Șerban împotriva României

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 29453/07) împotriva României, introdusă de un cetățean al acestui stat, dl. Gilă-Sandu Șerban (« reclamantul »), care a sesizat Curtea la 10 iulie 2007 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, a fost reprezentat de d-na G. N. Runcanu, avocat la București. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agenții săi, d-na H. R. Radu, din ministerul Afacerilor Străine.

La data de 10 martie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FOND I.

În anul 2000, parchetul de pe lângă tribunalul județean Mehedinți (« parchetul ») s-a sesizat cu o cauză de trafic de droguri. Printr-un rechizitoriu din 19 octombrie 2000, parchetul a trimis în judecată pe R.G.G. și R.A. (« soții R. »), pe Ș.G., care era soția reclamantului, pe D.F. și a dispus continuarea investigației penale privind reclamantul, care între timp plecase în străinătate.

Printr-o sentință din 20 iunie 2001, tribunalul județean Mehedinți a condamnat soții R., pe Ș.G. și pe D.F. la diverse pedepse de închisoare, care au fost apoi majorate, în cale de atac, de curtea de apel Craiova și de Înalta Curte de Casație și Justiție. În cadrul acestei proceduri, soții R., Ș.G. și D.F. au făcut declarații care incriminau reclamantul.

La data de 30 aprilie 2003, reclamantul a fost identificat de către autoritățile spaniole, cărora le-a declarat o identitate falsă, și a fost returnat în România.

La data de 1 mai 2003, reclamantul a fost plasat în arest preventiv prin ordonanță a parchetului, iar la 2 mai 2003, în detenție preventivă pentru o durată de cinci zile.

La data de 6 mai 2003, în cadrul procedurilor penale împotriva reclamantului, parchetul l-a audiat ca martori pe soții R., Ș.G. și D.F., care ispășeau pedepsele de închisoare la penitenciarul Drobeta Turnu-Severin. Cu excepția lui R.A., aceștia au revenit asupra declarațiilor pe care le-au făcut în cadrul procedurilor penale care au dus la condamnarea lor pentru trafic de droguri și au declarat că nu aveau cunoștință cu privire la implicarea reclamantului în astfel de trafic. Parchetul a procedat de asemenea la audierea martorilor F.L.S., B.D.A., H.P.N., Ș.B. și C.I.M. Unele din declarațiile acestora incriminau reclamantul.

Printr-un rechizitoriu din 17 martie 2004, parchetul a trimis reclamantul în judecată pentru trafic de droguri. Conform parchetului, acesta ar fi distribuit cannabis mai multor persoane care se ocupau de vânzarea acesteia. Parchetul s-a bazat în special pe declarațiile făcute de soții R. în cadrul procedurilor penale care îi vizau, pe declarația făcută de R.A. în cadrul procedurilor penale împotriva reclamantului, precum și pe declarațiile lui B.D.A. și F.L.S. Parchetul a citat de asemenea rapoartele expertizelor științifice efectuate în 2000 asupra substanțelor găsite la domiciliile soților R. și ai Ș.G., care au relevat prezența cannabisului. În fața parchetului, reclamantul a negat faptele care i se imputau.

La o dată ulterioară neprecizată, reclamantul a părăsit teritoriul român.

Cauza a fost înregistrată de tribunalul județean Mehedinți (« tribunalul județean »), care a audiat, în prezența avocatului ales de reclamant, toți martorii indicați în rechizitoriu. Reclamantul nu era prezent deoarece între timp fusese plasat în detenție preventivă în Spania pentru diverse infracțiuni. Printr-o sentință din 21 octombrie 2004, tribunalul l-a condamnat la o pedeapsă de șase ani de închisoare pentru trafic de droguri și fals declarații de identitate.

Această sentință a fost anulată, în apel de către reclamant, de o hotărâre a curții de apel Craiova (« curtea de apel ») din 20 aprilie 2005, care a trimis cauza din nou în fața tribunalului județean pentru ca reclamantul să fie regulat citat la judecată.

