KLAUSECKER v. GERMANY

Reclamantul, domnul Roland Klausecker, este resortisant german, s-a născut în 1973 și locuiește în Erlangen. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de domnul U. Weber, avocat în Berlin.

Guvernul german (denumit în continuare „Guvernul”) a fost reprezentat de agenții guvernamentali, doamna A. Wittling-Vogel și domnul H.-J. Behrens, din cadrul Ministerului Federal al Justiției. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Istoricul cauzei

În 1991, reclamantul, în vârstă de 18 ani, a avut un accident în urma căruia și-a pierdut mâna stângă, ochiul stâng și câteva degete de la mâna dreaptă; de asemenea, a suferit leziuni la urechea stângă. Prin urmare, a fost declarat persoană cu handicap fizic în proporție de 100%.

Ulterior, a obținut o diplomă în inginerie mecanică. În perioada 1999 – 2005 a lucrat ca asistent de cercetare la universitate. 2. Procedura în fața Oficiului European de Brevete

În 2005, reclamantul a depus candidatura pentru un post de examinator la Oficiul European de Brevete din München. După ce a parcurs o serie de teste de tehnică și de limbă în mai 2005, reclamantul a fost informat că era avut în vedere pentru un post permanent începând cu luna noiembrie 2005, dar că trebuia să se supună unui examen medical înainte ca decizia definitivă să fie luată.

În urma examenului medical din 23 iunie 2005, medicul examinator a consemnat în raportul său din 4 iulie 2005 că reclamantul este în prezent în măsură să îndeplinească sarcinile de examinator de brevete. Cu toate acestea, având în vedere dizabilitatea reclamantului, nu era exclus ca mâna sa dreaptă să fie suprasolicitată constant. Acest lucru implica un risc mai ridicat de absență pe motiv de boală și de incapacitate prematură de muncă pe motive de sănătate. Prin urmare, medicul nu a putut confirma că reclamantul era apt pentru muncă din punct de vedere medical, fără rezerve, pentru a fi angajat ca examinator de brevete.

Într-o scrisoare din 12 august 2005, departamentul de resurse umane al Oficiului European de Brevete l-a informat pe reclamant că nu i se va oferi postul. Departamentul a confirmat că reclamantul a reușit la testele profesionale pentru post. Cu toate acestea, în conformitate cu rezultatele examenului medical din 23 iunie 2005, pe care consilierul medical i le-a explicat la telefon mai devreme, acesta nu îndeplinea cerințele fizice ale postului, astfel cum prevede art. 8 din Regulamentul de serviciu al angajaților permanenți ai Oficiului European de Brevete (Regulamentul de serviciu; a se vedea infra , pct. 34).

La 27 septembrie 2005, reclamantul a solicitat președintelui Oficiului European de Brevete să reexamineze decizia de neangajare și să considere cererea sa ca o contestație internă în cazul în care nu o aprobă. Potrivit susținerilor reclamantului, constatarea medicului că acesta este în prezent apt pentru muncă, însă este posibil ca în viitor să nu mai fie, era insuficientă pentru a demonstra că nu îndeplinește cerințele fizice ale postului și constituia o discriminare nelegală împotriva persoanelor cu dizabilități.

Prin scrisoarea din 2 noiembrie 2005, reclamantul a fost informat că președintele Oficiului European de Brevete a respins cererea sa de reexaminare a deciziei de neangajare și că contestația sa internă a fost respinsă ca inadmisibilă. În temeiul art. 107 coroborat cu art. 106 din Regulamentul de serviciu (a se vedea infra , pct. 36), numai angajații aveau dreptul să facă contestație împotriva unui act al autorității angajatoare. Întrucât medicii care l-au examinat pe reclamant în cadrul procedurii de angajare au constatat că acesta nu îndeplinea cerințele fizice pentru post, conform prevederilor art. 8d din Regulamentul de serviciu, reclamantul nu a îndeplinit toate condițiile pentru angajare și, prin urmare, președintele nu i-a aprobat-o. Reclamantul nu avea calitatea necesară pentru a face contestație internă împotriva unui act de respingere a angajării.

În acea scrisoare, reclamantul a mai fost informat că poate ataca decizia definitivă a președintelui la Tribunalul Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii (OIM), care era cel mai înalt grad de jurisdicție pentru litigii de muncă între Organizația Europeană de Brevete („Organizația”) și angajații acesteia. Cu toate acestea, în hotărârea nr. 1964, Tribunalul respinsese anterior ca inadmisibilă o plângere depusă de o persoană a cărei candidatură pentru un post în cadrul Organizației a fost respinsă tot pe motiv că nu îndeplinea cerințele fizice ale postului conform prevederilor art. 8d din Regulamentul de serviciu. 3. Acțiunea în fața instanțelor germane

În decembrie 2005, reclamantul, susținând că Organizația are imunitate de jurisdicție în fața instanțelor germane, a depus direct la Curtea Constituțională Federală o plângere constituțională. S-a plâns de faptul că dreptul de acces la o instanță prevăzut la art. 19 alin. 4 din Legea fundamentală (a se vedea infra , pct. 40) a fost încălcat în măsura în care împotriva deciziei Oficiului European de Brevete de a nu-l angaja nu exista nicio cale de atac nici în cadrul Oficiului European de Brevete, nici în fața instanțelor germane și nici în fața Tribunalului Administrativ al OIM. În plus, decizia președintelui Oficiului de Brevete de a nu-i aproba angajarea din cauza dizabilității sale a încălcat dreptul său la protecție împotriva discriminării, în conformitate cu a doua teză a art. 3 alin. 3 din Legea fundamentală (a se vedea infra , pct. 39).

La 22 iunie 2006, Curtea Constituțională Federală a respins examinarea plângerii constituționale a reclamantului (dosarul nr. 2 BvR 2093/05). Instanța a constatat că plângerea era inadmisibilă. O plângere constituțională putea fi făcută doar împotriva actelor unei „autorități publice” ( öffentliche Gewalt ), iar reclamantul nu a demonstrat că era vorba de un astfel de act în cazul său.

Curtea Constituțională Federală a confirmat că Organizația are imunitate de jurisdicție în fața instanțelor naționale în cadrul îndeplinirii misiunii sale în temeiul art. 8 din Convenția brevetului european (CBE), coroborat cu art. 3 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Organizației (a se vedea infra , pct. 30-31). De asemenea, instanța a constatat că actele unei „autorități publice” nu înseamnă numai actele autorităților statului german. Termenul cuprindea și actele autorităților supranaționale, cum ar fi Organizația Europeană de Brevete și organul său executiv, Oficiul European de Brevete, care aveau efecte pentru beneficiarii drepturilor fundamentale în Germania.

Cu toate acestea, decizia președintelui Oficiului European de Brevete în discuție aici nu poate fi considerată drept un act care afecta beneficiarii drepturilor fundamentale în Germania deoarece aceasta nu avea niciun efect juridic extern în cadrul sistemului juridic german. Fiind o măsură legată de relația dintre o organizație internațională și angajații săi ori candidații pentru posturi, aceasta viza exclusiv sfera internă a organizației. Această concluzie nu era influențată de faptul că reclamantul era un resortisant german cu domiciliul în Germania care, dacă ar fi fost angajat, ar fi lucrat în Germania. Instanța a admis că angajarea reclamantului ar fi fost un act cu caracter supranațional care, schimbându-i statutul juridic, ar fi avut un efect concret în ordinea juridică germană. Refuzul de a-l angaja nu avea însă un astfel de efect. Jurisdicția Curții Constituționale Federale nu cuprindea astfel de măsuri interne.

Curtea Constituțională Federală a mai constatat că, având în vedere inadmisibilitatea plângerii constituționale a reclamantului, nu era obligată să se pronunțe dacă gradul de protecție în privința aspectelor legate de angajații Organizației Europene de Brevete respecta normele stabilite de Legea fundamentală, care trebuiau să fie respectate în cazul unui transfer de puteri suverane. 4. Acțiunea în fața Tribunalului Administrativ al OIM

La 1 februarie 2006, reclamantul a depus o plângere la Tribunalul Administrativ al OIM împotriva deciziei președintelui Oficiului European de Brevete de a nu-l angaja. Acesta a susținut că decizia menționată constituie o discriminare ilegală, bazată pe motive de dizabilitate. Acesta a subliniat că a promovat toate testele tehnice și lingvistice pentru postul respectiv și era apt, în special, să utilizeze calculatorul deoarece făcea deja așa ceva în activitatea sa de asistent de cercetare la universitate. Acesta a mai afirmat că a fost denegat de un proces echitabil, în special de acces la o instanță, prin faptul că apelul intern nu a fost examinat, ceea ce constituie o încălcare a art. 4 paragr. 3 din Regulamentul de serviciu (a se vedea infra , pct. 33) și prin faptul că președintele Oficiului European de Brevete nu a ridicat imunitatea Organizației pentru a-i permite acestuia să obțină o reparație în fața instanțelor germane.

