Altuğ și alții împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 32086/07) îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care unsprezece resortisanți ai acestui stat, doamnele Nilgün Altuğ, Gülgün Ertin, Mihriaver Kayakent, Bercis Girtine, Banu Altuğ, Ayșe Evrim Üzel, Tuğba Kayakent, Buğra Atalay, Hande Didem Bender și domnii Erim Enver Ertin și Saruhan Altuğ, au sesizat Curtea la 19 iulie 2007 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Aceștia au fost reprezentați de M. Güleç, S. Dede și E. Güleç, avocați în Bursa. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său.

Reclamanții susțin, în special, încălcarea dreptului la viață a rudei lor.

La 24 noiembrie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamanții s-au născut în, respectiv, 1947, 1947, 1950, 1968, 1969, 1971, 1972, 1973, 1974, 1970 și 1980 și au domiciliul în Bursa.

Primii trei reclamanți sunt fiicele și ceilalți nepoții doamnei Ruhsar Keșoğlu, decedată la 25 februarie 2002, la vârsta de 74 de ani.

La 19 februarie 2002, doamna Ruhsar Keșoğlu, acuzând dureri de abdomen și tensiune ridicată, s-a prezentat la un centru medical privat, însoțită de reclamanții Nilgün Altuð, Gülgün Ertin și Saruhan Altuð.

După ce a fost consultată de doctorii Y.K și S.Y., acesteia i s-a prescris ‒ pe fișa medicală ‒ ampicilină, un medicament pe bază de penicilină.

Imediat după ce infirmiera D.G. i-a administrat injecția intravenoasă cu ampicilină, doamna Ruhsar Keșoğlu a prezentat hipertensiune și a suferit un stop cardiac. După ce a fost reanimată, aceasta a fost transferată de urgență la Spitalul Facultății de medicină a Universității din Uludağ, unde, în ciuda îngrijirilor acordate, a decedat la 25 februarie 2002. A. Urmărirea penală

La 11 martie 2002, rudele persoanei decedate au depus o plângere la parchet pentru ucidere din culpă și neglijență în serviciu împotriva instituției private, a doctorului S.Y. și a infirmierei D.G. Aceștia au motivat că: – au informat echipa medicală în legătură cu alergia la penicilină a rudei lor; – după șocul anafilactic (reacție alergică) al pacientei, au cerut în nenumărate rânduri conținutul injecției, însă persoanele în cauză au refuzat să le răspundă. 1. Audierile

La audierea de către procuror, la o dată nemenționată, infirmiera D.G. a declarat în acest sens că: – i-a făcut persoanei decedate o injecție cu ampicilină, pe baza unei rețete a doctorului S.Y. După reacția alergică a pacientei, constatând că rețeta scrisă de mână fusese modificată și că ampicilina fusese tăiată, l-a întrebat pe S.Y. în legătură cu acest subiect. Acesta din urmă i-a dat instrucțiuni de a nega administrarea injecției și de a nu discuta despre modificarea rețetei. I-a dat o rețetă nouă, scrisă la calculator, în care ampicilina nu mai apărea.

În declarația din 16 iunie 2002, S.Y. a relatat, în esență, următoarea versiune: – Recunoștea că, inițial, i-a prescris pacientei o injecție intravenoasă cu ampicilină. Cu toate acestea, după ce a discutat despre caz cu doctorul Y.K., care i-ar fi spus că medicamentul respectiv nu era necesar imediat, l-a tăiat de pe rețetă. Nu a văzut momentul administrării injecției, dar infirmiera, care îl chestionase în legătură cu acest subiect, i-a confirmat că injecția a fost administrată. Motivul pentru care infirmiera a făcut injecția a fost faptul că aceasta nu aflase de modificarea rețetei.

La audierea în fața procurorului, A.B.O., profesor de medicină și coproprietar al unității medicale private, a declarat, în esență, următoarele: – A chestionat principalele persoane în cauză, după ce a aflat de incident. Infirmiera D.G. a negat administrarea injecției cu ampicilină, iar S.Y. i-a răspuns în mod evaziv, declarând că prescrisese într-adevăr medicamentul respectiv, dar că era posibil ca acesta să nu fi fost administrat. 2. Expertizele și alte cercetări științifice

La 24 aprilie 2002, parchetul a solicitat Institutului de Medicină Legală Bursa să examineze documentele medicale pentru a determina dacă decesul doamnei Ruhsar Keșoğlu se datorase unei neglijențe sau unei erori de practică medicală.

