CASE OF BALTA AND DEMİR v. TURKEY

La originea cauzei se află cererea nr. 48628/12 îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Ahmet Balta și domnul Ahmet Gökșen Demir („reclamanții”), au sesizat Curtea la 19 iunie 2012, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamanții au fost reprezentați de doamna Y. Ýmrek, avocat în Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental.

Reclamanții susțin, în special, că au fost condamnați de către instanțele naționale în baza depoziției unui martor anonim, iar acest lucru a viciat echitatea procedurii inițiate împotriva lor.

La 11 iulie 2013, au fost comunicate Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 6 și art. 10 din Convenție și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamanții s-au născut în 1974 și, respectiv, 1991 și locuiesc în Tunceli.

Astfel cum reiese din actele aflate la dosarul cauzei, la 5 iunie 2009, un martor anonim, denumit de către autorități Gömlek („ cămașă” , în română), a fost audiat de procurori în cadrul unei anchete penale asupra activității organizației ilegale PKK. Acesta i-a identificat pe reclamanți ca fiind membri ai organizației incriminate.

La 22 iunie 2009, reclamanții, bănuiți că desfășoară activități în cadrul aripii tinere a PKK (YDGM), au fost arestați și reținuți de către agenți ai Direcției Siguranței Statului din Tunceli.

La 25 iunie 2009, parchetul i-a audiat pe reclamanți cu privire la legăturile acestora cu PKK. În cursul interogatoriilor, persoanele în cauză au contestat declarațiile martorului anonim, precum și identificarea lor de către acesta. Avocatul reclamantului Ahmet Gökșen Demir, arătând că declarațiile martorului anonim nu menționau amenințări sau acte de violență contra sa, a solicitat ca identitatea martorului să fie dezvăluită.

În aceeași zi, reclamantul Ahmet Balta a fost adus în Curții cu jurați din Malatya, care a dispus punerea sa în libertate. La audieri, instanța a citit depoziția martorului anonim, contestată de reclamant. Și Ahmet Gökșen Demir a fost pus în libertate în aceeași zi. Procesul-verbal al audierii acestuia nu se află la dosar.

La o dată neprecizată, persoanele în cauză au fost trimise în judecată, împreună cu alte 14 persoane, cu acuzarea de apartenență la PKK. Procesul a început în fața Curții cu jurați din Malatya.

La 16 septembrie 2009, un judecător de la Curtea cu jurați din Bingöl, în comisie rogatorie, a consemnat declarațiile martorului anonim. Procesul-verbal de interogatoriu arăta că „Gömlek" a fost audiat în cadrul unui ședințe cu ușile închise, conform art. 58 C. proc. pen. și Legii nr. 5276 privind protecția martorilor, precum și că, la începutul ședinței, judecătorul a luat la cunoștință identitatea martorului anonim. În conformitate cu procesul-verbal, martorul a declarat că a sosit la Tunceli la 21 mai 2009 și s-a prezentat la sediul partidului politic DTP (Partidul pentru o Societate Democratică). De el s-au ocupat un anume Harun și responsabilul local al YDGM. Ziua și-o petrecea la sediul DTP pentru un program de îndoctrinare, iar noaptea era găzduit de Harun într-un cămin studențesc. I-a comunicat responsabilului local dorința sa de a intra în PKK. Înainte de a-i răspunde pozitiv, acesta a întreprins cercetări privind familia sa. Ulterior, i-a cerut martorului să se întoarcă acasă, la Bingöl, și să aștepte telefonul său. La 30 mai 2009, s-a întors acasă și, la 5 iunie, a fost chemat la Tunceli să intre în rândurile PKK. Renunțând între timp la acest proiect, a relatat acest fapt agentului de poliție din liceul său, care l-a condus la sediul Direcției de luptă contra terorismului. Conform procesului-verbal, „Gömlek” a mai declarat că a furnizat informații privind diverse activități desfășurate de YDGM, ce avea ca principală sarcină înregimentarea de noi recruți și propaganda organizației. A furnizat, de asemenea, explicații cu privire la activitățile desfășurate de YDGM la Bingöl și și-a încheiat depoziția confirmând exactitatea declarațiilor date procurorilor la 5 iunie 2009 și a recunoscut că a identificat persoanele ale căror fotografii erau atașate depoziției sale.

La 18 februarie 2010, numitul E.B. a predat Curții cu jurați Elazýð o scrisoare pentru Curtea cu jurați din Malatya. În această scrisoare, E.B. afirma că era „Gömlek”, martorul anonim, și se prezentase la Palatul de Justiție din Malatya pentru a fi audiat la termenul din aceeași zi, dar nu fusese chemat să dea declarația. A revenit asupra declarațiilor date la sediul Direcției Siguranței Statului din Bingöl, afirmând că a semnat procesul-verbal privind declarația sa, sub amenințarea și presiunile poliției. A contestat și identificările făcute în sediul poliției la prezentarea de fotografii, susținând că poliția l-a constrâns să identifice ca membri ai YDGM persoane pe care nu le cunoștea. Acesta a explicat că ar fi vrut să revină asupra declarațiilor sale însă poliția l-a amenințat cu închisoarea. A adăugat, în cele din urmă, că nu a solicitat anonimatul.

