CASE OF REUTER DIETRICH v. GERMANY - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secția a cincea

Decizie

Cererile nr. 32741/06 și 19568/09

prezentate de Dietrich REUTER

împotriva Germaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită la 17 ianuarie 2012 într-o cameră compusă din: Dean Spielmann,

președinte

, Karel Jungwiert, Bostjan M. Zupančič, Mark Villiger, Ann Power-Forde, Angelika Nußberger, André Potocki,

judecători

,

și Claudia Westerdiek,

grefier de secție,

Având în vedere cererile menționate anterior introduse la data de 26 iulie 2006 și 30 martie 2009,

având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

având în vedere observațiile comune ale Bisericii Protestante din Renania (

Evangelische Kirche im Rheinland

) și ale Bisericii Protestante din Germania (

Evangelische Kirche in Deutschland

) pe care președintele le-a autorizat să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 36 § 2 din regulament) și observațiile reclamantului ca răspuns (art. 44 § 5 din regulament).

Având în vedere observațiile Guvernului austriac pe care președintele l-a autorizat să intervină în procedura scrisă în privința cauzei nr.

32741/06,

Având în vedere observațiile Asociației pastorilor protestanți din Renania (

Evangelischer Pfarrverein im Rheinland e.V.

) pe care președintele a autorizat-o să intervină în procedura scrisă privind cererea nr. 19568/09,

După ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

În fapt

Reclamantul, domnul Dietrich Reuter, este resortisant german, s-a născut în 1954 și are domiciliul în Legden. A fost reprezentat în fața Curții de A.

Schwalfenberg și J. Jackel, avocați în Herborn. Guvernul german („Guvernul”) a fost reprezentat de agenții săi, doamna A.

Wittling-Vogel, domnul H.-J. Behrens și doamna Katja Behrdin cadrul Ministerului Federal al Justiției.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.

Reclamantul este căsătorit și are trei copii. În anul 1982 a fost numit pastor. La 1 noiembrie 1984 i s-a încredințat conducerea parohiei protestante din Duisburg-Laar. La 2 mai 2000, a fost suspendat din funcția de pastor. Printr-o hotărâre din 22 ianuarie 2002, Camera administrativă (

Verwaltungskammer

) a Bisericii Protestante din Renania (

Evangelische Kirche im Rheinland –

„Biserica”) a respins cererea reclamantului.

La 22 iulie 2002, aceasta a decis să nu admită contestația formulată de reclamant împotriva hotărârii sale. Ca răspuns la o solicitare de informații a reclamantului, administrația i-a comunicat acestuia că decizia de suspendare a devenit definitivă la 1 septembrie 2002 și că era considerat disponibilizat (

Wartestand

) începând cu 1 septembrie 2003, dacă în cursul acestui an nu va fi solicitat pentru un nou post de pastor. Căutările în vederea obțineri unui nou post nu au avut succes.

a) Deciziile instanțelor ecleziastice

La 22 septembrie 2003, Casa de pensii a Bisericii l-a informat pe reclamant că primise ordinul să îi plătească un ajutor de disponibilizare (

Wartegeld

) în valoare de 75% din ultimul salariu. Contestația reclamantului a rămas fără răspuns.

La 31 august 2004, reclamantul a sesizat camera administrativă a Bisericii cu o cerere de recunoaștere a statutului său de pastor suspendat din funcție, iar nu de pastor disponibilizat. La 15 septembrie 2004, acesta a depus o cerere în vederea anulării deciziei din 22 septembrie 2003. Acesta pretinde în special că, întrucât nu l-a asistat în eforturile sale de a căuta un nou post, Biserica nu își putea întemeia decizia de disponibilizare pe eșecul reclamantului în această privință.

Cele două cereri au fost conexate.

