CASE OF STEPANIAN v. ROMANIA

La originea cauzei se află cererea nr. 60103/11 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanți ai acestui stat, doamna Angela Stepanian („reclamanta”) și domnul Dorel Stepanian („reclamantul”), au sesizat Curtea la 7 septembrie 2011, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamanții au fost reprezentați de către doamna N. Popescu, avocat în București. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamanții se plâng de faptul că S.N., respectiv fiul reclamantei și tatăl reclamantului, a suferit rele tratamente la spitalul de psihiatrie și de faptul că ancheta desfășurată nu a fost efectivă.

La 18 decembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I. Circumstanțele speței

Reclamanții s-au născut în 1942 și, respectiv, 1990 și locuiesc în București.

În 1994, S.N., născut în 1968, a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. Acesta primea tratament și era internat periodic la Spitalul de Psihiatrie pentru bolnavi cronici de la Gura Ocniței Reclamanta, care îi era mamă și curator, îl vizita în mod frecvent la spital și se interesa cu privire la starea sa la medicul curant, care avea și calitatea de director al spitalului.

La 18 ianuarie 2010, S.N. a fost internat la spitalul de psihiatrie pentru examene medicale și tratament.

În seara zilei de 14 februarie 2010, S.N. a refuzat tratamentul prescris și a împins mâna asistentei care-i oferea tratamentul. Directoarea spitalului a decis că tratamentul trebuia administrat și i-a prescris o injecție cu clorpromazină. Asistenta medicală a solicitat ajutorul a doi colegi pentru a putea administra tratamentul lui S.N. Conform reclamanților, trei angajați ai spitalului l-au imobilizat pe S.N. pe o balustradă și i-au aplicat numeroase lovituri de pumn la cap, la ochiul stâng și la urechea dreaptă. Asistenta medicală i-a injectat tratamentul și l-a închis într-o cameră izolată, cunoscută în limba română sub numele de „izolator”, timp de 12 ore, fără monitorizare. Nu i-a fost acordat niciun tratament medical pentru rănile suferite pe perioada respectivă. S.N. nu a primit atunci decât apă; trebuia să-și facă nevoile într-o găleată adusă în camera în care se afla, cameră care nu era dotată cu toaletă.

S., asistenta medicală, nu l-a informat pe doctor cu privire la faptul că S.N. fusese imobilizat cu forța și plasat în izolare. Aceasta nu a menționat acest incident nici în fișa de observație clinică a pacientului. A. Tratamentul medical în urma incidentului din 14 februarie 2010

La 15 februarie 2010, S.N. a fost examinat de un doctor care a constatat, în raportul său, că prezenta o tumefacție generalizată la nivelul capului și o echimoză localizată la nivelul ochiului stâng. La 16 februarie 2010, un medic oftalmolog a constatat că prezenta un hematom și că suferea de o hemoragie la nivel ocular. Un examen radiologic efectuat în aceeași zi a relevat că avea fracturi la trei coaste.

La 17 februarie 2010, S.N. a fost transferat de urgență, ca urmare a stării sale de sănătate foarte gravă, la spitalul din Târgoviște. Medicii care l-au examinat au decis că era necesară de urgență o operație la plămâni pentru care era obligatoriu consimțământul reclamantei, în calitate de curator. Un vehicul al spitalului din Târgoviște a venit să o ia pe reclamantă de la București și să o ducă la Târgoviște. La momentul respectiv aceasta a aflat de starea gravă de sănătate a fiului său și și-a exprimat consimțământul pentru operație. La 19 februarie 2010, S.N. a suferit un drenaj chirurgical al plămânilor și o pleurotomie a plămânului drept, în cursul căreia a fost scoasă o cantitate de 2 500 ml de sânge coagulat. Acesta a rămas în spital până la 24 februarie 2010.

La 15 martie 2010, un medic legist din cadrul Serviciului Județean de Medicină Legală Dâmbovița l-a examinat pe S.N. la solicitarea Poliției Gura Ocniței. În raportul întocmit, s-a constatat că, la 14 februarie 2010, a suferit vătămări corporale pentru care fuseseră necesare îngrijiri medicale de 22-24 de zile și că acestea îi puseseră viața în pericol. B. Acțiunea disciplinară împotriva personalului spitalului

Ca urmare a incidentului din 14 februarie 2010, a fost deschisă o anchetă în cadrul spitalului.

La 1 martie 2010, persoanele implicate în incidentul din 14 februarie 2010 au declarat că S.N. nu fusese violent față de ele în timpul incidentului și că erau la curent cu privire la interdicția absolută, instituită prin regulamentul spitalului, de a recurge la violențe împotriva pacienților.

Două din persoanele răspunzătoare pentru violențe au fost concediate și a treia persoană a fost sancționată cu reținere din salariu timp de trei luni. Concedierile au fost confirmate de instanță în urma plângerilor persoanelor în cauză. C. Plângerea penală împotriva personalului spitalului

Poliția Gura Ocniței a deschis o anchetă împotriva angajaților spitalului. La solicitarea poliției, la 26 martie 2010, reclamanta a dat o declarație prin care a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul suferit de S.N.

