CASE OF KARRER v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 16965/10 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanți austrieci, Alexander

Reclamanții sunt reprezentați de Mihai

Reclamanții au pretins, în special, că a fost încălcat dreptul lor la respectarea vieții de familie, astfel cum este prevăzut la art. 8 din convenție. Primul reclamant subliniază, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor sale civile, în temeiul art. 6

La 31 mai 2010, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună (art.

Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abținut de la judecarea cauzei (art.

Primul reclamant s-a născut în 1982 și locuiește în Furstenfeld, Austria. Este tatăl celei de-a doua reclamante, care s-a născut în 2006 și locuiește în România, la o adresă nespecificată.

La 1 februarie 2008, K.T. și primul reclamant au divorțat. La 25 februarie 2008, K.T. a introdus o cerere de divorț la autoritățile din Salzburg. Primul reclamant a formulat o cerere reconvențională la 25 martie 2008.9. La 29 ianuarie 2008, K.T. a formulat o cerere de ordonanță președințială împotriva primului reclamant, solicitând plecarea acestuia din locuința familiei, din cauza comportamentului său violent. La 8 februarie 2008, Judecătoria Salzburg a admis cererea de ordonanță președințială pentru o perioadă de trei luni. De asemenea, s-a început urmărirea penală împotriva primului reclamant pentru vătămare corporală.

La 1 februarie 2008, K.T. a depus o cerere pentru încredințarea temporară a celei de-a doua reclamante pe perioada procedurii de divorț. La sfârșitul lunii septembrie 2008, în timp ce procedura de încredințare era pendinte în fața instanțelor austriece, K.T. a plecat din România împreună cu cea de-a doua reclamantă. Primul reclamant nu a fost informat cu privire la plecare, deși, la vremea respectivă, cei doi soți exercitau în comun drepturile părintești față de a doua reclamantă.

Între timp, la 25 iulie 2008, Judecătoria Salzburg l-a achitat pe primul reclamant de acuzația de vătămare corporală. Parchetul de pe lângă această instanță și-a rezervat dreptul de a pune în mișcare acțiunea penală împotriva lui K.T. pentru mărturie mincinoasă.

La 25 noiembrie 2008, Judecătoria Salzburg a acordat primului reclamant încredințarea temporară a celei de-a doua reclamante până la finalizarea procedurii de divorț. Instanța s-a bazat,

În prezent, procedura de divorț între primul reclamant și K.T. este pendinte în fața instanțelor din România.

La 30 septembrie 2008, primul reclamant a depus cerere de înapoiere în Austria a celei de-a doua reclamante, în temeiul art. 3 din Convenția de la Haga din 25

La 28 octombrie 2008, la cererea ministerului român, Inspectoratul General al Poliției a confirmat că a doua reclamantă locuia în România. împreună cu mama ei, în casa bunicilor ei. De asemenea, la 3 noiembrie 2008, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a întocmit un raport referitor la a doua reclamantă. Raportul menționa, în principal, declarațiile date de K.T. privind situația ei din Austria și motivele pentru care plecase, precum și declarațiile bunicilor materni privind angajamentul lor de a-i oferi găzduire și sprijin financiar celei de-a doua reclamante pe termen nedeterminat. De asemenea, se menționa că cea de-a doua reclamantă nu părea să fie un copil abuzat sau neglijat și că aceasta era foarte atașată de mama ei și de bunicii materni. Raportul concluziona că cea de-a doua reclamantă beneficia de condiții de viață corespunzătoare, atât din punct de vedere material, cât și emoțional.

La 5 decembrie 2008, ministerul român a inițiat procedura în numele primului reclamant în fața Tribunalului București. Prin hotărârea din 28 ianuarie 2009, comunicată la 28 mai 2009, Tribunalul București s-a pronunțat în favoarea primului reclamant, dispunând înapoierea celei de-a doua reclamante în Austria. Tribunalul București a reținut că cererea intra sub incidența art. 3 din Convenția de la Haga și că nu era aplicabilă niciuna din excepțiile prevăzute la art. 13.

K.T. a formulat recurs, prezentând o serie de probe, inclusiv declarații date de părinții acesteia în fața unei instanțe din România în cadrul procedurii de divorț și de încredințare. De asemenea, aceasta a prezentat un raport de monitorizare al copilului, întocmit de Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara. Raportul includea informații privind situația familială și condițiile de viață ale K.T., precum și declarații ale K.T. referitoare la circumstanțele privind viața și plecarea sa din Austria. În cele din urmă, raportul recomanda să i se acorde lui K.T. încredințarea celei de-a doua reclamante.