Printr-o hotărâre din 11 iulie 2005, camera administrativă a respins cererile reclamantului pe motivul că, independent de eventuala lor inadmisibilitate ca tardive, ele erau nefondate. Aceasta a evidențiat mai ales că, în temeiul art. 87 alin. 3 din legea cu privire la funcția pastorilor (

Pfarrerdienstgesetz

– a se vedea „Dreptul și practica interne relevante”), un pastor suspendat din funcție intra în stare de disponibilizare din moment ce nu fusese solicitat la alt post în termen de un an, acesta fiind cazul reclamantului. S-a estimat că întrebarea de ce nu s-a putut efectua transferul la un nou post nu era determinantă și că întrebarea – deseori disputată în astfel de litigii – dacă eforturile părții interesate și ajutorul administrației ecleziastice fuseseră suficiente nu era decisivă pentru intrarea în starea de disponibilizare. Aceasta a adăugat că nimic nu permitea să se concluzioneze că administrația Bisericii ar fi acționat în mod abuziv. Conform camerei, în cursul procedurii, Biserica a prezentat eforturile pe care le-a făcut pentru a găsi un nou post pentru reclamant. Dacă aceste eforturi nu au corespuns voinței reclamantului nu înseamnă, conform camerei, că avusese loc un abuz din partea Bisericii.

La 14 septembrie 2005, camera administrativă a respins cererea reclamantului.

b) Procedura în fața Curții Constituționale Federale

La 24 octombrie 2005, reclamantul a sesizat Curtea Constituțională Federală cu o acțiune constituțională (nr. 2 BvR 1791/05), ale cărei concluzii în ceea ce privește admisibilitatea și temeinicia erau aproape identice celor din acțiunea constituțională introdusă de fratele său la 7 august 2003 [

Roland Reuter împotriva Germaniei

(dec.),

nr. 39775/04, 6 decembrie 2011]. Acesta a indicat că nu i putea cere să sesizeze mai întâi instanțele administrative conform jurisprudenței constante a acestora, ceea ce confirmase încă o dată, în opinia lui, deciziile judiciare adoptate în cazul fratelui său.

La 3 februarie 2006, Curtea Constituțională Federală nu a admis acțiunea constituțională a reclamantului fără a-și motiva decizia.

a) Deciziile ecleziastice

La 22 iunie 2006, Biserica l-a informat pe reclamant că va fi pensionat începând cu data de 1 septembrie 2006. La 8 august 2006, casa de pensii a Bisericii l-a informat pe reclamant că primise ordinul de a-i plăti o indemnizație de pensionare care se ridica la aproape 58% din ultimul lui salariu. Contestațiile formulate de reclamant nu au avut rezultat.

La 15 septembrie 2006, reclamantul a sesizat camera administrativă a Bisericii și a solicitat anularea deciziei din 22 iunie 2006. În subsidiar, acesta a solicitat să primească în continuare salariul pe care îl primea înainte de disponibilizarea sa sau, cel puțin, ajutorul de disponibilizare pe care îl primise până în prezent. La 29 noiembrie 2006, acesta a sesizat camera administrativă cu o a doua cerere îndreptată împotriva deciziei casei de pensii din 8 august 2006.

Printr-o hotărâre 17 august 2007, camera administrativă a respins cererile reclamantului. Aceasta a amintit mai întâi că în temeiul art. 91 alin. 1 din legea cu privire la funcția pastorilor (a se vedea „Dreptul și practica interne relevante”) un pastor disponibilizat care nu găsea un post în termen de trei ani de la data disponibilizării trebuia să se pensioneze. Aceasta a precizat că administrația ecleziastică nu avea marjă de apreciere în această privință. Aceasta a observat apoi că suspendarea reclamantului din postul său în 2000 și disponibilizarea în 2003 nu mai puteau face obiectul prezentei proceduri. Aceasta a precizat că hotărârile pe care le-a emis în legătură cu acest subiect erau definitive. În măsura în care reclamantul denunța inechitatea procedurii de disponibilizare și în care se pretindea victimă a unei hărțuiri, camera administrativă amintea că aceste capete de cerere nu puteau fi luate în considerare decât dacă autoritățile ecleziastice acționaseră în mod abuziv. A subliniat că pentru a dovedi existența unui comportament abuziv, nu era suficient să se afirme că Biserica nu susținuse demersurile reclamantului, ci trebuia să se arate că aceasta le-a împiedicat sau le-a obstrucționat. Or, așa cum aceasta constatase deja în hotărârea sa din 11 aprilie 2005 referitoare la disponibilizarea reclamantului, nimic, în opinia camerei administrative, nu permitea să se concluzioneze în speță că autoritățile ecleziastice ar fi acționat în mod abuziv.

