CASE OF DRAGOMIR v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF DRAGOMIR v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2016)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

Hotărârea

din 14 iunie 2016

În cauza Dragomir împotriva României

(Cererea nr. 43045/08)

Strasbourg

Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.

În Cauza Dragomir împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din Krzysztof Wojtyczek, președinte Egidijus Kûris, Iulia Motoc, judecători, și Fatoș Aracý, grefier adjunct de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 mai 2016,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află cererea nr.

43045/08, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Constanța Dragomir („reclamanta”),

a sesizat Curtea la 11 iulie 2008, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2.

Reclamanta a fost reprezentată de doamna M. Sîrbu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”)

a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

La 14 februarie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.

4.

Guvernul a contestat examinarea cererii de către un comitet. După analizarea excepției Guvernului, Curtea o respinge.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5.

Reclamanta s-a născut în 1946 și are domiciliul în București.

6.

La 24 aprilie 2002, aceasta a fost lovită de o mașină în timp ce traversa strada. Șoferul a părăsit locul accidentului și a mers cu reclamanta la spital, unde aceasta a primit diagnosticul de fractură a coloanei. După cinci zile, reclamanta a suferit o operație și a fost externată din spital la 14 mai 2002.

7.

Poliția a început o anchetă pentru a clarifica circumstanțele accidentului.

8.

La 19 iunie 2002, poliția i-a luat o declarație reclamantei, aceasta plângându-se de vătămările corporale cauzate de către șofer. De asemenea, i-a solicitat 20

000 dolari americani (USD) cu titlu de despăgubiri civile.

9.

La 5 iulie 2002, agentul de poliție însărcinat cu ancheta a dispus efectuarea unei expertize tehnice.

10.

La 8 iulie 2002, poliția a consemnat declarația unui martor ocular.

11.

La 23 august 2002, a fost atașat dosarului anchetei raportul de expertiză medico-legală. Acesta menționa că reclamanta suferise vătămări care necesitau îngrijiri medicale pentru o perioadă de la 40 la 45 de zile.

12.

Conform rapoartelor întocmite de organele de anchetă la 30 noiembrie 2002 și la 16 ianuarie 2003, reclamanta nu fusese prezentă la secția de poliție pentru a lua la cunoștință de obiectivele stabilite în raportul de expertiză. La 5 iunie 2003, reclamanta s-a deplasat la secția de poliție, unde a formulat câteva întrebări suplimentare pentru expert.

13.

La 18 februarie 2004, poliția a solicitat asistență din partea unui expert care să pregătească raportul de expertiză tehnică în speță.

14.

La 29 martie 2004, expertul a examinat locul accidentului în prezența șoferului și a reclamantei. Șoferul a declarat că era de acord cu concluziile expertului.

15.

Raportul de expertiză tehnică a fost finalizat la 25 august 2004. Aceasta menționa că reclamanta era vinovată de producerea accidentului întrucât traversase strada într-un loc nesemnalizat, fără să fie atentă. Șoferul care își întorcea autovehiculul în acel moment, nu încălcase nicio regulă de circulație. Expertul desemnat de șofer a fost de acord cu concluziile raportului, în timp ce expertul desemnat de reclamantă a redactat un punct de vedere separat conform căruia vinovăția aparținea în integralitate șoferului care nu fusese atent atunci când și-a întors mașina.

16.

Reclamanta a luat act de opiniile expertului la 23 noiembrie 2004. La 17 ianuarie 2005, aceasta a transmis obiecțiile sale la care a primit explicații la 25 ianuarie 2005.

17.

Prin ordonanța din 31 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria București a dispus neînceperea urmării penale față de șofer întrucât vinovăția pentru producerea accidentului aparținea exclusiv reclamantei. Plângerea reclamantei împotriva ordonanței a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția prim procurorului unității de parchet din 4 aprilie 2005.

18.

Contestația reclamantei împotriva celor două decizii ale parchetului a fost respinsă ca inadmisibilă de Judecătoria București la 2 iunie 2005. Aceasta a formulat recurs. Prin hotărârea din 4 august 2005, Tribunalul București a admis recursul și retrimis cauza parchetului pentru cercetări suplimentare întrucât numeroase elemente de fapt nu fuseseră clarificate.

19.

La 29 decembrie 2006, reclamanta s-a interesat la parchet cu privire la stadiul anchetei.

20.

La 26 aprilie 2006, a fost consemnată declarația aceluiași martor ocular.