Prin hotărârea definitivă pronunțată la 8 iulie 2009 și notificată la 17 septembrie 2009, Curtea de Apel București a admis recursul, reținând că înapoierea celei de-a doua reclamante în Austria ar expune-o unui pericol fizic și psihic, în sensul art. 13 alin.

Pe parcursul procedurii interne, ministerul român a informat autoritățile austriece cu privire la progresele realizate în cadrul procedurii desfășurate în temeiul Convenției de la Haga. Aceste informații au inclus data audierilor și dacă a fost sau nu formulat recurs. Din probele prezentate la dosar, reiese că ministerul român nu a avut niciun contact direct cu primul reclamant în ceea ce privește procedura desfășurată în temeiul Convenției de la Haga.

Dispozițiile relevante ale Convenției de la Haga, care au intrat în vigoare la 30 septembrie 1992 în privința României, se citesc după cum urmează:

Dispozițiile relevante ale Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești se citesc după cum urmează:

Reclamanții s-au plâns, în temeiul art. 8, de desfășurarea procedurii în temeiul Convenției de la Haga, în special că instanțele naționale nu au respectat cerința de expediere, că primul reclamant nu a fost audiat de instanțele din România și că ministerul român, în calitate de autoritate centrală stabilită prin Convenția de la Haga, nu a reprezentat în mod corespunzător interesele reclamanților.

Reclamanții s-au plâns, de asemenea, în temeiul art. 6

Dispozițiile relevante ale art. 8 și ale art. 6

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Curtea reiterează faptul că are competența de a încadra în drept faptele unei cauze (a se vedea

Având în vedere legătura strânsă dintre capetele de cerere întemeiate pe art. 6

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

Argumentele părților

Reclamanții au susținut că procedurile desfășurate în România au avut ca rezultat o ingerință în dreptul lor la respectarea vieții de familie. În special, reclamanții au argumentat că audierile și redactarea hotărârilor instanțelor din România au durat o perioadă de timp excesivă, încălcând astfel prevederile Convenției de la Haga. Tribunalul București a amânat cu trei luni punerea în executare a hotărârii sale, iar notificarea scrisă a respectivei hotărâri a fost comunicată la trei luni de la pronunțare, punând reclamanții în imposibilitatea de a formula recurs în cursul acestei perioade. Astfel, durata totală a procedurii a depășit cu mult termenul de șase săptămâni prevăzut de Convenția de la Haga și de regulament.

În continuare, reclamanții au susținut că, în cauză, Curtea de Apel București și-a întemeiat soluția pe o ordonanță președințială care nu mai era în vigoare. De asemenea, la momentul pronunțării hotărârii Curții de Apel București, instanțele austriece îi acordaseră primului reclamant încredințarea exclusivă a celei de-a doua reclamante, pe baza unei evaluări psihologice care stabilise că primul reclamant nu avea un comportament agresiv.

Primul reclamant a susținut, de asemenea, că autoritățile române nu au respectat prevederile art. 11

În cele din urmă, reclamanții au susținut că autoritățile române nu au respectat prevederile art. 11

Guvernul a susținut că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București nu constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea vieții de familie. În acest sens, Guvernul a subliniat că, la momentul deplasării celei de-a doua reclamante, primul reclamant nu avea drept de încredințare exclusivă și cei doi soți nu mai locuiau împreună din 23 ianuarie 2008, atunci când a fost emis un ordin de restricție împotriva primului reclamant. De asemenea, Guvernul a subliniat că primul reclamant a încălcat ordinul de restricție.

În cazul în care Curtea constată că a existat o ingerință în dreptul reclamanților garantat prin art. 8, Guvernul a susținut că ingerința respectivă a avut un temei juridic, și anume art. 13

Guvernul a subliniat că instanțele naționale erau mai în măsură să decidă cu privire la încredințarea copilului și, prin urmare, aveau o marjă largă de apreciere. În prezenta cauză, instanțele naționale s-au bazat pe probele prezentate, inclusiv declarații ale martorilor, un raport de monitorizare al copilului și un raport oficial întocmit de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.

Guvernul a subliniat, de asemenea, că, potrivit regulamentului, instanțele interne aveau posibilitatea de a-l cita pe primul reclamant, dar nu aveau obligația de a face acest lucru. În plus, ministerul român – în calitate de autoritate centrală stabilită prin Convenția de la Haga, a informat primul reclamant cu privire la toate etapele procedurale relevante și i-a oferit posibilitatea de a prezenta observații referitoare la acestea. Acesta ar fi putut să se prezinte la audieri și să solicite să fie ascultat; totuși, nu a profitat de această oportunitate.