La 20 octombrie 2010, reclamanții au prezentat memoriul în apărare, prin care au contestat acuzațiile ce le-au fost aduse și au criticat modul în care a fost audiat martorul anonim. Aceștia au susținut că audierea martorului respectiv în stadiul anchetei era contrară legislației interne, că nu știau ce autoritate judiciară decisese să audieze martorul anonim și că nu au fost informați de motivele pentru care a fost acordat anonimatul. Au mai afirmat că declarațiile anonime nu puteau fi considerate ca o probă a acuzării atât timp cât nu au fost prezentate în fața instanței de judecată. Au indicat, în plus, faptul că martorul a fost audiat, atât în cursul anchetei, cât și în timpul procesului, în lipsa avocatului lor și că nu li s-a oferit posibilitatea să adreseze întrebări martorului respectiv. În opinia reclamanților, aceste circumstanțe presupun încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenție. Mai mult chiar, declarațiile martorului anonim constituie unica probă a acuzării și, ca urmare, acesta ar fi trebuit în mod obligatoriu audiat în ședință publică. Reclamanții mai afirmă că identitatea martorului anonim a fost dezvăluită de un coinculpat, martorul adresând curții cu jurați o scrisoare prin care își exprima intenția de a fi audiat în ședință publică. În cele din urmă, au susținut că alte elemente de probă, în special înregistrările video, nu au fost dezbătute în fața curții cu jurați.

La termenul din 22 octombrie 2009, curtea cu jurați i-a ascultat pe inculpați. Reclamanții au contestat declarațiile martorului anonim.

La 21 octombrie 2010, instanța i-a condamnat pe reclamanți la 6 ani și 3 luni de închisoare pentru apartenență la o organizație ilegală, conform art. 314 alin. (2) C. pen.

Cu privire la reclamantul Ahmet Gökșen Demir, potrivit supravegherii prin procedee tehnice, curtea cu jurați a reținut că: ‒ la 18 aprilie 2009, a participat la o manifestație în cursul căreia au fost lansate sloganuri în favoarea PKK și a lui Abdullah Öcalan; ‒ la 28 aprilie 2009, a participat la o reuniune a YDGM la sediul DTP între ora 15.30 și 17.30; acesta a fost văzut intrând în clădire la ora 15.30 și a ieșit la 17.30; ‒ la 30 aprilie 2009, a distribuit broșuri pentru manifestația din 1 mai; în aceeași zi, acesta a fost văzut, în compania altor inculpați, intrând în sediul DTP la ora 15.30 de unde a ieșit la ora 17.15; ‒ a participat la manifestația din 1 mai 2009; Instanța a reținut că, în conformitate cu declarațiile martorului anonim, reclamantul făcea parte din organizația YDGM din Tunceli și participa la dezbateri. În cele din urmă, cu ocazia percheziției domiciliului, au fost descoperite poze, în calculatorul său, în legătură cu organizația ilegală respectivă

Cu privire la reclamantul Ahmet Balta, potrivit supravegherii prin procedee tehnice, curtea cu jurați a reținut că: ‒ la 14 aprilie 2009, a participat, în urma instrucției din partea KCK (o ramură a PKK), la greva foamei organizată pentru eliberarea persoanelor arestate pentru apartenență la KCK; ‒ la 11 mai 2009, a participat la funeraliile unui membru PKK ce fusese ucis de forțele de securitate; ‒ la 11 și 12 mai 2009, a participat la greva foamei și a lansat sloganuri în favoarea PKK și a lui Abdullah Öcalan, urmând instrucțiunile publicate de PKK pe site-ul internet fýratnew. Instanța a reținut că, în conformitate cu declarațiile martorului anonim, reclamantul făcea parte din organizația YDGM din Tunceli și participa la dezbateri. În cele din urmă, cu ocazia percheziției domiciliului, au fost descoperite texte și poze, în calculatorul său, în legătură cu organizația ilegală respectivă

Având în vedere diversitatea, continuitatea și natura actelor de care reclamanții erau acuzați, curtea cu jurați a considerat că aceștia aveau o legătură organică cu organizația ilegală, iar acțiunile lor reprezentau mai mult decât cele ale unui simplu simpatizant, acestea atingând nivelul la care să fie considerați ca membri ai respectivei organizații.

În ceea ce privește cererea de audiere a martorului anonim, s-au reținut următoarele: „Deși s-a cerut în cursul procedurii ca martorul anonim, fiind prezent în exteriorul sălii de ședință, să fie din nou audiat în fața instanței, să răspundă la întrebări pregătite și să fie organizată o confruntare, s-a decis ca solicitările în acest sens să fie respinse pentru motivele că martorul anonim fusese deja audiat de Curtea cu jurați din Bingöl în conformitate cu normele de procedură, identitatea martorului să nu fie dezvăluită, că nu există contradicții între declarațiile martorului anonim obținute în faza de urmărire penală și cele date în fața instanței în comisie rogatorie, că răspunsurile la întrebări ce se doreau a fi puse martorului anonim se regăsesc deja în declarațiile sale, că întrebările fuseseră pregătite în funcție de declarațiile persoanelor în cauză, că declarațiile au fost transformate în întrebări, precum și că o nouă audiere a martorului anonim [...] nu putea aduce vreun element nou la dosar.”