21.

La 7 iulie 2006, parchetul a solicitat un nou raport de expertiză și, la 19 iulie 2006, reclamanta a informat autoritățile că are nevoie de un termen suplimentar până la 9 septembrie 2006 pentru a putea decide dacă solicită sau nu un raport de contraexpertiză.

22.

La 10 august 2006, a fost luată prima declarație scrisă de la șofer.

23.

În declarațiile date la secția de poliție la 11 mai și 19 octombrie 2006, reclamanta a menționat că nu este necesar un nou raport de expertiză în cauză.

24.

Conform celor trei rapoarte întocmite între 2 octombrie și 29

noiembrie 2006 de ofițerul de poliție însărcinat cu ancheta, reclamanta nu a putut fi contactată sau nu a reușit să se deplaseze la secția de poliție pentru a furniza numele expertului propus de aceasta pentru contraexpertiză.

25.

La 23 ianuarie 2007, stabilind că nu era necesar un nou raport de expertiză, procurorul a decis neînceperea urmăririi penale față de șofer reținând că vinovăția pentru producerea accidentului aparținea în întregime reclamantei. Decizia a fost confirmată prin rezoluția procurorului ierarhic superior din 21 februarie 2007.

26.

Contestația reclamantei împotriva ordonanței parchetului a fost admisă de Judecătoria București, prin hotărârea din 8 mai 2007. Instanța a reținut că organele de cercetare penală nu au respectat instrucțiunile din hotărârea anterioară din 4 august 2005. Hotărârea a rămas definitivă în urma respingerii recursului procurorului prin hotărârea Tribunalului București din 26

septembrie 2007.

27.

Prin rezoluția din 9 iunie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria București a constatat că, la 24 aprilie 2007, a intervenit prescripția răspunderii penale și a decis să claseze dosarul.

28.

Reclamanta a contestat rezoluția în fața instanței. Aceasta a solicitat ca șoferul, împreună cu parchetul, să-i plătească 25

000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. A considerat că parchetul era responsabil pentru termenele excesive din anchetă care au dus la împlinirea termenului de prescripție pentru infracțiunea săvârșită împotriva sa.

29.

Prin hotărârea din 27 august 2008, Judecătoria București a respins acțiunea reclamantei. S-a reținut că, întrucât se împlinise termenul de prescripție a răspunderii penale în cauză, nu se putea pronunța acordarea de despăgubiri reclamantei. Reclamanta putea însă să formuleze o asemenea pretenție în fața instanțelor civile. Hotărârea a rămas definitivă în urma respingerii recursului prin hotărârea din 15 octombrie 2008 a Tribunalului București.

II.

Dreptul și practica interne relevante

30.

Prevederile fostului Cod de procedură penală român privind introducerea unei acțiuni civile, separat sau în cadrul procesului penal, sunt formulate după cum urmează:

Art. 15

„[...] (2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare.[...]ˮ

Art. 19

„(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracțiune.

(2) Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

(3) De asemenea, poate să pornească acțiune în fața instanței civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acțiunea civilă în procesul penal dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă.

(4) Persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței civile poate să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau instanței de judecată, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre chiar nedefinitivă.ˮ

31.

Dispozițiile relevante din Codul penal referitoare la prescripția răspunderii penale, astfel cum erau în vigoare la momentul anchetei infracțiunilor în speță, sunt următoarele:

Art. 122

„Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: [...]

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

[...]

Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârșirii infracțiunii. [...]ˮ

32.

Prevederile relevante privind răspunderea civilă din Codul civil în vigoare până la 1 octombrie 2011 sunt formulate după cum urmează:

Art. 998

„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.”

Art. 999

„Omul este responsabil nu

numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.”

33.

Conform prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție pentru formularea unei acțiuni în despăgubire este de trei ani de la data producerii prejudiciului. Conform art. 8, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă din momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Cazurile de întrerupe a prescripției sunt următoarele:

Art. 16

„Prescripția se întrerupe:

a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția;

b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;

c) printr-un act începător de executare. [...]”

34.

Guvernul a oferit exemple de jurisprudență pentru a arăta că o acțiune civilă în despăgubire, conform dispozițiilor generale privind răspunderea civilă delictuală, poate fi formulată după încetarea urmăririi penale și după expirarea termenului de trei ani. Cu toate acestea, niciuna din cele șase hotărâri judecătorești depuse la dosar nu se referă la o situație similară celei din prezentul caz, și anume formularea unei acțiuni civile în despăgubire după încetarea urmăririi penale pe motiv de intervenție a prescripției răspunderii penale și când persoana vătămată cunoștea atât întinderea prejudiciului, cât și persoana care l-a cauzat.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art.