Cauza a fost înregistrată din nou de tribunalul județean, care a audiat reclamantul, care se întorsese în România la o dată neprecizată. Acesta a negat faptele care i se imputau. Tribunalul a audiat de asemenea ca martori pe C.I.M., Ș.G., D.F., H.P.N. și Ș.B. Aceștia din urmă și-au modificat declarațiile făcute în faza investigației penale, susținând, între altele, că polițiștii i-au forțat să semneze fără a citi și că acestea nu corespundeau realității faptelor. Ei au declarat că nu aveau cunoștință cu privire la implicarea reclamantului în trafic de droguri. Soții R., B.D.A. și F.L.S. nu s-au prezentat în fața tribunalului, în ciuda mandatelor de comparație emise de acesta.

La ședința din 27 aprilie 2006, tribunalul județean a luat act de informațiile comunicate de poliție conform cărora martorii B.D.A. și F.L.S. nu au putut fi localizați. Tribunalul a întrebat părțile dacă doresc ca declarațiile anterioare ale acestor martori să fie citite în ședința publică, conform articolului 327 § 3 al Codului de procedură penală (« CCP »). Avocatul reclamantului a declarat, în prezența acestuia din urmă, că are cunoștință de aceste declarații și că nu dorește ca acestea să fie citite.

Printr-o sentință din 4 mai 2006, tribunalul județean a condamnat reclamantul la o pedeapsă de patru ani și șase luni de închisoare pentru trafic de droguri și fals declarații de identitate. Tribunalul s-a bazat pe declarațiile făcute de R.G.G. în cadrul procedurilor penale care o vizau, precum și în faza investigației penale împotriva reclamantului. S-a bazat de asemenea pe declarațiile pe care R.A., F.L.S., B.D.A., C.I.M. și D.F. le-au făcut în faza investigației penale împotriva reclamantului, precum și pe declarația pe care R.A. a făcut-o în primul ciclu procedural. Tribunalul a considerat că, deși unii martori și-au modificat declarațiile, noile declarații nu erau convingătoare. Privitor la neprezentarea mai multor martori, părțile relevante ale sentinței se citesc după cum urmează: « Deși martorii R.G.G., R.A., B.D.A. și F.L.S. au fost auziți în faza investigației penale și cu ocazia primului ciclu procedural în fața tribunalului, nu au putut fi auziți din nou cu ocazia noii proceduri deoarece soții R. au plecat în străinătate, cei doi alți martori au plecat din orașul lor și noua adresă nu este cunoscută, așa cum rezultă din procesele-verbale de căutare din dosar. (...) »

Reclamantul a declarat apel. Printr-o hotărâre din 21 septembrie 2006, curtea de apel a admis parțial apelul și a achitat reclamantul de acuzația de fals declarații de identitate. Curtea de apel a confirmat totuși condamnarea sa pentru trafic de droguri și a menținut pedeapsa de închisoare pronunțată de tribunalul județean. Hotărârea curții de apel conține, între altele, următoarele pasaje: « Faptul că martorii în cauză și-au modificat declarațiile făcute în faza investigației penale, susținând în fața tribunalului că nu știau de conținutul acestor declarații când le-au semnat și că în realitate inculpatul Șerban Gilă Sandu nu era implicat în achiziționarea și distribuirea cannabisului nu poate fi reținut în favoarea reclamantului, în măsura în care niciun din acești martori nu indică persoana de la care s-a procurat drogul, atunci când este cert că au fost prinși în timp ce îl vindeau sau îl dețineau pentru consum propriu, și că, anterior, martorii R.G.G., D.F. și Ș.G. fuseseră condamnați pentru aceeași infracțiune și declaraseră că drogul provine de la inculpatul Șerban Gilă Sandu. »

