Couturon împotriva Franței

La originea cauzei se află cererea nr. 24756/04 îndreptată împotriva Republicii Franceze prin care un resortisant al acestui stat, domnul Jean Couturon („reclamantul”), a sesizat Curtea la 1 aprilie 2010 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul este reprezentat de domnul Christian Huglo, avocat în Paris. Guvernul francez („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, François Alabrune, directorul Direcției Afaceri Juridice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Având în vedere faptul că domnul A. Potocki, judecător ales să reprezinte Franța, s-a abținut de la examinarea prezentei cauze (art. 28 din Regulamentul Curții), președintele camerei l-a desemnat pe domnul Régis de Gouttes în calitate de judecător ad hoc [art. 29 § 1 lit. b) din Regulament].

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor rezultată din neacordarea unei despăgubiri pentru pierderea valorii proprietății sale, ca urmare a construirii unei autostrăzi pe o porțiune expropriată a acesteia.

La 10 iunie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului în ceea ce privește acest capăt de cerere; a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere. ÎN FAPT Circumstanțele cauzei

Reclamantul s-a născut în 1921 și locuiește în Neuilly-Sur-Seine. Este proprietarul unui ansamblu imobiliar situat pe teritoriul comunei Naves, în Corrèze, care cuprinde castelul Bach, dependințele sale și un teren a cărui suprafață inițială a fost de 27 ha. Castelul, portalul și vestigiile unei mănăstiri au fost trecute în inventarul suplimentar al monumentelor istorice din 1993.

La 10 ianuarie 1996, proiectul de construcție a autostrăzii A 89 între Puy-de-Dôme și Gironde a fost declarat ca fiind de utilitate publică.

Guvernul menționează că, astfel cum a subliniat în concluziile sale comisia de anchetă, obiectivul era de a crea o legătură rapidă între Bordeaux și Clermont Ferrand. Acesta precizează că, în ceea ce privește schema rutieră națională, este necesară construirea unor „rute transversale structurante”.

O parcelă de aproximativ 88 de ari, adiacentă portalului menționat și care aparține reclamantului, a făcut obiectul exproprierii în cadrul derulării acestui proiect.

Prin hotărârea din 13 octombrie 2000, Tribunal de Grande Instance Tulle a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru expropriere datorate reclamantului la 118 906 franci [18 127,10 euro (EUR)], dintre care 95 125 franci cu titlu de despăgubire principală și 23 781 franci cu titlu de despăgubire pentru refolosire (despăgubirea pentru refolosire este de natură să acopere cheltuielile pe care expropriatul ar trebui să le suporte pentru reconstituirea în natură a patrimoniului său). A fost respinsă solicitarea reclamantului pentru acordarea unei despăgubiri pentru deprecierea valorii restului proprietății, cu motivarea că „amputarea funciară propriu-zisă a terenului nu va afecta proprietatea domnului Couturon” și că „singurele daune pe care le-ar putea suferi proprietatea [...] vor fi neplăcerile cauzate de apropierea de autostradă, care vor constitui daune cauzate de lucrări publice a căror despăgubire nu este de competența instanței de expropriere”.

Reclamantul a formulat apel împotriva hotărârii în fața Cour d’appel Limoges, respingând această cerere. A susținut că autostrada va distruge peisajul din împrejurimile castelului și că acțiunea de expropriere, care se întinde până în fața portalului, va situa castelul într-o fundătură. Susținând că valoarea restului ansamblului imobiliar se va deprecia, reclamantul a cerut acordarea unei despăgubiri în valoare de 231 722,50 EUR. S-a întemeiat, în această privință, pe o estimare a diminuării valorii realizată de către un notar, la 17 iunie 2002, pe baza unei expertize a valorii proprietății, dispusă la 15 decembrie 1999 de Tribunal administratif din Limoges, la cererea reclamantului. Potrivit acestei estimări: „ [...] scăderea valorii care rezultă în urma construirii autostrăzii poate fi evaluată, în speță, între 20 și 40%, având în vedere proximitatea vecinătății și faptul că exproprierea distruge în totalitate estetica remarcabilă a locului și a peisajelor înconjurătoare, trebuie luat în considerare că se pierde caracterul excelent al amplasării sale care îi aducea o plusvaloare de 20%. Prin urmare, diminuarea valorii rezultate în urma construcției autostrăzii trebuie estimată la valoarea maximă a procentelor indicate, adică la 40%. Având în vedere faptul că valoarea estimată de expertul judiciar este de 579 306,26 franci, diminuarea valorii este de 231 722,50 EUR.”