În măsura în care reclamantul denunța caracterul automat al măsurilor adoptate de Biserică, In contradicție, în opinia acestuia, cu normele care reglementează funcția publică, camera administrativă și-a însușit concluziile enunțate de Curtea administrativă a Bisericii Protestante a Uniunii în hotărârea sa din 1 martie 2002 (a se vedea

Roland Reuter,

decizia citată anterior). Aceasta a estimat că nu era, deci, nevoie să se pună în discuție sistemul legii cu privire la funcția de pastor, care prevedea pensionarea automată a unui pastor la trei ani după disponibilizarea sa decisă din motivul că eșuase într-o direcție prosperă a parohiei. Aceasta a concluzionat că dacă pensionarea era conformă legii, cererile subsidiare ale reclamantului, precum și acțiunea sa împotriva deciziei casei de pensii din 8 august 2006 nu puteau avea câștig de cauză.

La 7 martie 2008, camera administrativă a respins cererea reclamantului.

b) Decizia Curții Constituționale Federale din 9 decembrie 2008

La 10 aprilie 2008, reclamantul a sesizat Curtea Constituțională Federală cu o acțiune constituțională ale cărei concluzii în ceea ce privește admisibilitatea și temeinicia erau aproape identice celor din acțiunea constituțională precedentă din 24 octombrie 2005 (a se vedea supra).

La 9 decembrie 2008, o cameră compusă din trei judecători ai Curții Constituționale Federale nu a admis acțiunea constituțională a reclamantului (nr. 2 BvR 717/08). Aceasta a estimat că acțiunea era inadmisibilă deoarece deciziile atacate nu constituiau acte de autoritate publică. A indicat că legea fundamentală recunoștea bisericile ca instituții independente de stat care se bucurau de dreptul de a-și reglementa în mod autonom acțiunile interne, fără ingerință din partea statului. Aceasta a adăugat că faptul că bisericile aveau un statut de corporație de drept public nu le supunea unui control special al statului.

Curtea Constituțională Federală a continuat astfel:

„Dacă instanțele statului sunt chemate să cunoască acțiunile ecleziastice, acestea participă la procesul decizional intern al bisericilor, și aceasta chiar dacă se străduiesc să țină seama de autonomia bisericilor în adoptarea deciziilor lor. Experiența arată că punerea în balanță a intereselor în conflict în cazuri individuale poate ajunge la o creștere graduală a câmpului de control judiciar și că poartă în ea riscul ca judecătorul statului să nu cunoască legitimitatea religioasă a unei norme ecleziastice și să încalce astfel principiul neutralității statului în acțiunile religioase. Acest lucru este mai ales valabil în domeniul sensibil al dreptului de care se bucură bisericile, garantat în mod expres la art. 137 alin. 3, a doua teză din Constituția de la Weimar, de a-și conferi funcțiile fără intervenții din partea statului.”

Curtea Constituțională Federală a concluzionat că, din moment ce deciziile atacate priveau pensionarea reclamantului și stabilirea sumei pensiei lui, era vorba de un diferend într-un domeniu care făcea parte din acțiunile interne ale bisericii.