Această hotărâre a fost confirmată de o hotărâre definitivă din 21 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (« Înalta Curte »). Părțile relevante ale hotărârii sunt redactate după cum urmează: « Privitor la critica conform căreia condamnarea a fost pronunțată pe nedrept pe baza unor probe care nu erau concludente, Înalta Curte observă că argumentele inculpatului conform cărora nu a participat la achiziționarea sau la punerea în vânzare a drogului (...) nu sunt întemeiate, vinovăția sa fiind dovedită prin declarațiile coparticipanților Ș.G., R.G.[G.], D.F. și R.A. care au fost anterior condamnați pentru aceste fapte, [declarații] care sunt corroborate de declarațiile martorilor auziți în cauză, care au fost toate făcute în faza investigației, și din care rezultă, fără îndoială, că inculpatul s-a procurat droguri pe care le-a vândut prin intermediul soților R. și al propriei soții (...) Argumentele inculpatului au fost examinate de către instanța de apel care le-a respins în mod motivat, la fel cum a procedat și instanța de prim grad care a analizat în detaliu declarațiile martorilor, și în special modificările declarațiilor făcute în faza investigației, [reținând că] unii din participanți fuseseră deja condamnați și deja ispășiseră pedepsele, iar alții beneficiaseră de hotărâri de neînceput de urmărire penală, ceea ce le lipsia orice interes în a adopta o conduită procesual sinceră. »

Reclamantul a ispășit o parte din pedeapsa sa și a fost eliberat în condițional la 7 aprilie 2010. II.

Privitor în special la prezența apărătorului suspecților (învinuit) sau a inculpaților la actele investigației penale, art. 172 § 1 al CCP o autoriza, precum și posibilitatea de a formula solicitări sau de a depune precizări scrise. Absența apărătorului nu împiedica realizarea actului, dacă era dovedit că apărătorul fusese informat cu privire la data și ora acestuia. O modificare operată de legea nr. 235/2006 destinată să circumscrie prezența apărătorului doar la actele care « implică[u] audierea sau prezența suspecților sau a inculpaților » a fost declarată neconstitucțională de Curtea Constituțională. În decizia sa din 20 noiembrie 2007, aceasta a considerat că o asemenea modificare echivala cu o limitare nejustificată a drepturilor apărării.

Reclamantul se plânge că procedura penală dusă împotriva sa nu a fost echitabilă. În particular, alege nerespectarea dreptului său de a cere ca martori diferiți, ale căror declarații au servit pentru justificarea condamnării sale, să fie încrucișați în ședință publică, drept așa cum este prevăzut de art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției, care este redactat după cum urmează: « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei învinuiri în materie penală aduse împotriva sa. (...) 3. Orice persoană acuzată are în special dreptul la: (...) d) a încrucișa martori sau a cere încrucișarea martorilor acuzării și obținerea convocării și a încrucișării martorilor pentru apărare în aceleași condiții ca martori ai acuzării (...) » A. Privitor la admisibilitate

Curtea constată că acest motiv de plângere nu este vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției, și că nu se confruntă de altfel cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil. B. Pe fond 1. Tezele părților

Reclamantul consideră că procedura penală dusă împotriva sa a fost inechitabilă în măsura în care nici avocatul său, nici el însuși nu au putut, la niciun moment al procedurilor, cere încrucișarea martorilor acuzării. În faza investigației penale, nu au fost informați cu privire la data la care acești martori au fost auziți. Aceștia nu s-au prezentat în fața instanțelor pentru a face declarații; reclamantul se referă în special la soții R. Se critică de asemenea folosirea elementelor de probă, printre care declarația lui R.G.G., care au fost examinate în proceduri penale în care nu era parte. În sfârșit, indică faptul că a cerut constant instanțelor să convoace și să audă martori ai acuzării.

Guvernul consideră că procedura penală a fost echitabilă în ansamblu și a respectat principiile contradictoriu și egalității armelor. Privitor la faza investigației, consideră că, din 1 mai 2003, data la care reclamantul a luat cunoștință de învinuirile împotriva sa, acesta putea participa la orice act al investigației penale; totuși, plecând din țară, a ales să nu se prevaleze de această posibilitate și avocatul său nici nu a formulat solicitări în acest sens.