La 1 aprilie 2010, aceasta a formulat o plângere penală pentru omor din culpă împotriva celor trei angajați ai spitalului din Gura Ocniței care i-au aplicat lovituri fiului său la 14 februarie 2010. Și-a reluat cererea de constituire ca parte civilă în procedură în numele fiului său.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție i-a audiat pe reclamantă și angajații din cauză. Aceștia au declarat că fuseseră chemați pentru a-l imobiliza pe S.N. care devenise agitat și violent.

Prin rezoluția parchetului din 5 iulie 2010, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pe motiv că elementele constitutive ale infracțiunii nu erau întrunite în speță. Având ca temei declarațiile primite și concluziile raportului medico-legal din 15 martie 2010, s-a reținut că utilizarea forței fusese necesară pentru imobilizarea lui S.N. și pentru administrarea tratamentului medical prescris și nu a avut ca scop uciderea acestuia: „Învinuiții au fost chemați cu scopul de a-l imobiliza pe pacient și, în momentul în care au intrat în camera în care se găsea, acesta s-a aruncat spre ei, încercând să-i lovească. Pe fondul comportamentului agresiv al pacientului, cei trei învinuiți au încercat să-l imobilizeze și pe coridor a izbucnit o încăierare. Conform raportului medico-legal, [...] reiese că [S.N.] prezenta leziuni traumatice care ar fi putut fi provocate la 14 februarie 2010 de lovituri [...] necesitând 22-24 de zile de îngrijiri medicale, leziunile punându-i viața în pericol. Probele administrate au demonstrat că a existat o încăierare între victimă și cei trei învinuiți, în urma căreia persoanele implicate în incident au suferit leziuni mai mult sau mai puțin grave. Trebuie reținut că această încăierare între partea vătămată și cei trei învinuiți nu putea fi evitată din cauza comportamentului părții vătămate care refuzase tratamentul injectabil obligatoriu. Pentru a-l imobiliza, cei trei învinuiți au utilizat forța, singura opțiune posibilă în acel moment [...]. În ceea ce privește intensitatea și efectele loviturilor, trebuie reținut că vătămările suferite de partea vătămată în urma incidentului au fost grave, dar nu au fost aplicate cu intenția de a-i pune capăt vieții.”

La 2 august 2010, reclamanta a contestat rezoluția la procurorul superior ierarhic, subliniind mai multe lacune în derularea anchetei efectuate de procuror. Aceasta a subliniat că angajații spitalului erau vinovați de atingerea gravă asupra integrității fizice a fiului său și că, în cadrul anchetei administrative, unul dintre aceștia a menționat că medicul curant al fiului său nu fusese audiat de parchet deși ar fi putut face precizări relevante cu privire la comportamentul pretins agresiv al victimei și, în consecință, cu privire la necesitatea de a-l imobiliza. La 6 august 2010, parchetul a respins contestația motivând că loviturile aplicate victimei oricum nu au fost îndreptate spre organe vitale și nu a existat intenția de omor.

În urma plângerii reclamantei din 1 septembrie 2010, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată de Judecătoria Dâmbovița, prin hotărârea din 25 martie 2011, unde au fost reluate motivele enunțate de parchet. Reclamanta a fost condamnată la plata cheltuielilor de judecată de 30 lei (RON). D. Decesul lui S.N.

La 11 martie 2011, S.N. a fost internat la Spitalul Sf. Ștefan cu diagnosticul de pneumonie. Două zile mai târziu, la 13 martie 2011, acesta a decedat la spital în urma unui stop cardiac.

La 24 aprilie 2013, la solicitarea Guvernului, o comisie de la Spitalul Sf. Ștefan, din care făcea parte medicul care îl tratase pe S.N., a stabilit că nu exista nicio legătură între incidentul din 2010 și decesul pacientului. II. Dreptul intern relevant

Articolele relevante din Codul penal și Codul de procedură penală, precum și reglementările privind sănătatea mintală sunt prezentate pe scurt în hotărârea Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României [(MC), nr. 47848/08, pct. 49, 50 și 53-63, CEDO 2014]. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

Reclamanții susțin că S.N. a suferit din partea angajaților spitalului, în perioada internării sale în spitalul de psihiatrie, tratamente pe care le califică drept acte de tortură. În plus, aceștia sunt de părere că ancheta desfășurată în speță de către autorități nu a fost efectivă. Aceștia invocă art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. ” A. Cu privire la admisibilitate 1. Cu privire la calitatea procesuală

Guvernul consideră că reclamanții nu au calitatea procesuală necesară pentru a formula prezenta cerere în numele lui S.N., cerere pe care o consideră inadmisibilă pe motivul incompatibilității ratione personae în temeiul art. 34 din Convenție, redactat după cum urmează: „Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale [...]. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercitarea efectivă a acestui drept. ” a) Argumentele părților

Guvernul subliniază că reclamantul nu a participat în procedurile interne și, în consecință, nu a suferit efectele acestora. Mai susține că reclamanții nu se plâng de o atingere adusă drepturilor lor, ci se adresează Curții în numele S.N. Din acest punct de vedere, cauza de față se distinge de cauzele referitoare la dispariție sau deces în care Curtea a acceptat ca având calitate procesuală activă părinții victimelor. În plus, spre deosebire de aceste cauze, decesul lui S.N., în speță, nu este un efect al încălcărilor pretinse ale Convenției.

