CASE OF BERGMANN v. GERMANY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr.

Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, a fost reprezentat de domnul A. Sommerfeld, avocat în Soest (Germania). Guvernul german („Guvernul”) a fost reprezentat de doi agenți guvernamentali, domnul H.-J. Behrens și doamna K. Behr, din cadrul Ministerului Federal al Justiției și Protecției Consumatorului.

Reclamantul a susținut că prelungirea, cu caracter retroactiv, a duratei măsurii de siguranță a internării medicale (germ.

La 17 iunie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.

Reclamantul s-a născut în 1943 și în prezent este privat de libertate în Centrul pentru Persoane Internate Medical din cadrul Penitenciarului Rosdorf (denumit în continuare „Centrul pentru Persoane Internate Medical Rosdorf”).

Între 1966 și 1984, reclamantul a fost condamnat de instanțele penale de cinci ori. A fost găsit vinovat de agresiune sexuală asupra unei fete de 7

La 18 aprilie 1986, Curtea Regională Hanovra l-a condamnat pe reclamant pentru două tentative de omor, o tentativă de viol într-un caz și pentru două infracțiuni de vătămare corporală gravă. Instanța l-a condamnat la 15

Curtea Regională a constatat că, în perioada 7 iulie 1985 – 3 octombrie 1985, reclamantul, pentru satisfacția lui sexuală, a înjunghiat în spate o ciclistă în vârstă de 19

După consultarea a doi experți medicali, Curtea Regională a constatat că, în momentul săvârșirii infracțiunilor, reclamantul avea discernământul diminuat (art. 21 din Codul penal, a se vedea

Curtea Regională a dispus măsura de siguranță a internării medicale reclamantului în temeiul art. 66 alin. 2 din Codul penal. Instanța a considerat că, drept urmare a tulburării de personalitate, reclamantul avea predispoziția de a comite infracțiuni grave care afectau grav victimele atât fizic, cât și psihic. După cum au confirmat cei doi experți medicali, exista un risc ridicat ca, în cazul punerii în libertate, reclamantul să comită, în stare de ebrietate și pentru propria satisfacție sexuală, alte infracțiuni violente, similare celor pentru care a fost declarat vinovat. Prin urmare, acesta reprezenta un pericol pentru publicul larg.

În cele din urmă, Curtea Regională a decis să nu dispună internarea reclamantului într-un spital de psihiatrie în temeiul art. 63 din Codul penal (a se vedea

Reclamantul a executat întreaga pedeapsă cu închisoarea, iar la 12 iunie 2001 a fost internat medical pentru prima dată, fiind ținut într-o aripă a Penitenciarului Celle. Până la 11 iunie 2011, măsura de siguranță a internării medicale executate a avut o durată de 10

Instanțele responsabile pentru executarea pedepselor privative de libertate au dispus periodic prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării medicale a reclamantului. În special, Curtea Regională Lüneburg a dispus prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării sale medicale la 13 mai 2011 și 5 octombrie 2012.

Decizia Curții Regionale Lüneburg

La 26 iulie 2013, Curtea Regională Lüneburg, reunită într-o cameră responsabilă pentru executarea pedepselor privative de libertate, a dispus prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării medicale a reclamantului. Curtea Regională a mai dispus ca administrația Penitenciarului Rosdorf, în termen de 3

Curtea Regională a considerat că erau îndeplinite condițiile necesare pentru a dispune prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării medicale a reclamantului, prevăzută în a doua teză a art. 316f alin. 2 din Legea introductivă a Codului penal (a se vedea

Curtea Regională a confirmat că dispoziția tranzitorie menționată era aplicabilă în cazul reclamantului. Aceasta a reținut că, la data săvârșirii ultimei infracțiuni – 3 octombrie 1985, prima internare medicală a reclamantului nu putea depăși 10

Curtea Regională a considerat că, în conformitate cu art. 316f alin. 2 din Legea introductivă a Codului penal, reclamantul suferea de o tulburare psihică în sensul art. 1 alin. 1 din Legea privind detenția și terapia (a se vedea

În plus, Curtea Regională a constatat că, potrivit cerințelor din a doua teză a art. 316f alin. 2 din Legea introductivă a Codului penal, exista încă un risc foarte mare ca, din cauza unor circumstanțe specifice legate de personalitatea și comportamentul său, reclamantul va comite – dacă va fi lăsat în libertate – cele mai grave infracțiuni violente motivate sexual, asemănătoare cu cele pentru care fusese condamnat. Aprobând constatările expertului W., în conformitate cu anterioarele rapoarte de expertiză sus-menționate, instanța a observat că reclamantul și-a recunoscut fanteziile sadice, dar nu a fost capabil să le trateze prin terapie. În Penitenciarul Celle, acesta a încetat să participe la orice activitate pentru persoanele în cazul cărora fusese aplicată măsura de siguranță a internării medicale. Curtea Regională a subliniat că, în evaluarea periculozității reclamantului, expertul a luat în considerare vârsta avansată de 69

Curtea Regională a considerat că prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării medicale a reclamantului, care fusese privat de libertate timp de aproape 30

În ceea ce privește ordinul emis de Curtea Regională, în temeiul art. 67d alin. 2 din Codul penal, coroborat cu art. 66c alin. 1 paragr. 1 din Codul penal (a se vedea

a) Decizia Curții de Apel Celle

La 1 august 2013, reclamantul a atacat cu apel decizia Curții Regionale, pentru care a depus motivele la 14 august 2013. A susținut, în special, că internarea sa medicală, pedeapsă care fusese prelungită retroactiv, nu era în conformitate cu Convenția.

La 2 septembrie 2013, Curtea de Apel Celle a respins apelul reclamantului. Subscriind motivelor formulate de Curtea Regională, aceasta a confirmat că au fost îndeplinite cerințele prevăzute în a doua teză a art. 316f alin. 2 din Legea introductivă a Codului penal pentru a se dispune continuarea internării medicale a reclamantului.

Având în vedere raportul prezentat de expertul W., Curtea de Apel a reținut că reclamantul suferea de o tulburare psihică, așa cum este definită în art. 11 din Legea privind detenția și terapia. Referindu-se la jurisprudența Curții Constituționale Federale (a se vedea

În plus, exista încă un risc foarte mare ca, odată eliberat, reclamantul să comită cele mai grave infracțiuni violente și sexuale, asemănătoare cu cele pentru care fusese condamnat, din cauza unor circumstanțe specifice legate de personalitatea și comportamentul lui. Periculozitatea reclamantului nu a fost redusă prin terapie; de asemenea, acesta nu a devenit mai puțin periculos pe fondul înaintării în vârstă. În prezent, el nu participa la nicio activitate terapeutică serioasă și continua să banalizeze infracțiunile sale. În plus, expertul W. a confirmat că afecțiunea sa psihică era greu de tratat. Curtea de Apel a susținut, de asemenea, constatarea Curții Regionale conform căreia privarea de libertate continuă a reclamantului era încă proporțională, în pofida duratei considerabile în ansamblu a acesteia.

Decizia Curții Constituționale Federale

La 24 septembrie 2013, reclamantul a depus o plângere constituțională la Curtea Constituțională Federală împotriva deciziei Curții Regionale Lüneburg și a Curții de Apel Celle. Acesta a susținut că ordinul de prelungire a duratei internării sale medicale constituia o încălcare a dreptului său constituțional la libertate, coroborat cu dreptul constituțional la protecția încrederii legitime garantat într-un stat de drept.