Aceasta a adăugat că acțiunea ar fi fost oricum neîntemeiată, din moment ce dispozițiile legale ecleziastice în cauză nu încălcau dreptul constituțional și că, mai ales, nu erau contrare principiului interzicerii arbitrarului. Dispozițiile în litigiu, privind disponibilizarea și pensionarea precum și normele salariale care rezultă din acestea își aveau, conform Curții Constituționale, temeiul legal în art. 137 alin. 3 din Constituția de la Weimar care garanta bisericilor dreptul de a-și rezolva problemele în mod autonom și, mai ales, de a crea posturi ecleziastice, de a numi persoane în aceste posturi și de a stabili calitățile cerute în această privință. Suspendarea unui pastor din funcțiile sale atunci când direcția prosperă a parohiei nu mai era posibilă ar constitui expresia acestei autonomii a bisericii. Curtea Constituțională a indicat, în plus, că faptul că o astfel de suspendare era posibilă independent de chestiunea de a afla cine era responsabil de situația constatată permitea Bisericii să reacționeze rapid și eficient în fața unei situații de acest tip într-o parohie. Aceasta a arătat că, ținând seama de rolul primordial al parohiilor pentru viața ecleziastică, posibilitatea ca bisericile să elimine astfel, situații de conflict avea un interes crucial pentru existența acestora și că suspendarea unui pastor constituia, de altfel, o măsură mai puțin gravă decât o destituire disciplinară sau decât revocarea drepturilor care rezultă din învestirea sa ca pastor.

Curtea Constituțională Federală a examinat apoi dispozițiile ecleziastice ale Bisericii care reglementează disponibilizarea și pensionarea pastorilor având ca referință legea fundamentală. Aceasta a concluzionat că sistemul gradual al Bisericii era întemeiat pe considerații adecvate și că permitea să se evite adoptarea unor măsuri mai severe. Astfel, conform Curții Constituționale, un pastor care nu a dat satisfacție pentru faptul că nu a reușit să evite sau să depășească tensiuni grave în parohia sa dispunea de o perioadă de patru ani pentru a candida la o nouă funcție. Dacă încercările de candidatură nu erau încununate de succes la sfârșitul acestei perioade, ar exista prezumția că demersurile sale nu ar avea succes nici în viitor. Pensionarea persoanei interesate se analiza atunci, conform Curții Constituționale, ca o consecință lipsită de considerații arbitrare, la fel ca și scăderile de salariu care rezultă din aceasta, ținând seama de faptul că un pastor pensionat nu mai avea obligații profesionale și nu putea, în consecință, să solicite același tratament ca un pastor în serviciu într-o parohie.

B. Dreptul și practica interne relevante

Dreptul statal și jurisprudența relevante sunt expuse în deciziile

Baudler împotriva Germaniei

(nr. 38254/04, 6 decembrie 2011) și

Roland Reuter

menționată anterior).

Conform art. 87 alin. 1 din Legea privind serviciul pastorilor Bisericii Protestante a Uniunii din 15 iunie 1996 (

Kirchengesetz über die dienstrechtlichen Verhältnisse der Pfarrerinnen und Pfarrer in der Evangelischen Kirche der Union – Pfarrerdienstgesetz

), decizia de a suspenda un pastor din funcțiile sale (

Abberufung

) are drept consecință pierderea conducerii parohiei de către persoana interesată. Aceasta continuă, totuși, să își primească salariul. Art. 87 alin. 2 dispune că un pastor suspendat din funcțiile sale trebuie să se străduiască să își găsească un post nou, demers în care conducerea regională îi acordă asistență. Art. 87 alin. 3 prevede că un pastor suspendat din funcțiile sale are statutul de pastor disponibilizat dacă după un an nu a fost solicitat la alt post. Disponibilizarea aduce o scădere efectivă a veniturilor cu 25%. Dacă un pastor aflat în disponibilizare nu găsește post în termen de trei ani, este dispusă pensionarea sa (

ist in den Ruhestand zu versetzen

) conform art. 91 alin. 1 din lege.