Guvernul susține că situațiile în care moștenitorii unei persoane pot sesiza Curtea ar trebui să fie de natură excepțională. Acest atribut ar trebui să fie limitat la părțile din cererea care invocă chestiuni de interes general. Or, Guvernul observă că, în mai multe situații, Curtea a examinat chestiunile ridicate din perspectiva art. 3 de prezenta cerere. Acesta se referă la hotărârile Filip împotriva României , nr. 41124/02, 14 decembrie 2006, în ceea ce privește caracterul efectiv al anchetei ca urmare a unor acuzații de rele tratamente și Parascineti împotriva României, nr . 32060/05, 13 martie 2012 în ceea ce privește internarea psihiatrică.

Guvernul subliniază că reclamanții nu au pretins că au vreun interes material în speță.

Reclamanții contestă acest argument. Reamintesc mai întâi despre existența unei legături părintești între ei și S.N. În plus, reclamanta a fost curatorul lui S.N. în timpul vieții acestuia și, în această calitate, avea obligația de a angaja și de a urmări orice acțiune necesară în fața autorităților cu privire la incidentele din 14 februarie 2010. Reclamantul nu avea nicio calitate procesuală activă întrucât tatăl său era încă în viață. Întrucât S.N. a decedat în timpul procedurilor interne, reclamantul avea posibilitatea de a urmări orice demers juridic angajat. Totuși, procedura efectivă fiind epuizată rapid, reclamantul nu a avut ocazia, din punct de vedere obiectiv, de a se constitui ca parte în procedură.

Reclamanții mai susțin că ar putea exista o legătură de cauzalitate între decesul lui S.N. și incidentul din 14 februarie 2010, având în vedere cauza decesului. Aceștia consideră că gravitatea incidentelor a căror victimă a fost S.N. justifică sesizarea Curții de către reclamanți în numele său. b) Motivarea Curții i) Principii generale

Curtea a mai clarificat aspecte privind calitatea procesuală a părinților victimelor decedate ce au sesizat Curtea în numele acestora. În hotărârea Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu (citată anterior, pct. 98, referințele la jurisprudență omise), Curtea a considerat : „98. Situația este însă diferită atunci când victima directă a decedat înainte de introducerea cererii în fața Curții. În astfel de cazuri, Curtea, bazându-se pe o interpretare autonomă a noțiunii de „victimă”, a fost dispusă să recunoască calitatea procesuală a unei rude apropiate, întrucât capetele de cerere ridicau o problemă de interes general, cu privire la „respectul drepturilor omului” (art. 37 § 1 in fine din Convenție), iar reclamanții, în calitate de moștenitori, aveau un interes legitim în menținerea cererii, respectiv ca urmare a unui efect direct asupra propriilor drepturi ale reclamantului. Trebuie remarcat faptul că aceste ultime cauze au fost aduse în fața Curții în urma sau în legătură cu o procedură internă la care victima directă participase ea însăși în cursul vieții.”

În cauzele în care decesul victimei directe are loc în circumstanțe în care se pretinde că angajează răspunderea statului, Curtea a acceptat, în special, că acele capete de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenție să fie aduse în fața Curții de o rudă apropiată [Bazorkina împotriva Rusiei (dec.), nr. 69481/01, 15 septembrie 2005]. Curtea a ajuns la aceeași concluzie și cu privire la alte capete de cerere, de exemplu cele întemeiate pe art. 5 ( Lykova împotriva Rusiei, nr. 68736/11, pct. 63-66, 22 decembrie 2015).

În cauzele în care încălcarea pretinsă a Convenției nu are o legătură extrem de apropiată cu dispariția sau decesul care angajează răspunderea statului, Curtea a urmărit o abordare mai mult decât restrictivă, întemeiându-se pe noțiunea de drepturi netransferabile [în special, Sanles Sanles împotriva Spaniei (dec.), nr. 48335/99, CEDO 2000 ‑ XI, referitor la art. 2, art. 3, art. 5, art. 8, art. 9 și art. 14 din Convenție, sau Fairfield și alții împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24790/04, CEDO 2005 ‑ VI, referitor la art. 9 și art. 10]. În alte cauze referitoare la capete de cerere întemeiate pe art. 5, art. 6 și art. 8, Curtea a recunoscut calitatea de victimă rudelor apropiate care au demonstrat existența unui interes moral ( Nölkenbockhoff împotriva Germaniei , 25 august 1987, pct. 33, seria A nr. 123, și Grădinar împotriva Moldovei , nr. 7170/02, pct. 95 și 97-98, 8 aprilie 2008) sau un interes material în cauză [ Ressegatti împotriva Elveției , nr. 17671/02, pct. 23-25, 13 iulie 2006, Marie-Louise Loyen și Bruneel împotriva Franței , nr. 55929/00, pct. 29-30, 5 iulie 2005, Nölkenbockhoff , menționată anterior, pct. 33, și Micallef împotriva Maltei (MC), nr. 17056/06, pct. 48, CEDO 2009]. Existența unui interes general care să necesite continuarea examinării plângerilor a fost, de asemenea, luată în considerare ( Marie-Louise Loyen și Bruneel , pct. 29, Ressegatti , pct. 26, Micallef , pct. 46 și 50, toate trei citate anterior, și Biç și alții împotriva Turciei , nr. 55955/00, pct. 22-23, 2 februarie 2006).