În cele din urmă, Guvernul a subliniat că perioada de șase săptămâni prevăzută de Convenția de la Haga pentru pronunțarea unei hotărâri privind problemele legate de încredințarea copilului era mai degrabă o recomandare decât o obligație impusă autorităților interne. Instanțele naționale au pronunțat o hotărâre suficient de prompt, ținând seama de volumul de muncă semnificativ și de insuficiența personalului.

Motivarea Curții

Curtea observă că dreptul părintelui și al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieții de familie și este protejat de art. 8 din convenție (a se vedea

În domeniul sensibil al relațiilor de familie, statul nu numai că are obligația de a se abține de la luarea unor măsuri care ar împiedica exercitarea efectivă a dreptului la respectarea vieții de familie, dar, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte, ar trebui să întreprindă demersuri pozitive pentru a asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi. În acest sens, este important să se stabilească dacă a fost păstrat echilibrul echitabil între interesele concurente în speță – al copilului, al celor doi părinți și al ordinii publice, în cadrul marjei de apreciere acordate statelor în asemenea situații (a se vedea

Fără a aduce atingere marjei de apreciere a statului, Curtea trebuie să examineze dacă procesul decizional care a generat o ingerință a fost echitabil și a permis respectarea corespunzătoare a intereselor garantate la art. 8 [a se vedea

În acest sens, Curtea trebuie să stabilească dacă instanțele interne au realizat o analiză detaliată a întregii situații de familie și a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoțională, psihologică, materială și medicală, și dacă au realizat o evaluare echilibrată și rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocuparea constantă de a găsi cea mai bună soluție pentru copilul răpit, în contextul unei cereri de înapoiere în țara sa de origine [a se vedea

În plus, Curtea reiterează faptul că obligațiile statelor în temeiul art. 8 din convenție trebuie să fie interpretate în lumina principiilor generale de drept internațional și, în domeniul răpirii internaționale de copii, trebuie să se țină seama în mod special de prevederile Convenției de la Haga (a se vedea

În prezenta cauză, hotărând că deplasarea celei de-a doua reclamante de la reședința sa obișnuită din Austria a fost nelegală în sensul art. 3 din Convenția de la Haga, instanțele naționale au respins cererea primului reclamant de înapoiere a fiicei sale, pe motiv că înapoierea acesteia ar putea să o expună unui pericol fizic și psihic, în sensul art. 13 §

Curtea admite argumentele Guvernului conform cărora ingerința era prevăzută de lege, și anume art. 13

Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerința în cauză era „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8

Curtea constată că aprecierea de către instanța națională a interesului superior al copilului s-a bazat pe o ordonanță președințială pronunțată în Austria, care nu mai era în vigoare (a se vedea supra, pct. 9). În plus, la dosar nu există nicio dovadă a reînnoirii acestei ordonanțe președințiale și, prin urmare, Curtea are îndoieli în ceea ce privește referirea la încălcarea ordinului de restricție în septembrie 2008, care se presupune că a determinat-o pe K.T. să plece în România (a se vedea supra, pct. 18). În plus, hotărârea din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Salzburg, prin care i-a fost acordată primului reclamant încredințarea exclusivă, a fost casată doar cu motivul că a fost pronunțată după ce K.T. plecase în România.

De asemenea, în cadrul aprecierii interesului superior al copilului, Curtea de Apel București nu a făcut nicio referire la situația familială curentă a acestuia sau la alte elemente de natură psihologică, emoțională, materială sau medicală. Nu s-a făcut nicio referire la importanța acordată, dacă a fost cazul, raportului întocmit de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. În orice caz, acest raport nu a evaluat implicațiile înapoierii în Austria a celei de-a doua reclamante sau dacă fuseseră făcute aranjamentele necesare pentru a-i asigura acesteia protecția la întoarcere. De asemenea, Curtea observă că autoritățile naționale nu au luat în considerare raportul de expertiză întocmit în Austria și menționat în hotărârea din 25 noiembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 12). Curtea consideră că toți acești factori, luați împreună în considerare, pun la îndoială justețea aprecierii de către instanța națională a interesului superior al copilului (a se vedea

Guvernul a susținut, în continuare, că, în aprecierea interesului superior al copilului, instanțele interne s-au bazat pe declarații ale martorilor și pe un raport de monitorizare al copilului. Curtea remarcă faptul că declarațiile martorilor au constat numai în declarații date de K.T. și părinții acesteia (a se vedea supra, pct. 17). În plus, raportul de monitorizare a fost prezentat în fața instanțelor din România în contextul procedurii de divorț și de încredințare a copilului și relua, în principal, acuzațiile lui K.T. privind comportamentul primului reclamant în Austria și motivele plecării acesteia. Se pare că nu s-a încercat niciodată contactarea primului reclamant pentru a asculta poziția acestuia privind problema în cauză. În mod similar raportului întocmit de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, nu au fost analizate implicațiile unei posibile înapoieri a celei de-a doua reclamante în Austria.

