-o ​​nimeni și că procedura a fost tergiversată timp de mai mulți ani, timp în care ea retrăia trauma.

33

. La 27 august 2008, reclamanta a formulat o cerere de urgentare, în conformitate cu Legea privind protejarea dreptului la judecarea cauzei fără întârziere nejustificată (denumită în continuare „Legea din 2006”), în vederea accelerării procedurii.

34

. La 26 septembrie 2008, instanța a desfășurat cea de-a patra ședință în absența publicului; în cadrul acesteia, X i-a adresat personal reclamantei peste o sută de întrebări, începând cu un comentariu sub forma unei întrebări: „Este adevărat că mi-ai spus și mi-ai arătat că poți plânge la comandă și apoi toată lumea te crede”. Din procesul-verbal de ședință nu reiese dacă reclamanta a dat vreun răspuns. X i-a adresat apoi reclamantei o serie de întrebări menite să demonstreze că s-au văzut mai ales la reuniunile familiilor lor sau atunci când reclamanta, care avea nevoie de transport sau alt tip de asistență, a căutat în mod activ compania sa. Printre întrebările puse de X s-au numărat următoarele: „Este adevărat că nu te-aș fi putut agresa în seara zilei incidentului, așa cum ai afirmat, în data de 14 aprilie”, „Este adevărat că, dacă aș fi vrut să-mi satisfac nevoile sexuale, te-aș fi sunat cel puțin o dată”, „De ce m-ai sunat în septembrie și mi-ai cerut să te scot din oraș, dacă te-aș fi violat deja de cinci ori anterior acestei date”, „De ce m-ai sunat, din moment ce eu cu siguranță nu te-am sunat niciodată”, sau „Este adevărat că ai cerut în mod expres să mergem doar noi cu mașina în afara orașului, deoarece doreai să vorbești cu mine și să sărbătorești succesul la un concurs de frumusețe”. Reclamanta a insistat că nu l-a sunat pe X și nu a inițiat vreo ieșire cu el, dar că acesta a sunat-o. X a întrebat, de asemenea, dacă reclamanta îi spusese că, atunci când va avea un prieten, va sta întotdeauna deasupra, deoarece dorea să fie partenerul dominant.

35

. De asemenea, X a susținut că acuzațiile de viol au fost puse la cale de mama reclamantei. Prin urmare, acesta i-a adresat reclamantei numeroase întrebări despre mama ei, inclusiv despre cunoștințele de limba slovenă, munca și relațiile personale ale acesteia. În plus, X a confruntat-o pe reclamantă cu raportul medical în care s-a consemnat că brațul lui stâng prezenta un handicap grav. Reclamanta a insistat că l-a văzut pe X folosindu-și brațul stâng în viața de zi cu zi, inclusiv conducând autoturisme, ridicându-și copiii în brațe și transportând ghiozdanele acestora, precum și cutii și sticle. În timpul audierii, X a contestat acuratețea și credibilitatea răspunsurilor reclamantei, făcând ample comentarii despre circumstanțele descrise de aceasta și negând versiunea ei asupra evenimentelor. A continuat să facă acest lucru chiar și după ce președintele completului i-a explicat că va avea posibilitatea să-și prezinte observațiile după ascultarea reclamantei.

36

. În timpul audierii în contradictoriu, X a repetat o serie de întrebări și în cele din urmă a fost avertizat în acest sens de către președintele completului. Mai mult, președintele completului a interzis șapte întrebări despre care a considerat că nu sunt relevante pentru judecată.

37

. În trei ocazii, instanța a dispus o scurtă pauză din cauza agitației și plânsetelor reclamantei. După una dintre aceste pauze, X a întrebat-o pe reclamantă dacă s-ar simți mai bine dacă ar merge cu toții la cină, ca pe vremuri, și poate că atunci nu ar mai plânge atât de mult.

38

. La un moment dat, reclamanta a solicitat instanței să amâne ședința deoarece întrebările erau prea stresante pentru ea. Cu toate acestea, după ce X i-a spus că următoarea ședință putea avea loc abia după data de 19 noiembrie 2008, după ce se va întoarce dintr-o călătorie de afaceri, reclamanta a declarat, plângând, că acesta ar trebui să continue cu întrebările deoarece vrea să termine odată. În cele din urmă, după patru ore de audiere în contradictoriu a reclamantei, președintele completului a suspendat ședința până la data de 13 octombrie 2008.

39

. Soția și soacra lui X, precum și o angajată a societății acestuia au fost audiate în cadrul următoarei ședințe; toate cele trei persoane au afirmat că X putea folosi foarte puțin brațul stâng și cu siguranță nu putea ridica obiecte grele.

40

. La 24 noiembrie 2008 a avut loc a șasea ședință. Chestionarea reclamantei de către X a durat o oră și jumătate. Când a fost întrebată de M. - avocatul lui X, reclamanta a afirmat din nou că i-a spus deja toată povestea cu ceva timp în urmă. M.

a negat acest lucru, declarând că dacă ar fi fost informat, ar fi sfătuit-o pe reclamantă să meargă la spital și la poliție. După ce s-a terminat audierea reclamantei, a fost audiată mama acesteia, în principal cu privire la relațiile ei personale.

41

. La sfârșitul ședinței, M. - avocatul lui X a confirmat că a întâlnit-o pe mama reclamantei în perioada în care a lucrat într-un birou de avocatură împreună cu un avocat care a reprezentat-o ​​într-o acțiune în justiție. Acesta a mai afirmat că va informa instanța în termen de 3

zile dacă va face cerere de recuzare de la reprezentarea lui X în procedura în litigiu. La 25 noiembrie 2008, M.

a solicitat instanței să fie recuzat din procedură deoarece a fost afectat personal de anumite declarații făcute de mama reclamantei.

42

. La ședința din 15 decembrie 2008, instanța a respins cererea lui M. - avocatul lui X, constatând că nu există niciun motiv legal pentru recuzarea lui. De asemenea, expertul în ginecologie B. a fost audiat ca martor. Acesta a recunoscut că, pentru a clarifica circumstanțele, a abordat în raportul său și unele aspecte care nu făceau parte din cererea judecătorului de instrucție. Mai mult, el a reiterat faptul că himenul reclamantei era intact în perioada în litigiu.

43

. La 22 ianuarie 2009, instanța a desfășurat cea de-a opta ședință în cauză și l-a audiat pe expertul în psihologie clinică R., care a declarat din nou că agresiunea sexuală săvârșită cu mult timp în urmă nu putea fi dovedită prin nicio probă materială și că se pot evalua numai consecințele psihologice. Aceasta a mai reiterat că reclamanta prezenta simptome clare de agresiune sexuală.

44

. La 20 februarie 2009, instanța l-a desemnat pe T., un alt expert în ginecologie, pentru a emite un aviz cu privire la chestiunea dacă reclamanta ar fi putut întreține raporturi sexuale în perioada în litigiu, având în vedere rezultatele examinării ei medicale (a se vedea

supra

, pct.

11). La 10 martie 2009, expertul a prezentat raportul său, în care atesta că acele rezultate nu erau în contradicție cu descrierea evenimentelor în litigiu făcută de reclamantă.

45

. La 16 martie 2009, instanța a desfășurat o ședință în care l-a desemnat pe N., expert în ortopedie, să emită un aviz cu privire la chestiunea dacă X ar fi putut efectua actele descrise de reclamantă, deși brațul lui stâng prezenta handicap.

46

. La 5 mai 2009, expertul N.

a prezentat raportul său, în care a constatat că brațul stâng al lui X prezenta un handicap sever și că, din aceste motive, unele incidente nu s-ar fi putut întâmpla în modul descris de reclamantă.

47

. La 8 iunie 2009, instanța a desfășurat o ședință în care expertului N. i-au fost adresate întrebări. Pe lângă întrebările adresate de avocatul reclamantei, N.

a explicat că și-a bazat opinia pe documentele din dosarul medical al lui X, radiografiile pe care i le-a adus X și examinarea lui X.

48

. În data de 9 iulie 2009 a avut loc o nouă ședință de judecată. Reclamanta a solicitat adresarea de întrebări suplimentare lui N.

49

. La 29 septembrie 2009, instanța a desfășurat cea de-a douăsprezecea și ultima ședință în cauză. În cadrul ședinței, reclamanta și procurorul au adresat întrebări expertului N., care a declarat, printre altele, că X își putea folosi brațul stâng doar pentru a ajuta brațul drept la îndeplinirea anumitor sarcini, dar că brațul stâng nu avea practic nicio putere. În opinia expertului, X nu ar fi putut să depărteze picioarele reclamantei cu brațul lui stâng și nici nu ar fi putut să-și dea jos pantalonii așa cum a susținut aceasta. După ce a fost întrebat de către procuror dacă evaluarea sa se baza pe supoziția că reclamanta și-a folosit toate forțele pentru a se opune lui X, N.

a declarat: „Nu mi-am bazat concluzia pe supoziția respectivă deoarece nu știu dacă aceasta a opus rezistență sau dacă s-a conformat de bunăvoie.” După ce a fost întrebat dacă reclamanta, care pe atunci avea 14 ani, i-ar fi putut opune rezistență lui X care, potrivit declarațiilor, era culcat peste ea, expertul a spus că este de părere că da. N. a mai declarat că, deși X avea brațul drept mai puternic decât alte persoane, acesta nu ar fi putut să o agreseze pe reclamantă așa cum susținea aceasta.

50

. După audierea lui N., reclamanta, care a solicitat și a obținut un alt aviz ortopedic extra-judiciar în care se preciza că X avea totuși o capacitate limitată de a-și folosi brațul stâng, a cerut desemnarea unui alt expert în ortopedie pe motiv că există îndoieli privind concluziile lui N. Această cerere, ca și cererea reclamantei ca instanța să citeze ca martori și pe sora ei și pe fostul soț al mamei sale, care l-ar fi văzut pe X vâslind cu ambele brațe, a fost respinsă de instanță ca lipsită de necesitate. A fost respinsă și cererea procurorului pentru o nouă audiere a reclamantei.

51

. La sfârșitul ședinței, instanța a pronunțat hotărârea prin care l-a achitat pe X de toate învinuirile. În baza acestui verdict, instanța i-a indicat reclamantei să continue, în fața instanței civile, acțiunea în despăgubiri pe care a declanșat-o în cursul procedurii.