Cu privire la capetele de cerere întemeiate în special pe art. 3 din Convenție invocate de rudele apropiate din cauzele în care decesul victimei directe nu avea o legătură extrem de strânsă cu relele tratamente pretinse, Curtea nu a exclus posibilitatea de a recunoaște calitatea procesuală activă a victimelor indirecte. Acești reclamanți trebuie să probeze un interes moral puternic, în afara celui pecuniar pe care l-ar putea avea la finalul procedurilor interne sau alte motive imperative, de exemplu un interes general important care necesită ca plângerea să fie examinată [ Boacă și alții împotriva României , nr. 40355/11, pct. 45-50, 12 ianuarie 2016, și Kaburov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 9035/06, pct. 56, 19 iunie 2012]. De asemenea, Curtea reamintește că, în mod evident, caracterul efectiv al anchetei penale efectuate ca urmare a unor acuzații de rele tratamente din partea unor agenți ai statului reprezintă cel mai important dacă nu unicul aspect de interes general al acestor cauze ( Kaburov , menționată anterior, pct. 57).

În special, în cauza Kaburov menționată anterior, Curtea a motivat că reclamantul (fiul victimei directe) nu a demonstrat „un interes moral puternic” sau „alte motive necesare” pentru a se plânge în fața Curții, întrucât nu avea un interes strict pecuniar în procedura internă, mai ales acordarea de despăgubiri [ Kaburov , menționată anterior, pct. 57; a se vedea, mutatis mutandis , Brūzītis împotriva Letoniei (dec.), nr. 15028/04, pct. 49, 26 august 2014]. Victima directă cu privire la care exista suspiciunea că fusese bătută de poliție în timpul arestării sale a decedat în timpul procedurilor interne și moștenitorul său a sesizat Curtea o lună după data hotărârii interne definitive cu privire la acordarea de despăgubiri pentru rele tratamente; la acea dată, ancheta penală era deja încheiată de aproape cinci ani ( Kaburov, menționată anterior, pct. 23-34 și 38-42).

În cauza Sotirova împotriva Bulgariei [(dec.), nr. 55401/07, pct. 19, 29 și 57, 21 octombrie 2014], Curtea a considerat că trebuia să fie sesizată de către victima directă în timpul vieții, ținând cont de faptul că exact la momentul introducerii cererii de către văduva victimei, la unsprezece luni de la deces, ancheta penală era în curs.

În cele din urmă, în cauza Tomaszewscy împotriva Poloniei (nr. 8933/05, pct. 30 și 79, 15 aprilie 2014), Curtea, după ce a reamintit că poate exista un interes moral pentru rudele apropiate de a introduce o cerere în numele victimei, între timp decedată, pentru rele tratamente din partea poliției, în special pentru a o absolvi de orice vinovăție, nu a recunoscut calitatea procesuală activă a mamei victimei, observând că procedurile interne relevante fuseseră încheiate prin decesul victimei (argumentul întemeiat pe natura personală a procedurilor penale împotriva victimei directe a fost folosit sub unghiul art. 5 pentru a nu recunoaște calitatea procesuală activă pentru rudele apropiate în cauza Biç și alții, menționată anterior, pct. 23). ii) Aplicarea acestor principii în speță

În speță, Curtea reține că reclamanții se plâng de relele tratamente aplicate lui S.N. de angajații spitalului public de psihiatrie în care acesta se găsea internat. Victima directă a încălcărilor pretinse ale Convenției a decedat înainte de introducerea prezentei cereri. Reclamanții pretind că decesul lui S.N. a fost cauzat de relele tratamente suferite la spital dar această acuzație este contestată de Guvern. Curtea reține că singura opinie cu privire la această chestiune a fost exprimată de doctori la trei ani de la deces, fără ca o expertiză medico-legală să fie efectuată; în plus, reclamanții nu au avut niciodată posibilitatea de a contesta concluziile doctorilor (supra, pct. 23). Elementele aflate în posesia Curții nu permit stabilirea cu certitudine dacă a existat o legătură de cauzalitate sau nu între incidentele din 2010 și decesul victimei.

Curtea observă că reclamanta, în calitate de curator al lui S.N., a depus o plângere penală, a participat activ la procedurile interne ca reprezentantă a victimei și a continuat aceste proceduri după decesul lui S.N. [ İlhan împotriva Turciei (MC), nr. 22277/93, pct. 54, CEDO 2008VII] Tot în calitate de curator, aceasta avea obligația legală de a-i supraveghea interesele ( Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu , menționată anterior, pct. 60). În consecință, aceasta a fost preocupată în mod direct de finalitatea procedurii, întrucât avea interesul moral superior de a vedea identificate și pedepsite persoanele răspunzătoare. Interesul său în cauză merge dincolo de la un simplu interes pecuniar [ İlhan , menționată anterior, pct. 54, și, a contrario, Nassau Verzekering Maatschapij N.V. împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 57602/09, pct. 23-24, 4 octombrie 2011, Kaburov , menționată anterior, pct. 57-58, și Brincat și alții împotriva Maltei , nr. 60908/11, 62110/11, 62129/11, 62312/11 și 62338/11, pct. 18-21 și 132, 24 iulie 2014, precum și supra, pct. 36]. Ținând cont de acest interes al reclamantei, procedura internă vizată este dincolo de o procedură legată strict de persoana lui S.N. și dobândește astfel o dimensiune proprie ( a contrario Tomaszewscy , menționată anterior, pct. 79, și Biç și alții , menționată anterior, pct. 23).