Capete de cerere

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a avut acces la o instanță. Acesta susține că sesizarea instanțelor administrative s-ar fi soldat cu eșec, ceea ce, în opinia lui, a arătat procedura fratelui său (

Roland Reuter

, decizia menționată anterior). Acesta pretinde că, în ceea ce o privește, Curtea Constituțională Federală a confirmat jurisprudența administrativă pe această temă declarând cea de-a doua acțiune constituțională a sa inadmisibilă, chiar dacă aceasta s-a pronunțat, cu titlu subsidiar, asupra temeiniciei acesteia. În opinia reclamantului, singura instituție care a examinat fondul cererii sale a fost, în consecință, camera administrativă a Bisericii, care nu poate, conform acestuia, să fie calificată drept „instanță independentă și imparțială” în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Reclamantul adaugă că, în timp ce se afla doar la jumătatea carierei sale profesionale și că trebuia să asigure nevoile soției și ale celor trei copii ai săi, după disponibilizarea sa – care ar fi atras o scădere cu 25% a veniturilor sale – acesta ar fi fost pensionat, ceea ce ar fi avut drept consecință scăderea venitului lui la 58% din salariul său inițial de pastor.

Reclamantul se plânge de altfel de absența motivării (primei) decizii a Curții Constituționale Federale din 3 februarie 2006.

În drept

Reclamantul se plânge de refuzul Curții Constituționale Federale și al instanțelor administrative de a cunoaște acțiunile sale împotriva deciziilor ecleziastice. În această privință, invocă art. 6 § 1 din Convenție, al cărui fragment relevant în speță este redactat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...] de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

A. Argumentele părților

Guvernul susține că reclamantul nu a invocat în acțiunile sale constituționale capetele de cerere cu care a sesizat Curtea și că, astfel, nu a epuizat căile de atac interne. A afirmat, în plus, că reclamantul nu are calitatea de victimă, în sensul art. 34 din Convenție, întrucât acesta se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la o instanță fără să fi încercat să sesizeze contenciosul administrativ. Guvernul admite că, în privința jurisprudenței stabilite a jurisdicțiilor administrative nu se putea cere reclamantului să își prezinte capetele de cerere în fața tuturor gradelor de jurisdicție administrativă. Cu toate acestea, consideră că persoana interesată avea obligația să sesizeze cel puțin contenciosul administrativ în primă instanță. În absența unei decizii în contenciosul administrativ, încălcarea pretinsă nu reprezintă realitate, conform Guvernului. Cererea reclamantului ar duce în definitiv la un control abstract al situației legale în Germania cu privire la posibilitatea unui control judiciar al deciziilor ecleziastice și s-ar înrudi și mai mult cu o

actio popularis

neprevăzută de Convenție.

Guvernul susține apoi că art. 6 din Convenție nu este în orice caz aplicabil în speță, ținând seama de jurisprudența organelor Convenției (în special

Dudová și Duda împotriva Republicii Cehe

(dec.), nr. 40224/98, 30 ianuarie 2001, și

Ahtinen împotriva

Finlandei

, nr. 48907/99, 23 septembrie 2008). Acesta respinge în special argumentul reclamantului conform căruia deciziile în litigiu din speță nu ar ține de domeniul intern al bisericii datorită naturii lor patrimoniale. Dacă biserica poate din proprie inițiativă să decidă să confere preoția unei persoane și/sau să o înlăture din funcție - măsură intra-eclezia, putere pe care reclamantul nu o contestă -, aceasta trebuie, de asemenea, în opinia Guvernului, să fie capabilă să tragă concluziile referitoare la acoperirea socială a persoanei interesate fără a fi supusă în această privință controlului instanțelor statului. În opinia Guvernului, aceste două aspecte nu pot fi separate.

Celelalte argumente avansate de Guvern corespund în esență celor expuse în cauzele

Baudler

și

Roland Reuter

menționate anterior.

Reclamantul respinge excepțiile ridicate de Guvern pentru neepuizarea căilor de atac și pentru lipsa calității de victimă. Acesta afirmă că, având în vedere jurisprudența stabilită de instanțele administrative în domeniu, în opinia sa confirmată de Curtea Constituțională Federală, și ținând seama de rezultatul procedurii inițiate de fratele său care ridica aceleași probleme (decizia

Roland Reuter

menționată anterior), nu era obligat să se adreseze contenciosului administrativ înainte de a sesiza Curtea Constituțională Federală. Afirmă că poate pentru aceleași motive să susțină că este victimă a unei încălcări a drepturilor sale garantate de Convenție.

