POLEDNOVÁ v. THE CZECH REPUBLIC - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

POLEDNOVÁ v. THE CZECH REPUBLIC - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2011)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secția a cincea

Decizie

cu privire la admisibilitatea

cererii nr.

2615/10

prezentate de Ludmila POLEDNOVÁ

împotriva Republicii Cehe

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită la 21 iunie 2011 într-o cameră compusă din Dean Spielmann,

președinte,

Elisabet Fura, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Ann Power, Ganna Yudkivska,

judecători

,

și

Claudia Westerdiek,

grefier de secție

,

având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 29 decembrie 2009,

având în vedere decizia de a examina cu prioritate cererea în temeiul art.

41 din regulamentul Curții,

având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

În fapt

Reclamanta, doamna Ludmila Polednová, este resortisant ceh, s-a născut în 1921 și are domiciliul în Plzeň. Aceasta este reprezentată în fața Curții de V. Kovář, avocat în baroul ceh. Guvernul pârât („Guvernul”)

este reprezentat de agentul guvernamental, V.

A. Schorm.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.

În urma loviturii de stat comuniste din februarie 1948, în fosta Cehoslovacie au avut loc mai multe procese politice cu scopul de a consolida puterea partidului comunist și de a elimina opozanții noului regim totalitar. Tribunalul de Stat (

Státní soud

) și Parchetul de Stat au fost înființate în acest scop printr-o lege specială, fiind subordonate controlului politic direct al partidului. Cel mai important proces a avut loc în 1950 împotriva doamnei Milada Horáková și a altor opozanți față de regimul comunist pentru înaltă trădare și spionaj, iar reclamanta a fost numită să participe la proces în calitate de membru al unui grup conducător de procurori. Ulterior s-a dovedit că procesul a fost manipulat, în sensul că problemele legate de vinovăție și pedeapsă fuseseră soluționate de autoritățile politice cu mult timp înaintea procesului și că acuzații fuseseră constrânși, prin metode de anchetă inumane, să mărturisească fapte pe care nu le comiseseră. Procesul s-a soldat cu hotărârea Tribunalului de Stat din 8

iunie 1950, prin care patru condamnați primeau pedeapsa capitală, iar alții primeau grele pedepse cu închisoarea. În urma respingerii apelului lor la 24

iunie 1950 de către Curtea Supremă (

Nejvyšší soud

), cei patru condamnați la moarte au fost executați la 27

iunie 1950.

La 30 iunie 1968, în contextul unei destinderi politice, deciziile din 8 și 24

iunie 1950 au fost anulate de prezidiul Curții Supreme, sesizate printr-un recurs în interesul legii formulat în favoarea condamnaților. Cu această ocazie, s-au constatat următoarele: ancheta a fost efectuată de anchetatori din cadrul Ministerului de Interne care au folosit metode ilegale (și nu de către judecătorul de instrucție); numeroase dispoziții legale (în special cele din Codul de procedură penală nr.

119/1873) au fost încălcate în timpul procesului; faptele nu au fost stabilite suficient; au fost omise numeroase probe; actele inculpaților au fost în parte provocate de Securitatea Statului; și toate autoritățile implicate se concentraseră unilateral asupra unor acuzații fabricate menite să elimine așa-zișii „dușmani de clasă”. Prin urmare, Curtea Supremă a ordonat procurorului competent să reexamineze cauza; în consecință, au fost audiați mai mulți participanți la proces împreună cu Milada Horáková și alții. Din depoziția făcută în aprilie 1969 de unul dintre condamnații pe viață reies următoarele: acuzații fuseseră forțați, prin constrângere psihică și fizică, să învețe pe dinafară mărturiile redactate în prealabil; confruntările din timpul audierii fuseseră pregătite cu minuțiozitate în prealabil; și procesul-verbal era de fapt un scenariu care stabilea întrebările exacte care trebuiau puse de procurori și răspunsurile pe care acuzații trebuiau să le dea la acestea. Martorul a menționat totodată atitudinea dură și nemiloasă a reclamantei.