Reclamantul, în ceea ce-l privește, nu a putut participa la procedurile interne întrucât, la momentul respectiv, tatăl său era încă în viață. La decesul victimei, acesta s-a comportat în solidar cu reclamanta, introducând prezenta cerere. A demonstrat, în același timp, că interesul său este similar cu cel al reclamantei, și anume de a vedea pe autorii relelor tratamente aplicate tatălui său identificați și pedepsiți în mod corect. Participarea sa la procedura prezentă, ținând cont de miza pe care o reprezintă pentru reclamanți și pentru memoria victimei este justificată de interesul său moral propriu ( a contrario, Tomaszewscy , menționată anterior, pct. 79, și Biç și alții , menționată anterior, pct. 23). Astfel, Curtea consideră că respectivele concluzii la care a ajuns la pct. 40 cu privire la reclamantă sunt la fel de valabile și pentru reclamant.

În plus, răspunderea statului este angajată pentru rele tratamente contrare art. 3 și suferite într-un spital public ( mutatis mutandis, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu , menționată anterior, pct. 134, și Atudorei împotriva României , nr. 50131/08, pct. 139, 16 septembrie 2014).

Întrucât victima a decedat cu foarte puțin timp înainte de pronunțarea hotărârii definitive interne, reclamanții au depus plângerea în fața Curții în termenul de șase luni ce a urmat. Procedura în fața instanțelor interne Curții nefiind încă finalizată înainte de decesul lui S.N., acesta nu putea să sesizeze în mod valabil Curtea în timpul vieții sale (a se vedea, a contrario , Sotirova , menționată anterior, pct. 57, precum și supra, pct. 37). În plus, instanțele interne au examinat fondul cauzei chiar după decesul victimei directe ( a contrario , Tomaszewscy , menționată anterior, pct. 30 și 79, și , mutatis mutandis , Biç și alții , menționată anterior, pct. 16).

Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că reclamanții au calitatea procesuală pentru a se plânge în fața la Curții pentru relele tratamente pretinse suferite de către S.N. și pentru absența caracterului efectiv al anchetei efectuate de autorități.

Prin urmare, este necesar să se respingă excepția Guvernului. 2. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne a) Argumentele părților

Guvernul admite că, deși a recunoscut că S.N. a suferit o agresiune și că a pedepsit persoanele răspunzătoare, spitalul nu a plătit victimei despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Acesta consideră totuși că S.N. putea să inițieze o acțiune împotriva spitalului. Această procedură ar fi fost mult mai eficace decât o acțiune individuală împotriva tuturor persoanelor răspunzătoare. Guvernul citează, în acest sens, cauzele Stihi-Boos împotriva României, (dec.) nr . 7823/06, pct. 64, 11 februarie 2011, și Codarcea împotriva României, nr . 31675/04, 2 iunie 2009.

Reamintește că, în ceea ce privește sistemul de sănătate, acțiunile de drept penal nu pot fi considerate ca fiind singura opțiune.

Reclamanții reamintesc că reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal împotriva persoanelor răspunzătoare de comiterea violențelor asupra lui S.N. Aceștia au contestat acuzațiile Guvernului conform cărora ar fi putut obține de la spital, în numele lui S.N., despăgubiri pentru prejudiciul suferit, considerând că este vorba despre o construcție juridică ipotetică și iluzorie, contrară normelor de procedură penală internă și Convenției. Ei mai reamintesc că nu au fost informați nici cu privire la evoluția acțiunii administrative angajate de spital împotriva persoanelor răspunzătoare. Din această cauză, nu au avut posibilitatea reală de a solicita o reparație în temeiul concluziilor acestei acțiuni.

În orice situație, reclamanții consideră că Guvernul nu a demonstrat existența vreunei căi de atac de epuizat și nu a prezentat nicio hotărâre judecătorească care să permită Curții să verifice caracterul efectiv al unei căi eventuale de recurs.

În cele din urmă, susțin că doar o sancțiune penală poate avea un caracter preventiv pentru evitarea unor incidente similare. b) Motivarea Curții i) Principii generale

Curtea se referă la principiile generale din materia epuizării căilor de atac interne așa cum au fost recent reiterate în cauza Gherghina împotriva României [(dec.) (MC), nr. 42219/07, pct. 83-89, 9 iulie 2015].

Art. 35 § 1 impune, de asemenea, invocarea în fața instituției interne adecvate, cel puțin pe fond și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, a pretențiilor ce vor fi formulate ulterior la Strasbourg [ Vučković și alții împotriva Serbiei (excepție preliminară) (MC), nr. 17153/11 și 29 de alte cereri, pct. 72, 25 martie 2014, alături de referințele citate]. b) Aplicarea acestor principii în speță

Analizând circumstanțele concrete ale speței prezente, Curtea observă că reclamanta a formulat, în numele lui S.N., o plângere penală împotriva persoanelor răspunzătoare de rele tratamente, pe care le-a acuzat de tentativă de ucidere din culpă și de purtare abuzivă și ulterior de atingere gravă adusă integrității fizice a fiului său, precum și că aceasta și-a manifestat, chiar de la început, dorința de a obține despăgubiri (supra, pct. 17 și 20). Capătul de cerere a fost examinat de autoritățile interne, procuror și instanțe. Această procedură constituie, în principiu, o cale de atac disponibilă, adecvată și relevantă pentru încălcarea incriminată ( mutatis mutandis , Stoica împotriva României , nr. 42722/02, pct. 105-109, 4 martie 2008). În aceste condiții, reclamanta a utilizat o cale de drept aparent efectivă și suficientă în numele lui S.N. și nu se poate cere de la aceasta și nici de la reclamant, după decesul lui S.N., să încerce să utilizeze și altele care erau disponibile dar care nu prezentau deloc mai multe șanse de reușită [ Nada împotriva Elveției (MC), nr. 10593/08, pct. 142, CEDO 2012).