În ceea ce privește pe unul dintre coinculpații reclamanților, respectiv C.D., curtea cu jurați a reținut că, atât timp cât declarațiile martorului anonim constituiau unica probă a acuzării, acestea nu puteau fi considerate probe fără să fie coroborate cu alte elemente. Făcând referire la textele și pozele în legătură cu PKK găsite în calculatorul coinculpatului respectiv, instanța a reținut că nu s-a stabilit că a difuzat aceste documente în scop propagandistic. Pe de altă parte, conform raționamentului instanței, simpla prezență a unor asemenea documente în calculatorul său nu înseamnă că persoana în cauză era membru al organizației ilegale.

La 10 decembrie 2010, reclamanții au formulat recurs.

Prin hotărârea din 7 decembrie 2011, Curtea de Casație a confirmat hotărârea primei instanțe. La 30 ianuarie 2012, o copie a acestei hotărâri a fost atașată la dosarul cauzei aflat la grefa curții cu jurați. II. Dreptul intern relevant

Art. 314 C. pen., ce sancționează infracțiunea de apartenență la o organizație ilegală, se citește după cum urmează în părțile relevante în speță: „1. Înființarea sau conducerea unei organizații în vederea comiterii de infracțiuni prevăzute la secțiunile a patra și a cincea din prezentul capitol se pedepsește cu închisoare de la 10 la 15 ani. 2. Calitatea de membru al unei organizații precum cea definită la alin. (1) se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani. [...]”

Art. 58 C. proc. pen. cu privire la întrebările adresate martorilor și protecția martorilor se traduce după cum urmează în partea sa relevantă în speță: „[...] (2) În cazul în care divulgarea unei persoane ce trebuie audiată ca martor este de natură să constituie un risc grav pentru ea însăși sau pentru familia acesteia, măsurile necesare vor fi luate astfel încât identitatea sa va fi păstrată secretă. Martorul a cărui identitate este păstrată secretă este obligat să explice motivul și circumstanțele în care a cunoscut faptele pe care le declară. Pentru ca identitatea să rămână secretă, informațiile personale cu privire la martor sunt consemnate de procurorul Republicii, judecător sau instanță. (3) În cazul în care audierea martorului în prezența persoanelor asistând [la ședință] reprezintă pentru acesta un risc grav care nu poate fi îndepărtat în alt mod ori se poate opune manifestării adevărului, instanța poate decide să audieze martorul în lipsa persoanelor care au dreptul să fie prezente [la ședință]. La audierea martorului, se procedează la o retransmitere audio și video. Se păstrează dreptul de a adresa întrebări. [...] (5) Dispozițiile alin. (2)-(4) se aplică numai în cazul infracțiunilor săvârșite în cadrul activităților unei organizații ilegale.”

Art. 5 din Legea nr. 5276 din 27 decembrie 2007 privind protecția martorilor prevede, în special, posibilitatea de a recurge la măsurile de protecție enunțate la art. 58 C. proc. pen. Potrivit art. 1 din Legea nr. 5276, martorii care se află expuși unui risc grav și serios pot beneficia de măsuri de protecție. Domeniul de aplicare al acestei legi este definit la art. 3, care îl limitează la infracțiuni pentru care pedeapsa prevăzută este mai mare de 10 de ani de închisoare, infracțiuni comise în cadrul unei asocieri în vederea săvârșirii de infracțiuni, precum și activități în cadrul unei organizații teroriste.

În fine, în conformitate cu art. 311 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., redeschiderea unei proceduri interne considerată inechitabilă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi solicitată într-un termen de un an de la decizia definitivă a Curții. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenție

Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții denunță o atingere a dreptului lor la un proces echitabil. Se plâng că nu au avut posibilitatea, în nici un moment din procedură, să audieze sau să obțină audierea martorului anonim ale cărui declarații au constituit, în opinia acestora, baza condamnării lor.

Curtea reamintește că în cerințele art. 6 § 3 din Convenție se prezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 § 1 . Prin urmare, va examina capetele de cerere formulate de reclamanți în cadrul acestor două texte coroborate (a se vedea, printre altele, Doorson împotriva Țărilor de Jos , 26 martie 1996, pct. 66, Culegere de hotărâri și decizii, 1996 ‑ II), redactate astfel: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa. (...) [...] 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...] d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și sa obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; [...]”

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. A. Argumentele părților

Reclamanții susțin, cu titlu liminar, că dosarul cauzei nu conține nicio decizie ce ar justifica acordarea anonimatului. Precizează că, la audierea lor, unul dintre coinculpați a declarat că știe identitatea martorului anonim, precum și că acesta din urmă a transmis Curții cu jurați din Malatya o scrisoare în care își dezvăluise identitatea. Prin urmare, aceștia estimează că decizia curții cu jurați de a păstra anonimatul martorului și de a nu-l asculta în ședință publică nu urmărea să protejeze martorul, ci restrângea drepturile apărării.

Reclamanții adaugă că, în scrisoarea adresată instanței, martorul anonim a pus în discuție declarația sa luată în faza anchetei preliminare. Aceștia sunt de acord că instanța ar fi trebuit să verifice originea scrisorii și afirmațiile pe care le conținea. Mai afirmă că instanța a refuzat să audieze martorul anonim deși acesta se afla la dispoziția sa, într-un local în apropierea sălii de ședință. Reclamanții se plâng, în această privință, de o atingere adusă dreptului lor de a fi confruntați cu un martor, dar și dreptului lor la egalitatea armelor.