În răspunsul său, Organizația Europeană de Brevete a susținut că plângerea reclamantului era inadmisibilă deoarece acesta nu era angajat permanent. În orice caz, medicul care l-a examinat pe reclamant, consilierul medical al Oficiului și medicul specialist în medicina muncii al acestuia au fost cu toții de acord că, având în vedere faptul că activitatea unui examinator se bazează în mare măsură pe utilizarea unui computer, riscul de deteriorare a stării de sănătate a reclamantului era prea mare și că era probabil ca acesta să fie afectat de invaliditate timpurie. Reclamantul neîndeplinind cerințele fizice corespunzătoare postului, acesta nu intra în domeniul de aplicare al art. 4 paragr. 3 din Regulamentul de serviciu, care se referea la persoane cu handicap fizic „care dețin calificările și capacitățile necesare”.

Prin hotărârea din 11 iulie 2007, Tribunalul Administrativ al OIM a respins plângerea reclamantului ca inadmisibilă (nr. 2 657, a 103-a sesiune). Acesta a afirmat că nu avea altă opțiune decât să confirme jurisprudența sa consacrată, potrivit căreia această instanță avea jurisdicție limitată. Pe baza art. II alin. 5 din Statutul său (a se vedea infra , pct. 38) și a hotărârii sale nr. 1964, Tribunalul a considerat că nu are jurisdicție în privința candidaților externi pentru un post și a persoanelor care nu au încheiat, cu organizația internațională respectivă, un contract de muncă ale cărui clauze principale au fost aprobate în totalitate. Astfel, persoanelor care au candidat pentru un post în cadrul unei organizații internaționale dar care nu au fost angajate le era interzis accesul la aceasta.

Tribunalul Administrativ a mai constatat că nu avea autoritatea de a obliga Organizația să renunțe la imunitate. Instanța a observat totuși că hotărârea a creat un vid legislativ și a considerat că este de dorit ca Organizația să caute o soluție pentru a-i oferi reclamantului acces la o instanță, fie renunțând la imunitatea sa, fie supunând litigiul unui arbitraj. 5. Evoluția ulterioară

Prin scrisoarea din 8 august 2007, Oficiul European de Brevete l-a informat pe reclamant că, având în vedere constatările din hotărârea nr. 2657a Tribunalului Administrativ al OIM, președintele Oficiului a hotărât ca decizia atacată a Oficiului de Brevete să fie înaintată unui tribunal arbitral.

La 17 septembrie 2007, reclamantul, reprezentat de avocat, a declarat că este dispus, în principiu, să participe la o procedură de arbitraj. Acesta a considerat că părțile ar trebui să se pună de acord asupra compunerii tribunalului arbitral și a regulamentului de procedură. Făcând referire la hotărârea Tribunalului Administrativ al OIM în cazul său, acesta a solicitat Organizației Europene de Brevete să renunțe totuși la imunitatea sa de jurisdicție pentru început.

La 2 octombrie 2007, Oficiul European de Brevete a răspuns că era pregătit să supună litigiul unui arbitraj, despre care, în opinia sa, Tribunalul Administrativ al OIM a considerat că este o alternativă la fel de bună ca ridicarea imunității. Oficiul s-a declarat dispus să îl contacteze pe reclamant cu privire la problemele de procedură legate de procedura de arbitraj în urma avizului Tribunalului Administrativ al OIM privind constituirea unui tribunal arbitral.

Prin scrisoarea din 25 martie 2008, Organizația Europeană de Brevete, reprezentată de avocat, l-a informat pe reclamant că Tribunalul Administrativ al OIM a declarat că nu este în măsură să ajute Oficiul European de Brevete în constituirea unui tribunal arbitral. Prin urmare, Organizația i-a propus reclamantului să încheie o convenție arbitrală; oferta era valabilă până la 15 aprilie 2008. Un tribunal arbitral internațional ar trebui să soluționeze litigiul în conformitate cu normele pe care Tribunalului Administrativ al OIM ar fi trebuit să le aplice dacă ar fi avut jurisdicție să soluționeze cazul reclamantului.

În proiectul de convenție arbitrală prezentat reclamantului, litigiul prezentat anterior Tribunalului Administrativ al OIM trebuia să fie soluționat de trei arbitri, dintre care doi trebuiau să fie numiți de părți, respectiv, iar cel de-al treilea să fie numit de ceilalți doi arbitri. Arbitrii trebuiau să soluționeze litigiul aplicând Convenția Brevetului European, Regulamentul de serviciu și principiile generale ale dreptului internațional al muncii, astfel cum au fost stabilite de Tribunalul Administrativ al OIM. Aceștia trebuiau să asculte părțile, care puteau fi reprezentate de avocat, în cursul unei audieri care nu era publică. Onorariile arbitrilor și celelalte cheltuieli arbitrale urmau să fie suportate de Organizația Europeană de Brevete. Cheltuielile arbitrale ale părților urmau să fie suportate de părți, cu excepția cazului în care tribunalul arbitral dispunea rambursarea cheltuielilor reclamantului.

La 15 aprilie 2008, reclamantul a respins oferta din martie 2008 a Organizației privind convenția arbitrală. Acesta a susținut că procedura de arbitraj propusă încălca garanțiile procedurale fundamentale prevăzute la art. 6 din Convenție, inclusiv dreptul la judecarea cauzei în mod public și într-un termen rezonabil. Acesta era dispus să negocieze o convenție arbitrală și să încheie un acord de arbitraj în conformitate cu constatările Tribunalului Administrativ al OIM.

Prin scrisoarea din 29 aprilie 2008, Oficiul European de Brevete l-a informat pe reclamant că intenționa să desfășoare procedura de arbitraj aplicând aceleași norme pe care Tribunalul Administrativ al OIM le-ar fi aplicat dacă ar fi declarat admisibilă acțiunea introdusă de reclamant, și anume normele care ar fi fost aplicabile angajaților și foștilor angajați ai Organizației. Organizația nu putea renunța la autonomia sa în materie de muncă, conferită de statele sale membre. Organizația s-a declarat dispusă totuși să examineze noi propuneri specifice privind procedura din partea reclamantului până la 16 iunie 2008.

Reclamantul nu a răspuns la scrisoarea din 29 aprilie 2008 a Oficiului European de Brevete. B. Dreptul intern și internațional relevant 1. Statutul juridic al Oficiului European de Brevete

Oficiul European de Brevete este un organ al Organizației Europene de Brevete (Organizația), o organizație interguvernamentală înființată în baza Convenției privind eliberarea brevetelor europene (Convenția brevetului european, CBE) din 5 octombrie 1973. Organizația are în prezent 38 de state membre, inclusiv Germania, care a devenit stat membru al Organizației la 7 octombrie 1977.

În temeiul articolului 8 din CBE, Organizația Europeană de Brevete se bucură de privilegiile și imunitățile necesare îndeplinirii misiunii sale pe teritoriul statelor contractante în condițiile definite în Protocolul privind privilegiile și imunitățile, anexă la CBE.

Protocolul privind privilegiile și imunitățile Organizației Europene de Brevete, în măsura relevantă, prevede: Articolul 3 (1) În cadrul activităților sale oficiale, organizația beneficiază de imunitate de jurisdicție și de executare, exceptând a) măsura în care organizația va fi renunțat în mod expres la imunitate într-un caz particular; b) cazul în care o acțiune civilă introdusă de un terț pentru prejudiciul rezultat în urma unui accident provocat de un autovehicul aparținând organizației sau folosit în numele acesteia, ori în ceea ce privește o infracțiune rutieră care implică un astfel de autovehicul; c) executarea unei hotărâri arbitrale în temeiul articolului 23. [...] (4) Activitățile oficiale ale organizației sunt, în sensul prezentului protocol, cele care sunt strict necesare pentru funcționarea sa administrativă și tehnică, astfel cum sunt stipulate în convenție. Articolul 19 (1) Privilegiile și imunitățile prevăzute de prezentul protocol nu sunt menite să ofere un avantaj personal angajaților Oficiului European de Brevete sau experților care îndeplinesc funcții pentru organizație ori în numele acesteia. Acestea sunt prevăzute doar pentru a asigura, în toate circumstanțele, funcționarea neîngrădită a organizației și independența deplină a persoanelor cărora le sunt acordate. (2) Președintele Oficiului European de Brevete are datoria de a ridica imunitatea în cazul în care consideră că imunitatea împiedică buna administrare a justiției și că este posibilă ridicarea imunității fără a prejudicia interesele organizației. Consiliul de administrație poate ridica imunitatea președintelui pentru aceleași motive. Articolul 20 (1) Organizația cooperează în orice situație cu autoritățile competente ale statelor contractante în scopul de a facilita buna administrare a justiției, pentru a asigura respectarea reglementărilor polițienești și a reglementărilor privind sănătatea publică, inspecția muncii sau a oricăror alte legi naționale similare, precum și de a preveni folosirea abuzivă a privilegiilor, imunităților și facilităților prevăzute de prezentul protocol. 2. Dispozițiile din Regulamentul de serviciu al angajaților permanenți ai Oficiului European de Brevete

Art. 1 din Regulamentul de serviciu al angajaților permanenți ai Oficiului European de Brevete („Regulamentul de serviciu”), în măsura relevantă, prevede că Regulamentul de serviciu se aplică angajaților permanenți ai Oficiului European de Brevete și foștilor angajați permanenți ai Oficiului în toate cazurile prevăzute expres în Regulament.