În consecință, este necesar să se respingă excepția invocată de Guvern. c) Cu privire la temeinicie

Pe de altă parte, Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Cu privire la aspectul material al art. 3 din Convenție a) Argumentele părților

Reclamanții solicită Curții să constate că tratamentul suferit de S.N. la 14 februarie 2010 și în zilele următoare constituie tortură, pentru motivele explicate în detaliu în observațiile lor. În special, aceștia fac referire la starea de vulnerabilitate a lui S.N. bolnav mintal internat într-un spital de psihiatrie, la intensitatea forței utilizate și a suferinței provocate astfel, la scopul agresiunii care urmărea să o pedepsească pe victimă. Aceștia subliniază condițiile precare ale plasării în izolare pentru 12 ore, fără hrană și tratament medical, fără căldură și acces la toalete, absența tratamentului medical în două zile ulterioare altercației și urmările pulmonare suferite de victimă.

Guvernul recunoaște că S.N. a suferit rele tratamente la spital.

Subliniază că S.N. a fost internat din propria dorință la spital, unde se ofereau condiții materiale foarte bune de cazare și de tratament pentru pacienți. Deși este un spital public, acesta primește și pacienți din sistemul privat. În consecință, personalul nu poate fi asimilat funcționarilor publici. b) Motivarea Curții i) Principii generale

Mai întâi, Curtea reamintește că, pentru a intra sub incidența art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esență; ea depinde de ansamblul de circumstanțe specifice cauzei, de exemplu, durata tratamentului sau efectele sale fizice ori psihologice și, în unele cazuri, de sex, vârstă și starea de sănătate a victimei [ M.S. împotriva Croației (nr. 2) , nr. 75450/12, pct. 95, 19 februarie 2015, și Blokhin împotriva Rusiei (MC), nr. 47152/06, pct. 135, 23 martie 2016]. În cazul în care o persoană este privată de libertate, folosirea forței fizice împotriva sa atunci când nu se dovedește necesară din cauza comportamentului său aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 [ Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV].).

În final, Curtea reiterează că trebuie ținut cont, în cazul persoanelor bolnave mintal, de vulnerabilitatea și incapacitatea lor, în anumite situații, de a se plânge într-o manieră coerentă sau doar de a se plânge de efectele unui tratament aplicat asupra propriei persoane, pentru a aprecia dacă respectivul tratament era incompatibil cu cerințele art. 3 ( Keenan împotriva Regatului Unit , nr. 27229/95, pct. 111, CEDO 2001 ‑ III; Bureš împotriva Cehiei , nr. 37679/08, pct. 85, 18 octombrie 2012). ii) Aplicarea acestor principii în speță

Curtea reamintește că, la 14 februarie 2010, S.N. a fost lovit de trei angajați ai spitalului de psihiatrie și că a suferit răni la cap și fracturi la trei coaste care au necesitat o intervenție chirurgicală la plămâni (supra, pct. 10 și 11). În orice caz, această reacție violentă a fost rezultatul refuzului său de a lua tratamentul. Autoritățile interne, în timpul anchetei efectuate cu privire la fapte, precum și Guvernul în observațiile sale au recunoscut existența acestor constrângeri (supra, pct. 12, 19 și 20 in fine și, respectiv, pct. 57).

Violențele suferite de S.N. au fost suficient de grave pentru a intra în sfera de aplicare a art. 3 din Convenție. În plus, tratamentul contrar Convenției a fost aplicat de personalul unui spital public, angajând astfel răspunderea statului (supra, pct. 39 și 42).

Curtea observă că cei trei inculpați au făcut declarații contradictorii cu privire la justificarea comportamentului lor: pe de o parte, în timpul procedurii disciplinare au admis că victima nu fusese violentă și, pe de altă parte, în timpul anchetei penale, au invocat comportamentul agresiv al acesteia (supra, pct. 14 și, respectiv, pct. 18). Cu toate acestea, nimic nu pare să justifice gradul de forță utilizat pentru imobilizarea lui S.N. ( mutatis mutandis, Rehbock împotriva Sloveniei , nr. 29462/95, pct. 76, CEDO 2000 ‑ XII). Elementele aflate la dosar nu indică că S.N. ar fi fost violent sau că ar fi reprezentat un pericol pentru el însuși sau pentru ceilalți (personalul sau pacienții din spital). Astfel, în ciuda pretinsei sale agitații, a fost lăsat fără supraveghere specială în timpul necesar asistentei medicale pentru a obține ajutor din partea colegilor săi. Pe de altă parte, nicio altă persoană, inclusiv asistenta medicală chemată în ajutor, nu pare să fi suferit leziuni în timpul incidentelor. În plus, rănile provocate lui S.N. au fost foarte grave, punându-i viața în pericol, conform expertizei sale medicale (supra, pct. 12).

