CASE OF ALEXE v. ROMANIA

La originea cauzei se află cererea nr. 66522/09 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Elena Alexe („reclamanta”), a sesizat Curtea la 8 decembrie 2009 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamanta susține că nu a beneficiat de dreptul la un proces echitabil având în vedere aplicarea unei modificări legislative care privea obiectul procesului său fără ca aceasta să fie pusă de către instanță în dezbaterea contradictorie a părților.

La 28 mai 2014, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

Prin hotărârea judecătorească din 22 februarie 2006, rămasă definitivă, reclamatei i-a fost restituită proprietatea asupra unei case care aparținuse mamei sale și care fusese confiscată în mod abuziv de regimul totalitar, iar ulterior vândută de stat chiriașului din această casă. B. Procedura în fața judecătoriei

La 11 martie 2008, după ce a intrat în posesia acestei case, reclamanta a fost chemată în justiție de fostul chiriaș în cadrul unei acțiuni în despăgubire. Acesta solicita restituirea cheltuielilor cu îmbunătățirile aduse respectivei case, amenajări care îi sporiseră valoarea. În cererea introductivă de instanță, chiriașul nu a indicat niciun temei legal pentru acțiunea sa.

În întâmpinare și în concluziile scrise depuse la judecătorie, reclamanta a arătat că, potrivit art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, obligația de despăgubire a chiriașului pentru îmbunătățirile realizate îi revine statului în cazul unui imobil preluat fără titlu valabil care a făcut obiectul restituirii fostului său proprietar.

Reclamanta a fost reprezentată de avocatul E.R.

Prin sentința din 27 ianuarie 2009 a Judecătoriei Galați, redactată la 27 februarie 2009, reclamanta a fost obligată la plata către chiriaș a sumei de 15 661 lei (RON). Judecătoria a constatat, în principal, realizarea cu bună-credință de către chiriaș a unor îmbunătățiri aduse imobilului și obligația în sarcina reclamantei, căreia i se restituise imobilul prin hotărârea din 22 februarie 2006 și care urma să beneficieze de acestea, de a restitui costul lor. b) Procedura în fața tribunalului

Reclamanta a formulat recurs în fața Tribunalului Galați. Aceasta s-a plâns, cu titlu principal, că sentința din 27 ianuarie 2009 nu menționa niciun temei legal pentru stabilirea obligației de plată a despăgubirii. În subsidiar, aceasta a făcut trimitere la dispozițiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În întâmpinare, chiriașul nu a indicat niciun temei legal pentru acțiunea sa. Acesta a arătat doar că, în cazul în care reclamanta aprecia că sarcina restituirii cheltuielilor cu îmbunătățirile revenea autorităților locale, aceasta ar fi trebuit să solicite introducerea lor în procedură.

Primul termen de judecată în fața tribunalului a fost stabilit pentru 29 mai 2009. La prima strigare a cauzei, reclamanta, care nu era reprezentată de un avocat, a solicitat amânarea judecății în vederea angajării unui avocat. Instanța a respins cererea, însă reclamanta a reușit să îl angajeze pe E.R. care o reprezentase în primă instanță. Acesta din urmă, la a doua strigare a cauzei care a avut loc în aceeași zi, a subliniat că pârâtul nu a invocat niciun temei legal în susținerea acțiunii sale și că nici judecătoria nu indicase vreunul. Avocatul pârâtului nu a răspuns acestui motiv în timpul dezbaterilor. Nu a avut loc nicio discuție cu privire la acest subiect.

Printr-o decizie definitivă a Tribunalului Galați pronunțată la 29 mai 2009, instanța a admis în parte recursul reclamantei. Suma pe care reclamanta a fost obligată să o plătească chiriașului a fost redusă la 15 086 RON. Instanța a constatat că, într-adevăr, nici cererea introductivă de instanță, nici judecătoria nu indicaseră un temei legal pentru stabilirea obligației de plată în sarcina reclamantei. În continuare, tribunalul a observat că nu s-a contestat că, prin decizia din 22 februarie 2006, trecută în puterea lucrului judecat, se stabilise că imobilul fusese preluat fără titlu valabil. Instanța a indicat ca temei legal aplicabil în speță art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În această privință, a subliniat că, la momentul introducerii acțiunii, fostul art. 48 alin. (3) din lege prevedea obligația statului de despăgubire a chiriașului pentru îmbunătățirile aduse unui imobil preluat fără titlu valabil, care fusese restituit fostului proprietar. Cu toate acestea, a subliniat că dispozițiile acestui articol fuseseră modificate prin Legea nr. 1/2009, intrată în vigoare la 3 februarie 2009, în sensul în care obligația de despăgubire pentru îmbunătățiri incumbă fostului proprietar indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu.