În aceste circumstanțe, Curtea trebuie să observe că analiza efectuată de autoritățile naționale pentru a stabili interesul superior al copilului nu a fost suficient de aprofundată.

În continuare, Curtea va examina caracterul echitabil al procesului decizional în legătură cu participarea primului reclamant la procedurile interne și promptitudinea examinării.

Guvernul a argumentat că primul reclamant nu a fost împiedicat să participe la audieri și să prezinte observații. În această privință, Curtea reiterează faptul că scopul convenției este „să garanteze drepturi care sunt practice și efective și nu drepturi teoretice sau iluzorii” (a se vedea, între alte autorități,

În prezenta cauză, Curtea constată că, dacă ar accepta argumentul Guvernului, conform căruia primul reclamant avea obligația să se intereseze de situația cererii de înapoiere, fără nicio obligație din partea autorităților naționale de a întreprinde vreo acțiune, ar avea ca rezultat crearea unei situații dezavantajoase pentru acest reclamant și, astfel, ar fi subminat principiul unui proces echitabil.

În continuare, Curtea observă că ministerul român a prezentat periodic omologului său austriac informații actualizate privind situația procedurii interne (a se vedea supra, pct. 19). Curtea este de acord cu Guvernul în ceea ce privește afirmația conform căreia furnizarea unor astfel de informații făcea parte din obligațiile asumate de ministerul român în temeiul Convenției de la Haga. Totuși, Curtea remarcă faptul că reclamantul nu a fost nici audiat de instanțele interne și nici nu a prezentat observații scrise în cadrul procedurii interne.

La examinarea procesului decizional global, Curtea nu poate să nu țină seama de faptul că dosarul prezentat instanțelor naționale conținea elemente de probă controversate. Curtea constată că, pentru a asigura caracterul echitabil al procesului decizional, era extrem de important să i se ofere primului reclamant posibilitatea de a-și susține cauza, fie direct, fie prin intermediul depunerii de observații scrise.

În ceea ce privește promptitudinea examinării, Curtea reiterează faptul că, în chestiunile care privesc reunirea copiilor cu părinții lor, oportunitatea unei măsuri trebuie să fie apreciată și prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea cauze necesitând o soluționare de urgență, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu aceștia (a se vedea

În concluzie și în funcție de considerentele anterioare, Curtea constată că procesul decizional la nivel intern a fost defectuos deoarece, pe de o parte, nu a fost efectuată nicio analiză detaliată în vederea aprecierii interesului superior al copilului și, pe de altă parte, primului reclamant nu i s-a oferit ocazia să își susțină cauza în mod expeditiv, în conformitate cu art. 8 din convenție, interpretat în cadrul Convenției de la Haga și a regulamentului.

Art.

Prejudiciu material

Primul reclamant a solicitat 185

Guvernul a susținut că pretențiile primului reclamant erau speculative și nu aveau legătură directă cu posibila constatare a încălcării art. 8 din convenție.

Curtea constată că legătura de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins este o ipoteză prea îndepărtată pentru a justifica acordarea de despăgubiri în privința acestui capăt de cerere.

Prejudiciu moral

Primul reclamant a solicitat 40

Guvernul a susținut că sumele pretinse erau nejustificate și excesive, solicitând Curții să decidă că, în cauză, constatarea unei încălcări ar oferi o reparație echitabilă suficientă pentru orice eventual prejudiciu moral suferit de reclamanți.

Curtea consideră că reclamanții au suferit cu siguranță de pe urma imposibilității de a se bucura de compania reciprocă. Aceasta consideră că, în ceea ce îl privește pe primul reclamant, simpla constatare a încălcării nu ar fi suficientă pentru a-i oferi o reparație echitabilă. În lumina circumstanțelor cauzei și pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenție, Curtea îi acordă primului reclamant suma de 10

Primul reclamant a solicitat, de asemenea, 15

Guvernul a contestat pretențiile, argumentând că primul reclamant nu a prezentat documentele relevante pentru a-și sprijini solicitarea și că nu au fost îndeplinite condițiile de la art. 60 din Regulamentul Curții.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În ceea ce privește cheltuielile efectuate în cadrul procedurii în fața Curții, primul reclamant a prezentat un extras de cont bancar prin care erau certificate plățile efectuate către contul bancar al avocatului acestuia, care se ridicau la suma de 1591,06

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.