Apelul a fost respins prin hotărârea din 16 decembrie 2002. Instanța a subliniat că, dacă împrejurimile domeniului reclamantului își vor pierde aspectul estetic, acest lucru nu ar fi o consecință directă a exproprierii în sine a parcelei menționate, ci a amenajărilor realizate și a lucrării construite. Ea a dedus, astfel, că aspectul respectiv nu ține de procedura legată de acordarea despăgubirilor datorate în urma exproprierii acestei parcele.

Autostrada a fost deschisă circulației la 24 februarie 2003. Este situată la aproximativ 250 m de castel, în fața acestuia.

La 8 decembrie 2003, reclamantul a sesizat Tribunal administratif Limoges cu o cerere pentru obligarea statului și a companiei naționale mixte care a concesionat autostrada să îi plătească o sumă anuală de 5 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru poluarea sonoră rezultată în urma funcționării lucrării rutiere, precum și suma de 231 722,50 EUR, reprezentând despăgubire pentru prejudiciul cauzat de deprecierea valorii proprietății sale în urma construirii autostrăzii (pe care a evaluat-o la 40%).

Prin hotărârea din 29 iulie 2006, instanța administrativă a respins prima parte a cererii și a admis-o parțial pe cea de-a doua, pe baza raportului de expertiză și a diminuării valorii menționate, obligând concesionarul să plătească suma de 115 861,25 EUR reclamantului. Aceasta a subliniat faptul că „deși prezența vizibilă și sonoră a unei autostrăzi în imediata apropiere a unei proprietăți precum un castel, chiar dacă nu le-ar aduce proprietarilor tulburări de folosință anormale și deosebite, ar putea constitui un element defavorabil pentru o parte dintre potențialii cumpărători ai unei astfel de reședințe care sunt în căutarea unei calități aparte a mediului înconjurător”. Ținând cont de aceste circumstanțe, instanța a reținut că amplasarea autostrăzii A 89 a dus la o pierdere a valorii estimate în bani a proprietății reclamantului. A evaluat această pierdere de valoare mai degrabă la 20% decât la 40%, pe motiv că „proprietatea nu se afla în imediata apropiere a lucrării litigioase și că impactul autostrăzii asupra mediului și, în speță, asupra priveliștii proprietății [reclamantului, era] limitat de optimizarea traseului și de prezența unor panouri vegetale”.

La 17 aprilie 2008, hotărârea a fost infirmată de Cour administrative d’appel Bordeaux. Instanța de apel a considerat că prezența autostrăzii, din punct de vedere vizual și sonor, situată la 250 m de castelul aparținând reclamantului, nu este ea însăși de natură să genereze o pierdere din valoarea venală pentru care s-ar putea acorda despăgubiri, pretinsa depreciere nedând dreptul reclamantului la repararea prejudiciului, oricare ar fi particularitățile proprietății în cauză, decât în măsura în care se poate considera că deprecierea are un caracter anormal în funcție de gravitatea tulburărilor de folosință determinate de prezența lucrării și de intensitatea traficului rutier. În lipsa unor tulburări de această natură „pe lângă cele care, în interes general, ar putea fi tolerate de proprietarii care trăiesc în imediata apropiere a unei astfel de lucrări”, aceasta a concluzionat că pierderea valorii venale de care s-a plâns reclamantul nu ar putea conduce la acordarea de despăgubiri.