52

. La 15 decembrie 2009, reclamanta a formulat o nouă cerere de urgentare în conformitate cu Legea din 2006. La 22 decembrie 2009, a primit răspunsul instanței, care o informa că motivarea scrisă a hotărârii i-a fost trimisă în acea zi.

53

. În motivarea scrisă, instanța a explicat că raportul de expertiză în ortopedie contesta capacitatea lui X de a îndeplini anumite acte descrise de reclamantă, pentru care acesta ar fi trebuit să folosească ambele brațe. Conform explicațiilor expertului, X nu avea nici măcar capacitatea de a-și mișca mâna stângă într-o poziție care să îi permită să-și dea jos pantalonii ori să depărteze picioarele reclamantei. Potrivit instanței, faptul că unele dintre afirmațiile reclamantei au fost infirmate de expert a ridicat îndoieli cu privire la întreaga ei versiune asupra incidentelor. În baza principiului că orice îndoială rezonabilă ar trebui să fie în beneficiul inculpatului (

in dubio pro reo

), instanța l-a achitat pe X. În ceea ce privește raportul expertului în psihologie R., care a constatat că reclamanta a suferit agresiuni sexuale, instanța a observat că nu se poate ignora hotărârea pronunțată într-un alt proces în care era implicat soțul separat al mamei reclamantei, în care instanța competentă a stabilit că acesta a întreținut raporturi sexuale în fața reclamantei și a surorii ei și că, de asemenea, a avut un comportament inadecvat față de reclamantă.

54

. La 30 decembrie 2009, procurorul a declarat apel, în care a criticat instanța pentru că nu a luat în considerare faptul că - din cauza vârstei, sexului și masei sale corporale - X era mult mai puternic decât reclamanta și avea totodată o poziție de putere din cauza statutului său economic și social. Mai mult, procurorul a subliniat că X a condus vehicule cu transmisie manuală pentru care trebuia să-și folosească ambele brațe. Procurorul a mai susținut că infracțiunea în litigiu nu necesită ca actul sexual să fi fost săvârșit cu forța; era suficient faptul că reclamanta s-a opus. Aceasta a subliniat, de asemenea, că procesul dura deja de 8

ani, ceea ce agrava trauma suferită de reclamantă.

55

. Apelul a fost respins de Curtea Superioară Maribor la 26 mai 2010. Această instanță a constatat că hotărârea pronunțată în primă instanță a prezentat clar și precis argumentele cu privire la îndoiala că X ar fi săvârșit presupusele fapte penale.

56

. Ulterior, reclamanta a solicitat Procurorului General să depună o cerere pentru protecția legalității (o cale extraordinară de atac). La 28 iulie 2010, Procurorul General a informat-o pe reclamantă că din cererea sus-menționată se puteau lua în considerare numai elementele de drept, nu și evaluarea faptelor, pe care reclamanta le-a pus în discuție.

E. Despăgubiri pentru întârzieri în procesul penal

57

. La 11 februarie 2011, reclamanta și Guvernul au ajuns la o soluționare pe cale amiabilă în conformitate cu Legea din 2006 pentru suma de 1

080

euro (EUR) pentru orice prejudiciu material și moral suferit de reclamantă ca urmare a încălcării dreptului său la un proces fără întârziere nejustificată în procedurile contestate. Reclamanta a primit totodată 129,60 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.

ii.

dreptul și practica interne relevante

A. Dreptul penal intern relevant

58

. Art.

183 alin.

(1) și (2) C. pen. privind infracțiunea de agresiune sexuală săvârșită asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15

ani, în versiunea în vigoare în perioada în litigiu, prevedea următoarele:

„(1) O persoană care întreține raporturi sexuale sau alte acte sexuale cu o persoană de sex opus sau de același sex care nu a împlinit vârsta de 15

ani, și în cazul în care vârsta făptașului și cea a victimei sunt vădit disproporționale, se pedepsește cu închisoare de la unu la 8

ani.

(2) Persoana care săvârșește fapta de mai sus asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 10

ani ori asupra unei persoane vulnerabile care nu a împlinit vârsta de 15

ani, sau care recurge la forță ori la amenințări la viața sau integritatea persoanei, se pedepsește cu închisoarea de 3

ani sau mai mult.

...”

59

. Art.

148 din Codul de procedură penală, în versiunea în vigoare în perioada în litigiu, prevede că poliția, după ce a încheiat ancheta preliminară cu privire la suspiciunea comiterii unei infracțiuni, trebuie să întocmească o plângere penală pe baza informațiilor strânse și să o transmită parchetului. Cu toate acestea, chiar dacă informațiile strânse nu par să ofere temei pentru a o astfel de plângere penală, poliția prezintă procurorului un raport privind acțiunile întreprinse.

60

. În ceea ce privește protecția minorilor victime ale unor infracțiuni de natură sexuală în cadrul cercetării judecătorești, Codul de procedură penală include o serie de dispoziții care vizează protejarea minorilor care sunt victime sau martori în cadrul procedurilor penale. În procedurile având ca obiect infracțiuni contra integrității sexuale, este necesar ca, de la începerea procesului penal, minorii să dispună de un avocat pentru a le proteja drepturile. Victimelor minori care nu au avocat li se desemnează unul de către instanța de judecată. De asemenea, se permite absența pârâtului din sală în timpul audierii martorilor care nu au împlinit vârsta de 15

ani și care pretind a fi victime ale unor infracțiuni contra integrității sexuale. În acest sens, art.

240 din Cod prevede că minorii, în special cei care au fost afectați de infracțiune, trebuie audiați ținând seama de vârsta lor, pentru a se evita orice efecte negative asupra stării lor psihice.

61

. Pentru a asigura buna desfășurare a cercetării judecătorești, părțile și victima au dreptul, în conformitate cu art.

191 din Codul de procedură penală din 1994, să adreseze președintelui instanței responsabile de anchetă plângeri cu privire la întârzieri și alte nereguli. La examinarea plângerii, președintele are obligația de a informa petentul cu privire la orice măsuri luate în acest sens.

62

. În plus, în ceea ce privește intervalul de timp pentru programarea unui proces penal, art.

286 alin.

(2) Codul de procedură penală prevede că președintele completului de judecată trebuie să programeze o primă ședință de judecată în termen de două luni de la primirea unui rechizitoriu. În caz contrar, acesta trebuie să informeze președintele instanței respective, iar acesta din urmă este obligat să ia măsurile necesare pentru a programa ședința.

63

. În ceea ce privește cursul ședinței, art.

295 din Codul de procedură penală prevede că publicul poate fi exclus de la ședință dacă este necesar, de exemplu, pentru protecția vieții personale sau de familie a pârâtului ori a victimei. În conformitate cu art.

299 din Codul, președintele completului conduce ședința, dă cuvântul părților și pune întrebări pârâtului, martorilor și experților. De asemenea, este de datoria președintelui completului să se asigure de elucidarea pe deplin a cazului, de aflarea adevărului și de eliminarea oricărui obstacol care tergiversează procedura.

64

. Pârâtul poate fi scos temporar din sala de judecată în cazul în care un martor refuză să depună mărturie în prezența lui. Declarația martorului i se citește ulterior, iar acesta are dreptul de a-i pune întrebări martorului. Cu toate acestea, în conformitate cu art.

334 alin.

(2) din Codul de procedură penală, președintele completului va interzice orice întrebări care au fost puse deja sau care nu au legătură cu cauza ori prin însăși formularea lor sugerează modul în care trebuie să li se răspundă.

B. Dreptu

l

și practica civile interne relevante

65

. Art.

148 din Codul privind obligațiile care reglementează răspunderea persoanelor juridice pentru prejudiciul cauzat de unul dintre organele lor subsidiare, care se aplică de asemenea la stabilirea răspunderii statului pentru prejudicii, prevede că o persoană juridică este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat unui terț de unul dintre organele sale subsidiare în exercitarea atribuțiilor sale sau în legătură cu acestea. Pentru a i se acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de stat, petentul are obligația de a dovedi toate cele patru elemente ale răspunderii statului, și anume caracterul ilegal al acțiunii statului, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate și neglijența sau culpa din partea statului.

66

. În conformitate cu art.

179 din Codul privind obligațiile, care constituie baza legală pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, o astfel de despăgubire se poate acorda în cazul încălcării drepturilor personalității ale unei persoane, precum și pentru suferința fizică, suferința psihică cauzată de reducerea activităților de viață, mutilare, calomnie, decesul unei rude apropiate sau frică, cu condiția ca circumstanțele cauzei, în special nivelul și durata suferinței și fricii cauzate astfel, să justifice acordarea de despăgubiri.

67

. Potrivit deciziei Curții Supreme nr.

II Ips 305/2009, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral se limitează strict la categoriile de prejudicii specificate în Codul privind obligațiile, respectând principiul

numerus clausus

. Curtea Supremă de Justiție a decis așadar că prejudiciul moral cauzat de durata excesivă a unui proces nu poate fi inclusă în rândul categoriilor de prejudicii recunoscute de Codul privind obligațiile, deoarece dreptul la un proces într-un termen rezonabil nu poate fi interpretat ca un drept al personalității.

68

. În conformitate cu art.

1 din Legea din 2006, orice parte la un proces – inclusiv victima unei infracțiuni – are garantat dreptul ca o instanță să hotărască asupra drepturilor sale fără întârziere nejustificată.

C. Dreptul internațional relevant

69

. Declarația privind principiile de bază ale justiției cu privire la victimele infracțiunilor și victimele abuzului din partea puterii, adoptată prin Rezoluția 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite prevede că victimele infracțiunilor trebuie să fie tratate cu compasiune și respect față de demnitatea lor (Anexă, art.

4). Mai mult, capacitatea de reacție a proceselor judiciare și administrative la nevoile victimelor ar trebui înlesnită, printre altele, prin luarea de măsuri pentru a reduce la minim disconfortul victimelor, pentru a le proteja intimitatea, atunci când este necesar, și pentru a garanta siguranța acestora, precum și a familiilor lor și a martorilor în apărarea lor, împotriva intimidării și represaliilor [Anexă, art.