6 §

1 din Convenție

35.

Reclamanta s-a plâns că prin încetarea urmăririi penale și ca urmare a neexaminării pretențiilor sale în calitate de parte civilă i s-a refuzat accesul la o instanță. A invocat art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție. S-a mai plâns și de durata procedurii penale în care s-a constituit parte civilă împotriva șoferului care îi cauzase vătămări corporale.

36.

Curtea reamintește că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea atribuită de către reclamantă. O cerere se caracterizează prin faptele invocate și nu doar prin motivele legale sau argumentele susținute [a se vedea

Guerra și alții împotriva Italiei (MC)

, 19 februarie 1998, pct. 44,

Culegere de hotărâri și decizii

1998-I]. De aceea, ținând cont de natura și de fondul capetelor de cerere ale reclamantei din cauză, Curtea decide că acestea trebuie examinate, în principal, în temeiul art. 6

:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

A. Cu privire la admisibilitate

37.

Guvernul a susținut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. În special, acesta a susținut că după încetarea urmăririi penale, reclamanta putea să formuleze o acțiune în despăgubire în fața instanțelor civile în temeiul prevederilor art. 998 și art. 999 C. civ.

38.

Reclamanta a contestat acest argument, argumentând că o asemenea acțiune era prescrisă în momentul în care urmărirea penală încetase.

39.

Curtea consideră că obiecția Guvernului se referă la fondul cererii și, prin urmare, trebuie unită cu fondul.

40.

De asemenea, Curtea reține că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

41.

Reclamanta a susținut că, întrucât formulase în plângerea penală o cerere de despăgubire împotriva persoanei care îi cauzase vătămări corporale, se aștepta în mod legitim să-i fie examinată cererea. Cu toate acestea, pe fondul termenelor excesive de inacțiune imputabile autorităților, a intervenit prescripția răspunderii penale. În aceste circumstanțe, acțiunea sa în despăgubire nu mai putea fi examinată de nicio instanță, întrucât și termenul pentru formularea acțiunii civile expirase.

Reclamanta a menționat că, deși inițial formulase o acțiune în despăgubire în fața instanței civile, procedura civilă a fost suspendată până la finalizarea urmăririi penale. La șase ani de la accident, când urmărirea penală a încetat fără a fi clarificate elemente de fapt importante, existau șanse puține ca o nouă acțiune în fața instanțelor civile să aibă succes. Prin urmare, dreptul său de acces la o instanță a fost încălcat.

42.

Guvernul a menționat că, în cazul în care urmărirea penală încetează înainte de a fi pronunțată o cerere de trimitere în judecată, instanțele penale nu puteau, conform legii, să examineze pretențiile părții civile. După încetarea urmăririi penale, reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acțiune în fața instanțelor civile. Reclamanta ar fi putut, de asemenea, să formuleze o acțiune civilă înaintea inițierii urmăririi penale așa cum, în mod similar, Curtea a hotărât în cauza

Asociația Victimelor S.C. Rompetrol S.A. și S.C.

Geomin S.A. și alții împotriva României

(nr. 24133/03, pct. 66, 25

iunie

2013). Guvernul a menționat că întârzierile din cadrul urmăririi penale se datorau comportamentului reclamantei care nu s-a prezentat la secția de poliție când fusese citată.

43.

Mai întâi, Curtea reiterează că art. 6 § 1 asigură tuturor dreptul de a formula orice pretenție referitoare la drepturile și obligațiile civile în fața unei instanțe [a se vedea

Prințul Hans-Adam II al Lichtensteinului împotriva

Germaniei

(MC), nr. 42527/98, pct. 43, CEDO 2001-VIII]. Dreptul de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție nu este absolut și poate face obiectul unor limitări; acestea sunt permise în mod implicit întrucât dreptul de acces, prin însăși natura sa, implică reglementare la nivel național. În această privință, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, cu toate că decizia finală în ceea ce privește respectarea cerințelor Convenției îi aparține Curții. Trebuie îndeplinită cerința ca limitările aplicate să nu restricționeze sau să reducă accesul conferit individului într-un mod sau într-o măsură în care însăși esența dreptului respectiv să fie afectată (a se vedea

Dinchev împotriva Bulgariei

, nr. 23057/03, pct. 42, 22 ianuarie 2009).