Aceștia susțin, de altfel, că toate actele de care au fost acuzați intră în cadrul dreptului lor la libertatea de expresie și de manifestare, iar singura probă a legăturii cu o organizație ilegală fiind mărturia anonimă. Indică faptul că, în cazul în care singura probă a acuzării o constituie declarația unui martor, acesta trebuie în mod obligatoriu să fie audiat în ședință de judecată. Nerespectarea obligației respective este de natură să restrângă drepturile apărării.

Guvernul indică, pentru început, că martorul anonim a depus mărturie împotriva unor persoane bănuite că sunt membri ai PKK, organizație care desfășura acțiuni violente pe tot teritoriul țării, și că, în consecință, divulgarea identității sale l-ar fi supus unui risc grav.

Mai susține că declarațiile martorului anonim nu constituiau nici unica probă a acuzării și nici nu avea caracter decisiv pentru condamnarea persoanelor în cauză. În opinia acestuia, instanțele interne s-au întemeiat pe declarațiile martorului anonim în coroborare cu alte probe obținute prin mijloace de supraveghere tehnică.

În cele din urmă, Guvernul afirmă că declarațiile martorului au fost citite reclamanților în cursul ședinței de judecată din fața Curții cu jurați din Malatya, iar persoanele în cauză au avut astfel posibilitatea de a le comenta. B. Motivarea Curții

Curtea reamintește că, atunci când examinează un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție, trebuie, în esență, să stabilească dacă procedura penală a avut, în ansamblu, un caracter echitabil. Pentru a realiza acest lucru, Curtea ia în considerare procedura în ansamblul său și verifică respectarea nu numai a dreptului la apărare, ci și a interesului public și al victimelor ca autorii infracțiunii să fie cercetați corespunzător și, dacă este necesar, respectarea drepturilor martorilor. Curtea mai reamintește, tot în acest context, că admisibilitatea probelor este subordonată normelor de drept intern și instanțelor naționale și că singura ei sarcină este de a stabili dacă procedura a fost echitabilă [ Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit, (MC), nr. 26766/05 și 22228/06, pct. 118, CEDO 2011, cu referințele citate acolo].

Art. 6 § 3 lit. d) consacră, în special, principiul conform căruia, până la stabilirea vinovăției, toate probele acuzării trebuie să fie prezentate în principiu în fața inculpatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Principiul nu se aplică fără excepții, dar acestea nu pot fi acceptate decât sub rezerva dreptului la apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere inculpatului o posibilitate adecvată și suficientă de a contesta mărturiile acuzării și de a-i interoga pe autori, la momentul depoziției acestora sau mai târziu ( Al-Khawaja și Tahery, citată anterior, pct. 118, și Solakov împotriva „fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” , nr. 47023/99, pct. 57, CEDO 2001-X).

Curtea a precizat în hotărârea Al-Khawaja și Tahery, citată anterior, criteriile de aplicare în cauze unde este pusă problema echității procedurii în raport cu o declarație a unui martor absent din ședința de judecată. S-a considerat că era necesar ca acest tip de capăt de cerere să fie supus unei examinări ținând seama de trei criterii [ Al-Khawaja și Tahery , citată anterior, pct. 146-147, a se vedea, de asemenea, Tseber împotriva Republicii Cehe , nr. 46203/08, pct. 45, 22 noiembrie 2012, și Prăjină împotriva României , nr. 5592/05, pct. 43, 7 ianuarie 2014; pentru exemple privind mărturii anonime, a se vedea, printre altele, Ellis și Simms și Martin împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 46099/06 și 46699/06, 10 aprilie 2012, și Pesukic împotriva Elveției , nr. 25088/07, pct. 43-53, 6 decembrie 2012].

În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă imposibilitatea apărării de a interoga sau de a obține interogarea unui martor al acuzării este justificată de un motiv serios. În continuare, în cazul în care absența ascultării martorilor este justificată de un motiv serios, depozițiile martorilor absenți nu trebuie să constituie, în principiu, unica probă a acuzării sau proba decisivă. În cele din urmă, admiterea cu titlu de probă a depoziției unui martor pe care apărarea nu a avut ocazia să îl interogheze și care constituie unica probă sau proba decisivă a acuzării nu implică automat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție: procedura poate fi considerată echitabilă în ansamblul său în cazul în care există elemente care compensează suficient inconvenientele privind admiterea unei astfel de probe, pentru a permite o apreciere corectă și echitabilă a fiabilității acesteia.

Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă aceste trei condiții au fost respectate în speță. 1. Imposibilitatea reclamanților de a interoga sau de a obține interogarea unui martor era justificată de un motiv serios?

În speță, Curtea observă că elementele aflate la dosar nu oferă informații privind condițiile în care s-a acordat martorului anonimatul ori autoritatea care a luat această decizie, iar Guvernul nu a oferit nicio informație asupra acestui aspect.

Curtea reține că, în faza procesuală, martorul anonim nu a fost audiat de instanța de judecată, ci de un judecător de la Curtea cu jurați din Bingöl, în comisie rogatorie (supra, pct. 11). Acest judecător a audiat martorul într-o ședință ținută cu ușile închise, în conformitate cu art. 58 alin. (2)-(4) C. proc. pen. și Legea nr. 5276.