O nouă consolidare a regimului comunist în anii ‘70 a avut ca rezultat pierderea interesului pentru instrumentarea cauzei, care a fost astfel clasată fără efecte în 1975 în urma prescrierii urmării penale.

Cauza a fost soluționată definitiv abia ulterior căderii regimului comunist în noiembrie 1989. La 29

iunie 1990, procurorul general a dispus neînceperea urmăririi penale în privința tuturor inculpaților. Făcând trimitere la hotărârea din 30

iunie 1968, acesta a constatat că respectivii fuseseră condamnați pe nedrept pentru acte conforme cu principiile unei societăți democratice și că procedura penală urmărea, în mod arbitrar, să elimine din motive politice pe opozanții dictaturii totalitare a regimului comunist.

La 8

septembrie 2005, reclamanta a fost interogată de poliție cu privire la participarea sa la procesul împotriva Miladei Horáková și a altora. Aceasta s-a declarat în imposibilitatea de a-și aminti anumite fapte și a declarat că era convinsă la vremea respectivă că era vorba despre o activitate menită să submineze republica; aceasta a acordat încredere raționamentului celorlalți procurori și judecători, care aveau mai multă experiență.

La 6

octombrie 2005, s-a declanșat urmărirea penală împotriva reclamantei pentru participație penală la omor (

účastenství na vraždě

). Acesteia i se imputau acțiunile sale în calitate de procuror în procesul politic intentat în 1950 împotriva Miladei Horáková și a altora.

La 13

octombrie 2005, reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, susținând că autoritățile nu specificaseră ce acțiuni sau omisiuni constituiau infracțiunea în cauză, care nu putea fi comisă decât cu intenție. Aceasta a subliniat că situația de atunci nu poate fi înțeleasă cu emoție doar pentru că viziunea asupra lucrurilor s-a schimbat de atunci și că era necesar să se demonstreze că a comis o infracțiune conform dreptului aplicabil la vremea respectivă.

Reclamanta afirmă că decizia de începere a urmăririi penale a fost anulată în urma plângerii menționate, iar poliția a primit ordin să reexamineze cauza. Aceasta susține că, din moment ce poliția știa că infracțiunea săvârșită sub forma unei simple participații la omor s-ar fi prescris, noile urmăriri penale începute în ianuarie 2007 ar fi avut ca obiect infracțiunea de omor.

Cu toate acestea, reiese din dosar că noua decizie a poliției de începere a urmăririi penale, adoptată la 8

ianuarie 2007, încă viza participația penală la omor conform Codului penal nr.

140/1961. Reclamanta a atacat această decizie, susținând că la momentul desfășurării procesului nu era decât o studentă subordonată unui procuror cu rang superior și nu putea lucra independent, că acuzația era neclară și nu preciza nici intenția sa, nici modul în care încălcase legile de atunci. De asemenea, aceasta susținea că nu a participat la anchetă și că dosarul anchetei a convins-o de vinovăția acuzaților, care în ședință au început să facă mărturisiri în mod spontan; aceasta considera normal faptul că a participat la reuniunile pregătitoare dat fiind că era vorba de pregătirea unui proces public și că a urmat instrucțiunile superiorilor săi. În timpul interogatoriului său efectuat de poliție la 1 martie 2007, reclamanta s-a prevalat de dreptul la tăcere.

La 19 aprilie 2007, avocatul reclamantei a luat cunoștință de dosar, l-a completat cu extrase din presa vremii și a solicitat încetarea urmăririi penale din lipsă de probe concludente în ceea ce privește vinovăția clientei sale. Prin urmare, a solicitat completarea probelor cu cele care demonstrau că avea intenția de a comite infracțiunea în cauză și s-a mirat de faptul că urmărirea penală a fost începută abia în 2005, când ceilalți participanți erau deja decedați.