La 8 mai 2002, după ce institutul a declarat că expertiza solicitată nu se putea baza doar pe elemente de documentare, s-a trecut la exhumare și la autopsia corpului. S-au efectuat analize toxicologice, iar dosarul a fost trimis celei de-a cincea secții specializate a Institutului de Medicină Legală.

Secția respectivă a întocmit raportul la 23 septembrie 2002. Bazându-se pe rapoarte și pe alte documente, precum declarațiile date în fața procurorului, aceasta a considerat că: – decesul s-a datorat complicațiilor survenite din cauza unui șoc anafilactic produs ca urmare a injecției cu ampicilină; – având în vedere că reacțiile mortale la penicilină puteau surveni ca urmare a unei simple repetări a unui tratament deja administrat sau a unei injecții cu o doză test, nu poate fi angajată niciun fel de răspundere față de echipa medicală. 3. Trimiterea în judecată a echipei medicale

La 7 ianuarie 2003, parchetul a emis o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, pe baza raportului de expertiză sus-menționat.

La 31 ianuarie 2003, în urma plângerii reclamanților, instanța competentă din Yalova a desființat rezoluția parchetului și a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale.

La 28 februarie 2003, parchetul i-a trimis în judecată în fața Tribunalului Bursa pe medicii S.Y și Y.K. și pe infirmiera D.G. B. Procesul penal

La 9 iulie 2003, Tribunalul Bursa a solicitat expertiza Consiliului Superior al Sănătății.

În raportul din 7 ianuarie 2005, după ce a rezumat documentele depuse la dosar (printre care rapoartele de autopsie și de expertiză și declarațiile inculpaților), Consiliul Superior al Sănătății a formulat următoarea concluzie: „Consiliul este de părere că, în lumina informațiilor, documentelor și elementelor depuse la dosar, medicii S.Y și Z.K., precum și infirmiera D.G. au dat dovadă de interes și atenție în ceea ce o privește pe pacientă, că i-au acordat îngrijirile necesare în conformitate cu procedurile medicale și, prin urmare, față de aceștia nu poate fi angajată niciun fel de răspundere”.

La 20 septembrie 2005, tribunalul i-a achitat pe inculpați. În motivare, instanța a reținut, în principal, rapoartele din 23 septembrie 2002 și din 7 ianuarie 2005.

Această hotărâre a fost casată la 25 ianuarie 2007, dintr-un motiv de ordin procedural.

La 25 mai 2007, tribunalul a pronunțat, din nou, achitarea inculpaților.

Prin decizia din 30 aprilie 2009, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre și a constatat intervenția prescripției răspunderii penale. C. Procesul civil

La 19 martie 2002, reclamanții i-au chemat în fața Judecătoriei Bursa pe S.Y., Y.K., D.G., precum și instituția medicală privată, pentru angajarea răspunderii civile și pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

După audierea pârâților și a reclamanților, instanța a dispus efectuarea unei noi expertize medicale.

La 25 septembrie 2003 a fost prezentat raportul întocmit de trei membri ai Facultății de Medicină Cerrahpașa a Universității din Istanbul. Acest raport indica că: – tabloul clinic al pacientei a indicat o corelație între deces și injecția cu penicilină; – trebuie concluzionat totuși că, în absența unei erori medicale a echipei de îngrijire, dosarul nu conține nici un element care să dovedească că medicii fuseseră informați în legătură cu alergia persoanei decedate; – în plus, chiar și o doză de penicilină folosită pentru un test de alergie putea provoca un șoc anafilactic fatal.

La 22 decembrie 2003, reclamanții au contestat concluziile raportului respectiv și au solicitat ca acestea să nu fie luate în considerare. Au invocat, în această privință, mai multe argumente.

În primul rând, conform opiniei acestora, existau divergențe între declarațiile medicului S.Y. și a infirmierei D.G.