Curtea mai reține că, în conformitate cu art. 58 alin. (2) C. proc. pen., identitatea unui martor va fi păstrată secretă, în cazul în care divulgarea sa este de natură să constituie un risc grav pentru el însuși sau pentru familia acestuia. De asemenea, în conformitate cu al treilea alineat al articolului respectiv, în cazul în care audierea martorului anonim în prezența unor persoane care asistă la ședință reprezintă pentru acesta un risc grav care nu poate fi îndepărtat în alt mod ori se poate opune manifestării adevărului, instanța poate decide să audieze martorul în lipsa persoanelor care au dreptul să fie prezente la ședință. La audierea martorului, se procedează la o retransmitere audio și video. Se păstrează dreptul de a adresa întrebări. Astfel, atât acordarea anonimatului unui martor, cât și posibilitatea de a-l audia în ședință publică în lipsa persoanelor care au dreptul de a fi prezente presupune existența unui risc grav. În ceea ce privește Legea nr. 5276, aceasta privește posibilitatea de a recurge la asemenea măsuri în cazul existenței unui risc grav și serios.

Curtea reamintește că, în hotărârea Al-Khawaja și Tahery , citată anterior, Marea Cameră a examinat cazul în care un martor nu era prezent la ședința de judecată din cauză că încerca un sentiment de frică. Arată că există două tipuri de teamă posibile: teama imputabilă amenințărilor sau manevrelor acuzatului ori ale persoanelor care acționează în numele acestuia și teama, mai generală, de consecințele care ar putea rezulta în urma mărturiei făcute în proces. Atunci când teama martorului este imputabilă inculpatului ori persoanelor care acționează în numele acestuia, este de înțeles ca instanța să autorizeze citirea depoziției sale în proces fără a-l constrânge să compară și fără a-i permite inculpatului sau reprezentanților acestuia să îl supună unui contrainterogatoriu, chiar dacă această depoziție ar constitui proba unică sau decisivă împotriva inculpatului. Nu este necesar așadar pentru ca martorul să fie scutit de obligația de a fi prezent la ședința de judecată ca temerea sa să fie cauzată direct de amenințările din partea acuzatului. Jurisprudența Curții arată că, adeseori, temerea martorilor de a da declarații nu este în mod direct imputabilă amenințărilor inculpatului ori ale persoanelor care acționează în numele acestuia. Cu toate acestea, nu orice temere subiectivă resimțită de martor este suficientă pentru ca acesta să fie scutit de obligația de a fi prezent la ședința de judecată. Instanța trebuie să facă cercetările de rigoare pentru a stabili, în primul rând, dacă temerea se bazează pe motive obiective și, în al doilea rând, dacă aceste motive obiective se bazează pe elemente concrete ( Al-Khawaja și Tahery , citată anterior, pct. 122-124).

Or, în speță, după cum reiese din procesul-verbal de interogatoriu din 16 septembrie 2009, la consemnarea declarațiilor martorului, judecătorul din cadrul Curții cu jurați din Bingöl nu a expus motivele care au justificat păstrarea anonimatului acestuia și nici, de altfel, motivele pentru care a fost audiat în lipsa apărării. Judecătorul s-a mulțumit să arate că martorul este audiat în ședință cu ușile închise, în conformitate cu art. 58 alin. (2) și (4) C. proc. pen., fără să aducă nicio explicație. Nu reiese deloc din actele aflate la dosar că magistratul a încercat să stabilească dacă martorul anonim încerca o temere bazată pe motive obiective. În această privință, din lectura procesului-verbal de interogatoriu, Curtea reține că martorul anonim nu a exprimat că ar fi primit vreun fel de amenințare și nici nu a evocat o temere de manieră generală ori frică de represalii.

În continuare, observă că nici instanța de judecată, respectiv Curtea cu jurați din Malatya, nu a evocat motivele care au determinat-o să păstreze anonimatul martorului și să nu-l audieze în prezența apărării. Astfel cum reiese din hotărârea motivată a curții cu jurați ‒ astfel cum a fost atașată la dosar de către părți ‒ pentru a respinge cererea apărării pentru audierea martorului, instanța respectivă s-a limitat să indice că identitatea martorului anonim nu putea fi dezvăluită, fără a aduce nicio explicație, iar depoziția acestuia a fost consemnată conform procedurii, susține curtea cu jurați, printr-o comisie rogatorie. Din nicio probă aflată la dosar nu reiese că această instanță a desfășurat cercetări pentru a stabili dacă martorul se confrunta cu temeri și, în caz afirmativ, dacă acestea se bazau pe motive obiective.

Guvernul subliniază că martorul anonim, dând declarații împotriva unor persoane bănuite de apartenență la o organizație teroristă, avea motive întemeiate să se teamă de represalii. Curtea nu subestimează existența unui asemenea risc și consideră în mod rezonabil că divulgarea identității martorului anonim ar putea avea eventual o asemenea finalitate. Totuși, această circumstanță nu poate scuti instanțele interne de obligația de a stabili motivele pentru care martorului i-a fost acordat anonimatul și nu a fost audiat în prezența apărării (a se vedea, în acest sens, Visser împotriva Țărilor de Jos , nr. 26668/95, pct. 47-48, 14 februarie 2002, și Krasniki împotriva Republicii Cehe , nr. 51277/99, pct. 80 ‑ 83, 28 februarie 2006). În speță, nu s-a demonstrat că instanțele interne au stabilit aceste motive și, prin urmare, nu se poate considera că imposibilitatea pentru reclamanți de a interoga sau de a obține interogarea martorului era justificată de un motiv serios.