Hotărârea a fost redactată la 16 iunie 2009.

În 2009, reclamanta a introdus contestație în anulare împotriva deciziei din 29 mai 2009, arătând că, la 29 ianuarie 2009, vânduse casa în litigiu.

Prin decizia din 29 septembrie 2009, Tribunalul Galați a respins calea de atac extraordinară introdusă de reclamantă. Instanța a constatat că motivul nou invocat de reclamantă nu fusese ridicat în cadrul căii de atac ordinare.

La 9 septembrie 2010, reclamanta a plătit chiriașului suma datorată la care s-au adăugat cheltuielile de executare silită.

Potrivit art. 725 alin. (1) din Codul de procedură civilă în vigoare la momentul faptelor, dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche. 22 . Prin Decizia nr. 720 din 1 iunie 2010 și Decizia nr. 1019 din 14 septembrie 2010, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 1/2009 sus-menționate, pe care persoanele interesate le considerau a fi contrare dispozițiilor de drept național și ale Convenției care protejau principiul neretroactivității, egalitatea în fața legii, dreptul la un proces echitabil și dreptul de acces la o instanță, dreptul la un recurs efectiv, nediscriminarea și dreptul de proprietate. 23 . Prin Decizia nr. 1434 din 18 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că modificarea art. 48 din Legea nr. 10/2001 adusă prin Legea nr. 1/2009 era de aplicare prioritară întrucât această dispoziție conținea o normă de procedură civilă care viza stabilirea calității procesuale pasive și nu conținea un drept material. ÎN DREPT

Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție și că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond (1) Argumentele părților

Reclamanta susține că instanțele naționale nu au invitat în niciun moment părțile să își prezinte poziția cu privire la temeiul legal al acțiunii și că acesta a fost invocat din oficiu de tribunal în timpul deliberărilor. Din această cauză, instanța menționată nu a respectat principiul contradictorialității întrucât problema aplicabilității art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat în cursul procesului, nu a fost niciodată dezbătută înainte de a fi invocată din oficiu. Reclamanta consideră că dreptul său la apărare, inclusiv posibilitatea de a ridica o excepție de neconstituționalitate, au fost încălcate. Aceasta contestă aplicarea în litigiu a noului art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aplicare care nu ar fi respectat principiul neretroactivității legii. În cele din urmă, afirmă că deciziile Curții Constituționale sau cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție (supra, pct. 22 și 23) au fost pronunțate ulterior procesului său și că, așadar, nu îi sunt aplicabile.

Guvernul apreciază că aspectul care trebuie soluționat în prezenta cauză implică să se stabilească dacă reclamanta a fost „luată prin surprindere” de faptul că tribunalul și-a întemeiat decizia pe art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, fără ca părțile să fie informate că acesta urma să aplice respectivul articol.

Guvernul consideră că prezenta cauză este diferită de cele în care Curtea a sancționat utilizarea de către instanțele naționale a puterii lor de a soluționa litigiile pe baza unor elemente invocate din oficiu ( Skondrianos împotriva Greciei , nr. 63000/00, 74291/01 și 74292/01, 18 decembrie 2003, Clinique des Acacias și alții împotriva Franței , nr. 65399/01, 65406/01, 65405/01 și 65407/01, 13 octombrie 2005, Prikyan și Angelova împotriva Bulgariei , nr. 44624/98, 16 februarie 2006, și Cimolino împotriva Italiei , nr. 12532/05, 22 septembrie 2009). Spre deosebire de cauzele sus-menționate, în prezenta cerere, hotărârea tribunalului de a nu pune în dezbaterea părților, în mod excesiv, aplicarea imediată a modificării aduse art. 48 din Legea nr. 10/2010 era justificată prin prisma caracterului său necontroversat. În această privință, Guvernul subliniază că reclamanta era conștientă de aplicabilitatea în speță a art. 48. Tribunalul nu a făcut altceva decât să aplice regula tempus regit actum , prevăzută la art. 725 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, dispoziție legală, clară și publică. Pe baza acesteia a dedus că modificarea art. 48 din Legea nr. 10/2010, care consacra o normă de procedură ce viza calitatea procesuală pasivă, era de aplicare imediată.