Art. 4 din Regulamentul de serviciu, referitor la posturile vacante, în măsura relevantă, are următorul cuprins: (1) Posturile vacante sunt ocupate de autoritatea de numire, având în vedere calificările necesare și capacitatea de a exercita îndatoririle implicate: [...] - prin angajare și/sau numire în urma unui concurs general deschis atât angajaților Oficiului cât și candidaților externi [...] (3) „[...] Persoanele cu handicap fizic care dețin calificările și competențele necesare pentru un post vacant nu trebuie să fie discriminate din cauza dizabilității lor.”

Art. 8 din Regulamentul de serviciu, în măsura relevantă, prevede: Condițiile de numire „Pentru a fi eligibil pentru numire ca angajat permanent, un candidat trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: [...] d) trebuie să îndeplinească cerințele fizice corespunzătoare postului; [...]”

Art. 9 din Regulamentul de serviciu prevede că, înainte de numire, candidatul selectat este supus unui examen medical efectuat de un medic desemnat de președintele Oficiului pentru ca autoritatea de numire să se asigure că acesta îndeplinește condițiile prevăzute la art. 8 lit. d).

Art. 107 paragr. 1, coroborat cu art. 106 din Regulamentul de serviciu, prevede că angajații permanenți, foștii angajați permanenți ori succesorii acestora în drepturi pot să introducă o contestație internă împotriva unui act care îi lezează. Contestația internă se depune la autoritatea de numire care a pronunțat decizia atacată (art. 108 paragr. 1 din Regulamentul de serviciu). În cazul în care președintele Oficiului consideră că nu se poate da un răspuns favorabil în contestația internă, Comitetul de apel emite un aviz pe această temă; autoritatea respectivă ia o decizie având în vedere acest aviz (art. 109 paragr. 1 din Regulamentul de serviciu). În cazul în care toate mijloacele de recurs interne au fost epuizate, un angajat permanent, un fost angajat permanent sau un succesor în drepturi, se poate adresa Tribunalului Administrativ al OIM, în condițiile prevăzute în Statutul Tribunalului menționat [art. 109 paragr. 3 din Regulamentul de serviciu). 3. Dispoziții privind Tribunalul Administrativ al OIM

Art. 13 din Convenția brevetului european conține norme privind litigiile dintre Organizație și angajații Oficiului European de Brevete. Conform paragr. 1 al acestei dispoziții, angajații sau foștii angajați ai Oficiului European de Brevete se pot adresa Tribunalului Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii, pentru litigii care îi opun Organizației Europene de Brevete, în conformitate cu Statutul Tribunalului, în limitele și în condițiile determinate de Regulamentul de serviciu. Conform paragr. 2 al acestei dispoziții, se acceptă un apel numai dacă persoana interesată a epuizat toate mijloacele de recurs permise de Regulamentul de serviciu.

Articolul II din Statutul Tribunalului Administrativ al OIM, în măsura relevantă, prevede: „5. Tribunalul este, de asemenea, competent să soluționeze plângerile legate de nerespectarea, în fond sau în formă, a condițiilor de numire a funcționarilor și a dispozițiilor din Statutul personalului a oricărei alte organizații internaționale conforme cu normele prevăzute în anexa la prezentul act, care a adresat directorului general o declarație recunoscând, în conformitate cu Constituția sa ori normele administrative interne, jurisdicția Tribunalului în acest scop, precum și Regulamentul său de procedură, și care este aprobată de organul de conducere.” 4. Dispozițiile din Legea fundamentală

Art. 3 alin. 3 a doua teză din Legea fundamentală prevede că nimeni nu poate fi discriminat din cauza handicapului său.

În conformitate cu art. 19 alin. 4 din Legea fundamentală, persoana ale cărei drepturi au fost încălcate de o autoritate publică are dreptul de a se adresa justiției. În cazul în care nicio altă jurisdicție nu a fost stabilită, jurisdicția o au instanțele civile.

În plus, reclamantul s-a mai plâns că neexaminarea de către Oficiul European de Brevete a plângerii sale și refuzul președintelui acestuia de a ridica imunitatea Oficiului pentru a-i permite să continue procesul în fața instanțelor germane au determinat o încălcare a art. 6 din Convenție. Acesta a susținut în plus că nici procedura de apel intern a Oficiului European de Brevete, nici procedura în fața Tribunalului Administrativ al OIM nu îndeplineau cerințele de la art. 6, în special cea de independență. Germania trebuia să fie trasă la răspundere pentru aceste proceduri deficitare. ÎN DREPT

În opinia Curții, capetele de cerere ale reclamantului referitoare la lipsa de acces la instanțele germane, pe de o parte, și lipsa de acces la procedurile Oficiului European de Brevete și ale Tribunalului Administrativ al OIM precum și caracterul deficitar al acestor proceduri, pe de altă parte, trebuie să fie examinate exclusiv în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura relevantă, prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...].” A. Cu privire la presupusa încălcare a art. 6 în cadrul procedurii în fața instanțelor germane 1. Răspunderea Germaniei pentru procedura în fața instanțelor germane

Guvernul a fost de acord că cererea era compatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției, în măsura în care aceasta privea refuzul Curții Constituționale Federale, în decizia din 22 iunie 2006, de a acorda protecție juridică împotriva actelor Organizației.

Curtea consideră că, în măsura în care reclamantul s-a plâns cu privire la lipsa de acces la Curtea Constituțională Federală a Germaniei pentru examinarea pe fond a plângerii sale privind decizia Oficiului European de Brevete de a nu-l angaja, reclamantul se afla, în calitate de destinatar al deciziei atacate, sub „jurisdicția” statului german în sensul art. 1. Prin urmare, cererea sa este compatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în acest sens. 2. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție a) Argumentele părților

În opinia Guvernului, art. 6 nu se aplica în prezenta cauză. Litigiul referitor la angajarea reclamantului ca examinator de brevete, respectiv ca funcționar public internațional, nu se referea la un drept „cu caracter civil” în sensul art. 6 § 1 [Guvernul a făcut referire, printre altele, la Pellegrin împotriva Franței (MC), nr. 28541/95, pct. 59 ss., CEDO 1999-VIII în acest sens]. Mai mult, Convenția nu garanta un drept la angajare în rândul funcționarilor publici [Guvernul a făcut referire, printre altele, Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (MC), nr. 63235/00, pct. 57, CEDO 2007-II].

În opinia reclamantului, dreptul care făcea obiectul litigiului avea caracter „civil” în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Acesta avea un „ drept cu caracter civil” care trebuia protejat împotriva discriminării ilegale pe motiv de handicap. Acest drept era prevăzut la art. 4 din Regulamentul de serviciu, art. 3 alin. 3 și art. 19 din Legea fundamentală a Germaniei, precum și în legislația antidiscriminare din Germania și Uniunea Europeană. I s-a refuzat angajarea ca examinator de brevete exclusiv pe motiv că avea un handicap fizic, în baza unui raport de expertiză medicală insuficient motivat și, prin urmare, a fost discriminat din cauza handicapului său. b) Motivarea Curții

Prezenta cauză ridică o problemă în ceea ce privește aplicabilitatea art. 6 § 1, în primul rând în legătură cu întrebarea dacă litigiul avea ca obiect un drept „cu caracter civil”. Potrivit argumentului Guvernului, cererea avea ca obiect, în esență, numai dreptul de angajare în rândul funcționarilor publici. Curtea a reiterat în mod constant că nici Convenția, nici protocoalele la aceasta nu garantează un drept de angajare într-o funcție publică; cu toate acestea, nu rezultă că în alte privințe funcționarii publici nu intră în sfera de aplicare a Convenției [a se vedea, printre altele, Glasenapp împotriva Germaniei , 28 august 1986, pct. 48-49, seria A, nr. 104; și Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (MC), nr. 63235/00, pct. 57, CEDO 2007-II]. În cauza Glasenapp , de exemplu, în care accesul la o funcție publică făcea obiectul problemei sesizate Curții și în care s-a constatat că autoritățile publice nu au făcut decât să verifice dacă acel candidat pentru un post avea calificările necesare pentru postul respectiv, Curtea a considerat că acea examinare nu interfera cu drepturile prevăzute în Convenție ale reclamantei, în special cel de la art. 10 ( ibid ., pct. 53).