În ciuda facestei concluzii, Curtea apreciază că este necesar să fie examinate celelalte criterii (supra, pct. 39). 2. Care a fost importanța mărturiei anonime pentru condamnarea reclamanților?

Curtea trebuie să stabilească importanța pe care a avut-o depoziția martorului anonim în verdictul de vinovăție a reclamantului și, în special, să examineze dacă această depoziție constituie proba unică sau decisivă. În hotărârea Al-Khawaja și Tahery (citată anterior, pct. 131), aceasta s-a exprimat astfel în ceea ce privește noțiunea de „probă decisivă”: „[...] «decisivă» este mai semnificativă decât «probatorie», adică nu este suficient să fie evident că, fără acea probă, probabilitatea unei condamnări ar fi mai mică decât probabilitatea unei achitări [...]. În fapt, termenul «decisivă» trebuie interpretat într-un sens strâns, ca desemnând o probă de asemenea importanță încât este în măsură să determine soluția cauzei. În cazul în care depoziția unui martor care nu a fost prezent în instanță se coroborează cu alte elemente, aprecierea caracterului ei decisiv va depinde de forța probatorie a celorlalte elemente.”

Astfel, pentru a aprecia importanța mărturiei contestate, nu este suficient să se țină seama de ansamblul probelor examinate de instanțe, trebuie să se analizeze care sunt probele pe care se bazează efectiv condamnarea și, prin urmare, care sunt diversele elemente constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat acuzatul și ale răspunderii sale penale ( Tseber , citată anterior, pct. 54-55).

În speță, Curtea constată că instanțele naționale au luat în considerare mai multe probe la condamnarea reclamanților pentru apartenență la o organizație ilegală (supra, pct. 16-17). Reține că depoziția martorului anonim nu a constituit singura probă a acuzării. În această privință, reține că unul dintre coinculpați a fost achitat pe motivul că singura probă a acuzării a fost depoziția martorului anonim, iar aceasta nu putea conduce la o stabilire a vinovăției în lipsa altor probe cu care să fie coroborate.

În concluzie, depoziția martorului anonim nu constituie singura probă a acuzării în condamnarea reclamanților, însă constituie, cu toate acestea, o probă decisivă. Curtea observă, în această privință, că persoanele în cauză au fost condamnate pentru apartenență la o organizație ilegală. Trebuie constatat că existența unei legături organice a reclamanților cu organizația ilegală se bazează în mod esențial pe declarațiile martorului anonim. Acesta a indicat că reclamanții făceau parte din organizația YDGM din Tunceli. Cu privire la celelalte probe, acestea se raportează la participarea persoanelor în cauză la manifestații, printre care manifestații de susținere a PKK, și vizitele la sediul DTP. În opinia Curții, vizitele persoanelor în cauză la sediul unui partid politic, astfel cum au fost prezentate în cadrul supravegherii polițienești, ori participarea acestora la manifestații de susținere a PKK nu constituie elemente cu valoare probatorie a apartenenței lor la organizația incriminată. Prin urmare, deși curtea cu jurați s-a întemeiat pe alte probe, având în vedere forța probatorie scăzută a acestora, este incontestabil că depoziția martorului anonim a jucat un rol decisiv în constatarea vinovăției reclamanților la săvârșirea infracțiunii de apartenență la o organizație ilegală.

Așadar, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile interne au adoptat măsuri suficiente pentru a contrabalansa dificultățile cauzate apărării. 3. Au existat garanții procedurale suficiente pentru a contrabalansa dificultățile cauzate apărării?

Trebuie reamintit faptul că, în fiecare cauză în care se pune problema echității procedurii în raport cu o depoziție a unui martor absent, trebuie să se stabilească, printr-o examinare cât mai riguroasă, dacă există elemente care pot să compenseze suficient dificultățile cauzate apărării prin admiterea acesteia, în special garanții procedurale solide, care permit o apreciere corectă și echitabilă a credibilității unei astfel de probe. Examinarea acestei chestiuni permite să se verifice dacă depoziția martorului absent este suficient de fiabilă, ținând seama de importanța acesteia în cauză ( Al-Khawaja și Tahery , citată anterior, pct. 147 și 161).

Curtea observă, în acest context, că dreptul de a interoga sau de a solicita interogarea martorilor acuzării constituie o garanție a dreptului la echitatea procedurii, în măsura în care acesta nu numai că vizează egalitatea armelor între acuzare și apărare, ci oferă apărării și sistemului judiciar un instrument esențial de verificare a credibilității și a fiabilității depozițiilor incriminatoare și, astfel, a temeiniciei acuzațiilor ( Tseber , citată anterior, pct. 59).

În prezenta cauză, Curtea reține că declarațiile martorului anonim au fost consemnate de un judecător de la Curtea cu jurați din Bingöl, în comisie rogatorie, într-o ședință ținută cu ușile închise. Mai reține că magistratul respectiv, ce cunoștea identitatea martorului, nu pare să fi verificat credibilitatea acestuia și fiabilitatea depoziției sale în scopul eventual de a furniza Curții cu jurați din Malatya informații despre acest aspect, iar procesul-verbal de interogatoriu nu conținea opinia judecătorului cu privire la credibilitatea martorului.