6 lit.

d)].

70

. Victimele infracțiunilor beneficiază și de protecția conferită de legislația Uniunii Europene. În 2001, a fost adoptată Decizia-cadru a Consiliului privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale (2001/220/JAI) în vederea elaborării unor norme minime pentru drepturile și protecția victimelor infracțiunilor. Articolul 2 din decizia-cadru obligă fiecare stat membru să asigure victimelor un rol real și corespunzător în sistemul său de drept penal și să garanteze victimelor un tratament corespunzător, care să le respecte demnitatea în cursul procedurii. De asemenea, articolul 3 obligă fiecare stat membru să garanteze victimelor posibilitatea de a fi audiate în cursul procedurii și de a depune elemente de probă; cu toate acestea, trebuie adoptate măsurile corespunzătoare pentru ca autoritățile să interogheze victimele numai în măsura necesară procedurii penale. Articolul 8 obligă fiecare stat membru să adopte măsuri corespunzătoare pentru protecția siguranței și vieții private a victimei în cadrul unei proceduri judiciare. Printre altele, trebuie luate măsuri pentru a se asigura că se evită posibilitatea ca victimele și ceilalți infractori să se afle în contact în localurile judiciare, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedura penală. De asemenea, în cazul în care este necesar pentru protejarea victimelor – în special a celor mai vulnerabile – față de consecințele depoziției făcute în ședință publică, fiecare stat membru garantează victimelor că vor putea beneficia de condiții de depunere a mărturiei care permit atingerea acestui obiectiv, prin orice mijloc adecvat, compatibil cu principiile fundamentale ale dreptului său intern.

71

. Mai mult, dorința statelor membre ale UE de a consolida drepturile victimelor infracțiunilor a condus la adoptarea Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului. Directiva, care trebuie implementată în cadrul legislațiilor naționale ale statelor membre ale UE până la data de 16 noiembrie 2015, prevede următoarele aspecte relevante:

Considerentul 19

„O persoană ar trebui să fie considerată victimă indiferent dacă autorul infracțiunii a fost identificat, arestat, urmărit în justiție sau condamnat și indiferent de legătura familială dintre aceștia. [...]”

Articolul 20

Dreptul la protecție al victimelor în cursul cercetării

„Fără a se aduce atingere dreptului la apărare și în conformitate cu normele privind marja de apreciere a instanțelor, statele membre se asigură că pe durata cercetărilor penale:

(a) audierile victimelor se desfășoară fără întârzieri nejustificate, de îndată ce autoritatea competentă a înregistrat o plângere cu privire la săvârșirea unei infracțiuni;

(b) numărul audierilor victimelor este cât mai redus cu putință, iar audierile au loc numai atunci când sunt strict necesare pentru desfășurarea cercetării penale;

...

(d) examinările medicale sunt reduse la minimum și se desfășoară numai atunci când sunt strict necesare în scopul procedurilor penale.”

Articolul 22

Evaluarea individuală a victimelor pentru identificarea nevoilor de protecție specifice

„(1) Statele membre se asigură că victimele beneficiază de o evaluare promptă și individuală, în conformitate cu procedurile naționale, pentru a se identifica nevoile de protecție specifice și pentru a se determina dacă și în ce măsură ar putea beneficia de măsuri speciale în cursul procedurilor penale, astfel cum se prevede la articolele 23 și 24, datorită vulnerabilități deosebite la victimizare secundară și repetată sau la intimidare și răzbunare.

(2) Evaluarea individuală ia în considerare în special:

(a) caracteristicile personale ale victimei;

(b) tipul sau natura infracțiunii; și

(c) circumstanțele infracțiunii.

(3) În contextul evaluării individuale, se acordă o atenție deosebită victimelor care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravității infracțiunii, victimelor afectate de o infracțiune din cauza prejudecăților sau din motive de discriminare care ar putea avea legătură în special cu caracteristicile lor personale și victimelor care sunt deosebit de vulnerabile din cauza relației cu autorul infracțiunii și a dependenței de acesta, în special victimele terorismului, ale criminalității organizate, ale traficului de persoane, ale violenței bazate pe gen, ale violenței în cadrul relațiilor apropiate, ale violenței sexuale sau ale exploatării, ale infracțiunilor săvârșite din ură și victimele cu dizabilități.

...”

Articolul 23

Dreptul la protecție în cursul procedurilor penale de care beneficiază

victimele cu nevoi specifice de protecție

„(1) Fără a se aduce atingere dreptului la apărare și în conformitate cu normele privind marja de apreciere a instanței, statele membre se asigură că victimele cu nevoi specifice de protecție care beneficiază de măsurile speciale identificate ca urmare a unei evaluări individuale prevăzute la articolul 22 alineatul (1) pot beneficia de măsurile prevăzute la alineatele (2) și (3) de la prezentul articol. O măsură specială preconizată ca urmare a evaluării individuale nu se pune la dispoziție în cazul în care constrângeri de natură operațională sau practică fac acest lucru imposibil sau în cazul în care există o nevoie urgentă de a audia victima și neîndeplinirea acestui lucru ar putea aduce un prejudiciu victimei sau unei alte persoane ori ar putea afecta desfășurarea procedurilor.

(2) Următoarele măsuri speciale se pun la dispoziție în cursul cercetărilor penale pentru victimele cu nevoi specifice de protecție identificate în conformitate cu articolul 22 alineatul (1):

...

(b) audierea victimei se desfășoară de către sau prin intermediul unor profesioniști pregătiți în acest scop;

...

(3) Următoarele măsuri sunt disponibile în cursul procedurilor judiciare pentru victimele cu nevoi specifice de protecție identificate în conformitate cu articolul 22 alineatul (1):

(a) măsuri de evitare a contactului vizual între victime și autorii infracțiunilor, inclusiv pe parcursul depunerii mărturiei, prin mijloace adecvate, inclusiv prin utilizarea mijloacelor tehnice de comunicare;

(b) măsuri de garantare a posibilității ca victima să fie audiată în instanță fără a fi prezentă, în special prin folosirea mijloacelor tehnice de comunicare adecvate;

(c) măsuri de evitare a adresării de întrebări inutile victimei privind viața privată, care nu sunt legate de infracțiunea respectivă; și

(d) măsuri prin care să se permită derularea audierii în absența publicului.”

72

. În data de 5 mai 2011, Consiliul Europei a adoptat Convenția privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, care a intrat în vigoare la 1 august 2014. Convenția a fost semnată de Slovenia la 8 septembrie 2011, dar nu a fost ratificată încă. Dispozițiile relevante din Convenție sunt următoarele:

Articolul 49 – Obligații generale

„1

Părțile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că investigațiile și procedurile judiciare în legătură cu toate formele de violență acoperite de sfera de aplicare a prezentei Convenții sunt desfășurate fără întârzieri nejustificate, luând în considerare drepturile victimei pe parcursul tuturor etapelor procedurilor penale.

2

Părțile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare, în conformitate cu principiile fundamentale ale drepturilor omului și având în vedere înțelegerea dimensiunii de gen a violenței, pentru a asigura investigarea eficace și urmărirea judiciară a infracțiunilor stabilite în conformitate cu prezenta Convenție.

Articolul 54 – Investigații și dovezi

„Părțile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că, în orice proceduri civile sau penale, dovezile referitoare la istoricul sexual și la conduita sexuală a(l) victimei vor fi permise doar atunci când sunt relevante și necesare.”

Articolul 56 – Măsuri de protecție

„1

Părțile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a proteja drepturile și interesele victimelor, inclusiv nevoile lor speciale ca martori, în toate etapele investigațiilor și ale procedurilor judiciare, în special (prin):

a luarea de măsuri în vederea protecției lor, precum și protecției familiilor lor și a martorilor față de intimidare, represalii și victimizare repetată;

b asigurarea faptului că victimele sunt informate, cel puțin în cazurile în care victimele și familia ar putea fi în pericol atunci când agresorul evadează sau este eliberat temporar sau definitiv;

c informarea lor, în condițiile prevăzute de legislația internă, cu privire la drepturile lor, la serviciile pe care le au la dispoziție și la traiectoria dată plângerii lor, la acuzații, la progresul general al investigației sau al procedurilor, la rolul lor în acestea, precum și la rezultatul cazului lor;

d dând posibilitatea victimelor, într-o manieră consecventă cu regulile procedurale ale legislației interne, să fie audiate, să furnizeze dovezi, să le fie prezentate, direct sau printr-un intermediar, și luate în considerare punctele de vedere, nevoile și preocupările;

e punerea la dispoziția victimelor de servicii de sprijin adecvate, astfel încât drepturile și interesele lor să fie prezentate cum se cuvine și luate în considerare;

f asigurarea faptului că se pot adopta măsuri pentru a proteja intimitatea și imaginea victimei;

g asigurarea faptului că se evită, dacă este posibil, contactul dintre victime și agresori în imobilele instanțelor de judecată și ale agențiilor guvernamentale de aplicare a legii;

h punerea la dispoziția victimelor de interpreți independenți și competenți, atunci când victimele sunt părți la proceduri sau atunci când furnizează dovezi;

i dând posibilitatea victimelor să depună mărturie în sala de judecată, conform regulilor prevăzute de legislația internă, fără a fi prezente sau, cel puțin, fără prezența pretinsului agresor, în special prin utilizarea tehnologiilor de comunicații adecvate, atunci când sunt disponibile.

2

Unui copil victimă sau unui copil martor a(l) violenței împotriva femeilor și al violenței domestice trebuie să îi fie oferite, dacă este cazul, măsuri de protecție speciale, luând în considerare cele mai bune interese ale copilului.”

ÎN DREPT

i. cu privire la pretinsa încălcare a art.

3 și art.

8 din Convenție

73

. Reclamanta s-a plâns, în temeiul art.

3 și art.

8 din Convenție, că acțiunea penală privind agresiunile sexuale săvârșite asupra ei a fost în contradicție cu obligația pozitivă a statului pârât de a asigura o protecție juridică efectivă împotriva agresiunii sexuale, acțiunea fiind întârziată în mod nejustificat și lipsită de imparțialitate și expunând-o unor experiențe traumatice ca urmare a încălcării integrității persoanei sale. În plus, reclamanta a susținut că nu a dispus de o cale de atac efectivă în ceea ce privește plângerile sale, așa cum prevede art.