Reclamantul a sesizat Conseil d’État, pretinzând că ar fi avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 de către curtea de apel, prin neacordarea unei despăgubiri corespunzătoare pentru pierderea valorii venale a proprietății sale. La 2 octombrie 2009, Conseil d’État a concluzionat că „niciunul dintre mijloacele [reclamantului] nu erau de natură să ducă la admiterea recursului”. ÎN DREPT Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Reclamantul s-a plâns de o încălcare a dreptului de respectare a bunurilor sale rezultată din neacordarea de despăgubiri pentru pierderea valorii proprietății sale ca urmare a construcției unei autostrăzi pe o porțiune expropriată din aceasta. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, conform căruia: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Guvernul contestă acest argument. A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. În această privință, arată că art. L. 13-13 din Codul de expropriere pentru cauză de utilitate publică prevede că despăgubirile acordate trebuie să acopere „întregul prejudiciu direct, material și sigur, cauzat prin expropriere”, ceea ce include și deprecierea restului proprietății bunului expropriat. Acesta mai observă că, deși reclamantul a formulat o cerere în acest sens în cadrul procedurii referitoare la despăgubirile de expropriere, în fața Tribunal de grande instance Tulle și apoi în fața Cour d’appel Limoges, a omis să declare recurs în casație.

Reclamantul a replicat că din jurisprudența Curții rezultă că regula epuizării căilor de atac interne trebuie să fie aplicată cu o anumită flexibilitate și fără un formalism excesiv, precum și că, în cazul în care reclamantul dispune eventual de mai multe căi de recurs potențial efective, acesta are obligația de a utiliza doar una dintre ele.

Curtea reamintește că, potrivit art. 35 § 1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât după ce au fost epuizate căile interne de atac. Este necesar ca fiecare reclamant să fi oferit instanțelor naționale ocazia pe care această dispoziție le-o acordă în principiu statelor contractante: de a evita sau de a repara încălcările pretinse împotriva sa. Această regulă se bazează așadar pe ipoteza conform căreia dreptul intern prevede o cale de atac efectivă în ceea ce privește încălcarea pretinsă. Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 § 1 din Convenție nu prescriu decât epuizarea căilor de atac legate de încălcările pretinse, disponibile și adecvate în același timp. Acestea trebuie să existe într-un grad de certitudine suficient, nu numai în teorie, ci și în practică, fără de care sunt lipsite de efectivitatea și accesibilitatea dorite; este obligația statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt întrunite [a se vedea, printre numeroase alte hotărâri și decizii, Mifsud împotriva Franței (dec.) (MC), 57220/00, pct. 15, CEDO 2002-VIII].

Curtea observă, în speță, că reclamantul a prezentat în fața instanței competente de expropriere o cerere pentru despăgubirea deprecierii părții neexpropriate a bunului său. Cererea a fost respinsă de Tribunal de grande instance Tulle, apoi de Cour d’appel Limoges, cu motivarea că prejudiciul invocat de către reclamant nu rezulta din exproprierea unei parcele din proprietatea sa, ci din lucrările de amenajare și construcție a autostrăzii, și că o asemenea problemă intră sub incidența procedurii referitoare la despăgubirile datorate în urma exproprierii. Reclamantul nu a formulat recurs în casație. El a folosit totuși o altă cale: a sesizat instanțele administrative cu o cerere prin care solicita obligarea statului și a companiei naționale care a concesionat construcția autostrăzii, să repare prejudiciul rezultat în urma deprecierii valorii proprietății sale prin construcția acestei infrastructuri. Or, această cale pare să fi fost mai potrivită pentru examinarea capătului său de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr.1 decât procedura referitoare la despăgubirile pentru expropriere (fapt care pare să fie confirmat și de concluziile Tribunal de grande instance Tulle și ale Cour d’appel Limoges). Capătul său de cerere vizează într-adevăr neacordarea de despăgubiri pentru scăderea valorii părții neexpropriate a bunului său, scădere rezultată nu din fragmentarea unei parcele din aceasta, ci de tipul lucrării de amenajare întreprinse în imediata apropiere după expropriere. Caracterul efectiv al acestei căi de atac reiese din exemplele din jurisprudență citate de Guvern în memoriul său (este vorba de hotărârile Conseil d’État din 10 octombrie 1984, 9 noiembrie 1984 și 5 decembrie 1990, respectiv nr. 37192, 40394 și 60308). De altfel, ceea ce contează este faptul că cererea de acordare de despăgubiri depusă de reclamant a fost examinată în mod efectiv pe fond de instanțele administrative sesizate [a se vedea, de exemplu, Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveției (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 43-45, CEDO 2009]. Acest lucru arată că instanța națională a fost competentă să se pronunțe în primul rând în legătură cu pretinsa încălcare a Convenției, ceea ce corespunde finalității art. 35 § 1.