Reclamantul consideră că art. 6 din Convenție este aplicabil în prezentele cauze. Argumentele prezentate în această privință corespund în esență celor înaintate în cauza

Roland Reuter

menționată anterior.

B. Observațiile terților intervenienți

1.

Observațiile comune ale Bisericilor protestante din Renania și Germania

Bisericile protestante fac trimitere, în esență, la observațiile lor făcute în cauzele

Baudler

și

Roland Reuter

menționate anterior. Acestea adaugă că reclamantul, adresându-se direct Curții Constituționale Federale, viza în realitate un control abstract al situației legale în Germania în acest domeniu. Or, conform bisericilor, reclamantul avea obligația să sesizeze cel puțin o instanță judecătorească. Acestea consideră că, în lipsa unei decizii a contenciosului administrativ, reclamantul nu poate susține că este victima unei încălcări a dreptului său de acces la o instanță și că, de altfel, Curtea Constituțională Federală nu ar fi putut anula nicio decizie judiciară dacă acțiunea constituțională a reclamantului ar fi avut succes. Acestea arată, în plus, în detaliu, de ce art. 6 din Convenție nu era aplicabil și se referă în această privință în special la decizia

Dudová și Duda

menționată anterior

și la hotărârea

Ahtinen

menționată anterior.

Guvernul austriac se referă în mod detaliat la dispozițiile legale care reglementează relația între Statul austriac și biserici și enumeră un anumit număr de decizii, emise în special de Curtea Supremă a Austriei, referitoare la litigii între biserici și angajații acestora. În ceea ce privește problema controlului judiciar al deciziilor adoptate de o biserică, reiese din jurisprudența indicată de Guvernul austriac că instanțele publice pot, în principiu, să revadă relațiile de muncă între o biserică și un angajat atunci când este vorba de o relație contractuală. Decizia de a suspenda un ecleziast din funcția sa ar ține totuși de autonomia bisericii în cauză întrucât această problemă ar fi reglementată doar de legislația ecleziastică. Astfel de decizii nu ar fi, prin urmare, supuse unui control din partea instanței statului, cum nu sunt supuse controlului nici problemele bănești care rezultă din aceste măsuri ecleziastice.

3.

Observațiile Asociației pastorilor protestanți din Renania

Asociația pastorilor protestanți din Renania, care reprezintă mai ales interesele pastorilor și vicarilor bisericii și care este des confruntată cu disponibilizări și pensionări ale membrilor săi, declară că susține cauza reclamantului. Conform asociației, deciziile adoptate în speță de către camera administrativă a bisericii nu sunt în conformitate cu principiul supremației dreptului, principiul protecției legitime (

Vertrauensschutz

), principiile care reglementează exercitarea puterii discreționare și principiul asistenței (

Fürsorgeprinzip

). Asociația concluzionează că, dacă autoritățile și instanțele ecleziastice nu respectă aceste principii în pofida faptului că bisericile sunt supuse legilor aplicabile tuturor, art. 6 din Convenție garantează posibilitatea de a sesiza instanțele statului care ar trebui să poată examina cel puțin validitatea (

Wirksamkeit

) măsurilor ecleziastice.

C. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că art. 6 din Convenție garantează fiecăruia dreptul ca o instanță să cunoască orice plângere referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Acesta stabilește, astfel, „dreptul la instanță”, din care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât un aspect (

Golder împotriva Regatului Unit

, 21

februarie 1975, nr. 36, seria A nr. 18).

În speță, Curtea observă că Guvernul pledează pentru neepuizarea căilor de atac interne și că acesta contestă calitatea de victimă a reclamantului. Aceasta observă, totuși, că nu este nevoie să se pronunțe asupra excepțiilor decât dacă art. 6 din Convenție este aplicabil procedurilor urmate în prezentele cauze, în special dacă Curtea Constituțională Federală a fost sesizată cu privire la o plângere care vizează un „drept” cu caracter civil pe care dreptul intern german i-l recunoștea reclamantului, în măsură să determine aplicarea acestui articol (Decizia

Dudová și Duda,

menționată anterior).