Reclamantul a susținut că, în conformitate cu jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului (a făcut trimitere la

Potrivit reclamantului, Curtea Regională recomandase în plus plasarea sa într-o locuință supravegheată. În aceste condiții, menținerea măsurii de siguranță a internării medicale în Penitenciarul Rosdorf nu mai era proporțională. Acesta a admis, totuși, că privarea sa de libertate în noul Centru pentru Persoane Internate Medical din cadrul Penitenciarului Rosdorf respecta cerința constituțională de a face diferența între măsura de siguranță a internării medicale și detenția pentru executarea pedepsei închisorii.

La 29 octombrie 2013, Curtea Constituțională Federală a refuzat, fără motivare, să examineze plângerea constituțională a reclamantului (dosarul nr. 2 BvR 2182/13). Decizia a fost comunicată avocatului reclamantului la 7 noiembrie 2013.

La 5 decembrie 2011, Curtea Regională Lüneburg, Secția civilă, a dispus internarea reclamantului în Spitalul de Psihiatrie Moringen, în temeiul Legii privind detenția și terapia. Instanța a constatat că reclamantul suferea de o tulburare psihică în sensul art. 1 din legea menționată și că exista un mare risc ca, odată pus în libertate, să comită alte infracțiuni grave. La 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel Celle a anulat decizia pe motiv că privarea de libertate în temeiul Legii privind detenția și terapia putea fi dispusă numai după încetarea măsurii de siguranță a internării medicale a persoanei printr-o decizie definitivă.

La 25 aprilie 2014, Curtea Regională Göttingen, printr-o decizie de verificare a necesității menținerii măsurii de siguranță a internării medicale a reclamantului, a dispus prelungirea duratei acestei măsuri aplicate reclamantului. Instanța a reținut că reclamantul a refuzat în mod repetat tratamentul medicamentos pentru diminuarea libidoului său.

La 15 ianuarie 2015, Curtea Regională Göttingen, în urma consultării expertului medico-legal J., a dispus din nou menținerea măsurii de siguranță a internării medicale a reclamantului în temeiul art. 67d alin. 3 din Codul penal, coroborat cu art. 316f alin. 2 a doua teză din Legea introductivă a Codului penal (a se vedea

Condiții anterioare perioadei privative de libertate în litigiu

Până la 20 februarie 2012, reclamantul a fost internat medical într-o aripă a Penitenciarului Celle. A participat la terapie cu un psiholog între 2005 și 2010, după care a încetat terapia. A refuzat să participe la programul de tratament pentru dependența de alcool oferit și orice alte măsuri de tratament.

La 20 februarie 2012, reclamantul a fost transferat, cu consimțământul său, într-o aripă a Penitenciarului Celle pentru persoane în cazul cărora fusese aplicată măsura de siguranță a internării medicale în care se adoptase un concept tranzitoriu. Scopul era de a îmbunătăți opțiunile de tratament disponibile în lumina obligației de a face diferența între măsura de siguranță a internării medicale și detenția pentru executarea pedepsei închisorii, în conformitate cu hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza

Condițiile privării de libertate în perioada în litigiu

Începând cu 2 iunie 2013, reclamantul a fost plasat în noul Centru Rosdorf pentru Persoane Internate Medical, o clădire separată construită în cadrul Penitenciarului Rosdorf.

Crearea posibilității internării medicale în centru ca măsură de siguranță s-a realizat în vederea respectării cerinței constituționale de a face diferența între măsura de siguranță a internării medicale și închisoare, așa cum este definită în hotărârea Curții Constituționale Federale din 4 mai 2011 (a se vedea

În Centrul Rosdorf pot fi internate până la 45 de persoane. Deținuții sunt cazați în apartamente de aproximativ 23 de metri pătrați, care includ două camere mobilate și o baie. Cu excepția celor care prezintă un risc deosebit pentru siguranță, deținuții se pot deplasa liber în incinta centrului și în spațiile exterioare de la 6 a.m. până la ora 9.45 p.m. Au posibilitatea de a-și mobila și zugrăvi camerele, pentru care au propriile lor chei. Camerele sunt dotate cu acces controlat la internet – inclusiv e-mail, telefon, televizor, radio, precum și CD și DVD player. Pentru grupurile cazate, formate din circa șapte deținuți, există camere comune care includ o bucătărie, o sală de mese, o sală cu televizor și camere pentru jocuri, activități artizanale și exerciții fizice. Spațiile exterioare, de aproximativ 1

Persoanele aflate în executarea măsurii de siguranță a internării medicale în Centrul Rosdorf pot purta propria îmbrăcăminte. Pot să ia mesele pregătite de personalul centrului ori să își pregătească propria masă (caz în care primesc o alocație pentru cumpărarea alimentelor din supermarketul centrului). Persoanele aflate în executarea măsurii de siguranță a internării medicale pot să muncească, dar nu sunt obligate să o facă. Pot primi vizite periodice.

Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, la momentul respectiv reclamantul era unul dintre cei circa 30 de deținuți internați în Centrul pentru Persoane Internate Medical Rosdorf. Pentru a se conforma obligației de a oferi terapia și îngrijirea necesare și de a motiva deținuții să participe la terapiile și tratamentele relevante, personalul centrului includea un psihiatru, patru psihologi, cinci asistenți sociali și 25 de membri ai sistemului penitenciar general. Situația personalului era similară cu cea a Spitalului de Psihiatrie Moringen care era situat în același land și în care persoanele erau internate în temeiul art. 63 din Codul penal.

Deținuții sunt examinați la începutul executării măsurii de siguranță pentru a se stabili terapia și îngrijirea necesare. Apoi se elaborează un plan de tratament personal (

Potrivit planului de tratament personal elaborat pentru reclamant de Centrul Rosdorf la 28 noiembrie 2014, s-a constatat că, în perioada iulie 2013 – august 2014, reclamantul a participat la sesiuni de grup menite să împiedice deținuții să revină la consumul excesiv de alcool. Ulterior a încetat să mai participe la întâlniri. Acesta a participat periodic și la sesiuni de grup în care deținuții discutau experiențele lor din timpul permisiunii de ieșire din centru. În august 2014 a încetat să mai participe și la aceste întâlniri, argumentând că participanților nu li se acordă suficiente permisiuni de ieșire suplimentare. În plus, a avut întâlniri de motivare cu un psiholog la fiecare două săptămâni până în martie 2014, când a încetat să mai participe la acestea, susținând că psihologul nu avea suficientă experiență. A participat la întâlniri săptămânale ale grupului rezidențial din iunie 2013 până în februarie 2014, când a încetat să mai participe la întâlniri, argumentând că planul său de tratament nu i-a îndeplinit așteptările. Nu a luat parte la nici o activitate structurată de recreere și își petrecea mare parte a zilei urmărind programe televizate. A refuzat repetatele invitații de participare la sesiunile de grup ale programului de tratament pentru infractori. Astfel, începând din august 2014, reclamantul nu mai participa la nicio măsură terapeutică. Acesta s-a dovedit de încredere în timpul celor câteva ieșiri, sub escortă, din Centrul pentru Persoane Internate Medical.

Potrivit planului de tratament al reclamantului din 28 noiembrie 2014 întocmit de Centrul Rosdorf și unei note interne a unui membru al personalului centrului, reclamantul a refuzat ofertele periodice și repetate de a începe un tratament medicamentos pentru reducerea libidoului său, recomandat de expertul W. în 2013, de teama efectelor secundare. În decembrie 2014, s-a arătat pentru prima dată dispus să înceapă acest tratament.