Astfel, dacă s-ar reține versiunea medicului S.Y., injecția intravenoasă a fost administrată deși echipa medicală considerase că actul medical respectiv era inutil. Această circumstanță era de natură să angajeze răspunderea pârâților. În schimb, dacă s-ar reține versiunea infirmierei, s-ar părea că medicul își dăduse seama de greșeală și încercase să o ascundă modificând rețeta și dându-i instrucțiuni în acest sens lui D.G. În ambele cazuri, ar fi angajată răspunderea echipei de îngrijire și a unității private. Or, raportul nu a abordat deloc acest aspect, ceea ce demonstrează, în opinia reclamanților, că experții au efectuat fie o apreciere parțială, în sensul că aceasta nu a luat în considerare toate elementele, fie o apreciere părtinitoare, în sensul că aceasta putea fi expresia voinței de protejare a colegilor.

În al doilea rând, reclamanții au susținut că între persoana decedată și unitatea medicală privată exista un contrat implicit de îngrijire, care impunea echipei medicale anumite obligații, cum ar fi obligația de a acorda îngrijiri în mod conștiincios sau obligația de a informa pacientul. Or, în opinia lor, această ultimă obligație nu a fost respectată.

În al treilea rând, conform reclamanților, care au făcut referire în această privință la un manual de medicină, injecția cu penicilină ar fi trebuit precedată de: – o anamneză (interogatoriu desfășurat de cadrul medical pentru a identifica atât antecedentele medicale ale pacientului, cât și istoricul patologiei actuale); – un test cutanat, în cazul obținerii unor informații insuficiente. Or, în speță, conform reclamanților, nu s-a demonstrat că aceste etape prealabile ‒ anamneza sau testul cutanat ‒ au fost respectate. Pârâții nu au susținut niciodată contrariul. În orice caz, dacă aceștia din urmă intenționau să pretindă contrariul, trebuiau să aducă dovezi în acest sens.

În al patrulea rând, conform reclamanților, doi dintre aceștia informaseră, în mod explicit, echipa medicală în legătură cu alergia rudei lor, după internarea acesteia. S-a solicitat instanței să procedeze la o audiere în această privință.

La 27 decembrie 2005, tribunalul a respins acțiunea reclamanților, întemeindu-și motivarea pe mai multe rapoarte medicale, printre care și cele obținute în cadrul procedurii penale.

La 27 februarie 2006, reclamanții au declarat recurs. Aceștia au acuzat, în primul rând, experții și prima instanță că nu au analizat respectarea de către echipa medicală a următoarelor obligații: – realizarea unei anamneze a pacientei, – obținerea de informații de la aceasta și de la rude privind posibilele efecte secundare ale injecției cu penicilină; – obținerea consimțământului pacientei privind tratamentul de administrat.

În al doilea rând, susținând că sarcina probei privind respectarea acestor obligații aparținea pârâților, reclamanții au reproșat primei instanțe respingerea acțiunii, deși proba respectivă nu a fost prezentată.

În cele din urmă, reclamanții s-au plâns că instanța nu a dispus ca pârâții să prezinte o copie a raportului întocmit la finalul anchetei interne efectuate în unitatea privată, în ciuda cererii în acest sens, deși un martor al apărării declarase la audieri că se efectuase o astfel de anchetă și că S.Y. și D.G. nu mai lucrau în unitatea medicală respectivă.

Prin hotărârea din 19 septembrie 2006, Curtea de Casație a respins recursul, cu patru voturi contra unul, cu motivarea că, având în vedere documentele aflate la dosar și în lipsa unei erori privind examinarea probelor, hotărârea atacată era „în conformitate cu dreptul și procedura”.

În opinia sa separată, judecătorul H. Kara a indicat, printre altele, că, din moment ce tratamentul luat în considerare prezenta riscuri, medicul avea obligația de a informa pacientul și de a obține în scris consimțământul său în cunoștință de cauză. Conform acestuia, se admite frecvent faptul că penicilina constituie un tratament eficient pentru anumite boli, dar și că prezintă un risc pentru pacienții alergici. Rapoartele medicale care menționau o „doză test”, includeau în mod implicit, dar necesar, existența unui test de alergie. În acest caz, a accepta faptul că un medic poate injecta penicilină unui pacient fără a efectua un test ar face de jure testul inutil, deși practica medicală impune această obligație. În opinia sa, echipa medicală a avut, fără îndoială, o anumită răspundere în decesul pacientei, singurul aspect de soluționat, conform acestuia, fiind gradul acestei răspunderi.