13 din Convenție.

74

. Având în vedere natura și fondul capetelor de cerere de mai sus, Curtea consideră că prezumtivele întârzieri și lipsa de imparțialitate a instanțelor naționale trebuie examinate exclusiv în conformitate cu art.

3 din Convenție (a se vedea

P.M. împotriva Bulgariei

, nr.

49669/07, pct.

58, 24 ianuarie 2012), care prevede următoarele:

Art.

3

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

75

. Celelalte capete de cerere formulate de reclamantă în ceea ce privește neacordarea măsurilor de protecție în cadrul procesului penal, cu toate acestea, ridică anumite probleme privind întinderea obligației statului de a proteja victimele infracțiunilor care compar ca martori în procesele penale. În circumstanțele specifice ale prezentei cauze, Curtea consideră că aceste probleme ar trebui examinate în raport cu art.

8 din Convenție, care prevede următoarele:

Art.

8

„1.

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

A.

Cu privire la admisibilitate

76

. Guvernul a susținut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne pentru că nu a introdus împotriva statului o acțiune în despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de autoritățile publice, acțiune întemeiată pe art.

148 și art.

179 din Codul privind obligațiile. Potrivit Guvernului, orice comportament ilegal din partea autorităților ar putea constitui o încălcare a drepturilor personalității ale unei persoane. În susținerea argumentelor sale, Guvernul a citat opt decizii ale Curții Supreme adoptate în perioada 1999–2009 și trei decizii ale Curții Superioare Ljubljana din perioada 2010–2011, care arată că în unele cauze statul a fost declarat de instanțele naționale răspunzător pentru prejudicii legate de activitatea salariaților săi și exercitarea atribuțiilor acestora. De asemenea, Guvernul a prezentat mai multe decizii adoptate de Curtea Supremă, Curtea Superioară Ljubljana și Curtea Superioară Maribor în perioada 1992–2011, decizii în care o gamă largă de drepturi – ca de exemplu dreptul la demnitatea persoanei, la integritate fizică și psihică, la viața de familie, la un mediu de viață sănătos, la libertatea persoanei, la respectarea persoanelor decedate și la inviolabilitatea domiciliului – au fost considerate drepturi ale personalității de către instanțe, iar încălcarea lor ilegală a fost declarată cauzatoare de suferință psihică ce necesită despăgubiri.

77

. Reclamanta a contestat argumentele Guvernului, observând că prejudiciul moral putea fi solicitat numai în temeiul art.

179 din Codul privind obligațiile în cauzele aflate sub incidența uneia dintre categoriile enumerate în articol, precum și că nu exista nicio dovadă că instanțele naționale considerau obligațiile pozitive ale statului ca aparținând uneia dintre aceste categorii sau, mai precis, ca drepturi ale personalității. Reclamanta a subliniat că jurisprudența invocată de Guvern nu era relevantă în cazul ei și a concluzionat că respectiva cale de atac propusă de Guvern nu era consacrată în practică. În plus, reclamanta a considerat că, în cazuri asemănătoare cu al ei, protecția oferită de dreptul civil era insuficientă din moment ce acordarea de despăgubiri nu putea îndeplini cerințele procedurale prevăzute la art.

3 și art.

8 din Convenție.

78

. Curtea notează că Guvernul a ridicat deja o excepție similară de neepuizare a căilor de atac interne bazată pe presupusa disponibilitate a unei acțiuni civile în despăgubiri în

W. împotriva Sloveniei

(nr.

24125/06, pct.

75-77 , 23 ianuarie 2014). În respectiva cauză, Curtea a constatat că toate deciziile interne invocate de Guvern aveau legătură cu drepturi materiale, nu cu drepturile care decurg din obligația pozitivă a statului de a realiza o anchetă efectivă și un proces penal efectiv. Prin urmare, Curtea a hotărât că acțiunea în despăgubiri nu i-a oferit reclamantei perspective rezonabile de succes și a respins excepția Guvernului. Având în vedere și interpretarea strictă a categoriilor de prejudiciu moral recunoscute legal în jurisprudența instanțelor naționale (a se vedea

supra

, pct.

67), Curtea nu vede nici un motiv să se abată de la concluzia sa în cauza

W. împotriva Sloveniei

.

79

. De asemenea, Curtea nu are convingerea că o acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva statului îi oferea reclamantei o reparație efectivă în ceea ce privește întreaga sferă a plângerilor sale privind trauma psihologică suferită ca urmare a audierii sale în contradictoriu de către pârât, participarea la proces a avocatului pârâtului despre care a afirmat că i-a oferit anterior consultanță în aceeași problemă și pretinsa chestionare nepotrivită a sa de către expertul în ginecologie. În această privință, Curtea observă că, în cadrul acțiunii în despăgubiri la nivel intern, pentru a avea dreptul la despăgubiri, reclamanta ar fi trebuit să dovedească, printre altele, că pretinsele nereguli erau ilegale din punct de vedere al dreptului intern (a se vedea

supra

, pct.

66; și

L.M. împotriva Sloveniei

, nr.

32863/05, pct.

168-169, 12 iunie 2014). Cu toate acestea, se pare că participarea avocatului pârâtului în proces nu a fost contrară dreptului intern (a se vedea

supra

, pct.

29 și

infra

, pct.

91). Mai mult, jurisprudența citată de Guvern nu arată dacă întinderea răspunderii statului se extinde la conduita experților desemnați de instanță.

80

. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea respinge excepția Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne.

81

. Guvernul a susținut că reclamanta nu trebuia să ridice problema promptitudinii anchetei și a procesului care i-a urmat deoarece s-a ajuns la o soluționare pe cale amiabilă în urma căreia i s-a acordat despăgubire conform Legii din 2006 (a se vedea

supra

, pct.

57).

82

. Reclamanta a subliniat că soluționarea avea ca obiect doar încălcarea drepturilor sale prevăzute la art.

6 din Convenție, dar că dispozițiile Codului din 2006 nu se aplica plângerilor având ca obiect încălcarea drepturilor protejate prin art.

3 și art.

8 din Convenție.

83

. Deși Curtea nu exclude posibilitatea ca despăgubirea acordată în conformitate cu această lege – care urmărește, în principiu, remedierea încălcării dreptului la un proces într-un termen rezonabil – să ofere o reparație efectivă pentru încălcarea obligațiilor procedurale ale statului prevăzute la alte articole din Convenție (a se vedea

W. împotriva Sloveniei

, citată anterior, pct.

76), nu rezultă în prezenta cauză că încălcarea art.

3 a fost recunoscută la nivel național (a se vedea,

a contrario

,

ibid

., pct.

78). De asemenea, nu este clar dacă despăgubirea se aplica doar fazei de judecată a acțiunii sau includea și faza de urmărire penală. În acest context, Curtea consideră că acordarea unei despăgubiri nu o priva pe reclamantă de calitatea sa de victimă în ceea ce privește întârzierile înregistrate în procesul penal.

84

. Curtea constată că această cerere nu

este în mod vădit nefondată în sensul art.

35

§

3 lit.

a) din Convenție. De asemenea, constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

B.

Cu privire la fond

a) Reclamanta

85

. Reclamanta a susținut că ancheta privind agresiunea sexuală pe care a suferit-o și acțiunea judiciară care i-a urmat au fost întârziate în mod nejustificat și au fost ineficiente, autoritățile fiind părtinitoare împotriva sa din cauza originii ei ucrainene. În primul rând, aceasta a susținut că Poliția Maribor a ținut pe loc timp de un an ancheta asupra plângerilor sale și a trimis un raport Parchetului Maribor doar atunci când parchetul i l-a cerut. De asemenea, Judecătoria Maribor nu a desfășurat procesul în conformitate cu termenele stabilite în legislația internă. În această privință, reclamanta a susținut, de asemenea, că nu era responsabilitatea ei să încerce să accelereze cursul procedurii judiciare.

86

. În al doilea rând, Judecătoria Maribor a refuzat să citeze martori importanți și să desemneze un alt expert în ortopedie pentru a clarifica dacă handicapul lui X îl împiedicase într-adevăr pe acesta să săvârșească actele de constrângere invocate de reclamantă. De asemenea, instanța a dovedit lipsă de imparțialitate bazându-se în principal pe raportul de expertiză ortopedică, bazat pe supoziția că reclamanta a avut capacitatea de a se apăra în mod activ. Mai mult, raportul era în contradicție cu alte dovezi care indicau posibilitatea ca X să nu fi fost complet incapabil să folosească brațul stâng.

87

. În plus, reclamanta s-a plâns că statul nu a reușit să-i protejeze integritatea persoanei în timpul procedurii. În acest sens, reclamanta a afirmat că expertul în ginecologie B. și-a depășit atribuțiile și, în loc să răspundă la întrebarea judecătorului de instrucție cu privire la probabilitatea raporturilor sexuale, a încercat să descopere dacă s-a comis o infracțiune, adresându-i reclamantei o serie de întrebări care au pus-o în poziția de a fi nevoită să se apere de el (a se vedea

supra

, pct.

22).

88

. De asemenea, deși reclamanta a fost audiată în timpul anchetei, aceasta a trebuit ulterior să depună mărturie în cadrul a patru ședințe în fața Judecătoriei Maribor, în cadrul cărora pârâtul a avut voie să o chinuiască personal cu numeroase întrebări provocatoare și repetitive, în ciuda faptului că era reprezentat legal și întrebările ar fi putut fi puse de avocatul său. Audierea i-a cauzat o suferință psihică intensă; reclamanta s-a simțit frustrată, umilită și neputincioasă. De asemenea, pârâtul a fost reprezentat de un avocat cu care ea vorbise anterior despre incidentele în litigiu și, prin urmare, acesta a fost în măsură să folosească incorect sau chiar să facă abuz de informațiile primite. În această privință, reclamanta, invocând jurisprudența Curții, în special hotărârile pronunțate în cauzele

Doorson împotriva Țărilor de Jos

(26 martie 1996,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-II),

Van Mechelen și alții împotriva

Țărilor de Jos

(23 aprilie 1997,

Culegere de hotărâri și decizii

1997-III) și

S.N. împotriva Suediei

(nr.