Cadrul juridic general

Un rezumat cuprinzător al prevederilor Codului penal și Codului de procedură penală referitoare la distincția dintre pedepse și măsuri educative și preventive, în special măsura de siguranță a internării medicale, în cadrul sistemului dublu de sancțiuni în dreptul penal german și emiterea, verificarea și executarea ordinelor de internare, se găsește în hotărârea pronunțată de Curte în cauza

Dispozițiile privind măsura de siguranță a internării medicale, în special cele din Codul penal, au fost modificate de atunci, în special prin Legea privind diferențierea, la nivel federal, între dispozițiile privind măsura de siguranță a internării medicale și cele privind pedeapsa închisorii [

Dispozițiile la care se face referire în prezenta cauză prevăd următoarele.

Ordinul de internare emis de instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare

La condamnarea unui infractor, instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare poate dispune, în anumite împrejurări, internarea medicală a acestuia (o așa numită măsură educativă și preventivă), în plus față de pedeapsa închisorii (pedeapsă), în cazul în care infractorul s-a dovedit a fi un pericol public (art. 66 din Codul penal).

În special, instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare putea dispune măsura de siguranță a internării medicale în plus față de o pedeapsă în temeiul art. 66 alin. 2 din Codul penal, în versiunea în vigoare la momentul respectiv, dacă persoana respectivă săvârșise trei infracțiuni cu intenție, fiecare fiind pedepsită cu închisoarea de cel puțin 1

Controlul legalității măsurii de siguranță a internării medicale

În conformitate cu art. 67e din Codul penal, instanța (respectiv, camera responsabilă pentru executarea pedepselor privative de libertate) poate controla în orice moment dacă internarea medicală ar trebui suspendată și dacă ar trebui aplicată o măsură de supraveghere sau dacă aceasta ar trebui să înceteze. Instanța este obligată să realizeze un astfel de control la termene stabilite (art. 67e alin. 1).

Conform art. 67e alin. 2 din Codul penal, în versiunea în vigoare de la 1 iunie 2013, termenul pentru realizarea controlului privind internarea medicală era de 1

Durata măsurii de siguranță a internării medicale

Art. 67d alin. 2 din Codul Penal prevede că, dacă nu există o dispoziție pentru o durată maximă sau dacă termenul-limită nu a expirat încă, instanța va suspenda, sub supraveghere, executarea în continuare a ordinului de internare de îndată ce este de așteptat ca persoana în cauză să nu mai comită alte fapte nelegale după punerea în libertate. De la 1 iunie 2013, art. 67d alin. 2 prevede, în plus, că instanța va suspenda, sub supraveghere, și executarea în continuare a ordinului de internare dacă constată că menținerea măsurii de siguranță a internării medicale ar fi disproporționată deoarece persoanei în cauză nu i s-a oferit, în termenul stabilit de instanță de cel mult 6

În conformitate cu art. 67d alin. 1 din Codul penal, în versiunea în vigoare înainte de 31 ianuarie 1998, prima perioadă de internare medicală nu putea depăși 10

Art. 67d din Codul penal a fost modificat prin Legea din 26 ianuarie 1998 privind combaterea infracțiunilor sexuale și a altor infracțiuni periculoase, care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 1998. Art. 67d alin. 3, în versiunea modificată și încă în vigoare, prevede că dacă o persoană a executat timp de 10

Art. 316f din Legea introductivă a Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2013, conține o dispoziție tranzitorie introdusă prin Legea cu privire la (diferențierea privind) măsura de siguranță a internării medicale.

Art. 316f alin. 1 din Legea introductivă prevede că dispozițiile privind măsura de siguranță a internării medicale din Codul penal, în versiunea în vigoare de la 1 iunie 2013, se aplică dacă cel puțin una dintre infracțiunile în urma cărora se dispune internarea medicală a fost comisă ulterior datei de 31 mai 2013. În toate celelalte cazuri, de regulă, trebuie să se aplice dispozițiile privind măsura de siguranță a internării medicale în vigoare până la 31 mai 2013 [prima teză a art. 316f alin. 2 din Legea introductivă a Codului penal]. Cu toate acestea, aplicarea sau dispunerea menținerii măsurii de siguranță a internării medicale pe baza unei dispoziții legislative care nu a intrat încă în vigoare la data ultimei infracțiuni în cauză ori aplicarea sau dispunerea menținerii măsurii de siguranță a internării retroactive este permisă numai în următoarele situații. Persoana în cauză trebuie să sufere de o tulburare psihică și, din cauza unor împrejurări specifice legate de personalitatea sau comportamentul său, este foarte probabil ca aceasta să comită un act grav de violență sau o infracțiune sexuală ca urmare a tulburării sale psihice (a doua teză a art. 316f alin. 2 din Legea introductivă a Codului penal). Dacă aceste cerințe suplimentare pentru menținerea măsurii de siguranță a internării medicale nu mai sunt îndeplinite, instanța declară că măsura încetează; supravegherea comportamentului infractorului începe atunci când infractorul este pus în libertate [a patra teză a art. 316f alin. 2 din legea menționată].

Punerea în executare practică a măsurii de siguranță a internării medicale

Art. 66c din Codul penal prevede modul în care se pun în executare măsura de siguranță a internării medicale și pedepsele cu închisoarea anterioare. Acesta a fost introdus prin Legea cu privire la (diferențierea privind) măsura de siguranță a internării medicale (și astfel a intrat în vigoare la 1 iunie 2013). Art. 66c, în măsura relevantă, prevede următoarele:

În conformitate cu art. 316f alin. 3 din Legea introductivă a Codului penal, noul articol 66c din Codul penal se aplică totodată persoanelor care au comis una sau mai multe infracțiuni față de care s-a dispus măsura de siguranță a internării medicale anterior datei de 31 mai 2013.

Modul în care se pune în executare măsura de siguranță a internării medicale este reglementat în detaliu în diferitele landuri. În Saxonia Inferioară, unde reclamantul era privat de libertate, Parlamentul landului a adoptat Legea pentru reformarea punerii în executare a măsurii de siguranță a internării medicale în Saxonia Inferioară (

Art. 2 din Legea privind măsura de siguranță a internării medicale în Saxonia Inferioară definește obiectivele internării medicale. În conformitate cu art. 2 alin. 1, internarea medicală are ca obiectiv reducerea riscurilor pentru public pe care le prezintă deținutul astfel încât măsura de siguranță a internării medicale să poată fi suspendată și să se dispună punerea în libertate sub supraveghere ori să se dispună încetarea măsurii cât mai curând posibil. Persoanele aflate în executarea unei măsuri de siguranță a internării medicale trebuie să învețe să ducă o viață responsabilă din punct de vedere social, fără să recidiveze (art. 2 alin. 2). Internarea medicală servește, de asemenea, la protejarea publicului împotriva comiterii altor infracțiuni grave (art. 2 alin. 3).

În comparație, art. 5 din Legea privind executarea pedepsei închisorii în Saxonia Inferioară (

Art. 3 din Legea privind măsura de siguranță a internării medicale în Saxonia Inferioară prevede, în special, că internarea medicală trebuie să încurajeze libertatea individuală și să se concentreze asupra terapiei necesare deținuților (art. 3 alin. 1). Viața în perioada executării măsurii de siguranță a internării medicale trebuie să fie adaptată condițiilor generale de trai, în măsura în care deținuții nu sunt supuși restricționărilor libertății lor prevăzute de lege (art. 3 alin. 2).