Privitor la procedura în fața instanțelor, Guvernul susține că reclamantul a avut ocazia adecvată să ia cunoștință de toate elementele de probă depuse în dosar de către cealaltă parte și să le comenteze. Guvernul se referă în particular la declarațiile incriminatoare pe care soții R. și D.F. le-au făcut în cadrul procedurilor penale care îi vizau și pe care le-au confirmat în faza investigației penale în cauza de față. Observă de asemenea că, în primul ciclu procedural, avocatul ales de reclamant era prezent la audierea de către tribunal a martorilor principali. Mai mult, orice lacună constatată în acest prim ciclu procedural a fost remediată atunci când curtea de apel a admis apelul reclamantului prin hotărârea sa din 20 aprilie 2005.

Privitor la al doilea ciclu procedural, Guvernul consideră că din motive obiective, instanțele nu au audiat ca martori pe soții R., B.D.A. și F.L.S., noile domicilii ale acestora nu fiind identificate. De altfel, nici reclamantul, nici avocatul său nu au insistat ca aceștia să fie auziți în procedura în prima instanță sau în apel; aceasta echivalează, în opinia Guvernului, cu o renunțare la dreptul de a face să fie auziți acești martori. În sfârșit, Guvernul observă că condamnarea reclamantului nu se baza numai sau în mod determinant pe depozițiile acestor martori, în măsura în care alte elemente de probă (raportul de expertiză științifică, declarațiile reclamantului) au fost luate în considerare. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale relevante

Curtea se referă la principiile relevante privitor la criteriile de apreciere a plângerilor formulate pe baza articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției cu privire la absența martorilor la ședință, așa cum sunt expuse în hotărârile Al-Khawaja și Tahery c. Regatul Unit [Marea Cameră] (nr. 26766/05 și 22228/06, §§ 118-147, CEDO 2011) și Schatschaschwili c. Germania [Marea Cameră] (nr. 9154/10, §§ 100-131, CEDO 2015).

În hotărârea sa Schatschaschwili (precitată, § 107), Curtea a amintit că, conform principiilor deduse din hotărârea Al-Khawaja și Tahery precitată, examinarea compatibilității cu art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției a unei proceduri în care declarațiile unui martor care nu s-a prezentat și nu a fost încrucișat în procesul penal sunt folosite ca probe comportă trei etape (ibidem, § 152). Curtea trebuie să stabilească: i. dacă a existat un motiv serios justificând neprezentarea martorului și, în consecință, admiterea ca probă a depoziției acestuia (ibidem, §§ 119-125); ii. dacă depozitia martorului absent a constituit unicul sau determinantul temei al condamnării (ibidem, §§ 119 și 126-147); și iii. dacă au existat elemente compensatoare, în special garanții procedurale solide, suficiente pentru a contracara dificultățile cauzate apărării în consecință admiterii unei asemenea probe și pentru a asigura echitatea procedurilor în ansamblu (ibidem, § 147).

Este necesar să se insiste asupra faptului că lipsa unui motiv serios justificând absența unui martor al acuzării constituie un element de greutate atunci când se apreciază echitatea globală a unui proces; un asemenea element este susceptibil să echilibreze balanța în favoarea unui constat de încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) (ibidem, § 113). b) Aplicarea acestor principii în cauza de față

În cauza de față, Curtea trebuie deci să verifice dacă cele trei etape ale criteriului Al-Khawaja și Tahery – în ordinea definită în acea hotărâre – care sunt interdependente și, luate în ansamblu, servesc la stabilirea dacă procedura penală în cauza de față a fost în general echitabilă (Schatschaschwili, precitată, § 118).

Privitor la prima etapă, Curtea observă că, în al doilea ciclu procedural care a dus la condamnarea reclamantului pentru trafic de droguri, instanțele interne nu au audiat patru din martorii indicați în rechizitoriul parchetului, mai precis, soții R., B.D.A. și F.L.S. Observă de asemenea că tribunalul județean i-a convocat regulat la judecată și a emis mandate de comparație pentru a asigura prezența lor (§14 mai sus). Totuși, aceștia nu s-au prezentat, tribunalul județean observând, în sentința sa din 4 mai 2006, că soții R. au plecat în străinătate și că noua adresă a celorlalți doi martori nu era cunoscută (§16 mai sus).