34209/96, CEDO 2002-V), a susținut că legislația națională nu prevede realizarea unui echilibru între dreptul la apărare al pârâtului, prevăzut la art.

6 din Convenție, și dreptul la integritatea persoanei și la viață privată a victimelor, prevăzute la art.

3 și art.

8. Potrivit reclamantei, trauma i-a cauzat dificultăți psihologice grave și permanente care au determinat, de asemenea, boli autoimune. În ultimul rând, reclamanta s-a plâns că legislația internă nu i-a pus la dispoziție o cale de atac efectivă în ceea ce privește aspectele plângerii sale.

b) Guvernul

89

. Guvernul a susținut că ancheta asupra presupuselor agresiuni sexuale suferite de reclamantă și procesul care i-a urmat au fost efective. Poliția i-a audiat pe reclamantă și pe X, precum și pe toți martorii relevanți; potrivit Guvernului, nu a existat nicio dovadă că plângerea penală nu ar fi fost transmisă parchetului fără intervenția acestuia din urmă. Ancheta judiciară a fost efectuată în mod corespunzător și a fost urmată de trimiterea lui X în judecată.

90

. Guvernul a susținut că și procesul s-a desfășurat fără părtinire. În ceea ce privește raportul de expertiză ortopedică aparent infirmat de alte probe, Guvernul a subliniat că raportul s-a bazat pe documente medicale și examinarea clinică a lui X și nu conținea nicio contradicție sau neregulă care să ridice îndoieli cu privire la exactitatea lor. Deoarece presupusele acte de agresiune sexuală nu au fost văzute de niciun martor și nici nu au fost confirmate de rezultatele examinărilor ginecologice, Judecătoria Maribor l-a achitat pe X. Deși este adevărat că reclamanta a prezentat simptome de agresiune sexuală, instanța nu a putut ignora faptul că se afla în desfășurare o altă acțiune penală îndreptată împotriva altei persoane bănuite de agresiune sexuală săvârșită asupra reclamantei, fapt care nu a fost luat în considerare la întocmirea expertizei psihologice. În al doilea rând, Guvernul a susținut că expertul în ginecologie nu a „chestionat-o” pe reclamantă, ci a avut o conversație cu aceasta în afara ședinței de judecată. În opinia Guvernului, reclamanta ar fi putut cerut sancționarea expertului dacă ar fi considerat că acesta nu și-a desfășurat activitatea în mod corespunzător.

91

. În plus, în ceea ce-l privește pe M. – avocatul desemnat de instanță pentru X, Guvernul a susținut că, întrucât X avea dreptul la reprezentare obligatorie, Judecătoria Maribor a respectat dispozițiile legale care reglementează numirile

ex officio

. Mai mult, în cererea ei pentru recuzarea lui M., reclamanta nu a reușit să prezinte niciun motiv care, în temeiul dreptului intern, să justifice o decizie în favoarea sa; astfel, instanța nu avea nicio obligație să audieze părțile în această chestiune. Guvernul a adăugat că faptul că M. a lucrat cândva pentru un birou de avocatură care l-a reprezentat pe soțul mamei reclamantei în acțiunea de divorț nu a condus la concluzia că M. nu ar fi trebuit să-l apere pe X.

92

. De asemenea, Guvernul a afirmat că o serie de măsuri au fost adoptate atât în ​​cadrul anchetei, cât și al procesului, pentru a se evita agravarea traumei reclamantei. În timpul anchetei, reclamanta a fost audiată în absența lui X și a avocatului său. Astfel, ședința de judecată a fost prima ocazie pentru pârât să îi pună întrebări reclamantei, în timpul căreia s-a considerat că reclamanta a fost singurul martor la presupusele fapte penale ale lui X. În acest sens, Guvernul a fost de părere că în cauza reclamantei nu se justifica o limitare a dreptului la apărare al pârâtului în sensul împiedicării acestuia să îi adreseze întrebări reclamantei. Guvernul a subliniat că prezenta cauză diferă de cauzele

Doorson

,

Van Mechelen și alții

, precum și

S.N. împotriva Suediei

întrucât siguranța reclamantei nu a fost în pericol, iar reclamanta nu era minoră. Cu toate acestea, Guvernul a subliniat că Judecătoria Maribor nu a permis accesul publicului la ședință și l-a scos pe X din sala de judecată în timpul mărturiei reclamantei. După ce reclamanta a depus mărturie, instanța a încuviințat cererea acesteia ca pârâtul să îi pună întrebări în ședința următoare.

93

. În această privință, Guvernul a subliniat că X nu a avut voie să adreseze reclamantei anumite întrebări care nu aveau legătură cu cauza ori au fost interzise pentru alt motiv. De asemenea, instanța a dispus în mai multe rânduri luarea unei pauze în timpul audierii în contradictoriu a reclamantei; Guvernul a afirmat că reclamanta ar fi putut cere pauze suplimentare dacă ar fi considerat necesar acest lucru. De asemenea, reclamanta a fost reprezentată de un avocat pe parcursul procedurii.

94

. În cele din urmă, în ceea ce privește întârzierile înregistrate în cadrul procedurii, Guvernul a subliniat că în faza de urmărire penală din cadrul acțiunii penale, reclamanta ar fi putut depune cerere de ordonanță la președintele instanței competente (a se vedea

supra

, pct.

61), dar nu a făcut acest lucru. Guvernul a recunoscut totuși faptul că reclamanta a formulat două cereri de urgentare în conformitate cu Codul din 2006 (a se vedea

supra

, pct.

33 și 52). Judecătoria Maribor a răspuns în mod corespunzător la ambele; prima dată, s-a programat o ședință în termen de o lună; a doua oară, motivarea scrisă a hotărârii a fost întocmită și trimisă reclamantei în termen de câteva zile de la cerere. Este adevărat că ședința de judecată a fost amânată de nouă ori din diverse motive; cu toate acestea, doar prima amânare a ședinței a avut o durată mai lungă din cauza bolii lui X. Guvernul a susținut în continuare că numărul mare de dovezi care trebuia strâns a avut influență, de asemenea, asupra duratei totale a procesului.

a) Obligația pozitivă a statului de a ancheta și trimite în judecată cazurile de agresiune sexuală

95

. Principiile relevante privind obligația inerentă a statului prevăzută la art.

3 din Convenție de a ancheta cazurile de rele tratamente, în special agresiunile sexuale, săvârșite de persoane fizice, sunt prezentate în

M.C. împotriva Bulgariei

(nr.

39272/98, pct.

149, 151 și 153, CEDO 2003-XII).

96

. În ceea ce privește cerințele din Convenție referitoare la caracterul efectiv al unei anchete, Curtea a hotărât că aceasta din urmă ar trebui, în principiu, să poată conduce la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci una de mijloace. Autoritățile trebuie să fi luat măsurile rezonabile avute la dispoziție pentru a obține probe legate de incident, ca de exemplu declarații ale martorilor și probe medico-legale; în acest context, este implicită o cerință de promptitudine și rapiditate rezonabilă (a se vedea

Denis Vasilyev împotriva Rusiei

, nr.

32704/04, pct.

100, 17 decembrie 2009, cu trimiterile suplimentare). Promptitudinea reacției autorităților la plângeri este un factor important [a se vedea

Labita împotriva Italiei

(MC), nr.

26772/95, pct.

133 și următoarele, CEDO 2000-IV]. În hotărârile Curții s-a acordat atenție unor chestiuni precum începerea anchetelor, întârzierile înregistrate la identificarea martorilor sau luarea declarațiilor (a se vedea

Mătăsaru și Savițchi împotriva Moldovei

, nr.

38281/08, pct.

88 și 93, 2 noiembrie 2010), durata de timp necesară pentru ancheta inițială (a se vedea

Indelicato împotriva Italiei

, nr.

31143/96, pct.

37, 18 octombrie 2001), precum și prelungirea nejustificată a acțiunii penale având ca rezultat expirarea termenelor de prescripție (a se vedea și

Angelova Iliev împotriva Bulgariei

, nr.

55523/00, pct.

101-103, 26 iulie 2007). Mai mult, în pofida rolului său subsidiar în evaluarea probelor, Curtea reiterează că în cazul în care acuzațiile făcute intră sub incidența art.

3 din Convenție, Curtea trebuie să efectueze un control deosebit de riguros, chiar dacă anumite proceduri și anchete interne au avut deja loc (a se vedea

Cobzaru împotriva României

, nr.

48254/99, pct.

65, 26 iulie 2007).

97

. Reclamanta a afirmat că achitarea lui X a fost rezultatul părtinirii instanțelor interne împotriva ei, susținând că instanțele și-au bazat constatările pe ipoteze inexacte și au neglijat să citeze martori importanți. În această privință, Curtea observă că instanțele interne au avut sarcina dificilă de a trebui să se pronunțe într-o chestiune sensibilă de agresiune sexuală, în baza unor mărturii contradictorii și în lipsa oricărei dovezi fizice care să susțină fie versiunea reclamantei asupra faptelor, fie versiunea lui X. În cursul anchetei și procesului care i-a urmat, autoritățile interne au examinat un număr de martori și au obținut trei rapoarte de expertiză pentru a elucida situația. Deși cele două rapoarte de expertiză ginecologică nu au confirmat și nici nu au infirmat afirmațiile reclamantei (a se vedea

supra

, pct. 22, 42 și 44), celelalte două rapoarte de expertiză au condus la concluzii contradictorii. Expertul în psihologie clinică a stabilit că reclamanta prezenta în mod clar simptome de agresiune sexuală (a se vedea

supra

, pct. 23 și 43). Pe de altă parte, expertul în ortopedie a fost de părere că, din cauza handicapului său, X nu avea suficientă forță pentru a o constrânge pe reclamantă. Evaluând aceste dovezi contradictorii și având în vedere posibilitatea ca simptomele reclamantei să fi fost cauzate de comportamentul inadecvat al fostului soț al mamei sale, instanțele interne au fost convinse de opinia expertului în ortopedie.

98

. Curtea observă că, în mod contrar argumentului reclamantei, nu reiese că expertul și-a bazat concluziile pe supoziția dacă reclamanta a fost sau nu în măsură să opună rezistență în mod activ (a se vedea

supra

, pct.