44.

Curtea reține că a examinat deja în mai multe ocazii cereri similare celei din prezenta cauză și a ajuns la concluzia că a fost încălcat art. 6 în situația în care încetarea urmăririi penale și neexaminarea pretențiilor părții civile erau imputabile autorităților, cauzate în special de întârzieri excesive în procedură care antrenaseră intervenția prescripției răspunderii penale pentru infracțiunile cercetate (a se vedea

Anagnostopoulos împotriva Greciei

, nr. 54589/00, pct. 31-32, 3

aprilie 2003;

Atanasova împotriva Bulgariei

, nr. 72001/01, pct. 45-47, 2

octombrie

2008;

Rokas împotriva Greciei

, nr. 55081/09, pct. 24, 22

septembrie

2015).

45.

Revenind la cauza prezentă, Curtea reține că, la 19 iunie 2002, reclamanta a formulat pretenții civile în calitate de parte vătămată în contextul urmăririi penale inițiate de autorități după accidentul de mașină. Aceasta s-a folosit de posibilitatea oferită de lege pentru a acționa în acest mod și, prin urmare, avea așteptarea legitimă că pretențiile sale vor fi examinate. Cu toate acestea, pretențiile sale civile au rămas pendinte în fața autorităților timp de șase ani până când parchetul a constatat intervenția prescripției cu privire la infracțiunile aflate în cercetare și a decis să înceteze urmărirea penală.

46.

Guvernul a argumentat că întârzieri semnificative în urmărirea penală fuseseră cauzate de comportamentul reclamantei. Din dosarul cauzei reiese că reclamanta nu s-a conformat notificărilor transmise de organele de cercetare pentru perioade care cumulau mai puțin de un an.

47.

Curtea reține că dosarul cauzei nu era deloc complex și că toată urmărirea penală consta în luarea de declarații și dispunerea unui raport de expertiză. Curtea mai observă că primul raport de expertiză de la fața locului a fost întocmit la doi ani de la producerea accidentului. În plus, prima declarație scrisă de la șofer a fost consemnată abia la 10 august 2006, la mai mult de patru ani de la accident. Între timp, organele de cercetare au insistat în mod constant în a o invita pe reclamantă la secția de poliție și i-au consemnat absența. În acest moment, Curtea observă că, de exemplu, deși reclamanta a menționat în scris opinia sa cu privire la faptul că nu era necesar un nou raport de expertiză în cauză (supra, pct. 23), organele de cercetare au continuat, timp de două luni și jumătate, să o invite la secția de poliție cu scopul de a obține opinia acesteia cu privire la o contraexpertiză și, în tot acest timp, au redactat trei rapoarte în care au consemnat absența sa. În acest context, Curtea nu poate fi convinsă că întârzierile înregistrate de organele de anchetă ca datorându-se absenței reclamantei ar putea fi considerate ca fiind cauzate exclusiv de comportamentul acesteia.

48.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a ajuns la concluzia că întârzierile excesive și nejustificate din cadrul urmăririi penale s-au datorat comportamentului autorităților și au avut ca rezultat împiedicarea examinării pretențiilor civile formulate de partea vătămată în cadrul procesului penal.

49.

Guvernul a argumentat că reclamanta nu a formulat o acțiune în despăgubire separată în fața instanțelor civile. În mod similar cauzei

Anagnostopoulos

, Curtea consideră că, în cazurile în care ordinea juridică internă prevede pentru părțile litigante o acțiune în reparație, precum acțiunea civilă în cadrul procesului penal, statul este obligat să asigure că acestea vor beneficia de garanțiile fundamentale prevăzute la art. 6 § 1. În opinia Curții, reclamantei nu i se poate cere să aștepte prescrierea răspunderii penale a pretinsului făptuitor pentru fapta care i-a cauzat un prejudiciu și, după mulți ani de la formularea pretențiilor sale civile inițiale și de la producerea faptelor cercetate, să formuleze o nouă acțiune în fața instanțelor civile (a se vedea

Anagnostopoulos

, pct. 32, și

Dinchev

, pct. 50, ambele citate anterior). În circumstanțele cauzei prezente și sub rezerva principiului analizat de Judecătoria București (supra, pct. 29), o asemenea acțiune formulată la mai mult de 6 ani de la accident ar avea puține șanse de succes întrucât era în afara termenului general de prescripție de 3 ani. Guvernul nu a adus dovezi în sens contrar (supra, pct. 34).