Curtea admite că, emitând mandate de comparație, instanțele interne au confirmat absența acestor martori la adresa lor obișnuită, dar observă că nu rezultă din dosar că măsuri concrete au fost luate pentru a-și localiza noile adrese, căutând în mod activ sau recurgând, după caz, la mecanismele de cooperare internațională în materie penală. Guvernul nu a susținut, de altfel, în observațiile sale, că asemenea măsuri ar fi fost luate.

Prin urmare, Curtea consideră că instanța de fond nu a invocat un motiv serios justificând neprezentarea celor patru martori și admiterea ca probe a depozițiilor lor.

Privitor la punctul dacă depozitia martorilor absenți a constituit unicul sau determinantul temei al condamnării reclamantului, Curtea observă că, în hotărârea sa din 21 februarie 2007, Înalta Curte a justificat condamnarea prin declarațiile soților R. și ai lui Ș.G. și D.F. care au fost anterior condamnați pentru aceste fapte și a reținut că acestea sunt corroborate de declarațiile martorilor auziți în faza investigației penale (§18 mai sus). Curtea deduce din aceasta că, în opinia Înaltei Curți, declarațiile soților R. au avut o greutate determinantă pentru justificarea condamnării reclamantului și nu vede motiv să pună în îndoială acest constat. Observă de asemenea că Înalta Curte a menționat declarațiile făcute de toți martorii auziți în faza investigației penale, în ceea ce privește faptul că acestea confirmau declarațiile martorilor principali. Curtea deduce din aceasta că declarațiile celorlalți martori, printre care B.D.A. și F.L.S., au avut o anumită greutate în condamnarea reclamantului, în special în lumina faptului că, ținând seama de natura faptelor imputate reclamantului, acuzația se baza în principal pe mărturii.

În aceste condiții, Curtea consideră că depozițiile martorilor absenți au fost « determinante », adică susceptibile să emită o decizie în cauză.

În sfârșit, privitor la verificarea existenței unor elemente compensatoare, în special garanții procedurale solide, suficiente pentru a contracara dificultățile cauzate apărării, Curtea observă că Guvernul atribuie o oarecare greutate faptului că depozițiile soților R. au fost de asemenea făcute în cadrul procedurilor penale care îi vizau (§26 mai sus). Curtea nu poate totuși accepta acest argument, în măsura în care reclamantul nu era parte în această procedură și că nu a putut avea cunoștință de declarațiile făcute în acel cadru (a se vedea, mutatis mutandis, Lucà c. Italia, nr. 33354/96, §§ 41-42, CEDO 2001-II).

Curtea ia de asemenea nota de argumentul Guvernului conform căruia, în faza urmăririi penale, reclamantul putea participa la orice act al investigației penale împotriva sa (§25 mai sus). Totuși, observă că Guvernul nu a susținut că reclamantul sau avocatul său au fost dovedit informați cu privire la date și orele la care au avut loc diferitele acte procedurale, așa cum cerea de altfel art. 172 § 1 al CCP (§21 mai sus). Curtea nu poate de asemenea să primească argumentele Guvernului conform cărora, plecând din teritoriul național, reclamantul a renunțat la dreptul de a face să fie auziți martorii în cauză. Reaminteste că renunțarea la drepturile garantate de art. 6 §§ 1 și 3 al Convenției trebuie să fie stabilită în mod clar și trebuie să se înconjoare de un minimum de garanții corespunzând gravității sale (Poitrimol c. Franța, 23 noiembrie 1993, § 31, seria A nr. 277-A și Aliykov c. Bulgaria, nr. 333/04, § 51, 3 decembrie 2009).