Curtea amintește că art. 6 din Convenție nu asigură drepturilor cu caracter civil niciun conținut material determinat în ordinea juridică a statelor contractante și că aceasta nu ar putea crea, prin interpretarea acestei dispoziții, un drept material neavând niciun temei legal în statul în cauză. Aceasta reafirmă că garanțiile acestei dispoziții nu au valoare decât pentru drepturile despre care putem spune, cel puțin în mod întemeiat, că sunt recunoscute în dreptul intern, indiferent dacă sunt sau nu protejate în plus de Convenție [

Roche împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 32555/96, pct.

117, CEDO 2005

‑

X, și

Cudak împotriva Lituaniei

(MC), nr. 15869/02, pct. 45, 23

martie 2010].

Curtea amintește, în plus, că pentru a aprecia dacă există un „drept” cu caracter civil în sensul art. 6 din Convenție, trebuie să se ia ca punct de plecare dispozițiile din legislația națională relevantă și interpretarea pe care instanțele interne o dau acesteia [

Roche

, menționată anterior, pct. 120;

Markovic și alții împotriva Italiei

(MC), nr.

1398/03, pct. 95, CEDO 2006

‑

XIV;

Masson și Van Zon împotriva Țărilor de Jos

, hotărârea din 28 septembrie 1995, pct. 49, seria

A nr. 327-A, și

Ahtinen

menționată anterior, pct. 38)].

În speță, Curtea notează că, în cele două proceduri, reclamantul nu și-a prezentat capetele de cerere în fața instanțelor de contencios administrativ ci a sesizat direct Curtea Constituțională Federală. Dacă aceasta nu a atașat nicio motivare primei decizii de neadmitere, a declarat cea de-a doua acțiune constituțională a reclamantului inadmisibilă din motivul că deciziile atacate nu constituiau acte care intrau în sfera de competență a autorității publice și că era vorba de un diferend într-un domeniu care făcea parte din acțiunile interne ale bisericii.

Curtea observă că, și cu alte ocazii, Curtea Constituțională Federală a confirmat jurisprudența constantă a instanțelor administrative și în ceea ce privește probleme care vizau statutul unui preot al cultului și în ceea ce privește consecințele patrimoniale ale acestor decizii (

Baudler

și

Roland Reuter

, decizii menționate anterior).

Curtea concluzionează că argumentele aduse de reclamant în fața instanței constituționale, exprimate în termeni aproape identici cu cele prezentate în acțiunea constituțională a fratelui său, nu au găsit sprijin nici în dreptul german, nici în jurisprudența instanțelor administrative (

Baudler

și

Roland Reuter

, decizii menționate anterior).

Curtea estimează în plus că, ținând seama de concluziile sale în cauzele

Baudler

și

Roland Reuter

,

menționate anterior, existența noii jurisprudențe a Curții Federale de Justiție nu este de natură să schimbe această observație în ceea ce privește existența unui drept recunoscut în dreptul intern, în măsură să determine aplicarea art. 6 din Convenție.

De altfel, dacă examinarea incidentă de către Curtea Constituțională Federală a temeiniciei celei de-a doua acțiuni constituționale a reclamantului poate, ținându-se seama de caracterul său aprofundat în speță, să influențeze concluziile privind motivul întemeiat pe lipsa accesului la o instanță, această circumstanță nu ar putea avea influență, în opinia Curții, asupra problemei dacă există sau nu un drept recunoscut în sistemul juridic german.

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că procedurile inițiate de reclamant nu au vizat un drept despre care s-ar putea susține, în mod credibil, că este recunoscut în dreptul german. În consecință, art. 6 § 1 din Convenție nu este aplicabil în speță.

Prin urmare, cererile trebuie respinse ca incompatibile

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 § 3 a) și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate

,

Decide

să conexeze cererile;

Declară

cererile inadmisibile.

Claudia Westerdiek

Dean Spielmann

Grefier

Președinte