49), ci mai degrabă pe limitele abilităților fizice ale lui X, expertul afirmând că X nu și-ar fi putut folosi mâna stângă în unele dintre modurile descrise de reclamantă. Într-adevăr, se pare că acest aviz a fost decisiv pentru rezultatul procesului; cu toate acestea, având în vedere considerabilul set de probe evaluate de instanța de prim grad pe lângă declarațiile făcute de reclamantă și de X (a se vedea

supra

, pct.

39 și 43-49) și faptul că, în esență, era vorba de cuvântul acestuia din urmă împotriva cuvântului reclamantei, Curtea nu consideră nerezonabil faptul că Judecătoria Maribor a refuzat să încuviințeze probe suplimentare sau că a considerat dovezi medicale obiective ale handicapului lui X ca reprezentând un factor crucial în motivarea sa.

99

. Cu toate acestea, Curtea observă cu îngrijorare că procedura a fost marcată de perioade mai lungi de inactivitate totală. În primul rând, raportul de incident privind plângerea reclamantei a fost transmis de poliție parchetului competent abia după un an de la încheierea anchetei, la cererea procurorului în acest sens (a se vedea

supra

, pct.

12-14). Ulterior, procurorul a cerut imediat trimiterea în judecată a lui X (a se vedea

supra

, pct.

15); cu toate acestea, judecătorul de instrucție a necesitat 21

de luni pentru a se pronunța asupra cererii (a se vedea

supra

, pct.

16-17). După încheierea cercetării, ședința de judecată a fost programată la opt luni după confirmarea rechizitoriului întocmit împotriva lui X (a se vedea

supra

, pct.

25), încălcându-se normele de procedură interne (a se vedea

supra

, pct.

62). Cu toate acestea, ca urmare a mai multor amânări, prima ședință s-a ținut de fapt la aproape un an și jumătate după ce X a fost trimis în judecată. Pe scurt, au trecut mai mult de 7

ani de la data la care reclamanta a depus plângere până la data pronunțării hotărârii în primă instanță. Deși nu este posibil să se speculeze dacă aceste întârzieri, pentru care Guvernul nu a prezentat nicio justificare, au prejudiciat în vreun fel rezultatul procesului, Curtea consideră că acestea nu concordă cu cerința procedurală de promptitudine.

100

. Prin urmare, statul pârât a încălcat obligațiile procedurale prevăzute la art.

3 din Convenție.

b) Protecția integrității persoanei reclamantei în cadrul acțiunii penale având ca obiect agresiunea sexuală săvârșită contra sa

101

. Curții i s-a cerut examineze dacă, în cadrul acțiunii penale având ca obiect agresiunea sexuală săvârșită contra reclamantei, statul a oferit o protecție suficientă dreptului ei la respectarea vieții private, și mai ales a integrității persoanei sale. Astfel, obiectul litigiului nu îl constituie acțiunea statului, ci pretinsa lipsă sau insuficiență a măsurilor menite să protejeze drepturile victimei în cadrul acțiunii penale. În acest sens, Curtea reiterează că, deși obiectul esențial al art.

8 este de a proteja persoana împotriva unei ingerințe arbitrare din partea autorităților publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abțină de la astfel de ingerințe: pe lângă acest angajament negativ, mai pot exista obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Aceste obligații pot implica adoptarea de măsuri menite să asigure respectarea vieții private chiar și în sfera relațiilor dintre persoane (a se vedea

X și Y împotriva Țărilor de Jos

, 26 martie 1985, pct.

23, seria A, nr.

91).

102

. Limita dintre obligațiile pozitive și cele negative ale statului, conform art.

8, nu se pretează unei definiții precise; principiile aplicabile sunt totuși similare. În ambele contexte trebuie avut în vedere echilibrul just care trebuie realizat între interesele concurente relevante (a se vedea

White împotriva Suediei

, nr.

42435/02, pct.

20, 19 septembrie 2006).

103

. În ceea ce privește conflictele dintre interesele apărării și cele ale martorilor în procesele penale, Curtea a hotărât deja în mai multe rânduri că procesele penale ar trebui să fie organizate în așa fel încât să nu pună în pericol în mod nejustificat viața, libertatea ori siguranța martorilor, în special în cazul victimelor chemate să depună mărturie, și nici interesele lor aflate în general sub incidența art.

8 din Convenție. Astfel, interesele apărării trebuie puse în echilibru cu cele ale martorilor sau victimelor care trebuie să depună mărturie (a se vedea

Doorson

, citată anterior, pct.

70). În special, procesele penale având ca obiect infracțiuni contra integrității sexuale sunt adesea considerate de către victimă ca fiind un calvar, în special atunci când aceasta din urmă este obligată să se confrunte cu pârâtul. Aceste aspecte sunt și mai importante într-un proces care implică un minor. Prin urmare, în astfel de procese se pot lua anumite măsuri pentru a proteja victima, cu condiția ca acestea să fie compatibile cu exercitarea corespunzătoare și efectivă a dreptului la apărare (a se vedea

S.N.

împotriva Suediei

, citată anterior, pct.

47; precum și

Aigner împotriva Austriei

, nr.

28328/03, pct.

35, 10 mai 2012).

104.

În cauzele examinate până în prezent de Curte, inculpatul a fost acela care a ridicat chestiunea dacă autoritățile interne au reușit să atingă un echilibru just între interesele concurente ale apărării, în special dreptul inculpatului de a cita și audia în contradictoriu martorii – prevăzut la art.

6 §

3 lit.

d), și drepturile victimelor – prevăzute la art.

8. Pe de altă parte, în ​​prezenta cauză, Curtea trebuie să examineze această chestiune din perspectiva presupusei victime. În abordarea acestei chestiuni, Curtea va ține seama de criteriile stabilite în instrumentele internaționale relevante (a se vedea

supra

, pct.

69-72). În acest sens, Curtea observă că, în conformitate cu prevederile din Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, părțile contractante sunt obligate să ia măsurile legislative și alte măsuri necesare pentru a proteja drepturile și interesele victimelor. Astfel de măsuri constau, printre altele, în a acorda protecție împotriva intimidării și victimizării repetate, a acorda victimelor posibilitatea să fie audiate și să le fie prezentate și luate în considerare în mod corespunzător punctele de vedere, nevoile și preocupările luate, precum și a acorda victimelor posibilitatea, dacă legislația națională o permite, să depună mărturie în absența pretinsului agresor. În plus, Directiva UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității prevede, printre altele, că audierile victimelor trebuie să fie efectuate fără întârziere nejustificată și că examinările medicale trebuie reduse la minim.

105

. În ceea ce privește modul în care drepturile reclamantei au fost protejate în procedura penală în litigiu, Curtea observă, în primul rând, că mărturia acesteia în ședința de judecată a constituit singura probă directă în cauză. În plus, alte probe prezentate au fost contradictorii, raportul psihologului de confirmare a agresiunii sexuale fiind în contradicție cu raportul de expertiză ortopedică. În acest context, trebuie reiterat faptul că interesele procesului echitabil impuneau ca apărării să i se acorde posibilitatea de a o audia în contradictoriu pe reclamantă, care la acea dată nu mai era minoră. Cu toate acestea, rămâne de stabilit dacă modul, în care reclamanta a fost audiată, a atins un echilibru just între integritatea persoanei sale și dreptul lui X la apărare.

106

. În acest sens, Curtea reamintește că, de regulă, drepturile pârâtului prevăzute la art.

6 §

1 și art.

6 §

3 lit.

d) impun să i se acorde o posibilitate corespunzătoare și efectivă de a contesta și a pune întrebări unui martor al acuzării fie atunci când acesta dă declarații, fie într-o fază ulterioară a procedurii (a se vedea

Saïdi împotriva Franței

, 20 septembrie 1993, pct.

43, seria A nr.

261-C; precum și

A.M. împotriva Italiei

, nr.

37019/97, pct.

25, CEDO 1999-IX). În plus, Curtea trebuie să fie prudentă când face propria examinare a unei serii specifice de întrebări, având în vedere că este în primul rând rolul autorităților naționale competente să decidă cu privire la admisibilitatea și relevanța probelor (a se vedea

Schenk împotriva Elveției

, 12 iulie 1988, pct.

46, seria A nr.

140; precum și

Engel și alții împotriva

Țărilor de Jos

, 8 iunie 1976, pct.

91, seria A nr.

22). Acestea fiind spuse, Curtea a hotărât, de asemenea, că dreptul unei persoane de a se apăra nu prevede un drept nelimitat de a folosi orice argumente în apărare (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Brandstetter împotriva Austriei

, 28 august 1991, pct.

52, seria A nr.

211). Astfel, din moment ce o confruntare directă între persoanele inculpate pentru infracțiuni de violență sexuală și presupusele lor victime implică riscul de a le traumatiza și mai mult pe acestea din urmă, în opinia Curții, necesitatea audierii în contradictoriu în persoană a victimei de către pârât trebuie să fie evaluată foarte atent de instanțele naționale, cu atât mai mult cu cât întrebările au un caracter mai intim.

107

. Audierea reclamantei s-a întins pe parcursul a patru ședințe de judecată (a se vedea

supra

, pct.

31, 32, 34-38 și 40) desfășurate pe o perioadă de 7

luni, o perioadă îndelungată care, în opinia Curții, ridică în sine probleme, mai ales având în vedere lipsa unui motiv aparent pentru intervalele lungi de timp dintre ședințe. Mai mult, în două dintre aceste ședințe, X - pârâtul, care de altfel a fost reprezentat de avocat pe tot parcursul procesului, i-a pus personal întrebări reclamantei. Pe lângă faptul că a pretins că era incapabil fizic să o agreseze, X și-a bazat audierea în contradictoriu pe premiza că reclamanta îl considera o persoană de încredere și a căutat să stea în compania lui, nu invers, precum și că acuzațiile ei împotriva lui au fost determinate de dorința mamei ei de a stoarce bani de la el. Astfel, majoritatea întrebărilor lui X au avut un vizibil caracter personal.

108

. Curtea observă că unele dintre întrebările adresate de X au fost formulate într-o manieră care sugera răspunsurile, iar alte întrebări au fost puse de mai multe ori (a se vedea

supra

, pct.