La 12 iulie 2007, înainte de a fi acuzată oficial, procurorul a informat-o pe reclamantă, fără alte explicații, că fapta sa era calificată de atunci înainte ca omor comis în forma coautoratului (

trestný čin vraždy ve spolupachatelství

).

În septembrie 2007, reclamanta a prezentat instanței documente care atestau că în perioada desfășurării procesului era studentă în primul an la facultatea de drept, că era subordonată superiorilor săi și nu putea influența deloc cursul evenimentelor. Aceasta susține, de asemenea, că prevederile Codului de procedură penală nr.

119/1873, pe care le-ar fi încălcat conform acuzației, erau foarte generale și priveau numai operativitatea procesului, precum și că acuzația împotriva sa nu se baza pe răspunderea sa reală.

La 10 octombrie 2007, invocând starea sa de sănătate precară, reclamanta a solicitat ca ședința să se desfășoare în absența sa și s-a prevalat de dreptul la tăcere motivând că deja comunicase observațiile sale autorităților.

Între 16 și 18 octombrie 2007, Tribunalul municipal (

Městský soud

) Praga și-a ținut ședința în cauza respectivă în absența reclamantei, care a fost reprezentată de un avocat. S-a procedat la citirea depoziției sale și a numeroase alte înscrisuri, precum și la prezentarea înregistrărilor video și audio din proces. Drept răspuns la obiecția avocatului reclamantei, care s-a plâns că apărarea nu a avut încă posibilitatea de a se pronunța asupra acuzației și probelor prezentate, instanța a constatat că, potrivit art.

214 din Codul de procedură penală, acest drept era rezervat numai acuzatei înseși. La finalul ședinței, avocatul reclamantei nu a formulat nicio propunere pentru completarea probelor și a prezentat pledoaria finală, subliniind că urmărirea penală ar fi putut fi începută încă de la data adoptării hotărârii din 30 iulie 1968 și că procesul împotriva reclamantei, în calitate de unică supraviețuitoare, nu este posibil în prezent deoarece curgerea termenului de prescripție a fost modificat după 1989. Recunoscând că clienta sa manifestase, prin participarea ei la proces, loialitate față de regimul comunist, avocatul a subliniat că, la vremea faptelor, totul era reglementat de partidul comunist în colaborare cu KGB, iar psihoza din societate s-a transformat într-un acord general cu încălcarea dreptului. Acuzarea nu a prezentat nicio probă concretă care să ateste răspunderea penală a reclamantei. Astfel, ca urmare a faptului că nu avea pregătire juridică la vremea respectivă, reclamanta nu a fost în măsură să înțeleagă deficiențele procesului, cu atât mai mult cu cât parchetul de stat era sub administrația directă a Ministerului Justiției și nu se afla într-o poziție în măsură să influențeze sau să schimbe cursul procesului. Prin participarea la elaborarea acuzației și la evaluarea procesului, reclamanta nu a făcut decât să urmeze instrucțiunile superiorilor săi experimentați și nu a propus nicio pedeapsă în rechizitoriul său. În plus, nu există niciun proces-verbal al unei reuniuni politice semnat de reclamantă ca dovadă a prezenței sale.

La 1

noiembrie 2007, Tribunalul municipal (

Městský soud

) Praga a găsit-o pe reclamantă vinovată de omor, în sensul art.

219 din Codul penal nr.

140/1961 (în vigoare la data deciziei) – comis împreună cu ceilalți procurori și judecători implicați în procesul respectiv și decedați între timp – și a condamnat-o la 8

ani de închisoare. Tribunalul a considerat stabilit faptul că, întrucât în 1950 a participat în calitate de procuror, în scopul acuzării, în procesul împotriva Miladei Horáková și a altora, reclamanta a acționat contrar Codului de procedură penală nr.