Cu toate acestea, în prezenta cauză, se poate considera că reclamantul a invocat dreptul său material la nediscriminare pe motiv de handicap și nu că a invocat un drept de angajare ca atare. Curtea observă că, în fața Curții Constituționale Federale, reclamantul ar fi putut să invoce și, într-adevăr, a invocat dreptul său fundamental material prevăzut la art. 3 alin. 3 din Legea fundamentală de a nu fi discriminat din cauza handicapului său (a se vedea supra , pct. 12 și 39).

În al doilea rând, se ridică întrebarea dacă jurisprudența Curții, astfel cum a fost dezvoltată în cauza Vilho Eskelinen (citată anterior, pct. 42 ss.) este aplicabilă în prezenta cauză. Dacă prezenta cerere trebuie să fie considerată asemănătoare cu cauza Vilho Eskelinen , în care litigiul a fost formulat de un funcționar public în legătură cu condițiile sale de muncă, aplicabilitatea art. 6 § 1 și, în special, existența unui drept „cu caracter civil” trebuie, de asemenea, să fie verificate.

Curtea consideră că prezenta cauză, în care reclamantului i s-a refuzat o examinare pe fond a plângerii sale în special din cauză că Oficiul European de Brevete, care a luat decizia atacată, beneficia de imunitate de jurisdicție în fața instanțelor germane, era diferită de situația în litigiu în cauza Vilho Eskelinen (citată anterior). Spre deosebire de reclamanții din cea urmă cauză, reclamantul în prezenta cauză nu era funcționar public nici în cadrul statului pârât, nici al Oficiului European de Brevete. În plus, statul pârât nu a exclus accesul la o instanță pentru un post sau o categorie de personal, printre care și reclamantul (a se compara Vilho Eskelinen , citată anterior, pct. 62). Excluderea accesului la o instanță era legată nu de poziția reclamantului, ci de calitatea de pârât a Organizației ca organizație cu imunitate de jurisdicție. De asemenea, acordarea imunității trebuie considerată nu ca o caracterizare a unui drept material (existent), ci ca o barieră procedurală, care împiedică un reclamant să adreseze cererea sa instanței [a se vedea Fogarty împotriva Regatului Unit (MC), nr. 37112/97, pct. 26, CEDO 2001-XI (extrase)].

În orice caz, Curtea consideră că, în prezenta cauză, nu trebuie să stabilească dacă art. 6 § 1 este aplicabil și poate porni de la ideea că este aplicabil pentru motivele următoare. 3. Cu privire la respectarea art. 6 § 1 din Convenție a) Argumentele părților i) Guvernul

Guvernul a afirmat că, chiar și în ipoteza aplicabilității art. 6 în prezenta cauză, dreptul reclamantului de acces la o instanță în temeiul dispoziției menționate nu a fost încălcat. Limitarea, de către Curtea Constituțională Federală, a controlării respectării drepturilor fundamentale de către actele emise de organizații internaționale la cazurile în care actele acestora au efecte asupra situației juridice a persoanelor în Germania era conformă cu Convenția. În temeiul art. 1, Convenția obligă părțile contractante doar să recunoască oricărei persoane aflate sub „jurisdicția” lor drepturile definite în Convenție.

În plus, chiar și în ipoteza unei ingerințe în dreptul reclamantului de acces la o instanță în temeiul art. 6 determinate de limitarea – de către Curtea Constituțională Federală – a accesului la aceasta, această ingerință era justificată. Excluderea reclamantului de la accesul la instanțele germane în temeiul art. 8 din Convenția brevetului european, coroborat cu art. 3 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Organizației (a se vedea supra , pct. 30-31), era justificată de motive obiective de interes public. Imunitatea de jurisdicție a organizațiilor internaționale era indispensabilă pentru a garanta funcționarea acestor organizații și pentru a preveni influența nejustificată exercitată de statele lor membre.

Sistemul intern de control jurisdicțional în cadrul Organizației garanta de asemenea o protecție a drepturilor fundamentale comparabilă cu cea garantată prin Convenție. În plus, în pofida limitării accesului la acest sistem de control jurisdicțional intern pentru solicitanții de locuri de muncă, reclamantul dispunea totuși, în circumstanțele prezentei cauze, de mijloace alternative pentru a-și proteja efectiv drepturile din Convenție. Organizația i-a propus reclamantului o procedură de arbitraj care i-ar fi oferit acestuia o protecție efectivă.

Guvernul a subliniat că reclamantul a întrerupt negocierile pentru încheierea unui acord de arbitraj cu Organizația, Oficiul European de Brevete fiind un organ al acesteia, fără să ofere motive. Acordul de arbitraj oferit reclamantului era rezonabil. În special, era rezonabil ca Organizația să permită doar aplicarea dreptului său intern deoarece la fel s-ar fi procedat în cazul în care plângerea reclamantului ar fi fost examinată pe fond de Tribunalul Administrativ al OIM. Drepturile persoanelor cu handicap erau protejate și de Oficiul European de Brevete și de Tribunalul Administrativ al OIM, care au declarat explicit că protejează drepturile fundamentale. A fost decizia liberă a reclamantului, în încercarea de a se angaja la Organizație, să se supună regulamentului intern al organizației respective. ii) Reclamantul

Reclamantul a susținut că limitarea aplicată dreptului său de acces la o instanță nu a fost justificată. Potrivit hotărârii pronunțate de Curtea Constituțională Federală în cauza sa, respectiva instanță nu avea jurisdicție în cauzele în care o organizație internațională acționa într-un mod incompatibil cu Convenția atât timp cât actele sale nu aveau efecte juridice în ordinea juridică germană. Acest fapt nu respecta normele stabilite de Curte în jurisprudența sa.

În plus, în opinia reclamantului, Oficiul European de Brevete nu a oferit alternative rezonabile pentru accesul la o instanță. Reclamantul nu avea acces la sistemul de contestații interne al Oficiului European de Brevete și nici la cel al Tribunalului Administrativ al OIM. În orice caz, nu exista niciun organ al drepturilor omului în ordinea juridică a Organizației care să asigure o protecție echivalentă cu cea din Convenție.

În plus, reclamantul a susținut că nu a renunțat la negocierile pentru o convenție de arbitraj fără a oferi motive. Acesta a susținut că, aparent, Oficiul European de Brevete nu a făcut suficiente încercări pentru a obține asistență din partea Tribunalului Administrativ al OIM la constituirea unui tribunal arbitral. În plus, avocatul Organizației nu i-a trimis reclamantului o copie a împuternicirii, ci doar a dat asigurări că a fost mandatat de Organizație, deși litigiul său era cu Oficiul European de Brevete, nu cu Organizația. Deoarece Oficiul European de Brevete nu i-a comunicat informațiile solicitate, nu el a fost cel care a pus capăt procedurii de arbitraj.

Reclamantul a mai susținut că procedura de arbitraj propusă nu putea fi considerată ca o alternativă adecvată la accesul la o instanță. Acesta a considerat că existau deficiențe grave în procedura de arbitraj – care nu ar fi respectat cerințele art. 6 din Convenție – propusă în mod unilateral de Organizație. În plus, legea aplicabilă în procedura de arbitraj a fost limitată în mod nejustificat la dreptul intern al Organizației, aceasta din urmă neoferind o cale de atac în acest sens. Mai mult, întrucât nu exista nicio definiție clară a drepturilor fundamentale și a legii anti-discriminare aplicabile, tribunalul arbitral nu ar fi putut să constate că discriminarea sa pe motiv de handicap era ilegală și, prin urmare, arbitrajul nu avea perspective rezonabile de reușită.