34 și 36). De asemenea, X a contestat constant veridicitatea răspunsurilor reclamantei, prezentând propria lui versiune asupra evenimentelor. Într-adevăr, apărarea trebuia să dispună de o anumită libertate pentru a contesta fiabilitatea și credibilitatea reclamantei și pentru a descoperi eventualele neconcordanțe din declarația sa. Cu toate acestea, Curtea consideră că audierea în contradictoriu nu trebuie folosită ca mijloc de intimidare sau umilire a martorilor. În acest sens, Curtea este de părere că unele dintre întrebările și observațiile lui X care sugerau, fără nicio valoare probatorie, că reclamanta putea plânge la comandă pentru a manipula oamenii, că suferința ei ar putea fi atenuată dacă ar lua cina cu el sau că aceasta i-ar fi mărturisit dorința ei de a domina bărbații nu aveau ca scop doar să atace credibilitatea reclamantei, ci erau menite totodată să denigreze caracterul ei.

109

. Curtea consideră că era în primul rând responsabilitatea președintelui completului să se asigure că respectarea integrității persoanei reclamantei este protejată corespunzător în timpul procesului. În opinia sa, sensibilitatea situației în care reclamanta a fost audiată direct, în detaliu și timp îndelungat de către bărbatul pe care l-a acuzat că a agresat-o sexual, impunea ca președintele completului să supravegheze forma și conținutul întrebărilor și comentariilor lui X și să intervină dacă era necesar. Într-adevăr, rezultă din procesul-verbal de ședință că președintele completului i-a interzis lui X să pună anumite întrebări care nu prezentau nicio relevanță pentru cauză. Cu toate acestea, Curtea consideră că insinuările jignitoare ale lui X față de reclamantă au depășit totodată limitele a ceea ce ar putea fi tolerat pentru a-i permite să elaboreze o apărare eficientă, și necesitau o reacție similară. Având în vedere sfera de altfel largă a audierii în contradictoriu de care a beneficiat X, Curtea consideră că limitarea observațiilor sale cu caracter personal nu i-ar fi restrâns în mod nejustificat dreptul la apărare. Cu toate acestea, o astfel de intervenție ar fi atenuat ceea ce în mod clar a fost o experiență traumatizantă pentru reclamantă (a se vedea

supra

, pct.

37 și 38).

110

. În plus, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia M. – avocatul lui X ar fi trebuit să fie recuzat din proces deoarece fusese consultat de aceasta cu privire la agresiunile sexuale înainte chiar ca poliția să fie sesizată despre această problemă, nu este sarcina Curții să facă speculații dacă, și în ce caz, în ce calitate reclamanta și M. ar fi putut face cunoștință înainte de proces, aceasta fiind sarcina autorităților interne. Cu toate acestea, se pare că, în conformitate cu dreptul intern, posibilitatea unei consultări neoficiale prealabile între reclamantă și M. nu ridica problema conflictului de interese care ar putea conduce la recuzarea acestuia din proces (a se vedea

supra

, pct.

29, 31 și 40-42). Prin urmare, constatând că reclamanta nu a prezentat niciun motiv legal pentru recuzarea lui M. din procedură, Judecătoria Maribor a respins cererea acesteia.

111

. Cu toate acestea, presupunând că afirmația reclamantei era adevărată, Curtea nu poate decât să considere că efectul psihologic negativ al audierii ei în contradictoriu de către M. a depășit considerabil teama pe care reclamanta ar fi resimțit-o dacă întrebările i le-ar fi pus un alt avocat. În consecință, acesta era un considerent care nu ar fi trebuit să fie ignorat complet atunci când instanța trebuia să decidă dacă M. ar trebui recuzat din proces. Mai mult, la modul mai general, Curtea ar dori să adauge că orice informație pe care M. ar fi putut să o primească de la reclamantă în calitatea sa de avocat, chiar și fără încheierea unui contract de asistență juridică, ar fi trebuit tratată ca fiind confidențială și nu ar fi trebuit folosită în favoarea unei persoane cu interese contrare în același litigiu. Astfel, Curtea constată că legislația internă privind recuzarea unui avocat, sau modul în care a fost aplicată în prezenta cauză, nu a ținut suficient seama de interesele reclamantei.

112

. În ultimul rând, reclamanta s-a plâns că B., expertul în ginecologie care trebuia să stabilească dacă aceasta a întreținut raporturi sexuale în perioada în litigiu, a făcut-o să răspundă la o serie de întrebări acuzatoare fără legătură cu atribuțiile lui. În acest sens, Curtea consideră în primul rând că, în cadrul proceselor penale, integritatea personală a victimelor unor infracțiuni trebuie, prin însăși natura situației, să fie protejată în primul rând de către autoritățile publice care desfășoară procesele. În acest sens, Curtea este de părere că autoritățile sunt obligate să se asigure că și alți participanți la proces care trebuie să le ajute în cadrul anchetei sau în cadrul procesului decizional tratează victimele și martorii cu demnitate și nu le provoacă inconveniente inutile. În ceea ce privește prezenta cauză, se observă că, indiferent de statutul lui B. în cadrul procesului, Guvernul nu a contestat faptul că statul poate fi considerat răspunzător pentru comportamentul acestuia. Curtea nu vede niciun motiv să decidă altfel, observând că expertul a fost numit de către judecătorul de instrucție, iar examinarea în litigiu a fost dispusă de același judecător, în exercitarea atribuțiilor sale judecătorești.

113

. În plus, în ceea ce privește cursul examinării reclamantei de către B., Curtea observă că acesta a confruntat-o pe reclamantă cu constatările din raportul poliției și din expertiza ortopedică și a chestionat-o de ce nu s-a apărat mai energic (a se vedea

supra

, pct.

22), abordând astfel probleme care, într-adevăr, nu aveau legătură cu chestiunea pe care fusese numit să o examineze. În opinia Curții, întrebările și observațiile lui B., precum și constatările legale pe care le-a făcut în raportul de expertiză, au depășit sfera sarcinii sale, precum și experiența sa medicală. De asemenea, nu reiese că B. avea pregătire pentru a consulta victime ale agresiunilor sexuale; prin urmare, este greu de înțeles ce scop se urmărea prin intervenția sa în chestiuni de competența organelor de urmărire penală și a instanțelor judecătorești. Fapt și mai important, așa cum a susținut reclamanta, aceasta a fost pusă într-o poziție defensivă care, în opinia Curții, s-a adăugat în mod nejustificat stresului cauzat de procedura penală.

114

. Curtea este conștientă de faptul că autoritățile naționale, în special președintele completului de judecată în procesul în litigiu, a avut sarcina delicată de a realiza un echilibru între interesele concurente și de a asigura exercitarea efectivă a drepturilor pârâtului la asistență juridică și la examinarea martorilor acuzării. Este de asemenea adevărat că s-au luat măsuri pentru ca reclamanta să nu fie traumatizată și mai mult. Declarația ei în fața judecătorului de instrucție a fost luată în absența pârâtului și a avocatului său, publicul nu a avut acces la proces, iar pârâtul a fost scos din sala de judecată atunci când reclamanta a depus mărturie (a se vedea

supra

, pct.

18, 29, 31 și 34). Ca urmare a stresului reclamantei în timpul depunerii mărturiei și al audierii în contradictoriu, ședințele de judecată au fost suspendate de câteva ori timp de câteva minute ori au fost reprogramate pentru o altă zi (a se vedea

supra

, pct.

31, 37 și 38). Mai mult, președintele completului l-a avertizat pe pârât să evite repetarea întrebărilor în timpul audierii în contradictoriu și a interzis unele întrebări (a se vedea

supra

, pct.

36). Cu toate acestea, în opinia Curții, relația preexistentă între reclamantă și pârât și natura intimă a obiectului cauzei, precum și vârsta fragedă a reclamantei – aceasta fiind minoră atunci când au avut loc presupusele agresiuni sexuale – constituiau aspecte de o sensibilitate deosebită care impuneau, în mod corespunzător, o abordare sensibilă din partea autorităților care desfășurau procedura penală în litigiu. Luând în considerare efectul cumulativ al factorilor analizați mai sus, care au avut efect negativ asupra integrității persoanei reclamantei (a se vedea

supra

, pct.

107-113), Curtea consideră că aceștia au depășit considerabil nivelul de disconfort inerent depunerii unei mărturii de către o victimă a unor presupuse agresiuni sexuale și, prin urmare, nu pot fi justificați de cerințele unui proces echitabil.

115

. Prin urmare, Curtea este de părere că modul în care s-a desfășurat procedura penală, în prezenta cauză, nu a reușit să îi asigure reclamantei protecția necesară astfel încât să realizeze un echilibru corespunzător între drepturile și interesele acesteia protejate prin art.

8, pe de o parte, și dreptul la apărare al lui X protejat prin art.

6 din Convenție, pe de altă parte.

116

. Rezultă că a fost încălcat art.

8 din Convenție.

ii. cu privire la aplicarea art.

41 din Convenție

117

. Art.

41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A.

Prejudiciu

118

. Reclamanta a solicitat 30

000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, argumentând că agresiunile sexuale și victimizarea secundară pe care a suferit-o în cadrul procesului penal i-au afectat grav sănătatea psihologică și i-au cauzat angoasă și suferință mintală. Reclamanta a susținut că, pe durata procesului, a suferit de depresii, anxietate și lipsă de concentrare pentru care a necesitat ajutor psihiatric; chiar și la ședințele de judecată a venit însoțită de psihiatrul ei. De asemenea, ulterior a început să sufere de scleroză multiplă.

119

. Guvernul a considerat că reclamanta nu a demonstrat legătura de cauzalitate dintre problemele ei de sănătate și pretinsele încălcări ale Convenției. Mai mult, acesta a susținut că, în măsura în care Curtea constată o încălcare a drepturilor reclamantei prevăzute de Convenție și îi acordă reclamantei o reparație echitabilă, ar trebui să se țină seama de faptul că reclamanta a primit deja de la stat despăgubiri pecuniare în valoare de 1

080

EUR pentru încălcarea dreptului său la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil.