În consecință, reclamantului nu i se poate reproșa că nu a epuizat căile de atac interne.

În acest context, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. În plus, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Reclamantul consideră că situația sa este asemănătoare cu cea a reclamanților din cauzele precedente în care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Citează hotărârile Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei (23 septembrie 1982, seria A nr. 52), Allan Jacobsson împotriva Suediei (nr. 1) (25 octombrie 1989, seria A nr. 163), Pine Valley Developments Ltd și alții împotriva Irlandei (29 noiembrie 1991, serie A nr. 222), Papamichalopoulos și alții împotriva Greciei (24 iunie 1993, seria A nr. 260 ‑ B), Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei (27 octombrie 1994, seria A nr. 293 ‑ B), Loizidou împotriva Turciei (23 martie 1995, seria A nr. 310) și Phocas împotriva France (23 aprilie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996 ‑ II). Acesta atrage atenția mai ales asupra hotărârii Kozacıoğlu împotriva Turciei (MC) (nr. 2334/03, 19 februarie 2009), în care Curtea a decis că stabilirea despăgubirilor pentru exproprierea unui bun fără a lua în considerare raritatea și caracteristicile sale arhitecturale și istorice constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Ținând cont de faptul că o parte din proprietatea sa este înscrisă în inventarul suplimentar al monumentelor istorice, el se află într-o situație asemănătoare. În continuare, susține că nu exproprierea în sine face obiectul capătului său de cerere, ci pierderea valorii venale rezultată din prezența autostrăzii în imediata apropiere a proprietății sale. Făcând trimitere la hotărârea Sporrong și Lönnroth, citată anterior, acesta reamintește că despăgubirea poate fi datorată și în lipsa unei deposedări. Menționează că, deși construcția autostrăzii era de interes general, autoritățile nu erau scutite de obligația de a îl despăgubi pentru pierderea valorii venale și pentru tulburările de folosință cauzate de prezența acestei lucrări publice. Făcând referire, în special, la hotărârile Lallement împotriva Franței (nr. 46044/99, 11 aprilie 2002) și Motais de Narbonne împotriva. Franței (nr. 48161/99, 2 iulie 2002), acesta afirmă că, în caz de privare de proprietate, despăgubirea trebuie să acopere în totalitate prejudiciul suferit și în mod rezonabil proporțională cu valoarea bunului.