Pentru aceste motive, Curtea este convinsă că S.N. a fost supus unor violențe psihice ce au constituit un tratament inuman și degradant care nu a fost necesar ca urmare a comportamentului său (supra, pct. 60, precum și, mutatis mutandis, Ribitsch împotriva Austriei , 4 decembrie 1995, pct. 36 și 38 seria A nr. 336). Curtea ajunge la această concluzie chiar fără să țină cont de vulnerabilitatea lui S.N., persoană suferind de o boală psihică care era internată într-un spital de psihiatrie.

Curtea ia în considerare și faptul că, după incident, S.N. a fost plasat în izolare fără să-i fie acordat niciun fel de îngrijire medicală, în ciuda gravității rănilor suferite în timpul incidentului și în condiții materiale deplorabile (supra, pct. 8).

Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție ca urmare a tratamentului la care a fost supus S.N. la 14 februarie 2010 la spitalul de psihiatrie, agresiunii suferite și plasării sale ulterioare în izolare. 2. Cu privire la aspectul procedural al art. 3 din Convenție a) Argumentele părților

Reclamanții susțin că autoritățile interne, parchet și instanță, au tratat cauza într-un mod superficial. Aceștia subliniază că niciun martor la incident nu a fost audiat de procurori și că doar inculpații au dat declarații.

Guvernul consideră că ancheta administrativă a îndeplinit foarte bine condițiile prevăzute de Convenție, întrucât aceasta a dus la identificarea și pedepsirea celor răspunzători de abuzurile asupra victimei. Reiterează apoi argumentul conform căruia plângerea penală nu constituia acțiunea cea mai potrivită în speță. b) Motivarea Curții i) Principii generale

Curtea reamintește că, în cazul în care o persoană susține în mod întemeiat că a suferit un tratament contrar art. 3, aceste acuzații trebuie să facă obiectul unei anchete oficiale și efective care să permită identificarea și pedepsirea celor vinovați și care să răspundă criteriilor enunțate mai ales în hotărârea M.S. , menționată anterior (pct. 74-77). ii) Aplicarea acestor principii la faptele cauzei

Analizând situația în fapt a speței, Curtea observă că, în timpul anchetei penale deschisă ca urmare a plângerii depuse de reclamantă, parchetul a pronunțat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, cu motivarea că loviturile aplicate lui S.N. nu au fost îndreptate către organe vitale, iar inculpații nu au avut intenția de a-l ucide. Această decizie a fost confirmată prin hotărârea definitivă a judecătoriei.

Nici parchetul, nici instanța în cauză nu au examinat dacă utilizarea forței fusese strict necesară și dacă aceasta fusese proporțională cu gravitatea situației. Aceștia nici nu au încercat să coroboreze declarațiile contradictorii ale celor trei persoane răspunzătoare în cele două proceduri inițiate împotriva acestora (supra, în special, pct. 14 și 18). Pe de altă parte, nu rezultă că parchetul a audiat și alte persoane ale căror declarații ar fi putut aduce alte elemente relevante, precum, de exemplu, doctorul curant al victimei, în ciuda unei cereri exprese din partea reclamantei (supra, pct. 20).

Curtea observă, de asemenea, că autoritățile s-au mulțumit să disculpe persoanele răspunzătoare de acuzațiile cele mai grave, fără să reușească să stabilească ce se întâmplase în realitate și răspunderea lor penală pentru evenimente.

Curtea reamintește că victima era într-o stare vulnerabilă și consideră că acest element nu fost luat în considerare suficient de organele de cercetare (supra, pct. 64, și, mutatis mutandis , M.S. , menționată anterior, pct. 76).

Curtea nu pierde din vedere faptul că nu a fost efectuată nicio anchetă cu privire la necesitatea și oportunitatea de a-l plasa pe S.N. în izolare după incidente.

Ținând seama de elementele menționate anterior, Curtea apreciază că autoritățile nu au efectuat o anchetă efectivă. În consecință, constată că a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenție. II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

În conformitate cu art. 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciu

Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, suma de 30 de RON reprezentând cheltuielile de judecată din procedura internă, prezentând probe în acest sens. Pretinde și suma de 1 790,68 RON pe care spitalul, care îl tratase de urgență pe fiul său pentru rănile suferite la 14 februarie 2010, ar putea sa o solicite de la reclamantă. Reclamanta estimează prejudiciul la 409,11 euro (EUR).

Fiecare reclamant pretinde 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral ca urmare a constrângerilor suferite de S.N. și a modului în care autoritățile au efectuat ancheta. Aceștia descriu impactul emoțional major pe care violențele suferite de S.N. l-au avut asupra lor, precum și durerea și tristețea profunde resimțite ca urmare a suferințelor acestuia și absenței unui răspuns din partea autorităților. În plus, reclamanta invocă umilința la care a fost supusă de autorități pentru că a fost obligată să plătească cheltuielile de judecată în procesul penal. Reclamantul susține că a fost profund marcat de suferința tatălui său și că această suferință a fost sporită de modul în care tatăl său a fost umilit și tratat.

Guvernul observă că suma pretinsă cu titlu de prejudiciu material reprezintă de fapt cheltuielile de judecată ocazionate de procedura internă și consideră că această sumă nu este relevantă pentru încălcările pretinse în fața Curții. Susține că pretenția respectivă nu a fost susținută de probe. Guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între suma pretinsă cu titlu de prejudiciu moral și încălcările invocate. În orice situație, solicită Curții să țină cont de sumele acordate în cauze similare.