Curtea observă apoi că, în primul ciclu procedural, toți martorii au fost auziți în prezența avocatului ales de reclamant (§12 mai sus). Totuși, observă că această procedură a fost anulată prin hotărârea din 20 aprilie 2005 a curții de apel, care a trimis cauza din nou în fața tribunalului județean pentru ca reclamantul să fie regulat citat la judecată (§13 mai sus). Consideră că acest trimitere nu era fără consecințe pentru depozițiile făcute în acest prim ciclu procedural. Observă deci că, în al doilea ciclu procedural, doar tribunalul județean s-a referit la o reluare a declarației pe care R.A. a făcut-o în primul ciclu procedural (§16 mai sus). Pentru restul, tribunalul județean, la fel cum a procedat curtea de apel și Înalta Curte, s-a referit în principal la declarațiile făcute în faza investigației și cărora le-a atribuit o anumită greutate (paragrafele 16-18 mai sus). La acest aspect, Curtea observă că condamnarea reclamantului s-a bazat în principal pe mărturii și că nu exista în dosar alte elemente de probă solide susceptibile să corrobore aceste depozițiile. Este deci de opinia că audierea martorilor în primul ciclu procedural, în prezența avocatului ales de reclamant, nu i-a dat ocazia de a remedia dificultățile cu care s-a confruntat apărarea sa.

Prin urmare, consideră că instanțele naționale nu au luat măsuri compensatoare pentru a permite o apreciere echitabilă și adecvată a fiabilității mărturii în cauză (Gökbulut c. Turcia, nr. 7459/04, § 70, 29 martie 2016).

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a conchide că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției. II.

Or, Curtea observă că acest motiv de plângere a fost ridicat mai mult de șase luni după expirarea măsurii criticate de reclamant (Mujea c. România (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002).

Se urmează că acest motiv este tardiv și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. III.

Reclamantul cere, în urma prejudiciului material pe care l-a suferit, suma de 29.179,59 lei români, reprezentând veniturile pe care le-ar fi putut obține dacă nu ar fi fost supus procedurilor penale în cauză. Cere de asemenea suma de 497.000 euro (EUR), în urma prejudiciului moral.

Guvernul se opune alocării acestor sume reclamantului.

Curtea nu vede o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Pe de altă parte, statuând în echitate, consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma de 2.400 EUR în urma prejudiciului moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită de asemenea rambursarea cheltuielilor și costurilor pe care le-a suportat, fără a cuantifica cererea. Cu toate acestea, trimite copii a două facturi atestând plata de către avocatul său în fața Curții a costurilor de traducere a observațiilor sale în răspuns la observațiile Guvernului, precum și a cheltuielilor poștale ocazionate de trimiterea acestor observații.

Guvernul observă că reclamantul nu a cuantificat, nici nu a defalcat cererea sa.

Curtea observă că sumele cerute de reclamant sunt legate de trimiterea observațiilor sale în răspuns la observațiile Guvernului. Or, reclamantul a beneficiat de asistență juridică pentru a-și prezenta observațiile. Prin urmare, Curtea respinge cererea sa. C. Dobânzi mortoare

Curtea consideră oportun să alinieze rata dobânzilor mortoare cu rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la motivul de plângere bazat pe art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, suma de 2.400 EUR (doi mii patru sute de euro), plus orice sumă datorată în caz de impozitare, pentru prejudiciul moral, convertit în moneda Statului pârât, la cursul aplicabil la data plății; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la data de 5 iulie 2016, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjunct Președinte

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représenté par M e G. N. Runcanu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. H. R. Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 10 mars 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

En 2000, le parquet près le tribunal départemental de Mehedinți (« le parquet ») se saisit d’une affaire de trafic de drogue. Par un réquisitoire du 19 octobre 2000, le parquet renvoya en jugement R.G.G. et R.A. (« les époux R. »), Ș.G., qui était l’épouse du requérant, ainsi que D.F. et décida de poursuivre l’enquête pénale concernant le requérant, qui était entretemps parti à l’étranger.

Par un jugement du 20 juin 2001, le tribunal départemental de Mehedinți condamna les époux R., Ș.G. et D.F. à diverses peines de prison, qui furent ensuite majorées, lors des voies de recours, par la cour d’appel de Craiova et la Haute Cour de cassation et de justice. Dans le cadre de cette procédure, les époux R., Ș.G. et D.F. firent des déclarations qui incriminaient le requérant.