Reclamantul a susținut, de asemenea, că nu a renunțat la dreptul său de acces la o instanță în temeiul art. 6 § 1 din Convenție deoarece nu și-a dat acordul pentru o procedură de arbitraj. În orice caz, o procedură în fața unui tribunal arbitral nu corespundea cerințelor prevăzute la art. 6 din Convenție deoarece această instanță nu era instituită prin lege. b) Motivarea Curții a) Recapitularea principiilor relevante

Curtea reiterează că dreptul de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție nu este absolut și poate face obiectul unor limitări; acestea sunt permise în mod implicit întrucât dreptul de acces, prin însuși caracterul lui, necesită o reglementare la nivelul statului. În această privință, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere, deși decizia finală privind respectarea cerințelor Convenției îi aparține Curții. Aceasta trebuie să se convingă că limitările aplicate nu restricționează și nici nu reduc accesul permis persoanei într-un mod sau într-o măsură în care dreptul, în esența sa, să fie încălcat. În plus, o limitare nu va fi compatibilă cu art. 6 § 1 dacă nu urmărește un scop legitim și dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit [a se vedea Waite și Kennedy împotriva Germaniei (MC), nr. 26083/94, pct. 59, CEDO 1999-I; Beer și Regan împotriva Germaniei (MC), nr. 28934/95, pct. 49, 18 februarie 1999; Fogarty , citată anterior, pct. 33); Lopez Cifuentes împotriva Spaniei (dec.), nr. 18754/06, pct. 31, 7 iulie 2009; Eiffage S.A. și alții împotriva Elveției (dec.), nr. 1742/05, 15 septembrie 2009; Cudak împotriva Lituaniei (MC), nr. 15869/02, pct. 55, CEDO 2010; Sabeh El Leil împotriva Franței (MC), nr. 34869/05, pct. 47, 29 iunie 2011; Chapman împotriva Belgiei (dec.), nr. 39619/06, pct. 45, 5 martie 2013; și Stichting Mothers of Srebrenica și alții împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 65542/12, pct. 139, CEDO 2013 (extrase)].

Curtea este de părere că, în cazul în care statele înființează organizații internaționale pentru a continua sau a consolida cooperarea în anumite domenii de activitate și în cazul în care atribuie acestor organizații anumite competențe și le acordă imunități, pot exista consecințe în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale. Totuși, ar fi incompatibil cu scopul și obiectul Convenției cazul în care statele contractante ar fi, prin urmare, scutite de răspunderea lor în temeiul Convenției în ceea ce privește domeniul de activitate acoperit de acea atribuire. Trebuie amintit faptul că scopul Convenției este de a garanta nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi practice și efective. Acest lucru este valabil în special pentru dreptul de acces la instanțe, având în vedere locul important deținut într-o societate democratică de dreptul la un proces echitabil (a se vedea, printre altele, Waite și Kennedy , citată anterior, pct. 67; Beer și Regan , citată anterior, pct. 57; cu referire la Airey împotriva Irlandei , 9 octombrie 1979, pct. 24, seria A nr. 32).

Pentru Curte, prin urmare, un factor material pentru a stabili dacă faptul de a acorda unei organizații internaționale imunitate de jurisdicție în fața instanțelor naționale este permis în temeiul Convenției este acela dacă reclamanții respectivi au avut la dispoziție mijloace alternative rezonabile pentru protejarea efectivă a drepturilor lor din Convenție (a se vedea Waite și Kennedy , citată anterior, pct. 68; Beer și Regan , citată anterior, pct. 58; și Chapman , citată anterior, pct. 51). ii) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

Curtea observă că Curtea Constituțională Federală a declarat inadmisibilă plângerea constituțională a reclamantului, care a invocat încălcarea dreptului său de a nu fi discriminat prin decizia președintelui Oficiului European de Brevete de a nu-l angaja din cauza handicapului său. Întrucât decizia Oficiului European de Brevete viza doar sfera internă a organizației, instanța a constatat că nu are jurisdicție să examineze conformitatea acesteia cu drepturile fundamentale prevăzute de Legea fundamentală. De asemenea, instanța a confirmat că Organizația avea imunitate de jurisdicție în fața instanțelor germane (pentru litigii de muncă) în cadrul misiunii sale oficiale (a se vedea supra , pct. 13-16).

Prin urmare, accesul reclamantului la instanțele germane era limitat la accesul la Curtea Constituțională Federală, unde putea să invoce doar o chestiune preliminară, întinderea imunității Organizației (a se compara, de asemenea, Waite și Kennedy , citată anterior, pct. 58; și Beer și Regan , citată anterior, pct. 48).

Pentru a stabili dacă această limitare a accesului reclamantului la o instanță urmărea un scop legitim, Curtea are certitudinea că, astfel cum a subliniat Guvernul, scopul imunității de jurisdicție în fața instanțelor germane acordate Organizației era de a garanta buna funcționare a acestei organizații internaționale. Într-adevăr, Curtea a subliniat anterior că acordarea de privilegii și imunități organizațiilor internaționale este un mijloc esențial pentru asigurarea bunei funcționări a acestor organizații, fără interferențe unilaterale din partea guvernelor statelor membre. În plus, imunitatea de jurisdicție acordată de obicei de state organizațiilor internaționale în temeiul instrumentelor constitutive ale organizațiilor sau al acordurilor suplimentare este o practică veche, stabilită în interesul bunei funcționări a acestor organizații. Importanța acestei practici a fost accentuată de tendința spre extinderea și consolidarea cooperării internaționale în toate domeniile societății moderne (a se vedea Waite și Kennedy , citată anterior, pct. 63; și Beer și Regan , citată anterior, pct. 53). Prin urmare, imunitatea de jurisdicție aplicată Organizației de Curtea Constituțională Federală în prezenta cauză avea un scop legitim.

În ceea ce privește proporționalitatea limitării dreptului de acces al reclamantului la o instanță pentru atingerea acestui scop legitim, Curtea observă că reclamantului nu doar că i-a fost refuzată examinarea pe fond, de Curtea Constituțională Federală a Germaniei, a plângerii sale în legătură cu discriminarea în procedura de angajare la Oficiul European de Brevete. S-a mai constatat că, în calitatea sa de candidat pentru un post, spre deosebire de un (fost) angajat, acesta nu avea calitatea necesară pentru a introduce o contestație internă în cadrul Organizației în conformitate cu Regulamentul de serviciu al Oficiului European de Brevete (a se vedea supra , pct. 10 și 36). De asemenea, Tribunalul Administrativ al OIM a respins ca inadmisibilă plângerea reclamantului cu privire la decizia contestată a Oficiului European de Brevete tot pe motiv că nu avea jurisdicție în privința candidaților externi pentru ocuparea unui post (a se vedea supra , pct. 19 și 38). Prin urmare, plângerea reclamantului cu privire la decizia contestată a Oficiului European de Brevete nu a fost examinată pe fond de nicio instanță și niciun alt organ.

Având în vedere importanța pe care o are într-o societate democratică dreptul la un proces echitabil, dreptul de acces la o instanță fiind un aspect esențial al acestuia, Curtea consideră prin urmare decisivă chestiunea dacă reclamantul avea la dispoziție mijloace alternative rezonabile pentru protejarea efectivă a drepturilor sale din Convenție.

În această privință, Curtea observă că Tribunalul Administrativ al OIM a constatat în hotărârea sa din 11 iulie 2007 că, dată fiind lipsa sa de jurisdicție, exista un vid juridic și că era de dorit ca Organizația să caute o soluție care să asigure acces la o instanță fie renunțând la imunitate, fie înaintând litigiul pentru arbitraj (a se vedea supra , pct. 20). Oficiul European de Brevete, dând curs propunerii respective, s-a declarat ulterior dispus să înainteze unui tribunal arbitral decizia atacată referitoare la refuzul de a-l angaja pe reclamant. Oficiul i-a propus reclamantului să încheie o convenție de arbitraj. În temeiul acestei convenții, trei arbitri trebuiau să examineze cazul reclamantului în cursul unei audieri care nu era publică. Aceștia trebuiau să soluționeze litigiul pe baza normelor materiale pe care Tribunalul Administrativ al OIM le-ar fi aplicat dacă ar fi avut jurisdicție să judece cauza, și anume Convenția brevetului european, Regulamentul de serviciu al Oficiului European de Brevete și principiile generale ale dreptului internațional al muncii, astfel cum au fost stabilite de Tribunalul Administrativ al OIM (a se vedea supra , pct. 24-25). De asemenea, s-a oferit să examineze propunerile specifice privind procedura făcute de reclamant, care nu a acceptat oferta (a se vedea supra , pct. 27-28).

Curtea consideră că propunerea de arbitraj făcută reclamantului i-a acordat acestuia o posibilitate rezonabilă pentru ca plângerea sa privind decizia Oficiului European de Brevete să fie examinată pe fond. Curtea nu doar că nu este de acord cu îndoielile reclamantului privind mandatul avocatului Organizației, în cadrul căreia Oficiul European de Brevete este unul dintre organe. În special, aceasta nu consideră că propunerea Organizației pentru examinarea litigiului (numai) în conformitate cu normele care ar fi fost aplicabile în fața Tribunalului Administrativ al OIM a fost de natură să transforme procedura de arbitraj într-o alternativă nerezonabilă la procedurile în fața instanțelor naționale.