Deoarece martorul nu s-a înfățișat în fața Curții cu jurați din Malatya, judecătorii din cadrul acestei instanțe nu au avut oportunitatea de a aprecia de o manieră directă credibilitatea sa și fiabilitatea depoziției sale. Absența acestui martor anonim a împiedicat astfel instanța de fond să observe comportamentul său pe parcursul interogatoriului și, prin urmare, să-și formeze propria opinie asupra credibilității sale ( Kostovski împotriva Țărilor de Jos , 20 noiembrie 1989, pct. 43, seria A nr. 166, și Van Mechelen și alții împotriva Țărilor de Jos , 23 aprilie 1997, pct. 60, Culegere 1997 ‑ III). Nu se poate afirma nici că instanța s-a asigurat în mod corespunzător de fiabilitatea depoziției martorului anonim. Hotărârea sa nu conține nicio mențiune privind evaluarea credibilității martorului anonim și fiabilitatea depoziției sale sau eventualele motive care l-ar fi determinat să depună o mărturie mincinoasă. Chiar și după ce o persoană ce a pretins că este martorul anonim s-a prezentat la ședința de judecată și a trimis o scrisoare, curtea cu jurați nu a încercat să verifice dacă era martorul anonim respectiv și dacă decizia sa de a fi ascultat era voluntară. Or, scrisoarea adresată Curții cu jurați din Malatya de către persoana ce a pretins că este martorul anonim era de natură să ridice îndoieli asupra fiabilității depoziției sale.

Curtea mai observă că reclamanții și avocații acestora nu au avut posibilitatea, în nicio fază a procedurii, să interogheze martorul anonim sau să pună la îndoială credibilitatea sa. Nefiind niciodată confruntați cu acest martor, nu au avut posibilitatea să-i observe reacțiile la întrebări adresate direct, ceea ce le-ar fi permis să testeze fiabilitatea declarațiilor sale. Acest lucru ar fi fost totuși posibil ținând seama de interesul legitim de a păstra anonimatul unui martor. Într-adevăr, dacă instanța autorizează audierea unui martor în absența apărării, art. 58 alin. (3) C. proc. pen. prevede că martorul anonim poate fi audiat într-o altă sală decât sala de judecată, prin intermediul unei retransmisii audio și video, iar inculpații îi pot adresa întrebări. Curtea cu jurați nu a urmat această procedură prevăzută de dreptul intern și nici nu a oferit explicații. Astfel, în aparență, instanța respectivă nu a intenționat să pună în aplicare garanțiile procedurale prevăzute de dreptul turc în cazul recurgerii la o mărturie anonimă pentru a compensa dificultatea pentru apărare în lipsa unei confruntări directe.

În cele din urmă, Curtea arată că nu reiese din motivația reținută de instanțele naționale în deciziile lor dacă au încercat să stabilească ce măsuri mai puțin restrictive ar fi suficiente pentru atingerea obiectivului de a proteja martorul anonim. Astfel, în aceste situații, obiectivul de a proteja martorul poate fi atins prin nedezvăluirea identității martorului. În alte situații, poate fi necesar ca inculpatul să fie împiedicat să vadă martorul datorită riscului identificării. În alte situații, mai mult, poate fi necesar ca nu numai inculpatul, ci chiar și apărarea să nu fie prezenți la ședința de judecată de audiere a martorului. În general, orice măsură prin care se restrâng drepturile apărării trebuie să fie absolut necesară și dacă o măsură mai puțin restrictivă este suficientă, atunci aceasta trebuie aplicată ( Van Mechelen și alții , citată anterior, pct. 58). Cu toate acestea, după cum e indicat, nu reiese deloc din motivarea deciziei curții cu jurați că au fost inițiate măsuri mai puțin restrictive și acestea au fost considerate insuficiente.

Desigur, Guvernul afirmă că declarațiile martorului au fost citite reclamanților în cursul ședinței de judecată în fața Curții cu jurați din Malatya, iar persoanele în cauză au avut astfel posibilitatea de a le comenta. Cu toate acestea, Curtea reiterează că o asemenea posibilitate nu poate înlocui prezentarea și audierea directă a unui martor [a se vedea, în acest sens, Hulki Güneș împotriva Turciei , nr. 28490/95, pct. 95, CEDO 2003 ‑ VII (extrase)]. Posibilitatea oferită reclamanților de a contesta sau de a infirma declarațiile scrise ale martorului nu putea compensa dificultățile cu care s-a confruntat apărarea, dificultăți agravate prin faptul că martorul era anonim, deoarece apărarea nu a fost în măsură să conteste onestitatea și fiabilitatea martorului prin intermediul unui contra-interogatoriu ( Al-Khawaja și Tahery , citată anterior, pct. 161-163, a se vedea, de asemenea, Trampevski împotriva Fostei Republice Iugoslave a Macedoniei , nr. 4570/07, pct. 49, 10 iulie 2012)

Prin urmare, nu se poate considera că procedura urmată în speță, în fața autorităților, a oferit reclamanților garanții de natură să compenseze dificultățile cu care s-a confruntat apărarea.

În consecință, având în vedere caracterul echitabil al procedurii în ansamblu, Curtea consideră că drepturile de apărare ale reclamanților au suferit o restrângere incompatibilă cu cerințele unui proces echitabil. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenție. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenție

Reclamanții susțin, invocând art. 10 din Convenție, că prin condamnarea lor ca urmare a activităților desfășurate în favoarea unui partid politic, legal conform susținerilor acestora, respectiv DTP, s-a încălcat libertatea de exprimare a opiniilor lor politice. De altfel, astfel cum susțin aceștia, condamnarea a avut ca scop împiedicarea activităților DTP.