Art. 4 alin. 1 din Legea privind măsura de siguranță a internării medicale în Saxonia Inferioară prevede că deținuților trebuie să li se asigure, fără întârziere, măsurile necesare de îngrijire și alte măsuri necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite în art. 2 alin. 1 și alin. 2 și trebuie să fie încurajați permanent să participe la atingerea acestor obiective. Măsurile de îngrijire cuprind, în special, psihiatria, psihoterapia și socioterapia, care trebuie să fie modernizate dacă terapiile standard sunt insuficiente sau nu au perspective de succes (art. 4 alin. 2).

Art. 20 din Codul penal conține norme privind lipsa răspunderii penale în cazul tulburărilor psihice. Acesta prevede că o persoană care a comis o infracțiune dar este incapabilă să aprecieze gravitatea faptei sale ori să acționeze în conformitate cu o asemenea apreciere din cauza unei tulburări psihice patologice, a unei tulburări profunde de conștiință, a unei deficiențe mintale sau a oricărei alte stări anormale psihice grave trebuie considerată că a acționat fără vinovăție.

Art. 21 din Codul penal reglementează discernământul diminuat. Acesta prevede că pedeapsa poate fi diminuată dacă capacitatea făptuitorului de a aprecia gravitatea faptei sau de a acționa conform unei asemenea aprecieri este diminuată substanțial în momentul comiterii faptei pe fondul uneia din cauzele indicate la art. 20 din Codul penal.

Detenția persoanelor care suferă de afecțiuni psihice este prevăzută, în primul rând, în Codul penal ca măsură educativă și preventivă în cazul în care detenția se dispune în legătură cu o faptă contrară legii comisă de persoana în cauză. Art. 63 din Codul penal prevede că, dacă o persoană comite o faptă nelegală fără a avea discernământ sau cu discernământ diminuat, instanța va dispune internarea sa – fără limită maximă de durată – într-un spital de psihiatrie. O evaluare cuprinzătoare a inculpatului și a faptelor sale trebuie să fi dovedit probabilitatea că, din cauza afecțiunii sale, persoana va comite alte fapte nelegale și că, prin urmare, reprezintă un pericol pentru publicul larg.

În plus, la 1 ianuarie 2011, în urma hotărârii Curții în cauza

În conformitate cu art. 2 alin. 1 din Legea privind terapia și detenția, instituțiile adecvate pentru „detenție în scop terapeutic” sunt doar cele care pot garanta, prin asistența medicală și terapia asigurate, tratamentul adecvat pentru tulburarea psihică a persoanei pe baza unui plan individualizat de tratament conceput să mențină internarea nevoluntară la o durată minimă (paragr. 1). În plus, instituțiile în cauză trebuie să permită ca privarea de libertate să se realizeze într-un mod cât mai puțin împovărător pentru deținut, ținând seama de aspectele terapeutice și de interesele siguranței publice (paragr. 2). Acestea trebuie să fie separate, din punct de vedere geografic și organizațional, de instituțiile în care se execută pedeapsa închisorii (paragr. 3). În conformitate cu art. 2 alin. 2 din Legea privind terapia și detenția, în vigoare de la 1 iunie 2013, instituțiile vizate de art. 66c alin. 1 din Codul penal sunt, de asemenea, adecvate pentru detenție în scop terapeutic dacă respectă cerințele din art. 2 alin. 1 paragr. 1) și 2) din lege.

Hotărârea de referință din 4 mai 2011 a Curții Constituționale Federale privind măsura de siguranță a internării medicale

La 4 mai 2011, Curtea Constituțională Federală a pronunțat o hotărâre de referință privind prelungirea retroactivă a duratei măsurii de siguranță a internării medicale a petenților peste anterioara limită maximă de 10

Curtea Constituțională Federală a mai hotărât că toate dispozițiile relevante din Codul penal privind aplicarea și durata măsurii de siguranță a internării medicale erau incompatibile cu dreptul fundamental la libertate al persoanelor internate medical. Instanța a constatat că aceste dispoziții nu îndeplineau cerința constituțională de a face diferența între măsura de siguranță a internării medicale și închisoare (

Curtea Constituțională Federală a hotărât că toate dispozițiile declarate incompatibile cu Legea fundamentală rămân aplicabile până la intrarea în vigoare a noii legislații și până la 31 mai 2013 cel târziu. În ceea ce privește deținuții a căror internare medicală a fost prelungită retroactiv sau dispusă retroactiv în temeiul art. 66b alin. 2 din Codul penal, instanțele responsabile pentru executarea pedepselor privative de libertate erau obligate să examineze fără întârziere dacă persoanele în cauză, ca urmare a unor împrejurări specifice legate de personalitatea sau comportamentul lor, prezentau un risc foarte mare de a comite cele mai grave acte de violență sau infracțiuni sexuale și dacă, în plus, sufereau de o tulburare psihică în sensul art. 1 alin. 1 din Legea privind terapia și detenția, recent intrată în vigoare. În ceea ce privește noțiunea de tulburare psihică, Curtea Constituțională Federală a făcut referire în mod explicit la noțiunea de „alienat” din art. 5 § 1 lit. e) din Convenție astfel cum a fost interpretată în jurisprudența Curții (a se vedea pct. 138 și 143-56 din hotărârea Curții Constituționale Federale). Dacă precondițiile de mai sus nu erau îndeplinite, deținuții respectivi trebuiau puși în libertate până la 31 decembrie 2011. Celelalte dispoziții privind aplicarea și durata măsurii de siguranță a internării medicale puteau fi aplicate numai în perioada de tranziție, sub rezerva verificării stricte a proporționalității; ca regulă generală, proporționalitatea era respectată în cazul în care exista un pericol ca persoana în cauză să comită grave acte de violență sau infracțiuni sexuale dacă era pusă în libertate.

În hotărârea sa, Curtea Constituțională Federală a subliniat că faptul că, în ierarhia internă a normelor, Constituția se plasează deasupra Convenției, nu reprezenta un obstacol în calea unui dialog internațional și european între instanțe, ci reprezenta, dimpotrivă, temeiul său normativ având în vedere că Constituția trebuie interpretată într-un mod deschis către dreptul internațional public (

În motivarea sa, Curtea Constituțională Federală s-a bazat pe interpretarea art. 5 și a art. 7 din Convenție pe care această instanță a realizat-o în hotărârea sa în cauza

Curtea Constituțională Federală a confirmat jurisprudența sa constantă, respectiv că măsura de siguranță a internării medicale nu intra sub incidența interdicției absolute a aplicării retroactive a legii penale în temeiul art. 103 alin. 2 din Legea fundamentală. Aceasta era o măsură educativă și preventivă, care nu avea ca scop pedepsirea în urma stabilirii vinovăției penale, fiind o măsură pur preventivă menită să protejeze publicul de un infractor periculos (a se vedea pct. 100-101 și 141-142 din hotărârea Curții Constituționale Federale). Curtea Constituțională Federală a observat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că măsura de siguranță a internării medicale este o „pedeapsă” în sensul art. 7 § 1 din Convenție (

Luând în considerare dreptul constituțional la protecția încrederii legitime într-un stat de drept și judecățile de valoare din art. 5 și art. 7 din Convenție, prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării medicale a petenților peste anterioara limită maximă de 10