Guvernul consideră că deciziile la care reclamantul face referire nu pot fi aplicate în acest caz. Într-adevăr, constată că acestea se înscriu în contextul procedurii de expropriere sau vizează consecințele pe care le au proiectele lucrărilor de amenajare conducând la un risc de expropriere sau la o interdicție de construcție, asupra indisponibilizării unui bun ori asupra interdicției sau restricției de construcție. Or, Guvernul subliniază că, pe de o parte, reclamantul a beneficiat de o despăgubire pentru expropriere și are în continuare deplina proprietate a bunurilor rămase, acestea nefiind supuse niciunui risc de expropriere sau unei interdicții de construcție. Pe de altă parte, hotărârile pronunțate în această cauză de instanțele administrative franceze au avut ca unic temei răspunderea obiectivă, care impune repararea daunelor rezultate dintr-un „prejudiciu special și anormal” care pentru persoana în cauză reprezintă o fisură în egalitatea sarcinilor. Or, subliniază acesta, Curtea a decis în cauza Antunes Rodrigues împotriva Portugaliei (nr. 18070/08, pct. 35, 26 aprilie 2011) că un astfel de regim de răspundere permite în mod adecvat punerea în balanță a intereselor reclamantului și cele ale comunității. Guvernul adaugă că, precizând că stabilirea existenței unui astfel de prejudiciu este de competența instanțelor naționale și reținând că niciun element nu conduce la concluzia că hotărârile instanțelor interne ar fi fost arbitrare sau vădit nerezonabile, Curtea a decis că nu s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. Făcând trimitere la aceeași cauză, acesta subliniază că realizarea unei lucrări destinate uzului colectiv – precum autostrada A 89 ‒ este de interes general. În continuare, reamintește că din jurisprudența Curții rezultă că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la păstrarea bunurilor într-un mediu agreabil și că doar existența unor neplăceri grave poate constitui o atingere asupra dreptului pe care îl garantează. În cele din urmă, Guvernul constată că instanțele administrative au pus în balanță în mod corespunzător interesele părților: ținând cont, în primul rând, de localizarea geografică a autostrăzii (lângă proprietatea reclamantului și la 250 m de castel), de specificul împrejurimilor (un parc având mai multe zeci de hectare), precum și poluarea fonică și vizuală cauzate de lucrare, acestea au hotărât că tulburările de folosință care aduceau atingere dreptului de proprietate al reclamantului nu erau mai grave decât cele pe care ar trebui să le suporte, în interes general, proprietarii care locuiesc în apropierea unei autostrăzi. El subliniază apoi că deciziile acestora nu erau nici arbitrare, nici vădit nerezonabile.

În primul rând, Curtea constată că scăderea valorii venale a părții neexpropriate din proprietatea reclamantului în vederea construcției autostrăzii A 89 este reală. Aceasta reiese din expertiza notarială a pierderii de valoare prezentată de reclamant în fața instanțelor naționale și, apoi, în fața Curții, dar și din hotărârea Tribunal administratif Limoges din 20 iulie 2006 (confirmată de hotărârea Cour administrative d’appel din 17 aprilie 2008). Ea deduce astfel că reclamantul se poate prevala de faptul că s-a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale.

Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 conține trei norme distincte: prima normă, care apare în prima frază a primului paragraf și care are un caracter general, enunță principiul general al respectării dreptului de proprietate; a doua normă, prevăzută în cea de-a doua frază din același paragraf, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cea de-a treia normă, prevăzută în al doilea paragraf, recunoaște dreptul statelor de a reglementa, printre altele, folosința bunurilor conform interesului general [a se vedea, printre altele, Sporrong și Lönnroth , citată anterior, pct. 61, Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31107/96, pct. 55, CEDO 1999 II, Immobiliare Saffi împotriva. Italiei (MC), nr. 22774/93, pct. 44, CEDO 1999 V, Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 134, CEDO 2004 V, și Vistiņš și Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, pct. 93, 25 octombrie 2012].

În speță, reclamantul nu se plânge de privarea de proprietate pe care a suferit-o. El denunță neacordarea unei despăgubiri pentru pierderea de valoare a părții neexpropriate a proprietății sale care a rezultat nu din fragmentării unei parcele din aceasta, ci din poluarea sonoră și vizuală ca urmare a tipului de lucrări de amenajare întreprinse în imediata apropiere după expropriere. Așa cum afirmă Guvernul, dreptul național nu permite acordarea unei astfel de despăgubiri decât dacă există unui prejudiciu special și anormal care ar însemna pentru reclamant o fisură în egalitatea sarcinilor. Or, Cour administrative d’appel Bordeaux a considerat că reclamantul nu a suferit un prejudiciu atât de grav ( supra, pct. 16).