Le 30 avril 2003, le requérant fut identifié par les autorités espagnoles auxquelles il déclara une fausse identité et fut renvoyé en Roumanie.

Le 1 er mai 2003, le requérant fut placé en garde à vue par ordonnance du parquet et, le 2 mai 2003, en détention provisoire pour une durée de cinq jours.

Le 6 mai 2003, dans le cadre de la procédure pénale à l’encontre du requérant, le parquet entendit comme témoins les époux R., Ș.G. et D.F. qui purgeaient leurs peines de prison à la prison de Drobeta Turnu ‑ Severin. À l’exception de R.A., ils revinrent sur les déclarations qu’ils avaient faites dans le cadre de la procédure pénale à l’issue de laquelle ils avaient été condamnés pour trafic de drogue et indiquèrent qu’ils n’avaient pas connaissance de l’implication du requérant dans un tel trafic. Le parquet procéda également à l’audition des témoins F.L.S., B.D.A., H.P.N., Ș.B. et C.I.M. Certaines de leurs déclarations incriminaient le requérant.

Par un réquisitoire du 17 mars 2004, le parquet renvoya le requérant en jugement pour trafic de drogue. Selon le parquet, il aurait distribué du cannabis à plusieurs personnes qui s’occupaient de sa vente. Le parquet se fonda notamment sur les déclarations faites par les époux R. dans le cadre de la procédure les visant, sur la déclaration faite par R.A. dans le cadre de la procédure à l’encontre du requérant ainsi que sur les déclarations de B.D.A. et F.L.S. Le parquet cita également les rapports des expertises scientifiques effectuées en 2000 sur les substances trouvées aux domiciles des époux R. et de Ș.G., qui avaient relevé la présence du cannabis. Devant le parquet, le requérant nia les faits qui lui étaient reprochés. 11. À une date ultérieure non précisée, le requérant quitta le sol roumain. 12 . L’affaire fut enregistrée par le tribunal départemental de Mehedinți (« le tribunal départemental ») qui entendit, en la présence de l’avocat choisi par le requérant, tous les témoins indiqués dans le réquisitoire. Le requérant n’était pas présent parce qu’il avait entretemps été placé en détention provisoire en Espagne pour diverses infractions. Par un jugement du 21 octobre 2004, le tribunal le condamna à une peine de six ans d’emprisonnement pour trafic de drogue et fausse déclaration d’identité. 13 . Ce jugement fut annulé, sur appel du requérant, par un arrêt de la cour d’appel de Craiova (« la cour d’appel ») du 20 avril 2005, qui renvoya l’affaire devant le tribunal départemental pour que le requérant soit régulièrement cité à comparaître. 14 . L’affaire fut enregistrée à nouveau par le tribunal départemental, qui entendit le requérant, qui était, à une date non précisée, rentré en Roumanie. Il nia les faits qui lui étaient reprochés. Le tribunal entendit également C.I.M., Ș.G., D.F., H.P.N. et Ș.B. comme témoins. Ces derniers modifièrent les déclarations faites pendant l’enquête pénale, en faisant valoir, entre autres, que les policiers les avaient forcés à signer sans les lire et qu’elles ne correspondaient pas à la réalité des faits. Ils indiquèrent ne pas avoir connaissance de l’implication du requérant dans le trafic de drogue. Les époux R., B.D.A. et F.L.S. ne se présentèrent pas devant le tribunal, en dépit des mandats de comparution délivrés par celui-ci. 15. À l’audience du 27 avril 2006, le tribunal départemental prit acte des informations communiquées par la police selon lesquelles les témoins B.D.A. et F.L.S. n’avaient pas pu être localisés. Le tribunal demanda aux parties si elles souhaitaient la lecture en audience publique des déclarations antérieures de ces témoins, en application de l’article 327 § 3 du code de procédure pénale (« le CPP »). L’avocat du requérant déclara, en présence de ce dernier, qu’il avait connaissance de ces déclarations et qu’il ne souhaitait pas leur lecture. 