CASE OF BERECZKI v. ROMANIA

La originea cauzei se află o cerere (nr. 25830/08) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Iosif Bereczki („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 martie 2008, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Guvernul român („Guvernul“) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul, autorizat să se reprezinte pe sine în prezenta procedură, s-a plâns de o încălcare a principiului imparțialității prevăzut la art. 6 § 1 din Convenție în fața Tribunalului Bihor.

La 27 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul s-a născut în 1939 și locuiește în Oradea.

Din 1994, reclamantul face parte din corpul experților contabili și al contabililor autorizați din România. Din acest motiv, el a fost în mod regulat desemnat de instanțele din circumscripția Curții de Apel Oradea pentru a efectua expertize judiciare contabile.

La 23 august 2005 a trimis un memoriu președintelui Curții de Apel Oradea reclamând faptul că, din septembrie 2000, nu mai fusese desemnat în niciun dosar. El a criticat funcționarea Biroului local pentru expertize tehnice juridice și contabile al Tribunalului Bihor („biroul“). El a acuzat biroul că l-a înlăturat arbitrar de pe lista experților pe motiv că un magistrat al tribunalului fusese condamnat pentru corupție în urma unei plângeri introduse în septembrie 2000 de către reclamant, care acționa în calitate de expert pe lângă această instanță.

La 30 august 2005, biroul îl informa pe reclamant că nu era înscris pe lista experților judiciari ai biroului. El a precizat că, la nivel local, pentru a evita ca experții desemnați să refuze efectuarea expertizelor solicitate, se convenise cu filiala județeană a experților contabili („filiala“) să nu se afle pe lista biroului decât experții care își exprimaseră în scris disponibilitatea de a efectua expertize judiciare. Dar, potrivit președintelui tribunalului și expertului însărcinat cu coordonarea biroului, care au semnat împreună scrisoarea, reclamantul ar fi omis să-și exprime opțiunea în scris.

La 14 octombrie 2005, în răspunsul la un memoriu adresat de reclamant, filiala a confirmat că acesta își exprimase în scris disponibilitatea de a efectua expertize contabile judiciare în domeniul agriculturii și al serviciilor și că, prin urmare, filiala trimisese biroului numele reclamantului pentru a fi înscris pe lista experților.

La 22 decembrie 2005, reclamantul a sesizat Curtea de Apel Oradea cu o acțiune în contencios administrativ împotriva Ministerului Justiției și a Biroului local pentru expertize al Tribunalului Bihor. Susținând că între luna septembrie 2000 și sfârșitul anului 2005 fusese înlăturat arbitrar de pe lista experților contabili ai biroului, el a cerut să fie din nou înscris și a cerut daune-interese pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit din cauza nedesemnării sale în cauze în această perioadă. Prejudiciul material se ridica, conform afirmației reclamantului, la aproximativ 35 000 euro. El a arătat că din cauza atitudinii discriminatorii a biroului, veniturile sale ar fi scăzut drastic și că ar fi fost constrâns să trăiască dintr-o pensie lunară de aproximativ 100 euro.

Președintele tribunalului, acționând în numele biroului, a cerut respingerea cererii. A susținut că absența reclamantului de pe lista experților biroului a fost rezultatul atitudinii pasive a acestuia, care ar fi omis a se conforma cererilor filialei și a-și regulariza statutul în cadrul biroului.

Reclamantul a solicitat strămutarea cauzei pe motive de suspiciune legitimă în ceea ce privește magistrații curții de apel. Arătând că una dintre părți era tribunalul, el a considerat că această cauză nu putea fi judecată de curtea de apel. A adăugat, de asemenea, că magistrații tribunalului erau ostili față de el după condamnarea colegului lor în urma plângerii sale penale. Cererea de strămutare a fost respinsă la 10 mai 2006 de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a considerat că „suspiciunea nu era întemeiată“.

La 7 iunie 2006, curtea de apel a trimis dosarul pentru examinare pe fond către Tribunalul Bihor.

O nouă cerere de strămutare formulată de reclamant, care denunța dublul rol al tribunalului, în același timp judecător și parte, a fost respinsă la 26 ianuarie 2007 de către Înalta Curte care a considerat din nou că nu existau motive de suspiciune.