Curtea deduce că norma aplicabilă în speță nu este nici cea enunțată în a doua frază din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, nici cea enunțată în cel de-al doilea paragraf al acestei dispoziții. Așadar, va examina faptele cauzei în cadrul primei fraze a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Conform acestei dispoziții, Curtea trebuie să verifice dacă a fost păstrat un just echilibru între cerințele de interes general al comunității și necesitatea apărării drepturilor fundamentale ale omului ( Sporrong și Lönnroth, menționată anterior, pct. 69). Stabilirea unui astfel de echilibru se reflectă, de fapt, în întreaga structură a art. 1 al Protocolului nr. 1: în toate cazurile trebuie se existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea Ouzounoglou , pct. 29, citat anterior). Acest echilibru dispare dacă persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină specială și exorbitantă [a se vedea Perdigăo împotriva. Portugaliei (MC), nr. 24768/06, pct. 67, 16 noiembrie 2010, și Antunes Rodrigues , citat anterior, pct. 29]. Dacă, în cazul unei privări de proprietate, neacordarea de despăgubiri constituie, în principiu, o sarcină excesivă și aduce cu sine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Papachelas împotriva Greciei (MC), nr. 31423/96, pct. 48, CEDO 1999-II], situația este diferită în cazul în care încălcarea dreptului la respectarea bunurilor intră sub incidența celui de-al doilea paragraf al acestei dispoziții [a se vedea, de exemplu, Depalle împotriva Franței (MC), nr. 34044/02, pct. 91, CEDO 2010] sau, precum în speță, a primei fraze a primului paragraf. Așadar nu reprezintă decât unul dintre factorii ce trebuie luați în considerare pentru a stabili dacă justul echilibru a fost respectat.

Trebuie reamintit, de asemenea, că exercitarea reală și eficace a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 nu depinde doar de obligația statului de a se abține de la orice ingerință; pot fi impuse măsuri pozitive de protecție, mai ales dacă există o legătură directă între măsurile pe care un reclamant le poate pretinde în mod legitim din partea autorităților și folosința efectivă a bunurilor sale [ Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 134, CEDO 2004 ‑ XII; a se vedea, de asemenea, Bistrović împotriva Croației , nr. 25774/05, pct. 33, 31 mai 2007]. Acest lucru dă naștere în special la obligația statului de a prevedea o procedură judiciară care să ofere garanțiile procedurale necesare și care să permită astfel instanțelor naționale să soluționeze în mod eficient și echitabil orice litigiu referitor la probleme de proprietate ( Bistrović , citată anterior, același paragraf).

În speță, Curtea constată, în primul rând, că faptele denunțate de reclamant se circumscriu punerii în aplicare a unei politici de amenajare a teritoriului. Ea reamintește că acest tip de politici, în care primează interesul general al comunității, lasă statului o marjă de apreciere mai mare decât în cazul în care ar fi vorba în mod exclusiv de drepturi civile (a se vedea Depalle, citat anterior, pct. 84, CEDO 2010).

Apoi, în ceea ce privește examinarea proporționalității, consideră că speța trebuie raportată la cazurile Ouzounoglou împotriva Greciei (nr. 32730/03, 24 noiembrie 2005) și Athanasiou și alții împotriva Greciei (nr. 2531/02, 9 februarie 2006), chiar dacă aceste cauze se întemeiază pe al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, așa cum s-a arătat anterior, atât în cazul aplicării acestei dispoziții, cât și în cazul aplicării primei fraze a art. 1 din Protocolul nr. 1, este important să se mențină un just echilibru între cerințele de interes general și cele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului.