Decizia din 15 septembrie 2011

Într-o decizie din 15 septembrie 2011 (dosar nr. 2 BvR 1516/11), Curtea Constituțională Federală, referindu-se la hotărârea sa din 4 mai 2011 (citată anterior), a reiterat că prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării medicale a unei persoane peste anteriorul termen-limită de 10

Curtea Constituțională Federală a mai explicat că noțiunea de „alienat” din art. 5 § 1 lit. e) din Convenție a fost preluată de legiuitor în art. 1 (1) din Legea privind terapia și detenția. În legea menționată, legiuitorul a creat o nouă categorie de „tulburare psihică”, care nu impunea ca tulburarea să fie de așa natură încât să diminueze ori să înlăture răspunderea penală a persoanei în sensul art. 20 și 21 din Codul penal. Tulburările specifice care afectează personalitatea, comportamentul, preferința sexuală și controlul impulsurilor au intrat în sfera noțiunii de „tulburare psihică” prevăzută la art. 1 alin. 1 din Legea privind detenția și terapia. Prin urmare, această noțiune nu se limita la afecțiunile psihice care puteau fi tratate clinic, ci cuprindea și tulburările de personalitate disocială.

Decizia din 11 iulie 2013 privind compatibilitatea art. 1 alin. 1 din Legea privind terapia și detenția cu Legea fundamentală

Printr-o decizie din 11 iulie 2013, Curtea Constituțională Federală a constatat că art. 1 alin. 1 din Legea privind terapia și detenția (a se vedea mai sus) era compatibil cu Legea fundamentală, cu condiția ca acesta să fie interpretat în manierea strictă de mai jos (dosarul nr. 2 BvR 2302/11 și 2 BvR 1279/12). Internarea sau prelungirea duratei acesteia în temeiul acestei legi putea fi dispusă numai dacă exista o diferență între această internare și pedeapsa închisorii. În plus, trebuia să existe un risc ridicat ca, dacă ar fi fost pusă în libertate, persoana în cauză, ca urmare a unor împrejurări specifice legate de personalitatea sau comportamentul său, să comită cele mai grave infracțiuni cu violență sau infracțiuni sexuale. În plus, trebuiau îndeplinite cerințele din art. 5 § 1 lit. e) din Convenție. Principiile dezvoltate în ceea ce privește măsura de siguranță a internării medicale care a fost dispusă sau prelungită retroactiv (a se vedea mai sus) au fost astfel aplicate și în cazul internării medicale în temeiul Legii privind terapia și detenția.

Curtea Constituțională Federală a reiterat în acest context că, având în vedere normele care decurg din art. 5 § 1 lit. e), noțiunea de „tulburare psihică” din art. 1 alin. 1 din Legea privind terapia și detenția nu impunea ca tulburarea să fie așa de gravă încât să diminueze ori să înlăture discernământul persoanei în cauză în sensul art. 20 și 21 din Codul penal. Instanța a făcut trimitere și la jurisprudența Curții în materia art. 5 § 1 lit. e) (în special cauza

Reclamantul s-a plâns că i s-a încălcat dreptul la libertate prin ordinul judecătoresc emis în cadrul procedurii în litigiu prin care s-a prelungit durata măsurii de siguranță a internării sale medicale peste limita de 10

Guvernul a contestat acest argument.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne cu privire la prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării sale medicale de către instanțele naționale înainte de decizia contestată din 26 iulie 2013 a Curții Regionale. Reclamantul nu a formulat observații în această privință.

Curtea observă că, în cererea sa, reclamantul s-a plâns (numai) de hotărârile judecătorești interne privind prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării sale medicale în cadrul procedurii în litigiu, și anume decizia din 26 iulie 2013 a Curții Regionale Lüneburg, menținută de Curtea de Apel Celle la 2 septembrie 2013 și de Curtea Constituțională Federală la 29 octombrie 2013 (a se vedea

Curtea constată că acest capăt de cerere nu

Argumentele părților

Potrivit reclamantului, internarea sa medicală nu a fost conformă art. 5 § 1 din Convenție. În special, în conformitate cu jurisprudența Curții (acesta a invocat cauza

Reclamantul a susținut că nu era „alienat” în sensul art. 5 § 1 lit. e). În sfera acestui termen intrau numai la persoanele care sufereau de afecțiuni psihice și care nu puteau răspunde penal pentru faptele lor, în timp ce el nu suferea de o boală psihică. Bazându-se pe constatările Curții în cauza

De asemenea, reclamantul a susținut că justificarea privării sale de libertate ca fiind aceea a unui „alienat” ar echivala cu autorizarea prelungirii duratei măsurii de siguranță a internării sale medicale peste anteriorul termen-limită legal de 10

Mai mult, în opinia reclamantului, condițiile din Centrul pentru Persoane Internate Medical din cadrul Penitenciarului Rosdorf erau identice cu cele din Penitenciarul Celle, unde acesta fusese deținut anterior.

În plus, reclamantul a susținut că, având în vedere înaintarea sa în vârstă, prelungirea internării sale medicale – el fiind deja deținut din 2001 – era disproporționată.

Guvernul a argumentat că internarea medicală a reclamantului a respectat art. 5 § 1 din Convenție. Măsura a fost justificată în temeiul lit. e) a acestei dispoziții.

În opinia Guvernului, reclamantul era „alienat” în sensul art. 5 § 1 lit. e) din Convenție, așa cum a fost definit de Curte în hotărârea pronunțată în cauza

Guvernul a susținut că instanțele interne au constatat că reclamantul suferă de o tulburare psihică, așa cum prevede a doua teză a art. 316f alin. 2 din Legea introductivă a Codului penal, interpretată în lumina art. 5 § 1 lit. e) din Convenție. După consultarea unui expert medical, W., și luând în considerare mai multe rapoarte de expertiză anterioare care au ajuns la aceeași concluzie, instanțele au constatat că reclamantul suferă de comportament sexual deviant, sadism sexual, după condamnarea sa din 1986 și că este alcoolic. Aceste tulburări trebuiau încadrate ca afecțiuni în sens medical.

În plus, la momentul condamnării reclamantului, instanța care a pronunțat hotărârea a considerat tulburările psihice ale reclamantului ca fiind atât de grave încât să îi diminueze discernământul în sensul art. 21 din Codul penal. Pe fondul exclusiv al tulburării sale de preferință sexuală, exista un mare risc ca, odată pus în libertate, să comită cele mai grave infracțiuni violente și infracțiuni sexuale, asemănătoare cu cele pentru care fusese găsit vinovat. Ca urmare a consumului excesiv de alcool, pericolul rezultat din tulburarea sa de preferință sexuală era agravat. Prin urmare, menținerea măsurii de siguranță a internării sale medicale era necesară pentru a proteja publicul.

În opinia Guvernului, reclamantul era în plus privat de libertate într-o instituție adecvată pentru pacienții care suferă de tulburări psihice și de alcoolism. Centrul pentru Persoane Internate Medical Rosdorf îndeplinea această cerință cel puțin din iunie 2013. Formele de tratament disponibile în centru erau comparabile cu cele disponibile în clinicile de psihiatrie, fiecare deținut beneficiind de tratament individualizat.