La 8 februarie 2007, instanța supremă a respins cererea reclamanților de îndreptare a erorilor materiale. II. Dreptul intern relevant

Conform art. 70 din Legea nr. 1219 din 11 aprilie 1928 privind practicarea medicinei și a odontologiei, membrii acestor profesii trebuie să obțină aprobarea pacientului sau a tutorelui pentru tratamentele avute în vedere.

Regulamentul privind drepturile pacienților, publicat în Monitorul Oficial la 1 august 1998, impune, de asemenea, informarea pacientului și obținerea consimțământului său în cunoștință de cauză înainte de începerea tratamentului medical. Totuși, acesta nu impune nici o cerință specială de formă pentru obținerea consimțământului respectiv.

Codul de etică și deontologie medicală, publicat la 1 februarie 1999 de către Colegiul Medicilor ( Türkiye Tabipler Birligi ), prevede, la art. 21, că, în cazul în care medicul ia decizii privind starea de sănătate a pacientului, trebuie să respecte drepturile acestuia din urmă, mai ales dreptul de a fi informat și dreptul de a accepta sau de a refuza tratamentul printr-o decizie în cunoștință de cauză. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenție

Invocând art. 2 din Convenție, reclamanții se plâng de decesul rudei lor. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții susțin că procesele desfășurate în ceea ce privește decesul respectiv nu au fost echitabile.

Guvernul respinge aceste pretenții.

Curtea consideră că ansamblul capetelor de cerere ale reclamanților impune o examinare în mod exclusiv din perspectiva în temeiul art. 2 din Convenție, a cărui parte relevantă în speță este redactată după cum urmează: „1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. [...]” A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul ridică trei excepții de inadmisibilitate. Acesta arată: – că, în speță, nu a fost respectată regula epuizării căilor de atac interne, având în vedere că reclamanții au sesizat Curtea în timp ce procedurile interne erau încă pe rol; – că, în cazul în care aceștia considerau că, la nivel intern, căile de atac au fost inefective, ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la decesul rudei lor; – că reclamanții nu au acordat procură avocaților care îi reprezintă în fața Curții.

Reclamanții nu răspund la excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Guvern.

Curtea observă că, contrar afirmațiilor Guvernului, reclamanții au prezentat procuri prin care împuternicesc pe avocații lor să îi reprezinte în fața Curții.

În ceea ce privește excepția întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, Curtea arată că toate procedurile interne privind faptele pe care reclamanții intenționează să le denunțe sunt, în prezent, încheiate și că nu mai există, în consecință, nici o cale de atac care trebuie epuizată în sensul art. 35 din Convenție. În plus, constată că aceasta era deja situația la momentul comunicării cererii Guvernului.

În ceea ce privește excepția întemeiată pe regula de șase luni, Curtea observă că reclamanții au recurs a priori la căile de atac adecvate și corespunzătoare, având în vedere că acțiunea civilă urmărea să examineze răspunderea echipei medicale și să obțină, după caz, despăgubiri [ Karakoca împotriva Turciei (dec.), nr. 46156/11, 21 mai 2013]. Nimic din circumstanțele speței nu putea să îi scutească pe reclamanți de epuizarea acestei căi de atac. Prin urmare, termenul de șase luni a început să curgă de la finalul procedurilor interne inițiate de reclamanți și nu de la data decesului rudei lor.

În consecință, Curtea respinge excepțiile Guvernului.

Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată și că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Reclamanții susțin că au informat echipa medicală în legătură cu alergia rudei lor înainte de administrarea injecției cu ampicilină, dar nu s-a ținut cont de acest lucru.