Prima dintre aceste cauze se referea la situația unei persoane care, în contextul realizării unui proiect rutier, a fost expropriată de o parte (1 076 m 2 ) din terenul de 3 643 m 2 pe care se găsea locuința sa principală, invocând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a refuzului de i se acorda o despăgubire pentru deprecierea părții neexpropriate din bunului său din cauza naturii lucrării. În cea de-a doua cauză, reclamanții au formulat același tip de capăt de cerere în contextul construcției unei linii de cale ferată și a unui pod feroviar destinate circulației trenurilor de mare viteză.

Curtea a reamintit că, în cauzele anterioare în care examinase problema refuzului instanțelor elene de a stabili o despăgubire specială pentru părțile de teren ce au făcut obiectul unei măsuri de expropriere, a decis că, ținând cont de marja de apreciere pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 o lasă autorităților naționale, faptul că instanțele elene nu au ținut cont de natura lucrărilor efectuate și nu au analizat dacă acestea erau sau nu în avantajul proprietarilor, ci au judecat doar problema fragmentării proprietății, nu a reprezentat o încălcare a dispoziției respective ( Azas împotriva Greciei , nr. 50824/99, 19 septembrie 2002, Interoliva ABEE împotriva Greciei , nr. 58642/00, 10 iulie 2003, Konstantopoulos AE și alții împotriva Greciei , nr. 58634/00, 10 iulie 2003, și Biozokat A.E. împotriva Greciei , nr. 61582/00, 9 octombrie 2003). A observat, totuși, că „spre deosebire de aceste cauze, în care, în lipsa clară a unei situații arbitrare, s-a bazat pe marja de apreciere de care beneficiază autoritățile naționale”, în cazul reclamanților din cauzele Ouzounoglou și Athanasiou și alții a fost mult mai evident faptul că natura lucrării a dus direct la „deprecierea substanțială” a valorii părților neexpropriate. În această privință, Curtea a arătat că, în prima cauză, casa familială a reclamantei era localizată acum la intersecția dintre patru străzii și la o distanță de 15 m de un pod suspendat și că, pe lângă faptul că proprietatea avea vedere spre autostradă, reclamanta era expusă la efectele poluării sonore și a vibrațiilor constante. În cea de a doua cauză, a constatat că proprietățile fiecăruia dintre cei patru reclamanți se aflau la o distanță mai mică de cinci metri de calea ferată, cu toate neplăcerile pe care le presupune o astfel de situație. De asemenea, a observat că trei dintre proprietățile acestora se aflau în josul podului feroviar, astfel încât priveliștea le-a fost blocată în mod permanent, iar acestea erau expuse la poluare sonoră și la vibrații constante. De altfel, a arătat că exploatarea părții neexpropriate a terenului celuilalt reclamant, care se găsea sub podul feroviar și pe care nu se putea construi ca urmare a exproprierii, era compromisă în mod semnificativ. Curtea a dedus în cele două cauze că, prin refuzul de a acorda reclamanților o despăgubire pentru scăderea valorică a părții neexpropriate a terenurilor lor, instanța națională nu a respectat justul echilibru între apărarea drepturilor individuale și cerințele de interes general și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

În speță, așa cum s-a indicat anterior, pierderea valorii venale a părții neexpropriate a proprietății reclamantului (care include un castel, vestigiile unei mănăstiri și un portal înscrise în inventarul monumentelor istorice) în urma construirii autostrăzii A 89 este dovedită. Totuși, fie că pierderea valorii venale este estimată la 20% ‒ așa cum a reținut Tribunal administratif Limoges – fie la 40% ‒ conform notarului care a calculat pierderea de valoare în 2002‒, efectele apropierii proprietății reclamantului de autostradă nu sunt asemănătoare cu cele din cauzele Ouzounoglou și Athanasiou și alții. În opinia Curții, în aceste condiții nu se poate afirma că reclamantul a fost nevoit să suporte o sarcină specială și exorbitantă.