Prin hotărârea din 8 mai 2007, Tribunalul Timiș, deliberând în complet format din judecător unic, a respins acțiunea. Acesta a fost de acord cu argumentele președintelui tribunalului și a concluzionat că neînscrierea pe lista experților a fost rezultatul vinei exclusive a reclamantului.

Reclamantul a declarat recurs. Și-a reiterat criticile cu privire la comportamentul arbitrar al biroului. A arătat că obligația de a-și confirma în scris disponibilitatea de a efectua expertize judiciare nu era prevăzută de lege și că în orice caz, se conformase acestei obligații, așa cum reieșea din răspunsul filialei.

A treia cerere de strămutare a fost respinsă la 29 noiembrie 2007. La 7 februarie 2008, Curtea de Apel Oradea a respins definitiv recursul. II.

În temeiul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, președintele unei instanțe este responsabil cu administrarea, organizarea și controlul instanței. Dispozițiile relevante din lege prevăd următoarele: Art. 36 „(1) Tribunalele sunt instanțe cu personalitate juridică [...] ” Art. 43 „(1) Fiecare instanță judecătorească este condusă de un președinte care exercită atribuțiile manageriale în scopul organizării eficiente a activității acesteia. (2) Președinții curților de apel și ai tribunalelor exercită, de asemenea, atribuții de coordonare și control ale administrării instanței unde funcționează, precum și ale instanțelor din circumscripție. ” ÎN DREPT

Guvernul contestă acest argument. A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii pe motivul lipsei unui prejudiciu important pentru reclamant. Apreciază că nimic din dosar nu permite afirmația că rezolvarea litigiului a avut consecințe asupra situației financiare a reclamantului sau asupra vieții sale personale.

Acesta arată că reclamantul ar fi putut în continuare să fie desemnat ca expert judiciar dacă și-ar fi exprimat disponibilitatea pentru a efectua astfel de expertize.

Guvernul a adăugat că cele două clauze de salvgardare formulate în art. 35 § 3 b) din Convenție nu sunt aplicabile, Curtea pronunțându-se deja cu privire la întrebarea despre independența și imparțialitatea instanțelor naționale. În sfârșit, pretinde că această cauză a reclamantului ar fi trebuit examinată în mod corespunzător de către curtea de apel și de către Înalta Curte.

Reclamantul contestă aceste argumente. El susține că biroul l-ar fi înlăturat arbitrar de pe lista experților, cauzându-i astfel un prejudiciu important prin imposibilitatea de a fi desemnat ca expert juridic pentru o lungă perioadă.

Conform art. 35 § 3 lit. b) din Convenție: „3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: [...] b) reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii și cu condiția de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanță națională. ”

Curtea reține că, în cadrul criteriului admisibilității, problema principală este aceea dacă reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, ceea ce obligă Curtea să evalueze impactul cauzei, din punct de vedere financiar, pentru reclamant [ Bock împotriva Germaniei (dec.), nr. 22051/07, 19 ianuarie 2010; Adrian Mihai Ionescu împotriva României (dec.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010 și Sancho Cruz și alte 14 cauze „Reforma agrară” împotriva Portugaliei , nr. 8851/07, 8854/07, 8856/07, 8865/07, 10142/07, 10144/07, 24622/07, 32733/07, 32744/07, 41645/07, 19150/08, 22885/08, 22887/08, 26612/08 și 202/09, pct. 30, 18 ianuarie 2011].

În plus, având în vedere criteriile deduse din jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, pentru a verifica dacă încălcarea unui drept atinge pragul minim de gravitate, este necesară luarea în considerare a următoarelor elemente în special: natura dreptului prezumtiv încălcat, gravitatea incidenței prezumtivei încălcări în exercitarea unui drept și/sau consecințele eventuale ale încălcării asupra situației personale a reclamantului [ Gagliano Giorgi împotriva Italiei , nr. 23563/07, pct. 55-56, CEDO (extrase)].