Se plâng de procedurile desfășurate în ceea ce privește decesul rudei lor, mai exact imputând: – instanțelor naționale faptul că s-au considerat obligate să se bazeze pe rapoartele de expertiză care, potrivit reclamanților, nu au abordat deloc aspectul legat de contractul de îngrijire și de respectarea de către echipa medicală a obligațiilor contractuale care decurg din acesta; – faptul că în componența echipelor de experți, conform susținerilor acestora, nu a fost inclus nici un jurist; – experților faptul că au fost animați de voința evidentă de protejare a colegilor lor.

Guvernul răspunde că Turcia dispune de reglementări care protejează îndeajuns drepturile pacienților, mai ales prin faptul că impune medicilor unităților medicale, publice sau private, a obligației de a informa pacienții în ceea ce privește tratamentul pe care intenționează să îl administreze, inclusiv în privința efectelor secundare posibile și a obligației de a obține consimțământul în cunoștință de cauză al pacientului, înainte de începerea tratamentului. Totuși, privind acest ultim aspect, Guvernul precizează că dreptul turc nu solicită consimțământul scris.

Guvernul consideră că, în speță, echipa medicală s-a ocupat de urgență de ruda reclamanților și că a respectat perfect protocolul medical adecvat în circumstanțele respective.

Acesta susține că reclamanții au avut la dispoziție două căi de atac pentru examinarea răspunderii cadrelor medicale. Aceștia au avut posibilitatea de a participa la procedurile respective și de a face uz de drepturile lor pentru a influența derularea și rezultatul celor două acțiuni întreprinse.

Guvernul consideră că autoritățile judiciare au examinat cu atenție acuzațiile reclamanților și că acestea au fost respinse în mod corect pe baza rapoartelor de expertiză.

În plus, consideră că, conform principiului subsidiarității și a jurisprudenței consacrate a Curții, autoritățile naționale au competența de a interpreta și de a aplica dreptul intern. 2. Motivarea Curții a. Principii generale

Curtea reiterează că prima teză din art. 2 din Convenție obligă statul nu numai să nu provoace cu intenție și în mod ilegal moartea unei persoane, ci să și ia măsurile necesare pentru a proteja viața persoanelor aflate sub jurisdicția sa. De asemenea, aceste principii se aplică și în domeniul sănătății publice [a se vedea, spre exemplu, Calvelli și Ciglio împotriva Italiei (MC), nr. 32967/96, pct. 48, CEDO 2002 ‑ I]. Curtea nu poate exclude faptul că actele sau omisiunile autorităților în cadrul politicilor de sănătate publică pot, în anumite circumstanțe, angaja răspunderea lor din perspectiva aspectului material al art. 2 [ Powell împotriva. Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000 ‑ V] .

Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant a făcut ceea ce trebuia să facă pentru a asigura un nivel înalt de competență al cadrelor medicale și pentru a garanta protejarea vieții pacienților, nu se poate admite că aspecte precum o eroare de judecată din partea unui cadru medical sau o proastă coordonare a cadrelor medicale în cadrul tratamentului unui anumit pacient sunt suficiente în sine pentru a obliga un stat contractant să dea explicații în temeiul obligației pozitive de apărare a dreptului la viață care îi revenea în temeiul art. 2 din Convenție ( Mehmet Șentürk și Bekir Șentürk împotriva Turciei , nr. 13423/09, pct. 80, CEDO 2013).

Obligațiile pozitive pe care art. 2 din Convenție le impune statului implică obligația de a implementa un cadru legislativ și de reglementare prin care să se impună spitalelor, publice sau private, adoptarea unor măsuri menite să asigure protejarea vieții pacienților lor. Această obligație se bazează pe necesitatea de protejare a acestora din urmă, pe cât posibil, de consecințele grave pe care le pot presupune intervențiile medicale ( Codarcea împotriva României , nr. 31675/04, pct. 104, 2 iunie 2009).