Întrucât este vorba despre proceduri la care reclamantul a avut acces, prezenta speță trebuie analizată prin raportare la cauzele Antunes Rodrigues și Bistrović citate anterior.

În prima dintre aceste cauze, Curtea a constatat neîncălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul refuzului de a acorda despăgubiri pe deprecierea unui imobil cauzată prin construirea unei lucrări publice care îi blochează accesul la o șosea pe motiv că nu există un prejudiciu „special și anormal” care duce la o fisură în egalitatea sarcinilor. Curtea a decis că un sistem de evaluare a unui astfel de prejudiciu era admisibil în contextul unei măsuri de reglementare a utilizării bunurilor. După ce a constatat absența unui element care să ducă la concluzia că hotărârile instanțelor portugheze erau arbitrare sau vădit nerezonabile, Curtea a reținut că scăderea valorii de piață a imobilului în cauză nu era suficient de mare, ca atare și în absența altor elemente, pentru a le contesta.

În cea de a doua cauză, care privea exproprierea parțială a unui cuplu de agricultori în cadrul construirii unui proiect rutier, Curtea a constatat, de această dată, încălcarea acestei dispoziții pe motiv că, în timpul procedurii de expropriere, nu s-a luat în considerare pierderea valorii porțiunii neexpropriate a bunului. Pentru a ajunge la această concluzie, a constatat, în special, că, pentru a stabili despăgubirile pentru expropriere, instanțele naționale nu au luat în considerare faptul că autostrada trecea la doi sau trei metri de casa reclamanților și că proprietatea lor nu mai dispunea de un mediu ambiental plăcut, de o curte foarte spațioasă, de poluare fonică scăzută și de o structură specifică adaptată exploatării agricole. De asemenea, Curtea a constatat că instanțele naționale se bazaseră pe un raport de expertiză întocmit fără ca expertul să se fi aflat la fața locului și că nu au verificat declarațiile reclamanților conform cărora respectivul expert consultase o hartă eronată, neputând astfel fixa o despăgubire adecvată.

În speță, spre deosebire de instanțele croate care au judecat cauza Bistrović , instanțele franceze au analizat în mod corespunzător argumentele reclamantului referitoare la deprecierea proprietății sale ca urmare a construirii autostrăzii A 89. Astfel, acesta a beneficiat de o procedură asemănătoare cu cea aplicabilă în cauza Antunes Rodrigues . Deși avusese câștig de cauză în primă instanță, Cour administrative d’appel Bordeaux, referindu-se la faptul că autostrada era localizată la 250 m de castel, a decis că nu se poate pretinde existența unui prejudiciu „anormal și special” și că, în cazul în care ar exista tulburări de folosință pentru reclamant, acestea nu erau mai mari decât cele pe care le-ar suferi, în interes general, proprietarii care locuiesc în imediata apropiere a unei autostrăzi. Chiar dacă, spre deosebire de Tribunal administratif Limoges, Cour administrative d’appel nu a făcut referire la particularitățile acestui bun, nimic nu indică faptul ca decizia să fie considerată arbitrară sau vădit nerezonabilă.

Prin urmare, pe de o parte, având în vedere marja de apreciere de care Franța dispune în speță, nu se poate susține că, prin respingerea cererii reclamantului prin care urmărea repararea prejudiciului cauzat prin deprecierea proprietății sale ca urmare a construirii autostrăzii A 89, instanțele naționale nu au asigurat menținerea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale reclamantului. Reținând, pe de altă parte, că nu există motive pentru care să se considere că reclamantul nu a beneficiat de o examinare echitabilă a cauzei deduse judecății, Curtea constată că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. Pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea: 1. Declară cererea admisibilă în măsura în care privește art. 1 din Protocolul nr. 1; 2. Hotărăște că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 25 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din Regulament. Claudia Westerdiek Mark Villiger Grefier Președinte,