Guvernul apreciază în continuare că principiul contradictorialității nu ar trebui să fie înțeles în mod deosebit de formal. La fel ca în cazul reclamantului din cauza Negreanu împotriva României [(dec.), nr. 30164/03, pct. 31, 14 mai 2013 – cu privire la reîncadrarea unei căi de atac], aplicarea imediată a art. 48, astfel cum a fost modificat, era destul de previzibilă pentru reclamantă.

În plus, subliniază faptul că modificarea legislativă a intervenit la 3 februarie 2009, astfel încât reclamanta avusese posibilitatea de a verifica formularea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 anterior introducerii recursului său, la 19 martie 2009, și de a-și prezenta punctul de vedere în această privință.

În cele din urmă, în ceea ce privește argumentul reclamantei vizând imposibilitatea de a ridica o excepție de neconstituționalitate referitoare la modificarea legislativă în cauză, Guvernul subliniază că excepții similare au fost ridicate de alte persoane interesate și toate au fost respinse de Curtea Constituțională (supra, pct. 22).

Guvernul concluzionează că reclamanta nu a fost „luată prin surprindere” de faptul că tribunalul și-a întemeiat decizia pe art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, și că, prin urmare, dreptul la un proces echitabil al acesteia nu a fost încălcat. (2) Motivarea Curții

Curtea amintește că noțiunea de proces echitabil cuprinde, de asemenea, dreptul la un proces în contradictoriu care implică dreptul părților de a face cunoscute elementele care sunt necesare soluționării cu succes a pretențiilor lor, dar și de a cunoaște și de a discuta fiecare probă sau observație prezentată judecătorului în vederea influențării deciziei sale și de a o discuta (a se vedea printre altele, Nideröst-Huber împotriva Elveției , 18 februarie 1997, pct. 24, Culegere de hotărâri și decizii 1997 ‑ I, și Clinique des Acacias și alții, citată anterior, pct. 37)

Însuși judecătorul trebuie să respecte principiul contradictorialității, în special atunci când soluționează un litigiu pe baza unui motiv invocat din oficiu sau a unei excepții ridicate din oficiu (a se vedea, mutatis mutandis , Skondrianos citată anterior, pct. 29-30, Clinique des Acacias și alții citată anterior , pct. 38, Prikyan și Angelova citată anterior, pct. 42)

Desigur, dreptul la o procedură contradictorie nu prezintă caracter absolut, iar întinderea sa poate varia în funcție, în special, de particularitățile procedurii în cauză. În câteva cauze cu circumstanțe foarte speciale, Curtea a apreciat, de exemplu, că necomunicarea unui act de procedură și imposibilitatea reclamantului de a-l discuta nu aduseseră atingere caracterului echitabil al procedurii, în măsura în care această posibilitate nu ar fi avut incidență asupra soluționării litigiului și în măsura în care soluția juridică reținută se preta în mică măsură discuțiilor ( Stepinska împotriva Franței , nr. 1814/02, pct. 18, 15 iunie 2004; Salé împotriva Franței , nr. 39765/04, pct. 19, 21 martie 2006).

De asemenea, în cazuri în care o instanță penală a reîncadrat din oficiu faptele de care inculpatul era acuzat, Curtea a concluzionat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil numai după ce a verificat că reîncadrarea nu era suficient de previzibilă pentru inculpat [ Pélissier și Sassi împotriva Franței (MC), nr. 25444/94, pct. 57-61, CEDO 1999-II, Sadak și alții împotriva Turciei , nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, pct. 52-56, CEDO 2001-VIII și Drassich împotriva Italiei , nr. 25575/04, pct. 37-39, 11 decembrie 2007]. Se poate astfel deduce că nu ar exista o încălcare a dreptului la un proces echitabil dacă inculpatul ar fi putut prevedea efectiv reîncadrarea.