Astfel, statele părți sunt obligate, în temeiul acestei obligații, să ia măsurile legale și de reglementare necesare pentru ca medicii să își pună întrebări cu privire la consecințele previzibile pe care intervenția medicală planificată le poate avea asupra integrității fizice a pacienților lor și să îi informeze în prealabil, astfel încât aceștia să fie în măsură să își dea acordul în cunoștință de cauză [ mutatis mutandis , V.C. împotriva Slovaciei , nr. 18968/07, pct. 107-117, CEDO 2011 (extrase); N.B. împotriva Slovaciei , nr. 29518/10, pct. 76-78, 12 iunie 2012; Hristozov și alții împotriva Bulgariei , nr. 47039/11 și 358/12, pct. 122, CEDO 2012 (extrase); Arskaya împotriva Ucrainei, nr. 45076/05, pct. 89, 5 decembrie 2013]. În consecință, în special, dacă un astfel de risc previzibil apare fără ca pacientul să fi fost informat în prealabil, în mod corespunzător, de către medicii săi și fără ca medicii respectivi să profeseze în cadrul unui spital public, statul parte în cauză poate fi direct răspunzător de această lipsă de informare [a se vedea, mutatis mutandis, Trocellier împotriva Franței (dec.), nr. 75725/01, CEDO 2006–XIV].

Art. 2 presupune, de asemenea, obligația de a institui un sistem judiciar eficient și independent care să permită stabilirea cauzei decesului unei persoane care se află în grija cadrelor medicale, atât a celor care își desfășoară activitatea în sectorul public, cât și a celor din structurile private; dacă este cazul, îi obligă pe aceștia să răspundă pentru actele lor ( Calvelli și Ciglio, citată anterior, pct. 49).

Obligația statului în ceea ce privește art. 2 din Convenție nu poate fi considerată îndeplinită dacă mecanismele de protecție prevăzute în dreptul intern nu există decât în teorie. Acestea trebuie să funcționeze eficient, mai ales în practică [ Šilih împotriva Sloveniei (MC), nr. 71463/01, pct. 195, 9 aprilie 2009].

De altfel, chiar dacă Convenția nu garantează în sine dreptul la începerea urmăririi penale împotriva unor terți, Curtea a afirmat, de mai multe ori, că sistemul judiciar eficient impus de art. 2 poate presupune, iar în anumite situații trebuie să presupună, un mecanism de represiune penală ( Calvelli și Ciglio , citată anterior, pct. 51). Totuși, dacă încălcarea dreptului la viață sau la integritate fizică nu este voluntară, obligația pozitivă care decurge din art. 2 privind implementarea unui sistem judiciar eficient nu impune în mod necesar, în toate cazurile, o acțiune de natură penală. În contextul specific al neglijențelor medicale, o astfel de obligație poate fi, de asemenea, îndeplinită dacă, spre exemplu, sistemul juridic în cauză le oferă persoanelor în cauză posibilitatea unei acțiuni în fața instanțelor civile, de singură stătătoare sau împreună cu o acțiune în fața instanțelor penale, cu scopul de a stabili răspunderea medicilor în cauză și, dacă este cazul, de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile corespunzătoare, precum și plata de despăgubiri și publicarea hotărârii. De asemenea, se pot avea în vedere și măsuri disciplinare [ Vo împotriva Franței (MC), nr. 53924/00, pct. 90, CEDO 2004 ‑ VIII, și Gray împotriva Germaniei, nr. 49278/09, pct. 80-82, 22 mai 2014]. b. Aplicarea în cazul de față

Curtea observă că ruda reclamanților a decedat ca urmare a unui șoc anafilactic survenit după administrarea intravenoasă a unei injecții cu o formă de penicilină în cadrul tratării afecțiunii pentru care aceasta s-a adresat unității medicale private.

În general, trebuie ținut seama de faptul că riscul ca efecte indezirabile pentru pacient să poată apărea, după sau în timpul tratamentului, în absența unei erori din partea cadrului medical, este inerent oricărui act medical. Consecințele anormale și imprevizibile ale unui act de prevenire sau de îngrijire aparțin riscului terapeutic.

În cazul administrării de medicamente al căror potențial alergen este cunoscut, interogarea pacientului privind eventualele sale antecedente medicale reprezintă una dintre posibilitățile de prevenire a producerii riscului. În general, trebuie ținut seama de faptul că riscul ca efecte indezirabile pentru pacient să poată apărea, după sau în timpul tratamentului, în absența unei erori din partea cadrului medical, este inerent oricărui act medical. În cazul administrării de medicamente al căror potențial alergen este cunoscut, interogarea pacientului privind eventualele sale antecedente medicale reprezintă una dintre posibilitățile de prevenire a producerii riscului.