Curtea consideră că pretenția de restituire a cheltuielilor de judecată în fața instanțelor interne intră în sfera de aplicare a art. 41. Din aceasta cauză, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantei suma de 7 EUR cu acest titlu. În schimb, Curtea consideră că trebuie să li se acorde reclamanților în solidar suma de 12 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată

De asemenea, reclamanții solicită 6 200 EUR pentru cheltuielile efectuate în fața Curții, defalcate astfel: - 5 900 EUR cu titlu de onorarii avocat în fața Curții, detaliate conform contractului încheiat între reclamanți și avocat; aceștia solicită ca suma să fie plătită direct în contul avocatului lor, dna N. Popescu; - 300 EUR cu titlu de cheltuieli efectuate de Fundația Centrul de Resurse Juridice reprezentând cheltuieli de secretariat (taxe poștale, telefon, fotocopii). Conform contractului încheiat între reclamanți și fundație, aceasta a fost însărcinată cu toate activitățile de secretariat necesare în cauză. Reclamanții solicită ca această sumă să fie plătită direct fundației.

Guvernul apreciază că suma solicitată cu titlu de onorarii avocat este excesivă și subliniază că nu a fost prezentat niciun document justificativ pentru cheltuielile de secretariat. Solicită Curții să acorde o sumă rezonabilă cu acest titlu.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 900 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamanților. Sumele vor fi plătite direct în conturile bancare respective. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA: 1. Respinge, în unanimitate, obiecția Guvernului cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei și declară cererea admisibilă în măsura în care a fost introdusă de reclamantă; 2. Respinge, cu majoritate, obiecția Guvernului cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului și declară cererea admisibilă în măsura în care a fost introdusă de reclamant ; 3. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material; 4. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect procedural; 5. Hotărăște, în unanimitate: a) că statul pârât trebuie să plătească în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății: i) 12 000 euro (douăsprezece mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; ii) 7 EUR (șapte euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material, reclamantei ; iii) 6 200 EUR (șase mii două sute euro) plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată în fața Curții, care trebuie plătită direct în conturile bancare indicate de reprezentanta reclamantului și a fundației, conform solicitării reclamanților; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză și comunicată în scris, la 14 iunie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții. Marialena Tsirli András Sajó Grefier PREȘEDINTE În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, la prezenta hotărâre se anexează opinia parțial separată a doamnei judecător Kucsko-Stadlmayer, la care aderă și domnul judecător Sajó și domnul judecător Tsotsoria. A.S. M.T. Opinia parțial separată a doamnei judecător Kucsko-Stadlmayer, la care aderă și domnul judecător Sajó și domnul judecător Tsotsoria (Traducere) Sunt total de acord cu colegii mei, care au concluzionat că a existat o încălcare a art. 3 din Convenție. Totuși, nu putem fi de acord cu pct. 41 din hotărâre, unde Curtea atribuie celui de-al doilea reclamant calitatea de victimă. Art. 34 exclude cererile pe calea actio popularis ( Klass și alții împotriva Germaniei , 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A nr. 28). Curtea a creat noțiunea de „victimă indirectă“ cu scopul de a permite examinarea unei cereri atunci când „victima directă“ a decedat sau a dispărut. Conform jurisprudenței sale constante, rudele apropiate ale unei persoane decedate nu pot pretinde calitatea de victimă decât în anumite condiții. În hotărârea Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47848/08, CEDO 2014, Curtea a hotărât că trebuie să existe un efect direct asupra drepturilor proprii ale reclamantului, fie o problemă de interes de general cu privire la „respectarea drepturilor omului“ și un interes legitim pentru reclamant în menținerea cererii (pct. 98). Întrucât încălcarea pretinsă a Convenției nu se raportează strict la decesul victimei directe, reclamantul trebuie să stabilească existența unui interes moral solid sau alte motive imperative care necesită continuarea examinării capetelor de cerere [ Sanles Sanles împotriva Spaniei (dec.), nr. 48335/99, CEDO 2000 ‑ XI, Kaburov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 9035/06, pct. 56, 19 iunie 2012, și Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu , menționată anterior, pct. 100]. În toate aceste grupări de cauze, este indispensabil ca acel capăt de cerere să fie admisibil pentru clarificarea întrebărilor din sfera drepturilor omului. Jurisprudența relevantă este citată in extenso la pct. 32-38 din hotărâre. În speță, prima reclamantă, în calitate de curator al fiului său, se plânge de lovituri aplicate intenționat și abuziv asupra acestuia de angajați ai spitalului din Gura Ocniței. Chiar înainte de decesul fiului său, ea introdusese aceste capete de cerere în numele lui. Cel de-al doilea reclamant nu a putut participa în această procedură. A compărut în calitate de fiu al victimei de abia în cadrul cererii introduse în fața Curții în temeiul art. 3 (și nu al art. 2) din Convenție. Se pare că nu exista niciun motiv excepțional pentru ca acest aspect al cererii – care să-l depășească pe cel cu privire al bunicii sale – să facă necesară continuarea examinării din partea Curții. Din rațiuni metodologice și cu scopul de a nu prejudicia viitoarele cauze, ar fi fost importantă examinarea mai atentă a criteriilor de admisibilitate restrânsă pentru fiecare din reclamanți, așa cum au fost stabilite de Curte.