Curtea observă în acest context că anterior a constatat în special că, având în vedere scopul legitim al imunităților organizațiilor internaționale, criteriul proporționalității nu poate fi aplicat în așa fel încât să oblige o organizație internațională să se supună unei proceduri judiciare naționale în ceea ce privește condițiile de angajare, în conformitate cu legislația națională a muncii. Interpretarea art. 6 § 1 din Convenție și a garanției acestuia de acces la o instanță ca impunând obligatoriu aplicarea legislației naționale în astfel de chestiuni ar împiedica, în opinia Curții, buna funcționare a organizațiilor internaționale și ar fi în contradicție cu tendința actuală spre extinderea și consolidarea cooperării internaționale (a se vedea Waite și Kennedy , citată anterior, pct. 72; Beer și Regan , citată anterior, pct. 62).

Prin urmare, a fost rezonabil să i se propună reclamantului soluționarea litigiului său de muncă cu Oficiul European de Brevete în conformitate cu normele care i-ar fi fost aplicabile dacă ar fi devenit angajat al organizației respective (dar nu pentru a-i oferi un tratament mai avantajos în comparație cu acei angajați). Curtea observă, de asemenea, în acest context că reclamantul însuși a invocat, printre altele, o dispoziție de nediscriminare prevăzută în Regulamentul de serviciu (art. 4 paragr. 3) și că nu s-a contestat faptul că în jurisprudența sa Tribunalul Administrativ al OIM a declarat că protejează drepturile fundamentale, inclusiv dreptul de a nu fi discriminat pe motiv de handicap.

În plus, Curtea consideră că simplul fapt că audierea în fața tribunalului arbitral, în care părțile puteau fi reprezentate prin avocat, nu trebuia să fie publică nu făcea ca procedura de arbitraj propusă să fie o alternativă nerezonabilă la căile de atac naționale. În acest sens, Curtea face trimitere, mutatis mutandis, la constatările sale în cauza Gasparini (citată anterior), în care a considerat că lipsa caracterului public al unei audieri în fața unui organ intern al unei organizații internaționale în litigiile de muncă nu face ca procedura în fața acelui organ să fie vădit deficitară în sensul Convenției.

În fine, Curtea observă că tendința actuală în dreptul internațional este către relaxarea normei privind imunitatea statului în ceea ce privește litigiile de muncă ale statului cu angajații, în special, ai misiunilor diplomatice din străinătate ale acestora (a se vedea în special Cudak , citată anterior, pct. 63; Sabeh El Leil , citată anterior, pct. 53). Cu toate acestea, Curtea nu are cunoștință de nicio astfel de tendință în dreptul internațional în ceea ce privește imunitatea de jurisdicție a organizațiilor internaționale, spre deosebire de cea a statelor. De asemenea, Curtea observă că, în orice caz, problemele legate de angajarea unei persoane nu fac obiectul acestei tendințe în materie de imunitate a statului (a se vedea în special Fogarty , citată anterior, pct. 38; Cudak , citată anterior, pct. 63; Sabeh El Leil , citată anterior, pct. 18 ss.).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, întrucât i s-a propus procedura de arbitraj în discuție, reclamantul a avut la dispoziție mijloace alternative rezonabile pentru protecția efectivă a drepturilor sale din Convenție. Prin urmare, limitările aplicate accesului reclamantului la instanțele germane au fost proporționale cu scopurile legitime urmărite prin acordarea imunității de jurisdicție pentru Organizație, iar esența însăși a dreptului reclamantului de acces la o instanță în temeiul art. 6 § 1 nu a fost afectată.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din Convenție. B. Cu privire la presupusa încălcare a art. 6 în procedura în fața Oficiului European de Brevete și a Tribunalului Administrativ al OIM

În măsura în care reclamantul s-a plâns de lipsa de acces la proceduri în fața Oficiului European de Brevete și a Tribunalului Administrativ al OIM, precum și de caracterul inechitabil al procedurilor, Curtea trebuie să examineze, în primul rând, dacă reclamantul se afla sub jurisdicția statului pârât (art. 1 din Convenție) în aceste privințe. 1. Cu privire la jurisdicție în contextul situării sediului Organizației pe teritoriul german

Guvernul a contestat opinia reclamantului, care a afirmat că Germania avea jurisdicție asupra actului Oficiului European de Brevete în litigiu deoarece decizia Oficiului de a nu-l angaja a fost adoptată la sediul din München al Organizației și, prin urmare, pe teritoriul german.

Curtea recunoaște că răspunderea în temeiul Convenției în mod normal se angajează cu privire la o persoană „aflată sub jurisdicția” unui stat contractant, în sensul de a fi prezent fizic pe teritoriul său. Cu toate acestea, în jurisprudența Curții s-au recunoscut și excepții. Curtea a acceptat în special faptul că în cazul în care statele înființează organizații internaționale în vederea continuării sau a consolidării cooperării în anumite domenii de activitate și în cazul în care atribuie acestor organizații anumite competențe și le acordă imunități, ar putea exista consecințe în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale [a se vedea Waite și Kennedy , citată anterior, pct. 67; Galić împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 22617/07, pct. 43, 9 iunie 2009; și Blagojević împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 49032/07, pct. 43, 9 iunie 2009]. În special, Curtea a considerat că simplul fapt că o organizație sau instanță internațională are sediul și birourile pe teritoriul statului pârât nu este un motiv suficient pentru a imputa statului faptele care fac obiectul plângerii (a se compara Galić , citată anterior, pct.46; Blagojević , citată anterior, pct. 46; și Lopez Cifuentes , citată anterior, pct. 25).

În consecință, simplul fapt că decizia atacată a Oficiului European de Brevete a fost luată pe teritoriul german la sediul Oficiului nu aduce decizia sub jurisdicția Germaniei în sensul art. 1 din Convenție. 2. Cu privire la jurisdicție ca urmare a intervenției, din partea Germaniei, în litigiul de muncă în fața Oficiului European de Brevete și a Tribunalului Administrativ al OIM ori a unui act sau unei omisiuni care angajează răspunderea sa a) Argumentele părților i) Guvernul

În opinia Guvernului, cererea era incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției întrucât Germania nu putea fi considerată răspunzătoare pentru actele Organizației sau ale Tribunalului Administrativ al OIM. Actele Oficiului European de Brevete, organ al Organizației Europene de Brevete, nu puteau fi atribuite Germaniei în prezenta cauză. Organizația era independentă, avea personalitate juridică și nu se afla sub jurisdicția instanțelor germane. Actele sale în litigiul de muncă în discuție nu aveau nicio consecință asupra drepturilor reclamantului în ordinea juridică germană.

În plus, Germania nu a fost direct implicată în litigiul dintre reclamant și organizația internațională – de exemplu, prin participarea la o procedură în fața acestor instituții , nici indirect – de exemplu prin luarea de măsuri pentru executarea deciziei organizației sau tribunalului.

De asemenea, Germania nu poate fi considerată răspunzătoare pentru actul în litigiu din cauza unei protecții insuficiente, în general, a drepturilor din Convenție în cadrul Organizației Europene de Brevete. În primul rând, actul în litigiu, care privește refuzul de a angaja o persoană ca membru al personalului, a rămas intern și nu a avut nicio consecință asupra ordinii juridice germane. Actul nu era așadar atribuibil Germaniei în acest sens.

În plus, nu au fost întrunite criteriile pe baza cărora Curtea considera statele membre răspunzătoare în mod indirect pentru actele emise de organizații internaționale. Sistemul de revizuire al Organizației în privința litigiilor de muncă interne garanta o protecție echivalentă cu cea prevăzută în Convenție. În special, faptul că persoanele candidate la un post erau excluse de la aceste proceduri de revizuire nu denotă o protecție vădit deficitară a drepturilor din Convenție în sensul jurisprudenței Curții dezvoltate, de exemplu, în Waite și Kennedy (citată anterior, pct. 69). Convenția nu acordă protecție juridică nici împotriva măsurilor referitoare la angajarea într-o funcție publică, nici măcar în urma hotărârii Curții în cauza Vilho Eskelinen (citată anterior). În prezenta cauză, reclamantul a avut totodată la dispoziție mijloace alternative rezonabile pentru protejarea efectivă a drepturilor din Convenție. Organizația i-a propus reclamantului o procedură de arbitraj, dar reclamantul a întrerupt negocierile în acest scop fără să ofere motive.