De altfel, trebuie reiterat că, în cazul în care tratamentul prezintă un risc potențial care nu poate fi evaluat privind integritatea fizică, medicii trebuie să îi informeze, în prealabil, pe pacienți astfel încât aceștia din urmă să fie în măsură să își dea acordul în deplină cunoștință de cauză (supra, pct. 65).

Curtea observă că nu există controverse între părți cu aceste aspecte și nici cu privire la existența unui cadru legislativ și de reglementare, cadru care să impună spitalelor, private sau publice, adoptarea unor măsuri care să asigure protecția vieții pacienților. Într-adevăr, legislația și reglementările turce impun cadrelor medicale obligația de a informa pacientul și obligația de a obține consimțământul acestuia privind tratamentul avut în vedere.

Contestația se referă la capacitatea sistemului judiciar de a verifica respectarea acestor obligații de către echipa medicală și de a sancționa eventuala încălcare a acestora.

Prin urmare, sarcina Curții constă în a controla caracterul efectiv al căilor de atac de care au dispus reclamanții și de a stabili dacă sistemul judiciar a asigurat implementarea adecvată a cadrului legislativ și de reglementare conceput pentru a proteja dreptul la viață al pacienților; acest lucru presupune să se verifice dacă procedurile inițiate au permis într-adevăr examinarea acuzațiilor reclamanților și să se sancționeze orice încălcare eventual constatată a dispozițiilor normative de către medici.

Curtea subliniază că reclamanții au recurs la două proceduri, una penală și una civilă, pentru a-și exercita drepturile. Prima procedură s-a soluționat printr-o decizie ce a constatat intervenția prescripției răspunderii penale. Cea de-a doua procedură s-a încheiat printr-o decizie de respingere a cererii de despăgubire a persoanelor în cauză, fiind avute în vedere cele trei rapoarte de expertiză care au subliniat, în esență, faptul că decesul a intrat sub incidența riscului terapeutic și că echipa medicală nu a comis nici o eroare.

Cu certitudine, Curtea nu poate să conteste concluziile expertizelor recurgând la speculații, pornind de la informațiile medicale de care dispune, privind corectitudinea acestora din punct de vedere științific (a se vedea Tysiąc împotriva Poloniei , nr. 5410/03, pct. 119, CEDO 2007 ‑ I, și Yardımcı împotriva Turciei , nr. 25266/05, pct. 59, 5 ianuarie 2010).

Totuși, Curtea constată că niciuna dintre deciziile pronunțate și niciunul dintre rapoartele obținute în cadrul diverselor proceduri nu abordează sau cel puțin nu tratează în mod satisfăcător argumentul principal al reclamanților, conform căruia echipa medicală nici nu ar fi interogat pacienta sau pe rudele sale în legătură cu antecedentele sale medicale în cadrul unei anamneze, nici nu au informat persoana în cauză cu privire la eventualele riscuri ale tratamentului cu penicilină și nici nu ar fi obținut consimțământul pacientei, în ciuda legislației și reglementărilor aflate în vigoare.

Astfel, raportul Institutului de Medicină Legală nu menționează aceste aspecte ale cauzei și sugerează clar că decesul intră în cadrul riscului terapeutic.

În ceea ce privește raportul Consiliului Superior al Sănătății din 7 ianuarie 2005, trebuie subliniat că acesta se limitează la a afirma că echipa medicală în cauză a acordat îngrijiri „în conformitate cu procedurile medicale”, fără a menționa totuși procedurile respective și fără a prezenta în vreun fel motivele care îi permit să facă o asemenea afirmație. Citind raportul respectiv, nu poate fi clarificat aspectul dacă medicii au respectat obligațiile impuse de reglementările în materie.