Curtea constată, în speță, că între luna septembrie 2000 și data introducerii acțiunii sale în fața instanțelor naționale, la 22 decembrie 2005, reclamantul nu a fost desemnat ca expert judiciar în nicio cauză. Curtea consideră, fără a specula asupra veniturilor pe care activitatea de expert judiciar ar fi putut să le aducă reclamantului, că nedesemnarea sa timp de mai mult de cinci a avut un impact semnificativ asupra activității sale profesionale și, prin urmare, asupra situației sale financiare.

Curtea apreciază de asemenea că o examinare cu privire la fondul cererii este justificată, deoarece esența capătului de cerere formulat de reclamant o constituie prezumtiva lipsă de independență și de imparțialitate a instanțelor care au judecat cauza sa.

Prin urmare, excepția invocată de Guvern trebuie respinsă.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Reclamantul recunoaște că nu s-a stabilit faptul că judecătorul de la tribunal care a pronunțat hotărârea din 8 mai 2006 ar fi dat dovadă de părtinire împotriva sa. El susține că, indiferent de conduita personală a acestui judecător, faptul că tribunalul a judecat o cauză, fiind totodată parte în aceasta, a creat o situație care a făcut ca temerile sale să fie în mod obiectiv justificate și legitime.

Potrivit reclamantului, există o puternică legătură de subordonare între tribunal și biroul pentru expertize. El expune faptul că interesele biroului au fost apărate în fața instanțelor naționale, inclusiv în fața tribunalului, de către însuși președintele acestui tribunal.

În sfârșit, reclamantul pretinde că nu a dispus de niciun mijloc eficient pentru a obține strămutarea cauzei, Înalta Curte respingându-i nemotivat cererile repetate.

Potrivit Guvernului, nu există nicio legătură de subordonare între tribunal și biroul pentru expertize. În această privință, Guvernul subliniază că nu există nicio prevedere legală în sensul unei astfel de legături, care nu poate fi dedusă din simpla funcționare a acestui birou în cadrul tribunalului, în temeiul art. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 2/2000, și din organizarea contabilității biroului de către serviciul specializat al tribunalului.

De altfel, Guvernul subliniază că hotărârea tribunalului a făcut obiectul unui recurs în fața Curții de Apel Oradea.

Guvernul a concluzionat că temerile reclamantului cu privire la imparțialitatea tribunalului nu sunt justificate obiectiv. 2. Motivarea Curții

Curtea reamintește că principiile generale în materie de imparțialitate a instanțelor naționale sunt expuse în hotărârea Morice împotriva Franței (MC), nr. 29369/10, pct. 73-78, 23 aprilie 2015.

În cauza de față, reclamantul recunoaște că nu s-a stabilit faptul că judecătorul de la tribunal care a pronunțat hotărârea din 8 mai 2006 ar fi dat dovadă de părtinire împotriva sa. În consecință, Curtea apreciază că această cauză trebuie examinată din unghiul criteriului imparțialității obiective, și mai cu seamă trebuie stabilit dacă îndoielile reclamantului cu privire la imparțialitatea judecătorilor de la tribunal pot fi considerate justificate în mod obiectiv în circumstanțele cauzei.

Guvernul susține că situația denunțată de reclamant ar fi insuficientă pentru a caracteriza lipsa imparțialității obiective a tribunalului, având în vedere că în temeiul ordonanței care reglementează activitatea experților, nu ar exista subordonare între biroul pentru expertize și tribunalul în cauză.

Curtea constată că în virtutea Ordonanței de Guvern nr. 2/2000, biroul pentru expertize nu are calitatea de personalitate juridică. Acesta face parte din tribunal iar interesele sale sunt apărate în justiție de către această instanță și reprezentanții săi. Prin urmare, Curtea concluzionează că există o legătură ierarhică între biroul pentru expertize și tribunal, legătură care nu se reduce la simpla organizare a contabilității biroului.

Cu toate acestea, în ciuda existenței acestei legături, Curtea constată că nu există nicio dispoziție legală națională privind raporturile dintre magistrații tribunalului și personalul biroului pentru expertize.

Având în vedere absența cadrului legal, Curtea apreciază că dreptul intern nu oferă suficiente garanții cu privire la imparțialitatea magistraților tribunalului în exercitarea funcției lor atunci când sunt chemați să se pronunțe în litigii implicând biroul pentru expertize care funcționează în jurisdicția lor.