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

Curtea consideră că principalul aspect juridic ridicat de prezenta cerere îl reprezintă faptul că acuzațiile aduse reclamanților au fost stabilite în urma unui proces echitabil în sensul art. 6 din Convenție. Deoarece a răspuns deja negativ la această întrebare (supra, pct. 62), consideră că nu este necesară examinarea separată a capătului de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenție [ Sadak și alții împotriva Turciei (nr. 1) , nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, pct. 73, CEDO 2001 ‑ VIII]. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

Art. 41 din Convenție prevede: „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciu

Reclamanții solicită 10 000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material și 10.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

Guvernul respinge aceste pretenții.

Curtea nu observă legătura de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. Cu toate acestea, consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de de despăgubire pentru prejudiciul moral.

Curtea reține că art. 311 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (supra, pct. 26) oferă reclamanților posibilitatea să ceară redeschiderea procedurii în urma constatării încălcării pronunțate de Curte (a se vedea Gençel împotriva Turciei , nr. 53431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003). B. Cheltuieli de judecată

Reclamanții nu au formulat o cerere pentru rambursarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să le acorde vreo sumă cu acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. Pentru aceste motive , CURTEA: 1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă; 2. hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 d) din Convenție; 3. hotărăște, cu șase voturi la unu, că nu este necesar să se examineze temeinicia capătului de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenție; 4. hotărăște, în unanimitate, a) că statul pârât să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru prejudiciul moral; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 23 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din Regulament. András Sajó, Stanley Naismith PREȘEDINTE Grefier În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din Regulament, se anexează la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Lemmens. A.S. S.H.N. Opinia parțial separată a judecătorului Lemmens Regret că nu am împărtășit opinia colegilor mei, conform căreia „nu este necesară examinarea separată a capătului de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenție” (pct. 65 din hotărâre). Majoritatea a ajuns la această concluzie pe motiv că „principalul aspect juridic ridicat de prezenta cerere îl reprezintă faptul că acuzațiile aduse reclamanților au fost stabilite în urma unui proces echitabil în sensul art. 6 din Convenție”, precum și că „instanța europeană a răspuns deja negativ la această întrebare” (ibidem). Astfel, majoritatea se aliniază la jurisprudența enunțată în mai multe zeci de hotărâri, aproape toate pronunțate contra Turciei, dar mai ales în hotărârea Sadak și alții împotriva Turciei (nr. 1) (nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, pct. 73, CEDO 2001 ‑ VIII), citată la pct. 65 din prezenta hotărâre. Or, în opinia noastră, nu este de competența unei instanțe să facă distincția dintre aspectul juridic „principal” și celelalte aspecte juridice ridicate de o cerere și nici de a limita examinarea acesteia doar la aspectele considerate a fi „principale”. Orice instanță trebuie, în principiu, să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere ridicate, fără distincție. În cazul în care o instanță ar putea ‒ în mod excepțional ‒ să se abțină de la examinarea unuia sau altuia dintre capetele de cerere, acest lucru ar fi posibil deoarece acest din urmă capăt de cerere ar fi absorbit de un alt capăt de cerere care a făcut, la rândul lui, obiectul unei examinări ori deoarece instanța consideră că examinarea sa nu ar aduce nimic (sau aproape nimic) la ceea ce rezultă deja din examinarea unui alt capăt de cerere („nu ridică nicio problemă distinctă”). Mă grăbesc să adaug că o instanță nu poate, bineînțeles, fi obligată să examineze un capăt de cerere vădit nefondat sau un capăt de cerere „șicanator” care ar arăta comportamentul abuziv al reclamantului [a se vedea referința la cereri abuzive în art. 35 § 3 lit. a) din Convenție; a se vedea, de asemenea, Bekauri împotriva Georgiei (excepție preliminară), nr. 14102/02, pct. 21, 10 aprilie 2012]. De altfel, neexaminarea unui capăt de cerere poate avea impact asupra stabilirii sumei reprezentând reparația echitabilă ce este acordată reclamantului. Într-adevăr, în cazul în care capătul de cerere neexaminat este, în realitate, un capăt de cerere fondat ce ar trebui să conducă la o constatare de încălcare a Convenției în speță, această constatare ar trebui, în mod logic, să genereze o creștere a sumei acordate pentru prejudiciul moral sau, în anumite cazuri, pentru prejudiciul material. Aceasta deoarece reparația echitabilă acoperă prejudiciul care prezintă o legătură de cauzalitate cu încălcarea sau încălcările constatate. În consecință, hotărând să nu se pronunțe asupra unui capăt de cerere determinat, Curtea riscă să-l priveze pe reclamant de un avantaj financiar. În speță, capătul de cerere „principal”, respectiv capătul de cerere întemeiat pe încălcarea art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenție, are o natură foarte diferită de cea a capătului de cerere întemeiat pe art. 10. Nu văd cum s-ar putea susține că examinarea acestui ultim capăt de cerere nu ar aduce nimic nou la ceea ce s-a hotărât cu privire la primul capăt de cerere. În general, nu identificăm niciun motiv convingător de natură să justifice abținerea Curții de a se pronunța asupra temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe încălcarea art. 10. Acesta este motivul pentru care am votat împotriva punctului 3 din dispozitiv.