50.

Această concluzie nu este modificată de faptul că reclamanta ar fi putut opta pentru o acțiune civilă separată de la bun început. Preferința acesteia pentru a pretinde despăgubiri în contextul procesului penal nu era nejustificată în situația sa individuală. Este general acceptat faptul că circumstanțele unui accident de mașină sunt clarificate de poliție în contextul urmăririi penale. O dată ce a optat pentru această acțiune în reparație, reclamanta avea dreptul să-i fie examinată acțiunea și nu trebuia să i se ceară, în scopul art. 35 § 1 din Convenție, să recurgă la o altă acțiune în reparație disponibilă în dreptul național (a se vedea

Dinchev

, citată supra, pct. 51). Curtea reține, în plus, că, deși inițial fusese exercitată acțiunea civilă, aceasta fusese amânată până la finalizarea urmăririi penale (supra, pct. 30) – timp de șase ani după accident și, așa cum au observat instanțele interne, nu a clarificat elemente importante de fapt. În consecință, Curtea nu consideră că reclamanta a acționat neadecvat când a ales să urmărească cauza în temeiul Codului de procedură penală.

51.

În final, Curtea consideră că prezenta cauză nu poate fi comparată cu cea citată de Guvern, și anume

Asociația Victimelor S.C. Rompetrol S.A., S.C.

Geomin S.A. și alții împotriva României

, unde s-a hotărât că reclamantul și-a formulat pretențiile civile în cadrul procedurii penale după expirarea termenului de prescripție a dreptului de a exercita o acțiune civilă separată (citată supra, pct. 66).

52.

Considerațiile anterioare sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că reclamanta nu a beneficiat de dreptul efectiv de acces la o instanță pentru examinarea pretențiilor sale civile.

În consecință, Curtea respinge excepția Guvernului și hotărăște că a fost încălcat art.

6

§

1 din Convenție.

53.

Ținând cont de circumstanțele cauzei prezente și în lumina constatărilor cu privire la capătul de cerere referitor la dreptul de acces la o instanță, Curtea consideră că a examinat deja principalele probleme ce decurg din capătul de cerere cu privire la întârzierile excesive din cadrul urmăririi penale. Prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă în această cauză a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție din cauza duratei excesive a urmării penale (a se vedea

Korkolis împotriva Greciei

, nr. 63300/09, pct. 26, 15 ianuarie 2015).

II. Cu privire la aplicarea art.

41 din Convenție

54.

Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A.

Prejudiciu

55.

Reclamanta a pretins 20

000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și moral. A mai solicitat o alocație lunară de 500 EUR, pretinzând că accidentul i-a cauzat vătămări ce au avut ca urmări dizabilități fizice permanente. Reclamanta a depus două certificate medicale în susținerea pretențiilor sale.

56.

Guvernul a considerat că sumele pretinse erau excesive și nejustificate.

57.

Curtea reiterează că a hotărât încălcarea art. 6 § 1 din Convenție în cauza prezentă întrucât reclamanta nu a beneficiat de accesul efectiv la o instanță pentru examinarea pretențiilor sale civile. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și, prin urmare, respinge acest capăt de cerere.

58.

Având în vedere toate circumstanțele prezentei cauze, Curtea admite că reclamanta a

suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei suma de 3

600 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată de aceasta cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată

59.

Reclamanta a solicitat totodată 7

001,95 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor naționale și a Curții. Aceasta a depus dovada de plată a raportului de expertiză realizat în 2004 în cadrul urmăririi penale.

60.

Guvernul a solicitat Curții să respingă aceste pretenții ca fiind nejustificate.

61.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu,

Iatridis împotriva Greciei

(satisfacție echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În prezenta cauză, având în vedere documentele pe care le deține și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.

C. Dobânzi moratorii

62.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA

3.

Hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție pe motiv că reclamanta nu a avut acces la o instanță;

c) că statul pârât trebuie, în termen de trei luni, să plătească reclamantei suma de 3

600

EUR (trei mii șase sute de euro), care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 14 iunie 2016, în temeiul art.

77

§

2 și art.

77

Fatoș Aracý

Krzysztof Wojtyczek,

Grefier adjunct,

Președinte