Curtea consideră că nu se poate face abstracție de contextul cauzei, care era de natură să întărească îndoielile reclamantului.

În această privință, Curtea ia act că o plângere a reclamantului împotriva unuia dintre judecătorii tribunalului dusese la condamnarea magistratului pentru corupție.

Curtea subliniază de asemenea că scrisoarea care îl informa pe reclamant cu privire la motivele lipsei sale de pe lista experților judiciari ai biroului fusese semnată, în numele biroului, de către președintele tribunalului. Acesta din urmă a reprezentat ulterior biroul în fața instanțelor pentru a susține caracterul nefondat al acțiunii reclamantului și a cere respingerea acesteia.

În cele din urmă, Curtea constată că întinderea controlului exercitat de curtea de apel era insuficientă pentru a compensa deficiențele procedurii urmate în instanța de judecată. Într-adevăr, această instanță nu a trebuit să se pronunțe asupra lipsei de imparțialitate a tribunalului, din moment ce toate cererile de strămutare a cauzei formulate de către reclamant au fost respinse cu o motivare foarte succintă a Înaltei Curți (a se vedea, de exemplu, Sramek împotriva Austriei , 22 octombrie 1984, pct. 41 și 42, serie A nr. 84 și Hirschhorn împotriva României , nr. 29294/02, pct. 78-81, 26 iulie 2007).

Din perspectiva celor menționate anterior, Curtea apreciază că, în speță, reclamantul se putea, în mod legitim, teme de o lipsă de imparțialitate a tribunalului în litigiul cu biroul pentru expertize. Astfel, temerile reclamantului puteau fi considerate ca justificate obiectiv.

În consecință, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție. II.

Ținând seama de concluzia la care a ajuns din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție, Curtea nu apreciază necesar să examineze admisibilitatea și temeinicia acestui capăt de cerere. III.

Reclamantul cere 1 071 832 RON, și anume aproximativ 255 000 EUR, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material care corespunde remunerației pe care ar fi putut să o primească dacă ar fi fost desemnat ca expert judiciar între 2000 și 2005. În plus, cere 200 000 RON, și anume aproximativ 47 600 EUR, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

Guvernul consideră că nicio sumă nu poate fi acordată reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, ținând seama de faptul că cererea sa ar avea un caracter speculativ. În ceea ce privește cererea de despăgubire pentru prejudiciul moral, consideră că orice constatare a unei încălcări a art. 6 § 1 din Convenție ar constitui în sine o reparație echitabilă suficientă.

Curtea reamintește că a constatat în speță încălcarea art. 6 § 1 din Convenție ca urmare a nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil. Curtea observă că, atunci când constată încălcarea drepturilor unui reclamant sub acest aspect, art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă român permite revizuirea unui proces în plan intern. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că reparația cea mai potrivită pentru reclamant ar fi, în cazul în care el ar formula o astfel de cerere, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util și cu respectarea cerințelor de la art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Sfrijan împotriva României , nr. 20366/04, pct. 48, 22 noiembrie 2007, și S.C. IMH Suceava S.R.L. , citată anterior, pct. 56). Prin urmare, nu este necesar să acorde reclamantului o sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat, ținând seama de încălcarea constatată mai sus. Pronunțându-se astfel în echitate, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 3 600 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate, fără a preciza totuși dacă este vorba despre procedura națională sau despre procedura în fața Curții și fără a trimite documente justificative.

Guvernul consideră că această cerere a reclamantului trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor ( Morice , citată anterior, pct. 186). În speță, ținând seama de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție; 2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție; 3. hotărăște că nu este necesară examinarea admisibilității și temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 14 și art. 17 din Convenție; 4. Hotărăște a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 3 600 EUR (trei mii șase sute de euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plății; d) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 26 aprilie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții. Françoise Elens-Passos András Sajó Grefier Președinte La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate: – opinia concordantă a judecătorului Zupančič; – opinia concordantă a judecătorului Kūris. A.S. F.E.P.