În plus, în temeiul art. 13 paragr. 1 din Convenția brevetului european (a se vedea supra , pct. 37), angajații (și foștii angajați) se pot adresa Tribunalul Administrativ al OIM pentru litigii care îi opun Organizației, în limitele și în condițiile determinate de Regulamentul de serviciu. Înainte de a depune o plângere la Tribunalul Administrativ al OIM, aceștia trebuiau să depună o plângere în conformitate cu art. 106 și următoarele din Regulamentul de serviciu [a se vedea art. 13 paragr. 2 din Convenția brevetului european). Camera de Apel competentă să examineze aceste plângeri nu putea să soluționeze ea însăși litigiul, putea doar să facă recomandări președintelui Oficiului European de Brevete (art. 109 paragr. 1 din Regulamentul de serviciu, a se vedea supra , pct. 36). Cu toate acestea, a fost suficient în sensul art. 6 din Convenție faptul că Tribunalul Administrativ al OIM a îndeplinit cerințele de instanță independentă. În plus, acesta din urmă a luat în considerare drepturile fundamentale în hotărârile sale. Prin urmare, nu era indispensabil un catalog al drepturilor fundamentale. ii) Reclamantul

Reclamantul a afirmat că Germania avea competența de a interveni în procedura în fața Oficiului European de Brevete în cazul în care imunitățile pretinse de Organizație nu erau necesare pentru buna funcționare a Oficiului European de Brevete. Imunitatea acordată Organizației în conformitate cu Protocolul privind privilegiile și imunitățile Organizației Europene de Brevete și Acordul privind sediul între Organizație și Guvernul german nu era absolută, ci funcțională. În prezenta cauză, imunitatea Organizației putea fi ridicată fără a aduce atingere intereselor sale legitime.

Reclamantul a susținut, de asemenea, că Germania rămânea răspunzătoare în temeiul Convenției pentru actele Organizației chiar și după ce a delegat puteri suverane acesteia. Acesta a invocat, printre altele, hotărârile pronunțate de Curte în cauzele Matthews [ Matthews împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24833/94, CEDO, 1999-I] și Bosphorus [ Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi împotriva Irlandei (MC), nr. 45036/98, CEDO 2005-VI] în acest sens. Germania trebuia să fie considerată răspunzătoare pentru actele Oficiului European de Brevete deoarece acesta din urmă nu a protejat drepturile omului nici în ceea ce privește garanțiile materiale, nici în ceea ce privește mecanismele de control al respectării acestora, la un nivel cel puțin echivalent cu cel prevăzut de Convenție.

Pe de o parte, reclamantul nu a avut deloc acces la o instanță. Pe de altă parte, nu exista nicio lege internă în cadrul Oficiului European de Brevete care să definească și să ofere protecția drepturilor omului de care ar fi putut să se prevaleze reclamantul. Tribunalul Administrativ al OIM, care aplica dispozițiile din ordinea juridică internă a Organizației, nu dispunea așadar de un set de drepturi fundamentale aplicabile. Statele membre ale Convenției brevetului european, inclusiv Germania, trebuiau să fie considerate răspunzătoare pentru lipsa unui set clar de norme pentru drepturile omului. Prin urmare, aceste organe nu s-au asigurat că nivelul de protecție a drepturilor omului în cadrul Oficiului European de Brevete era echivalent cu cel garantat de Convenție.

Reclamantul a mai susținut că actul în litigiu constituia o discriminare împotriva persoanelor cu dizabilități. Trebuia aplicată legislația germană în vigoare în materie de protecție a persoanelor cu dizabilități deoarece aceste dispoziții nu erau excluse de privilegiile și imunitățile funcționale acordate Organizației. b) Motivarea Curții

Curtea observă că prezenta cerere a fost determinată de un litigiu de muncă între reclamant și o organizație internațională în urma deciziei Oficiului European de Brevete de a nu-l angaja pe reclamant, decizie pe care reclamantul a contestat-o în special în fața Oficiului și a Tribunalului Administrativ al OIM. a) Recapitularea principiilor relevante

Curtea reamintește că recent a pronunțat hotărâri într-o serie de cauze în care decizia atacată a fost emisă de un organ intern al unei organizații internaționale sau de o instanță internațională în afara jurisdicției statelor pârâte, în contextul unui litigiu de muncă aflat în întregime în ordinea juridică internă a unei organizații internaționale care avea personalitate juridică distinctă de cea a statelor sale membre. A fost decisiv pentru statele pârâte să fie considerate răspunzătoare în temeiul Convenției în acele cauze indiferent dacă statele în cauză au intervenit direct sau indirect în litigiu și indiferent dacă un act sau o omisiune a acelor state ori a autorităților acestora puteau fi considerate ca angajând răspunderea acestora în temeiul Convenției. În situații diferite, Curtea a considerat că reclamanții nu se aflau „sub jurisdicția” statelor pârâte respective în sensul art. 1 din Convenție și, prin urmare, a declarat cererile incompatibile ratione personae cu dispozițiile Convenției în acest sens [a se vedea, printre altele, Boivin împotriva a 34 de state membre ale Consiliului Europei (dec.), nr. 73250/01, CEDO 2008; Connolly împotriva a 15 state membre ale Uniunii Europene (dec.), nr. 73274/01, 9 decembrie 2008; Beygo împotriva a 46 de state membre ale Consiliului Europei (dec.), nr. 36099/06, 16 iunie 2009; Lopez Cifuentes , citată anterior, pct. 27-30; a se vedea de asemenea, mutatis mutandis , Etablissements Biret et Cie S.A. și Biret International împotriva a 15 state membre ale Uniunii Europene (dec.), nr. 13762/04, 9 decembrie 2008; a se vedea, de asemenea, trimiterile la acea jurisprudență în Gasparini împotriva Italiei și Belgiei (dec.), nr. 10750/03, 12 mai 2009; și Rambus Inc. împotriva Germaniei (dec.), nr. 40382/04, 16 iunie 2009, în care Curtea a considerat cererile respective ca vădit nefondate din alte motive, suplimentare].

Curtea a precizat în acest context că statele pârâte erau implicate direct sau indirect în litigiul respectiv, în sensul jurisprudenței sus-menționate, în special dacă autoritățile publice au aplicat ori au executat dispoziții juridice emise de o organizație internațională împotriva unui reclamant [a se vedea, de exemplu, Matthews împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24833/94, CEDO 1999-I; și Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi împotriva Irlandei (MC), nr. 45036/98, CEDO 2005-VI].

Pe de altă parte, Curtea reiterează că, în hotărârile sale recente privind jurisdicția părților contractante în legătură cu acte emise de organizații și instanțe internaționale în litigiile de muncă dintre aceste organizații și angajații lor, a examinat plângerile reclamanților în acest sens și prin prisma principiilor stabilite în cauzele în care a avut de răspuns la întrebarea dacă statele membre ale Convenției ar putea fi considerate răspunzătoare în temeiul Convenției pentru acte sau omisiuni care decurg din apartenența lor la o organizație internațională. Aceste principii au fost reiterate și dezvoltate în special în cauza Bosphorus ( Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi , citată anterior) (a se vedea printre altele Boivin , citată anterior; Connolly , citată anterior; Rambus , citată anterior; Beygo, citată anterior; și Lopez Cifuentes , citată anterior, pct. 24).

În cauza Bosphorus , Curtea a hotărât că, deși Convenția nu interzice unei părți contractante să transfere puteri suverane unei organizații internaționale în vederea cooperării în anumite domenii de activitate, partea respectivă rămânea răspunzătoare în temeiul art. 1 din Convenție pentru toate actele și omisiunile organelor sale ( ibid ., pct. 152-153). Cu toate acestea, în cazul în care acțiunea statului era în conformitate cu obligațiile juridice internaționale care decurgeau din calitatea sa de membru al unei organizații internaționale și în cazul în care organizația respectivă proteja drepturile fundamentale într-un mod care ar putea fi considerat cel puțin echivalent cu cel prevăzut de Convenție, rezulta prezumția că statul nu s-a abătut de la cerințele Convenției. O astfel de prezumție putea fi infirmată dacă, în circumstanțele unei cauze anumite, s-a considerat că protecția drepturilor din Convenție a fost vădit deficitară. În astfel de cauze, interesul cooperării internaționale ar avea mai puțină importanță decât rolul Convenției ca „instrument constituțional al ordinii publice europene” în domeniul drepturilor omului [ ibid ., pct. 155-156; a se vedea, de asemenea, Cooperatieve Producentenorganisatie van de Nederlandse Kokkelvisserij U.A. împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 13645/05, CEDO 2009; și Rambus , citată anterior].

În continuare, Curtea a examinat plângeri referitoare la acte ale organizațiilor și instanțelor internaționale în litigii de muncă prin prisma jurisprudenței sale referitoare la răspunderea statelor consacrate în cauza Bosphorus (citată anterior), în special în cauza Gasparini (citată anterior). Cauza Gasparini era diferită de cauza Bosphorus . În cauza Bosphorus , obiectul litigiului l-a constituit o acțiune întreprinsă de statul pârât (reținerea la sol a unei aeronave) în vederea executării unor dispoziții legale emise de organizații internaționale ( ibid ., pct. 19 ss.). Cauza Gasparini (citată anterior) a avut ca obiect conformitatea, cu Convenția, a procedurilor interne privind litigiile de muncă în cadrul unei organizații internaționale, fără ca statul respondent să fi intervenit în procedură ca atare.