Elementul determinant îl reprezintă așadar necesitatea de a clarifica dacă o parte a fost „luată prin surprindere” de faptul că instanța și-a întemeiat decizia pe un motiv invocat din oficiu ( Clinique des Acacias și alții , citată anterior, pct. 43). Instanța trebuie să dea dovadă de scrupulozitate deosebită atunci când litigiul cunoaște o turnură neașteptată, cu atât mai mult cu cât este vorba de o chestiune lăsată la latitudinea instanței. Principiul contradictorialității impune ca instanțele să nu își întemeieze deciziile pe elemente de fapt sau de drept care nu au fost discutate în cadrul procedurii și care conferă litigiului o turnură pe care nici chiar o parte care manifestă diligență nu ar fi putut să o anticipeze ( Čepek împotriva Republicii Cehe , nr. 9815/10, pct. 48, 5 septembrie 2013).

Revenind la faptele prezentei spețe, Curtea observă că în acțiunea introductivă de instanță, chiriașul nu s-a referit la niciun temei legal pentru cererea sa de despăgubire. Judecătoria care a admis acțiunea acestuia nu a indicat, de asemenea, vreun fundament juridic. În aceste condiții, nu s-ar putea reproșa tribunalului că a stabilit un astfel de fundament. Dimpotrivă, era de competența sa să examineze acțiunea pe baza dispozițiilor naționale relevante în vigoare.

În această privință, nu se contestă că tribunalul avea competența de a aplica din oficiu dispozițiile Legii nr. 10/2001 care reglementează regimul restituirii imobilelor naționalizate. În continuare, Curtea observă că la data la care a fost introdusă acțiunea chiriașului și la cea la care judecătoria a admis-o, această lege prevedea în sarcina statului obligația de despăgubire a chiriașului pentru îmbunătățirile aduse unui imobil preluat fără titlu valabil care a făcut obiectul restituirii către fostul său proprietar (supra, pct. 19). Abia imediat după decizia pronunțată în primă instanță a fost modificată legea în sensul în care impunea pentru viitor în sarcina proprietarului care recuperase imobilul obligația de despăgubire a chiriașului pentru îmbunătățirile aduse imobilului indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu (supra, pct. 20).

Curtea reafirmă că deși, în principiu, legiuitorul are posibilitatea să reglementeze în materie civilă, prin noi dispoziții cu caracter retroactiv, drepturi care decurg din legile în vigoare, principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 se opun, în lipsa unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legislative în administrarea justiției în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului [ Zielinski și Pradal și Gonzales împotriva Franței (MC), nr. 24846/94 și 34165/96 - 34173/96, pct. 57, CEDO 1999-VII]. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, în prezenta cauză, nu este în joc, din perspectiva dreptului la o procedură contradictorie, problema aplicării retroactive a unei legi, nici de altfel cea a clarificării faptului dacă instanța și-a întemeiat raționamentul pe motive arbitrare sau vădit nerezonabile pentru aplicarea respectivei legi ( Čepek citată anterior, pct. 52).

Din perspectiva dreptului la o procedură contradictorie, singurul aspect în litigiu îl reprezintă faptul că părțile nu au fost informate asupra faptului că tribunalul intenționa să recurgă la art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2010, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009. În această privință, Guvernul nu contestă că aceasta a fost situația în speță. Cu toate acestea, adaugă că aplicarea articolului în cauză, stabilind o normă de procedură civilă ce viza calitatea procesuală pasivă, care era de aplicare imediată, era destul de previzibilă și că, prin urmare, era inutil să o pună în dezbaterea părților.

Curtea nu poate admite acest argument. Aceasta observă că în speță nu este vorba de o simplă normă de drept intern neschimbată în cursul procesului pe care reclamanta trebuia să o cunoască. Fără a se pronunța asupra naturii dispoziției în litigiu, procedurală sau materială, observă totuși că aplicarea dispoziției respective putea da naștere controverselor. Nu este lipsit de importanță să se observe că, în această privință, aplicabilitatea modificării legislative a făcut obiectul jurisprudenței celor mai înalte instanțe naționale, respectiv Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție (supra, pct. 22 și 23). Prin urmare, nu era necesar și util să fie pusă în discuția părților.

Or, în speță, tribunalul nu a pus în discuția în contradictoriu aplicarea art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, cu ocazia dezbaterilor care au avut loc la 29 mai 2009 (supra, pct. 13 in fine ). Curtea nu apreciază temeinicia observațiilor pe care le-ar fi putut formula reclamanta dacă ar fi fost invitată. Din acest motiv, Curtea respinge deopotrivă argumentul Guvernului întemeiat pe inutilitatea unei eventuale excepții de neconstituționalitate.