Referitor la raportul de expertiză din 25 septembrie 2003 al membrilor Facultății de Medicină a Universității din Istanbul, acesta precizează că dosarul nu conținea nici un document care să demonstreze că medicii fuseseră informați în legătură cu alergia persoanei decedate și nu examina deloc dacă aceștia din urmă interogaseră pacienta cu privire la antecedentele sale medicale, dacă o informaseră în legătură cu eventualele riscuri și dacă obținuseră consimțământul acesteia. Astfel, se pare că experții nu au acordat nici o importanță faptului că nici un document nu părea să indice că echipa medicală își respectase obligațiile și au preferat să impună reclamanților sarcina probei.

Având în vedere aceste elemente, rezultă că instanțele și-au fondat deciziile pe rapoartele medicale, eludând aspectul privind respectarea reglementărilor de către echipa medicală. Nici instanțele nu au examinat suficient acest aspect, în ciuda numeroaselor cereri ale reclamanților în acest sens, deși era vorba despre un argument, dacă nu decisiv, cel puțin foarte important pentru soluționarea litigiului și care impunea, așadar, un răspuns specific și explicit din partea instanțelor.

Dacă nu este de competența Curții să facă speculații cu privire la eventuala răspundere a echipei medicale și cu privire la rezultatul procedurilor în cauză dacă aspectul menționat anterior ar fi fost examinat, atunci nu este mai puțin adevărat că procedurilor respective le-a lipsit, în speță, eficiența necesară pentru a asigura punerea în aplicare, în mod adecvat, a cadrului legislativ și de reglementare conceput pentru a proteja dreptul la viață al pacienților plasați sub răspunderea acestor cadre medicale, în măsura în care acestea nu au permis examinarea respectării cadrului respectiv și sancționarea unei eventuale încălcări a acestuia.

În plus, Curtea constată că instanțele nu par să fi încercat să stabilească pe cât de precis posibil înșiruirea faptelor care au condus la decesul în cauză. Constată că persoanele inculpate au dat declarații foarte diferite: dacă medicul S.Y. a pus decesul pe seama unei erori de comunicare, infirmiera D.G. a respins această versiune și l-a acuzat pe S.Y. că a încercat să ascundă adevărul. Deciziile pronunțate de instanțe nu stabilesc ce versiune a faptelor fost luată în considerare și nici nu prezintă clar consecințele juridice care au decurs din aceasta.

Prin urmare, autoritățile nu le-au oferit reclamanților o cale de atac efectivă care să respecte garanțiile procedurale inerente art. 2 din Convenție.

În lumina considerentelor anterioare, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 2 din Convenție. II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

În temeiul art. 41 din Convenție, „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

Reclamanții pretind 10 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, precizând că această sumă corespunde cheltuielilor de spitalizare ale rudei lor decedate. Solicită, de asemenea, 110 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Referitor la cheltuielile de judecată, aceștia estimează cheltuielile suportate în timpul procedurii interne la 10 000 EUR și solicită rambursarea acestei sume, dar nu furnizează documente justificative decât pentru suma de 4636 lire (TRY), adică aproximativ 1650 EUR. În cele din urmă, aceștia solicită 15 000 EUR pentru cheltuielile de reprezentare în fața Curții, precum și 100 USD pentru cheltuielile poștale.

Guvernul contestă ansamblul acestor pretenții, pe care le consideră excesive, nefondate și insuficient susținute de documente justificative adecvate.

Curtea nu constată nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat, care nu se sprijină deloc pe documente justificative și respinge cererea respectivă. În schimb, Curtea consideră că trebuie să li se acorde reclamanților împreună suma de 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Cu privire la cheltuielile de judecată, Curtea reamintește că un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se demonstrează realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor.

În speță și ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamanților suma de 1 650 EUR pentru cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește onorariile avocaților, Curtea constată că dosarul nu conține nici un document în această privință, precum o notă detaliată a onorariilor sau o factură exprimată corespunzător. Prin urmare, Curtea nu poate admite această cerere.

În cele din urmă, Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea : 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a fost încălcat art. 2 din Convenție; 3. Hotărăște : a) că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanților, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în temeiul art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății: i. 20 000 EUR (douăzeci mii euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral; ii) 1 650 EUR (o mie șase sute cincizeci euro) plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamanți, pentru cheltuielile de judecată; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale. 4. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 30 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din Regulament. Abel Campos András Sajó, Grefier adjunct Președinte,