Guvernul a explicat că experții din serviciul psihologic și social al centrului organizau întâlniri individuale cu deținuții pentru a-i încuraja să urmeze tratamentul. Existau măsuri de terapie de grup pentru infractorii sexuali și infractorii violenți, precum și instruire pentru prevenirea recăderilor în cazul infractorilor cu probleme de dependență. De asemenea, exista posibilitatea furnizării unui tratament medicamentos în cazul infractorilor sexuali pentru reducerea libidoului lor. Deținuților li se putea acorda psihoterapie individuală și permisiunea de ieșire din centru. De asemenea, existau activități terapeutice, sportive, pedagogice și recreative pentru a le îmbunătăți abilitățile de comunicare și pentru a-i motiva să urmeze terapia.

În opinia Guvernului, după cum se arată detaliat în Planul de tratament pentru reclamant întocmit de Centrul Rosdorf (a se vedea

Guvernul a mai susținut că internarea medicală a reclamantului era cel mai puțin invaziv mod de a proteja publicul. Experții consultați de instanțele interne au confirmat faptul că periculozitatea reclamantului nu a scăzut odată cu înaintarea în vârstă deoarece, la comiterea infracțiunilor, acesta a folosit forța împotriva unor femei sau copii mult mai slabi. În plus, transferul reclamantului într-o locuință supravegheată funcționând ca o unitate închisă nu ar fi constituit o măsură mai puțin invazivă întrucât ar fi însemnat tot o privare de libertate.

Motivarea Curții

Curtea reamintește că art. 5 § 1 lit. a)–f) conține o listă exhaustivă a motivelor admise pentru privarea de libertate, nicio privare de libertate nefiind legală dacă nu se încadrează între aceste motive [a se vedea

Curtea mai reiterează că termenul „alienat” de la art. 5 § 1 lit. e) nu se pretează unei definiții exacte din moment ce înțelesul său este în continuă evoluție pe măsură ce cercetarea în psihiatrie avansează (a se vedea

O tulburare psihică poate fi considerată de așa grad încât să justifice internarea nevoluntară dacă se constată că este necesară internarea persoanei în cauză deoarece aceasta are nevoie de terapie, medicație sau alt tratament clinic pentru vindecarea sau atenuarea stării sale, dar și în cazul în care persoana necesită control și supraveghere pentru a o împiedica, de exemplu, să cauzeze vătămări sieși sau altor persoane (a se compara, de exemplu,

Pentru a decide dacă o persoană ar trebui să fie privată de libertate ca persoană „alienată”, autorităților naționale trebuie să li se recunoască o anumită marjă de apreciere, în special în ceea ce privește fondul diagnosticelor clinice, deoarece autoritățile naționale sunt cele care trebuie în primul rând să evalueze probele prezentate în fața lor într-o anumită cauză; sarcina Curții este de a examina, în temeiul Convenției, deciziile acestor autorități (a se vedea

În plus, trebuie să existe o anumită relație între motivele invocate ale privării permise de libertate și locul și condițiile de detenție. În principiu, „detenția” unei persoane ca pacient care suferă de o tulburare psihică poate fi „legală” în sensul art. 5 § 1 lit. e) numai dacă are loc în spital, clinică sau altă instituție adecvată (a se vedea

În ceea ce privește sensul care trebuie dat termenului „alcoolic” în lumina obiectului și scopului art. 5 § 1 lit. e) din Convenție, Curtea reiterează următoarele. Obiectul și scopul acestei dispoziții nu pot fi interpretate doar ca permițând detenția unui „alcoolic” în sensul limitat de persoană aflată în stare clinică de „alcoolism”. Persoanele care nu sunt diagnosticate din punct de vedere medical ca „alcoolice”, dar ale căror

Orice privare de libertate trebuie să fie „legală”, iar în plus trebuie să se încadreze într-una din excepțiile prevăzute la lit. a)–f) ale art. 5 § 1. Atunci când este în discuție „legalitatea” detenției, inclusiv întrebarea dacă a fost urmată „o procedură prevăzută de lege”, Convenția face trimitere în principal la legislația națională și prevede obligația de a

Cu toate acestea, respectarea legislației naționale nu este suficientă: Art. 5 § 1 impune în plus ca orice privare de libertate să fie în conformitate cu scopul de a proteja persoana împotriva arbitrariului (a se vedea, printre multe alte hotărâri,

Curtea trebuie să stabilească dacă internarea medicală a reclamantului în perioada în cauză era justificată în temeiul oricăreia dintre lit. a)–f) ale art. 5 § 1.

Curtea observă pentru început că reclamantul a fost internat medical, măsură care a fost dispusă de instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare – Curtea Regională Hanovra – în 1986, odată cu condamnarea penală, peste limita legală de cel mult 10

În consecință, Curtea trebuie să examineze dacă, potrivit argumentului Guvernului pe care reclamantul l-a contestat, internarea medicală a reclamantului era justificată în temeiul lit. e) a art. 5 § 1.

Curtea va examina pentru început dacă detenția reclamantului, în litigiu aici, putea fi justificată ca detenție a unei persoane „alienate” în sensul art. 5 § 1 lit. e). În conformitate cu jurisprudența consacrată a Curții (a se vedea

Curtea observă că Curtea Regională Lüneburg și Curtea de Apel Celle și-au însușit constatarea expertului potrivit căreia reclamantul suferea de sadism sexual și au constatat că aceasta era o tulburare psihică în sensul art. 316f alin. 2 a doua teză din Legea introductivă a Codului penal și al art. 11 din Legea privind terapia și detenția (a se vedea

Pentru a stabili dacă se poate considera că instanțele interne au dovedit astfel că reclamantul suferea de o tulburare psihică în sensul art. 5 § 1 lit. e), Curtea observă că, potrivit noului art. 316f alin. 2 a doua teză din Legea introductivă a Codului penal, instanțele responsabile pentru executarea pedepselor privative de libertate puteau să dispună menținerea măsurii de siguranță a internării medicale numai dacă, printre alte cerințe, constatau că acesta suferă de o tulburare psihică. Această cerință a fost adoptată, de fapt, în conformitate cu standardele mai stricte stabilite de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa din 4 mai 2011 privind continuarea internării medicale prelungite retroactiv (a se vedea

În consecință, instanțele interne nu mai erau obligate să decidă în temeiul art. 67d alin. 3 din Codul penal (a se vedea

Prin urmare, Curtea este convinsă că instanțele interne din procesele în litigiu au fost autorități competente care au stabilit că reclamantul suferea de o tulburare psihică, cel puțin așa cum este definită aceasta în legea națională aplicabilă. Concluzia instanțelor s-a bazat pe un raport recent, din 8 iunie 2013, întocmit de expertul psihiatric extern consultat de acestea și, prin urmare, pe o expertiză medicală obiectivă.

În continuare trebuie să se stabilească dacă se poate considera că instanțele interne au stabilit totodată că reclamantul era „alienat”, respectiv că suferea de o tulburare psihică reală, în sensul art. 5 § 1 lit. e) din Convenție. Curtea observă în această privință că reclamantul a contestat acest lucru, argumentând că interpretarea dată de instanțele interne termenului „tulburare psihică” era mai largă decât termenul „alienat” și că el nu suferea de o afecțiune psihică.