În cauza Gasparini (citată anterior), Curtea a dedus din principiile dezvoltate în cauza Bosphorus că, în cazul transferării unei părți din puterile suverane către o organizație internațională din care fac parte, părțile contractante la Convenție au obligația de a veghea ca drepturile garantate de Convenție să beneficieze în cadrul organizației respective de o „protecție echivalentă” cu cea asigurată prin sistemul Convenției. De fapt, răspunderea unei părți contractante în temeiul Convenției putea fi angajată dacă ulterior se dovedea că protecția drepturilor fundamentale oferită de organizația internațională respectivă era „vădit deficitară” (a se vedea Bosphorus , citată anterior). Pe de altă parte, o pretinsă încălcare a Convenției nu era imputabilă unei părți contractante ca urmare a unei decizii sau măsuri din partea unui organ al unei organizații internaționale în care era membră în cazul în care nu se stabilea și nici măcar nu se susținea că protecția drepturilor fundamentale în general oferită de organizația internațională respectivă nu era „echivalentă” cu cea asigurată de Convenție și în cazul în care statul respectiv nu a intervenit nici direct, nici indirect, în săvârșirea actului contestat (a se vedea Boivin , citată anterior). ii) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

În prezenta cauză, Curtea constată că, în măsura în care actele Oficiului European de Brevete și Tribunalului Administrativ al OIM precum și procedura în fața acestor organe ca atare sunt în litigiu, autoritățile germane nu au intervenit nici direct, nici indirect, în procedura în fața acestor organe. În special, autoritățile nu au luat vreo măsură pentru a pune în aplicare sau în executare deciziile luate de organele respective.

Cu toate acestea, având în vedere statutul Germaniei de membru al Organizației și principiile dezvoltate în cauza Gasparini (a se vedea supra , pct. 97), Curtea trebuie de asemenea să țină seama de afirmația reclamantului în prezenta cauză, conform căreia mecanismul Organizației pentru soluționarea litigiilor interne de muncă, incluzând sesizarea Tribunalului OIM, nu garanta o protecție echivalentă a drepturilor fundamentale în comparație cu nivelul de protecție prevăzut de Convenție. Curtea observă că, deși reclamantul a invocat lipsa generală a protecției echivalente a drepturilor fundamentale în cadrul mecanismului Organizației pentru soluționarea litigiilor interne de muncă, acesta și-a bazat raționamentul doar pe două motive specifice. Acesta a susținut, pe de o parte, că accesul la o instanță era exclus în cazul celor cărora li s-a refuzat angajarea. Cu toate acestea, așa cum s-a arătat mai sus (a se vedea pct. 48-51), Convenția nu impune în orice situație accesul deplin la o instanță în ceea ce privește plângerile legate de refuzul de a angaja o persoană în rândul funcționarilor publici.

Reclamantul a susținut, pe de altă parte, că în cadrul Organizației nu exista niciun organ intern pentru drepturile omului. Cu toate acestea, astfel cum se poate concluziona din constatările Curții în hotărârea din cauza Bosphorus (citată anterior, pct. 159-165), faptul că o organizație internațională nu dispune de un catalog scris și obligatoriu al drepturilor fundamentale ca atare nu justifică concluzia că aceasta este lipsită de o protecție a drepturilor fundamentale echivalentă cu cea din sistemul Convenției atâta timp cât organizația respectivă protejează efectiv aceste drepturi în practică. Curtea face trimitere în acest sens la constatarea de mai sus (a se vedea pct. 73) că nu s-a contestat faptul că Tribunalul Administrativ al OIM a declarat că protejează drepturile fundamentale, ceea ce implica dreptul de a nu fi discriminat pe motiv de dizabilitate, în jurisprudența sa. În plus, Curtea a constatat deja că simplul fapt că audierea în fața Tribunalului OIM nu a fost publică nu ar putea repune în discuție acea constatare (a se compara cu Gasparini , citată anterior).

Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv să considere, în lumina elementelor pe care i le-a prezentat reclamantul, că după ce Germania a transferat puteri suverane Organizației drepturile garantate de Convenție în general nu ar beneficia în cadrul Organizației de o „protecție echivalentă” cu cea asigurată prin sistemul Convenției. Prin urmare, răspunderea Germaniei în temeiul Convenției va fi angajată doar dacă protecția drepturilor fundamentale oferită de Organizație în prezenta cauză a fost „vădit deficitară” (a se compara, mutatis mutandis , Bosphorus , citată anterior, pct. 156). Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă faptul că unui candidat la un post i se refuză accesul la procedurile de revizuire a deciziei Oficiului European de Brevete de a nu-l angaja în fața Oficiului European de Brevete propriu-zis și în fața Tribunalului Administrativ al OIM, fapt care constituie obiectul prezentei cauze, denotă o vădită deficiență în protecția drepturilor omului în cadrul Organizației.

Curtea amintește că, în cazul reclamantului, mecanismul Organizației pentru soluționarea litigiilor interne de muncă în privința candidaților la un post s-a dovedit a funcționa după cum urmează: apelul intern al reclamantului, formulat în conformitate cu Regulamentul de serviciu al Oficiului European de Brevete a fost respins ca inadmisibil deoarece s-a constatat că reclamantul nu are calitatea necesară pentru a introduce un astfel de apel. Apelul era permis numai angajaților și foștilor angajați ai Oficiului European de Brevete, nu și candidaților la un post (a se vedea supra , pct. 10 și 36). De asemenea, plângerea adresată de reclamant Tribunalului Administrativ al OIM a fost respinsă ca inadmisibilă cu trimitere la jurisprudența consacrată a Tribunalului deoarece această instanță nu avea jurisdicție în privința candidaților externi la un post (a se vedea supra , pct. 19 și 38). Plângerea reclamantului cu privire la tratamentul discriminatoriu în procedura de angajare în fața Oficiului European de Brevete nu fusese așadar examinată pe fond în niciuna dintre procedurile de revizuire stabilite în sau de Organizație.

Cu toate acestea, Curtea consideră că, astfel cum a indicat în mod corect Guvernul, în temeiul jurisprudenței Curții, Convenția însăși permite limitări privind accesul la o instanță în contextul măsurilor privind angajarea unui candidat într-o funcție publică. Astfel cum s-a arătat mai sus, deja apare o problemă legată de aplicabilitatea art. 6 în acest sens (a se vedea în detaliu supra , pct. 48-52).

În orice caz, în ceea ce privește conformitatea cu art. 6 din Convenție a limitării accesului la o instanță în cazul litigiilor de muncă dintre reclamanți și organizații internaționale, Curtea reamintește că a statuat în mod constant în ceea ce privește accesul la instanțele naționale ale părților contractante la Convenție faptul că limitarea dreptului de acces la o instanță prin acordarea imunității de jurisdicție pentru organizațiile respective era proporțională cu obiectivul legitim de a consolida cooperarea internațională, în special, în cazul în care persoanele respective aveau la dispoziție mijloace alternative rezonabile pentru protejarea efectivă a drepturilor lor din Convenție (a se vedea, în special, Waite și Kennedy , citată anterior, pct. 50 ss. și supra , pct. 64).

Curtea face trimitere la constatarea de mai sus, conform căreia limitările aplicate accesului reclamantului la instanțele naționale germane au fost proporționale cu scopurile legitime urmărite prin acordarea imunității de jurisdicție Organizației și nu a fost afectată însăși esența dreptului reclamantului de acces la o instanță în temeiul art. 6 § 1. Această concluzie s-a bazat în special pe faptul că propunerea de arbitraj făcută de Organizație reclamantului i-a pus la dispoziție mijloace alternative rezonabile pentru examinarea pe fond a plângerii sale în legătură cu decizia Oficiului European de Brevete (a se vedea supra , pct. 68-74).

Curtea consideră, prin urmare, că faptul că reclamantului i s-a refuzat accesul la procedurile de revizuire stabilite de Organizația Europeană de Brevete, o organizație internațională care are personalitate juridică și nu este parte la Convenție, în legătură cu decizia președintelui Oficiului European de Brevete de a nu-l angaja, dar că i-a fost oferită de Organizație o procedură de arbitraj pentru examinarea actului atacat emis de Oficiu, a fortiori nu denotă o vădită deficiență în protecția drepturilor fundamentale în cadrul Organizației.

Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cererea inadmisibilă. Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 29 ianuarie 2015. Claudia Westerdiek Mark Villiger Grefier Președinte