Întrucât nu a fost informată cu privire la aplicarea art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, pe care tribunalul o avea în vedere, reclamanta, „luată prin surprindere”, a fost privată de dreptul la un proces echitabil astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis , Skondrianos și alții , citată anterior, pct. 29, Clinique des Acacias și alții, citată anterior, pct. 43). Prin urmare, această dispoziție a fost încălcată.

Reclamanta solicită 17 931 RON, adică aproximativ 4 200 euro (EUR) conform ratei de schimb a Băncii Naționale a României, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care pretinde că l-a suferit. Această sumă ar corespunde sumei pe care a fost obligată să o plătească, în temeiul sentinței Judecătoriei Galați din 27 ianuarie 2009, pentru cheltuieli de judecată efectuate de partea adversă pe care a fost obligată să le plătească și cheltuieli de executare a sentinței sus-menționate. Aceasta solicită în plus 20 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit având în vedere sentimentele de frustrare și incertitudine cauzate de pierderea unor șanse reale în proces.

Guvernul apreciază că cererea făcută în considerarea prejudiciului material ar trebui să fie respinsă pe motivul lipsei legăturii de cauzalitate între suma solicitată și pretinsa încălcare. În continuare, susține că reclamanta face speculații în privința rezultatului acțiunii în justiție. Pe de altă parte, subliniază că, în cazul în care Curtea constată o încălcare, reclamanta poate solicita, potrivit dreptului național, revizuirea deciziei în litigiu. În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, Guvernul apreciază că o constatare a încălcării ar constitui o reparație echitabilă și că, în orice caz, având în vedere jurisprudența Curții, suma solicitată este excesivă.

Curtea constată că, în speță, singurul temei care trebuie reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de garanțiile unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție. În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu poate face speculații cu privire la soluția la care s-ar fi ajuns în cadrul procedurii în fața tribunalului dacă nu ar fi fost încălcată Convenția.

Curtea observă, în plus, că, atunci când constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă român permite revizuirea unui proces în plan intern pentru a remedia încălcarea Convenției. Acesta este cazul în speță, în care Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție ca urmare a nerespectării dreptului la un proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis , S.C. Uzinexport S.A. împotriva României , nr. 43807/06, pct. 41, 31 martie 2015). Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că măsura de reparație cea mai potrivită pentru reclamantă ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea acesteia, a procesului (a se vedea, mutatis mutandis , Sfrijan împotriva României , nr. 20366/04, pct. 48, 22 noiembrie 2007). Prin urmare, nu este necesar să acorde reclamantei o sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.

În ceea ce privește cererea formulată în considerarea prejudiciului moral, în pofida faptului că, în mod cert, Curtea nu poate face speculații cu privire la posibilul rezultat al procesului dacă garanțiile prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție erau respectate, aceasta apreciază totuși că nu este nerezonabil a se considera că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral real în cadrul procesului respectiv. În consecință, acordă reclamantei cu acest titlu 900 EUR. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta solicită de asemenea 3 481,9 RON, adică 784 EUR conform ratei de schimb a Băncii Naționale a României, pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții, corespunzătoare onorariului avocatului și cheltuielilor de traducere și de corespondență cu Curtea. În susținerea cererii sale a prezentat traduceri ale mai multor documente justificative de plată a unor sume diverse și două contracte de asistență juridică.

Guvernul subliniază că reclamanta nu a trimis originalele documentelor justificative, limitându-se să transmită traduceri ale acestora care nu prezintă nicio valoare juridică, motiv pentru care cererea reclamantei ar trebui să fie respinsă. Pe de altă parte, observă că respectivele traduceri furnizate de reclamantă nu prezintă nicio mențiune în privința naturii documentelor traduse în vederea prezentei cereri și reamintește că traducerea de documente referitoare la procedura judiciară internă nu este necesară. În cele din urmă, observă că reclamanta nu a prezentat un centralizator cu numărul de ore lucrate de avocat.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 756 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantei. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA: (1) Declară , în unanimitate, cererea admisibilă; (2) Hotărăște , cu șase voturi la unu, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție; (3) Hotărăște , cu șase voturi la unu, a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății: i) 900 EUR (nouă sute euro) plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; ii) 756 EUR (șapte sute cincizeci și șase euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; (4) Respinge , în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 mai 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții. Fatoș Aracı András Sajó Grefier adjunct PREȘEDINTE La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, opinia separată a domnului judecător Wojtyczek. A.S. F.A.