Curtea observă că, în cadrul procedurii în litigiu, instanțele interne, însușindu-și concluziile expertului psihiatric pe care l-au consultat, au constatat că reclamantul suferea, în acel moment, de sadism sexual, un comportament sexual deviant, care necesita tratament medical și terapie. Acestea au subliniat în plus că diagnosticul a confirmat constatările făcute anterior de diverși experți, conform cărora reclamantul suferea de o tulburare de preferință sexuală cu elemente sado-masochiste, fetișiste și pedofile. În acest context, Curtea observă, de asemenea, că în cazul reclamantului s-a constatat deja, în special, un comportament sexual deviant în momentul săvârșirii infracțiunilor în legătură cu care s-a dispus măsura de siguranță a internării sale medicale. Starea sa anormală mintal, combinată cu consumul de alcool, a dus la diminuarea discernământului în momentul săvârșirii faptelor (a se vedea

Curtea reiterează că motivele admisibile ale privării de libertate enumerate în art. 5 § 1 trebuie interpretate în sens strict (a se vedea

Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea consideră că tulburarea psihică constatată de instanțele interne în cazul reclamantului era suficient de gravă pentru a constitui o tulburare psihică reală în sensul art. 5 § 1 lit. e). Comportamentul deviant sexual specific, sadismul sexual, de care s-a constatat că suferă reclamantul, necesitau atât tratament medicamentos sub supraveghere medicală, cât și terapie. În combinație cu consumul de alcool, tulburarea s-a dovedit a fi atât de gravă încât să îi diminueze discernământul în momentul săvârșirii faptelor penale. Instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare a avut în vedere, de asemenea, internarea medicală a reclamantului într-un spital de psihiatrie în temeiul art. 63 din Codul penal, dar s-a abținut să dispună această măsură deoarece avea îndoieli dacă starea reclamantului, care în principiu necesita tratament, mai putea fi tratată (a se vedea

Curtea este de asemenea convinsă că, așa cum impune jurisprudența sa (a se vedea

Rezultă că reclamantul era „alienat” în sensul art. 5 § 1 lit. e).

Având în vedere această constatare, Curtea consideră că poate lăsa deschisă întrebarea dacă reclamantul, care a fost diagnosticat ca dependent de alcool deși nu a mai consumat alcool de la arestarea sa în 1985 și care a comis infracțiunile de care a fost găsit vinovat sub influența alcoolului, intră totodată în categoria „alcoolic” în sensul art. 5 § 1 lit. e).

Curtea reiterează că, potrivit jurisprudenței sale consacrate, detenția unei persoane ca pacient care suferă de o tulburare psihică poate fi „legală” în sensul art. 5 § 1 lit. e) numai dacă are loc în spital, clinică sau altă instituție adecvată (a se vedea

Curtea observă că, în perioada care face obiectul procedurilor contestate, respectiv de la 26 iulie 2013 (data deciziei Curții Regionale) până la 25 aprilie 2014 (când Curtea Regională a prelungit din nou durata măsurii de siguranță a internării medicale a reclamantului în cadrul unei noi proceduri de control al legalității), reclamantul era privat de libertate în noul Centru pentru Persoane Internate Medical Rosdorf, o clădire separată din cadrul Penitenciarului Rosdorf.

Curtea observă că situația reclamantului diferă astfel de cea a altor reclamanți care au sesizat-o și care, ulterior pronunțării hotărârii Curții în cauza

Curtea observă că Centrul pentru Persoane Internate Medical Rosdorf a fost construit în urma, și în vederea respectării, hotărârii de referință din 4 mai 2011 a Curții Constituționale Federale privind măsura de siguranță a internării medicale (a se vedea

Având în vedere această cerință, legiuitorul a adoptat noi norme privind executarea măsurii de siguranță a internării medicale la nivel federal în Legea cu privire la (diferențierea privind) măsura de siguranță a internării medicale, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2013. În special, art. 66c din Codul penal prevede în prezent că măsura de siguranță a internării medicale se execută în instituții care oferă deținuților îngrijire individuală și intensivă. Deținuții trebuie să fie încurajați să participe, în special, la tratamente psihiatrice, psihoterapeutice ori socioterapeutice menite să reducă riscul pe care îl reprezintă pentru public. De asemenea, landurile au adoptat legi de reglementare în detaliu a acestor aspecte (a se vedea

Având în vedere aceste evoluții, Curtea salută măsurile ample adoptate de statul pârât la nivel judiciar, legislativ și executiv în vederea adaptării măsurii de siguranță a internării medicale la cerințele, în special, ale dreptului fundamental la libertate (a se vedea de asemenea

Pentru a stabili dacă locul privării de libertate a reclamantului poate fi considerat potrivit pentru un pacient care suferă de tulburări psihice, Curtea trebuie să evalueze condițiile specifice de detenție din Centrul pentru Persoane Internate Medical Rosdorf. În acest context, constată că noul regim de internare medicală se aplică tuturor deținuților aflați în executarea acestei forme de privare de libertate, indiferent dacă privarea lor de libertate a fost sau nu prelungită retroactiv și în raport cu tulburarea psihică a deținutului în cauză.

În ceea ce privește situația personalului din Centrul Rosdorf pentru Persoane Internate Medical, Curtea observă că, potrivit celor susținute de Guvern (a se vedea

În ceea ce privește îngrijirea specială oferită reclamantului pentru tulburarea sa psihică, Curtea observă că, în conformitate cu constatarea repetată a expertului W., Curtea Regională a considerat că este esențial ca reclamantului să i se ofere tratament pentru reducerea fanteziilor sadice și a libidoului, și astfel a periculozității sale. În conformitate cu acea constatare, instanța, în exercitarea competențelor suplimentare care i-au fost conferite prin noua versiune a art. 67d alin. 2 coroborat cu art. 66c alin. 1 paragr. 1 din Codul penal, a dispus ca administrația Centrului Rosdorf să ofere reclamantului un astfel de tratament în termen de 3

Curtea observă, de asemenea, că din planul de tratament al Centrului Rosdorf reiese că reclamantul a fost încurajat cu succes să participe, în perioada iulie 2013 – august 2014, la terapia în grup concepută să împiedice deținuții să recadă și să înceapă să consume excesiv alcool. De asemenea, i s-au acordat câteva permisiuni de ieșire din centru sub escortă și a participat periodic la sesiunile în grup în care deținuții discutau experiențele lor din timpul ieșirii din centru în perioada respectivă. În plus, cel puțin la începutul perioadei în litigiu, reclamantul a avut la fiecare două săptămâni întâlniri de motivare cu un psiholog și a participat la întâlniri săptămânale ale grupului rezidențial, însă ulterior a decis să nu mai participe la acestea.

După ce a evaluat condițiile specifice de detenție a reclamantului în Centrul pentru Persoane Internate Medical Rosdorf și, în special, tratamentul oferit acestuia pentru tulburarea sa psihică, Curtea consideră că a existat o schimbare substanțială în îngrijirea medicală și terapeutică care i-a fost oferită reclamantului ulterior transferării în centrul respectiv. Curtea este convinsă că reclamantului i s-a oferit mediul terapeutic adecvat pentru o persoană privată de libertate ca pacient care suferă de o tulburare psihică și astfel a fost deținut într-o instituție adecvată pentru privarea de libertate a acestor pacienți.

Curtea trebuie să stabilească în continuare dacă internarea medicală a reclamantului a fost „legală” și „potrivit căilor legale” în conformitate cu art. 5 § 1 lit. e). Curtea este convinsă că ordinul de prelungire a duratei măsurii de siguranță a internării medicale a reclamantului, emis în temeiul art. 67d din Codul penal coroborat cu art. 316f alin. 2 a doua teză din Legea introductivă a Codului penal, era conform cu normele materiale și procedurale din dreptul intern.