16 . Par un jugement du 4 mai 2006, le tribunal départemental condamna le requérant à une peine de quatre ans et six mois de prison pour trafic de drogue et fausse déclaration d’identité. Le tribunal se fonda sur les déclarations faites par R.G.G. dans le cadre de la procédure pénale le visant ainsi que lors de l’enquête pénale visant le requérant. Il se fonda également sur les déclarations que R.A., F.L.S., B.D.A., C.I.M. et D.F. avaient faites lors de l’enquête pénale visant le requérant ainsi que sur la déclaration que R.A. avait faite lors du premier cycle procédural. Le tribunal estima que si certains témoins avaient modifié leurs déclarations, leurs nouvelles déclarations n’étaient pas convaincantes. S’agissant du défaut de comparution de plusieurs témoins, les parties pertinentes du jugement se lisent ainsi : « Même si les témoins R.G.G., R.A., B.D.A. et F.L.S. ont été entendus pendant l’enquête pénale et à l’occasion du premier cycle procédural devant le tribunal, ils n’ont pas pu être entendus de nouveau à l’occasion de la nouvelle procédure parce que les époux R. sont partis à l’étranger, que les deux autres témoins sont partis de leur ville [d’origine] et que leur nouvelle adresse n’est pas connue, comme il résulte des procès ‑ verbaux de recherche versés au dossier. (...) 17 . Le requérant interjeta appel. Par un arrêt du 21 septembre 2006, la cour d’appel fit partiellement droit à l’appel et acquitta le requérant du chef de fausse déclaration d’identité. La cour d’appel confirma en revanche sa condamnation pour trafic de drogue et maintint la peine de prison prononcée par le tribunal départemental. L’arrêt de la cour d’appel comporte, entre autres, les parties suivantes : « Le fait que les témoins en cause ont modifié les déclarations faites pendant l’enquête pénale, en soutenant devant le tribunal qu’il n’avaient pas eu connaissance du contenu de ces déclarations quand ils les ont signées et qu’en réalité l’inculpé Șerban Gilă Sandu n’était pas impliqué dans l’acquisition et la distribution du cannabis ne peut pas être retenu en faveur du requérant, dans la mesure où aucun de ces témoins n’indique la personne auprès de laquelle il s’était procuré la drogue, alors qu’il est certain qu’ils ont été surpris en train de la vendre ou en la détenant pour leur propre consommation, et que, antérieurement, les témoins R.G.G., D.F. et Ș.G. avaient été condamnés pour la même infraction et avaient déclaré que la drogue provenait de l’inculpé Șerban Gilă Sandu. » 18 . Cet arrêt fut confirmé par un arrêt définitif du 21 février 2007 de la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour »). Les parties pertinentes de l’arrêt sont ainsi rédigées : « S’agissant de la critique selon laquelle la condamnation a été prononcée à tort sur la base d’éléments de preuve qui n’étaient pas concluants, la Haute Cour note que les arguments de l’inculpé selon lesquels il n’a pas participé à l’acquisition ou à la mise en vente de la drogue (...) ne sont pas fondés, sa culpabilité étant prouvée par les déclarations des coparticipants ( coparticipanților ) Ș.G., R.G.[G.], D.F. et R.A. qui ont été antérieurement condamnés pour ces faits, [déclarations] qui sont corroborées par les déclarations des témoins entendus en la cause, qui ont toutes été faites pendant l’enquête, et dont il ressort, sans le moindre doute, que l’inculpé s’est procuré de la drogue à risque qu’il avait vendue par l’intermédiaire des époux R. et de sa propre épouse (...) Les arguments de l’inculpé ont été examinés par la juridiction d’appel qui les a écartés de manière motivée, de même que la juridiction de premier ressort qui a analysé en détail les déclarations des témoins, et particulièrement les modifications des déclarations faites pendant l’enquête, [en retenant que] certains des participants avaient déjà été condamnés et avaient déjà purgé leurs peines et d’autres avaient bénéficié des décisions de non-lieu, ce qui leur ôtait tout intérêt à adopter une conduite processuelle sincère. » 19. Le requérant purgea une partie de sa peine et fut remis en liberté conditionnelle le 7 avril 2010. II.