120

. Având în vedere certificatul medical eliberat în 2010 de medicul psihiatru al reclamantei, suferința psihologică resimțită de reclamantă în acea perioadă ar putea, cel puțin în parte, să fie atribuită procedurii penale în litigiu, care, așa cum a constatat Curtea, a fost lipsită de eficacitate și a constituit o ingerință disproporționată la integritatea personală a reclamantei. Astfel, Curtea consideră că ar trebui acordată o despăgubire reclamantei pentru prejudiciul moral în acest sens. Cu toate acestea, Curtea observă că instanțele naționale nu au constatat că agresiunile sexuale invocate de reclamantă au fost stabilite. De asemenea, Curtea nu poate face speculații dacă rezultatul procedurii interne ar fi fost diferit în cazul în care nu ar fi fost încălcată Convenția. În consecință, Curtea consideră că reclamantei nu se i poate acorda nicio despăgubire în ceea ce privește această pretenție.

121

. Referitor la excepția ridicată de Guvern, conform căreia reclamantei i s-a acordat o despăgubire la nivel intern, este adevărat că reclamanta a primit 1

080

EUR de la stat pentru durata excesivă a procesului penal în litigiu. Cu toate acestea, deoarece nu reiese că soluționarea pe cale amiabilă acoperea totodată și obligațiile pozitive ale statului prevăzute la art.

3 (a se vedea

supra

, pct.

83) și, în consecință, acordarea despăgubirii nu a avut nicio influență asupra calității de victimă a reclamantei în temeiul acestei dispoziții (a se vedea,

a contrario

,

W. împotriva Sloveniei

, citată anterior, pct.

91), aceasta nu poate fi luată în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirii care trebuie acordată în conformitate cu art.

41 pentru încălcările constatate de Curte.

122

. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei suma de 9

500

EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B.

Cheltuieli de judecată

123

. Reclamanta a solicitat, de asemenea, suma de 7

462,50

EUR, plus TVA de 20

%, totalizând 8

955

EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată în fața Curții.

124

. Guvernul a susținut că pretenția este disproporționat de mare în comparație cu sumele care ar putea fi percepute cu titlu de cheltuieli de judecată în fața Curții de la Strasbourg, în conformitate cu Legea națională privind onorariile avocaților. Onorariul maxim, prevăzut în Legea privind onorariile, pentru procesul în litigiu se ridica la 2

625

EUR în cazul în care se desfășura o ședință în fața Curții și 1

500

EUR în cazul în care nu se desfășura nicio ședință.

125

. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ținând seama de documentele pe care le deține și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 4

000

EUR, fără TVA, pentru procedura în fața Curții. În ceea ce privește pretenția ca suma să se majoreze cu cota TVA, Curtea reamintește că, deși cheltuielile de judecată sunt adesea supuse taxei pe valoarea adăugată plătită statului de către avocați, traducători și alți profesioniști, taxa este totuși facturată reclamanților și este în cele din urmă plătită de către aceștia. Reclamanții ar trebui să fie protejați împotriva acestei taxe suplimentare. Din acest unic motiv, în dispozitivul hotărârilor sale, Curtea dispune că orice sumă ce poate fi datorată de reclamant(ă) se adaugă la sumele acordate pentru cheltuielile de judecată [a se vedea

Kurić și alții împotriva Sloveniei

(reparație echitabilă) (MC), nr.

26828/06, pct.

127, CEDO 2014; precum și

Les Témoins de Jéhovah împotriva Franței

(reparație echitabilă), nr.

8916/05, pct.

37, 5 iulie 2012].

C.

Dobânzi moratorii

126

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA:

cererea admisibilă;

că a fost încălcat art.

3

din Convenție ca urmare a neglijenței autorităților statului pârât de a asigura cu promptitudine anchetarea și urmărirea penală față de agresiunea sexuală care a făcut obiectul plângerii reclamantei;

că a fost încălcat art.

8

din Convenție ca urmare a neglijenței autorităților statului pârât de a proteja integritatea personală a reclamantei în cadrul procedurii penale având ca obiect agresiunea sexuală săvârșită împotriva sa;

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3

luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art.

44

§

2 din Convenție, următoarele sume:

i) 9

500

EUR (nouă mii cinci sute de euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

ii) 4

000

EUR (patru mii de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menționat de 3

luni și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 28 mai 2015, în temeiul art.

77

§

2 și art.

77

§

3 din Regulamentul Curții.

PREȘEDINTE

,

Grefier,

MARK VILLIGER

Claudia Westerdiek

În conformitate cu art.

45

§

2 din Convenție și art.

74

§

2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a doamnei judecător Yudkivska.

M.V.

C.W.

Opinia parțial separată a doamnei judecător Yudkivska

Deși sunt de acord pe deplin cu poziția majorității în sensul că ancheta privind plângerea reclamantei referitoare la agresiunea sexuală a durat prea mult timp, constituind o încălcare a art. 3, nu pot fi de acord că art. 8 a fost, de asemenea, încălcat în prezenta cauză.

Cauza are ca obiect echilibrul just care trebuie atins între interesele apărării într-un proces penal și cele ale unei victime care este chemată să depună mărturie. După ce am studiat atent probele disponibile, consider că este dificil pentru instanța internațională să sugereze ce măsuri suplimentare ar fi putut fi luate de președintele completului pentru a proteja interesele reclamantei într-o măsură care nu ar fi constituit o încălcare drepturilor pârâtului în materie de proces echitabil.

Curtea a examinat, în conformitate cu art.

8, o serie de cauze introduse de victime ale violurilor, cauze în care autoritățile nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive de a efectua o anchetă efectivă a acuzațiilor de agresiune sexuală (a se vedea, printre cele mai recente exemple, cauzele

C.A.S. și C.S. împotriva României

și

D.J. împotriva Croației

, cu trimiterile suplimentare

[1]

); însă Curtea nu a examinat anterior atât de detaliat chestiunea audierii în faza de judecată.

Mai mult decât atât, în hotărârea sa inovatoare în cauza

M.C. împotriva Bulgariei

[2]

Curtea a declarat că, în circumstanțele cauzei respective, sarcina sa se limita la „a examina dacă legislația și practica în litigiu și aplicarea acestora în cazul de față, cumulate cu pretinsele deficiențe din cadrul anchetei, au avut sau nu nereguli atât de semnificative încât să echivaleze cu o încălcare a obligațiilor pozitive ale statului pârât prevăzute la art.

3 și art.

8 din Convenție [...] Curtea nu [s-a] ocupat de acuzațiile de erori sau omisiuni izolate în cadrul anchetei [...]”

Cu toate acestea, în respectiva cauză, Curtea a criticat autoritățile pentru „neexplorarea tuturor faptelor și neluarea unei decizii în baza unei evaluări a tuturor circumstanțelor [...]” (a se vedea pct.

181 din hotărârea

M.C.

). În schimb, în prezenta cauză, se pare că instanțele judecătorești interne sunt criticate pentru faptul că nu au interzis întrebări care ar fi putut ajuta la elucidarea circumstanțelor cauzei.

Avocații practicieni știu prea bine cât de dificil este să instrumenteze cu succes cazurile de viol, din mai multe motive – rareori există alți martori la aceste infracțiuni, lipsesc probele fizice în susținerea afirmațiilor, există o dificultate evidentă în dovedirea acuzației, etc.

Urmărirea penală tinde astfel să se bazeze mai ales pe mărturia victimei, care deseori servește ca temei principal pentru condamnare. Singura tactică de apărare pentru un pârât în astfel de cazuri este să infirme veridicitatea declarațiilor victimei și să conteste credibilitatea acesteia. Prin urmare, nu este surprinzător că întrebările adresate de un pârât pot fi prea intime și intruzive - tocmai pentru a permite judecătorului să observe comportamentul victimei audiate în contradictoriu. Aceasta este întocmai esența dreptului pârâtului de a examina martorii acuzării.

Acum aproximativ 120 de ani, Curtea Supremă a SUA a definit „obiectul principal” al principiului contradictorialității ca fiind acela de „a evita ca depozițiile sau declarațiile sub jurământ

ex parte

[...] să fie folosite împotriva persoanei arestate în locul examinării personale și a audierii în contradictoriu a martorului, în cadrul cărora inculpatul are posibilitatea nu doar de a testa memoria martorului și de a examina conștiința acestuia, ci și de a-l constrânge să stea față în față cu jurații pentru ca aceștia să se poată uita la el și să judece, în funcție de comportamentul său în boxa martorilor și modul în care depune mărturie, dacă acesta este demn de încredere”

[3]

.

Dreptul la confruntare are o istorie îndelungată și bogată, datând din perioada dreptului roman, și a cunoscut o amplă dezvoltare în sistemele de drept comun, în care aspectul esențial constă în convingerea că „este întotdeauna mai greu de spus o minciună despre o persoană «de față cu aceasta» decât «pe la spatele acesteia», și „chiar dacă se spune o minciună, aceasta va fi adesea spusă mai puțin convingător”. Acest lucru a fost explicat de judecătorul Antonin Scalia în hotărârea de referință a Curții Supreme a SUA în acest sens,

Coy împotriva

Iowa

[4]

. În respectiva hotărâre, judecătorul Scalia a reconstituit istoricul dreptului la confruntare până la „întâlnirea față-în-față”, ilustrată în piesa

Richard al II-lea

a lui Shakespeare:

„Shakespeare a descris astfel sensul de bază al confruntării când i-a atribuit lui Richard al II-lea replica:

«

Then call them to our presence—face to face, and

frowning brow to brow, ourselves will hear the accuser

and the accused freely speak

.»

[5]

”

(Atunci adu-i în prezența noastră – față în față, și

încruntându-ne, noi înșine vom auzi pe acuzator

și pe acuzat vorbind liber).

Acesta a concluzionat că „există ceva profund în natura umană care consideră confruntarea față-în-față între acuzat și acuzator ca fiind «esențială pentru un proces echitabil în cadrul urmăririi penale»”. În

California v. Green

(

California împotriva Green

), dreptul la confruntare a fost descris ca fiind „cel mai mare motor juridic inventat vreodată pentru aflarea adevărului”

[6]

.

Spre deosebire de Constituția SUA, Convenția nu garantează, ca atare, dreptul la confruntare față-în-față între acuzat și victimă. Totuși, în multe cauze, legate și de agresiuni sexuale asupra minorilor, Curtea a constatat că garanțiile unui proc