Detenția trebuie, de asemenea, să fie în conformitate cu scopul art. 5 § 1, acela de a împiedica privarea de libertate a persoanelor în mod arbitrar (a se vedea

Cu toate acestea, Curtea observă că instanțele interne au abordat în mod explicit problema dacă reclamantul, având în vedere vârsta sa înaintată, putea fi considerat în continuare un risc pentru public din cauza comportamentului sexual deviant. Având în vedere constatările expertului psihiatric pe care l-au consultat, acestea au constatat că sadismul sexual al reclamantului încă nu se atenuase suficient ca urmare a vârstei sale. În plus, instanțele interne au ținut seama de faptul că reclamantul era deja privat de libertate de aproape 30 de ani. Cu toate acestea, au constatat că exista un risc foarte mare ca acesta să încerce să comită noi infracțiuni violente și sexuale dacă este pus în libertate. Astfel, având în vedere pericolul considerabil pe care reclamantul îl reprezenta pentru public, instanțele au apreciat prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării sale medicale ca fiind proporțională. În plus, instanțele interne au explicat că detenția reclamantului într-o locuință supravegheată – care ar fi echivalat cu o privare de libertate – s-a dovedit imposibilă în practică.

Având în vedere aceste argumente, pe care le consideră pertinente, Curtea este convinsă că internarea medicală a reclamantului nu a fost arbitrară. Prin urmare, aceasta a fost „legală” și „potrivit căilor legale” în sensul art. 5 § 1.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că detenția preventivă a reclamantului, care face obiectul litigiului, a fost justificată în temeiul art. 5 § 1 lit. e) ca detenție legală a unei persoane „alienate”, măsura fiind dispusă în conformitate cu o procedură prevăzută de lege.

În consecință, nu a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție.

Reclamantul a mai susținut că prelungirea, cu caracter retroactiv, a duratei măsurii de siguranță a internării sale medicale peste anterioara limită de cel mult 10 ani a constituit o încălcare a interdicției aplicării retroactive a unei pedepse prevăzută la art. 7 § 1 din Convenție, formulată după cum urmează:

Guvernul a contestat această afirmație.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu

lit.

Argumentele părților

Reclamantul a considerat că i s-a aplicat, retroactiv, o pedeapsă mai severă în temeiul ordinului de prelungire a duratei măsurii de siguranță a internării sale medicale peste anterioara limită legală de cel mult 10 ani, ceea ce constituie o încălcare a art. 7 § 1 a doua teză din Convenție.

Reclamantul a susținut că situația sa era comparabilă cu cea a reclamantului din cauza

Reclamantul a susținut că era, în continuare, era privat de libertate într-un penitenciar. Tratamentul lui nu se deosebea de tratamentul care i s-a acordat în Penitenciarul Celle. Terapiile puse la dispoziție erau foarte limitate. Acesta a subliniat în plus că a acceptat să ia medicamente pentru reducerea libidoului.

Guvernul a argumentat că prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării medicale a reclamantului peste anterioara limită de cel mult 10 ani a respectat art. 7 § 1 din Convenție.

Guvernul a susținut că pedeapsa aplicată inițial reclamantului a fost înlocuită cu o măsură diferită, având ca unic scop tratamentul reclamantului ca persoană care suferă de o tulburare psihică și protecția publicului. Având în vedere forma

În opinia Guvernului, măsura de siguranță a internării medicale a fost caracterizată drept pedeapsă de către Curte în hotărârea pronunțată în cauza

Mai mult, măsura de siguranță a internării medicale era în prezent reglementată de norme diferite de cele referitoare la închisoare. În temeiul art. 2 și 3 din Legea privind măsura de siguranță a internării medicale în Saxonia Inferioară (a se vedea

Guvernul a admis că Centrul pentru Persoane Internate Medical Rosdorf funcționa în cadrul Penitenciarului Rosdorf. Cu toate acestea, situația se prezenta astfel pentru a permite persoanelor internate medical să utilizeze echipamentele sportive și de agrement disponibile în penitenciar și pentru a facilita măsurile de terapie în grup, ceea ce necesita un număr suficient de participanți.

Guvernul a mai recunoscut că deciziile privind prelungirea duratei măsurii de siguranță a internării medicale erau încă luate de instanțele responsabile pentru executarea pedepselor privative de libertate, care erau instanțe penale, iar nu de instanțele civile. Totuși, acest lucru se baza pe considerente de eficiență. Instanțele responsabile pentru executarea pedepselor privative de libertate pronunțau totodată deciziile privind privarea de libertate într-un spital de psihiatrie în temeiul art. 63 din Codul penal. Prin urmare, aceste instanțe erau deosebit de experimentate în evaluarea necesității internării pacienților care suferă de tulburări psihice.

În ceea ce privește gravitatea măsurii de siguranță a internării medicale, Guvernul a subliniat că deținuții aveau perspective reale de punere în libertate. Nu numai că exista o prezumție, în temeiul art. 67d alin. 3 din Codul penal, că o persoană care a executat o măsură de siguranță a internării medicale cu o durată de 10 ani nu mai era periculoasă, prezumție care trebuia răsturnată, ci trebuia totodată să se demonstreze că deținutul suferea de o tulburare psihică, din cauza căreia exista un risc ridicat ca, odată pus în libertate, să comită cele mai grave infracțiuni violente sau sexuale.

Guvernul a susținut că, în practică, în 21

Motivarea Curții

Curtea reiterează că garanția consacrată în art. 7, care este un element esențial al statului de drept, ocupă un loc important în sistemul de protecție al Convenției, astfel cum se subliniază prin faptul că nu se permite nicio derogare de la aceasta în temeiul art. 15 din Convenție nici în caz de război sau de alt pericol public. Aceasta trebuie interpretată și aplicată, astfel cum rezultă din obiectul și scopul ei, astfel încât să ofere garanții eficiente împotriva urmăririi penale, condamnării și pedepsirii arbitrare (a se vedea

Termenul „pedeapsă” din art. 7 este autonom în ceea ce privește domeniul de aplicare. Pentru a asigura eficiența protecției acordate prin art. 7, Curtea trebuie să rămână liberă să treacă dincolo de aparențe și să examineze ea însăși dacă o anumită măsură înseamnă în esență o „pedeapsă” în sensul acestei dispoziții (a se vedea

Pentru a stabili dacă privarea de libertate a reclamantului care a rezultat în urma deciziilor contestate a respectat interdicția de a aplica retroactiv pedepse prevăzută la art. 7 § 1 a doua teză din Convenție, Curtea trebuie să examineze mai întâi dacă această măsură de siguranță cu o durată prelungită constituia o măsură mai severă decât cea care era aplicabilă la momentul în care reclamantul a săvârșit infracțiunile.

Curtea observă că instanțele interne au dispus continuarea internării medicale a reclamantului peste limita de 10 ani. Constată, de asemenea, că reclamantul a comis infracțiunile pentru care s-a dispus măsura de siguranță a internării medicale – tentativă de omor, tentativă de viol, precum și agresiune gravă – între 7 iulie și 3 octombrie 1985. În acea perioadă, un ordin de internare medicală emis pentru prima dată de instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare, în coroborare cu art. 67d alin. 1 din Codul penal în vigoare atunci (a se vedea

Examinând chestiunea dacă internarea medicală a reclamantului, în litigiu aici, trebuie considerată drept „pedeapsă” în sensul art. 7 § 1 a doua teză, Curtea observă că a concluzionat în cauza

Curtea ia act de argumentul Guvernului potrivit căruia internarea medicală a recl