119/1873 în vigoare la vremea respectivă deoarece era conștientă de faptul că chestiunile de vinovăție și pedeapsă au fost soluționate de autoritățile publice cu mult timp înaintea procesului și că acesta nu a avut drept scop decât să dea o aparentă legalitate lichidării fizice a acuzaților. Potrivit tribunalului, apărarea reclamantei prezentată tribunalului de avocatul său a fost respinsă de probele administrate. Printre acestea se numărau mai ales documente scrise care dovedeau faptul că procesul a fost pregătit de Ministerul Justiției și cel de Interne cu ajutorul Securității Statului și al unui grup de procurori, din care reclamanta, care căpătase deja experiență în alte procese politice făcea parte în calitate de „procuror stagiar”. Astfel, reieșeau următoarele: scenariul procesului și procesele-verbale fuseseră întocmite în prealabil de Ministerul de Interne; că dosarul acuzării a fost supus aprobării politice; apărătorii, procurorii și judecătorii fuseseră instruiți de Ministerul Justiției cu privire la desfășurarea procesului; și avuseseră loc reuniuni politice în fiecare zi după ședință, în prezența reclamantei. Dosarul conținea totodată o evaluare scrisă a procesului, semnată de reclamantă, care sublinia importanța instrucțiunilor politice și aprecia o foarte bună cooperare cu Securitatea Statului. De asemenea, Tribunalul municipal avea la dispoziție un recurs în interesul legii, formulat în favoarea condamnaților în iulie 1968, care a condus la pronunțarea hotărârii Curții Supreme (

Nejvyšší soud

) din 30

iulie 1968. Aceste probe arătau, potrivit tribunalului, că procesul din 1950 fusese manipulat într-atât încât era vorba în fapt de un omor cvadruplu, comis cu ajutorul aparatului de justiție, și că reclamanta a contribuit la acesta în mod semnificativ prin faptul că nu a respectat în totalitate articolele

3, 30 și 34 din Codul de procedură penală din vremea respectivă referitoare la obligația autorităților de a cerceta probele incriminatorii și cele dezincriminatorii, de a apăra interesul statului și de a folosi toate mijloacele pentru aflarea adevărului. Tribunalul municipal a considerat că reclamanta trebuia să știe la vremea respectivă că pedepsele capitale aplicate nu constituiau un act juridic și că a contribuit, împreună cu alte persoane, la crearea unei aparente legalități a procesului politic respectiv și, prin urmare, la moartea a patru persoane, motivată de convingerile lor politice. Dat fiind că, potrivit Codului penal nr.

117/1852 în vigoare în momentul infracțiunii, omorul era pasibil de pedeapsa capitală, tribunalul a constatat că faptele imputate reclamantei trebuiau încadrate ca omor în sensul art.

219 din Codul penal nr.

140/1961, care îi era mai favorabil. Deși acesta prevedea un termen de prescripție de 20 de ani, era necesar să se țină seama de art.

5 din Legea nr.

198/1993 privind ilegalitatea regimului comunist, care prevedea înghețarea prescripției în perioada 25

februarie 1948–29

decembrie 1989 în cazul în care motivele politice incompatibile cu principiile fundamentale ale unei ordini democratice au contracarat condamnarea sau achitarea; așadar, în speță, faptele imputate reclamantei nu se prescriseseră. Luând în considerare circumstanțele atenuante (raportul de subordonare al reclamantei și viața sa obișnuită), timpul scurs de la infracțiune și de la momentul în care a devenit posibilă urmărirea ei penală, vârsta și starea de sănătate a reclamantei și participația sa la infracțiune (mai redusă în raport cu cea a procurorilor și judecătorilor reputați), tribunalul i-a aplicat reclamantei o pedeapsă sub limita prevăzută.

Reclamanta a formulat apel, susținând că, potrivit legislației de origine care îi era mai favorabilă, exista o prescripție a faptelor (ca și într-o cauză similară referitoare la procurorul K.V., în care s-a dispus încetarea urmăririi penale). De asemenea, aceasta s-a plâns de nerespectarea dreptului la apărare, susținând că instanța nu a luat în considerare pledoaria finală a avocatului său, căruia nu i s-a mai acordat posibilitatea de a se pronunța asupra acuzației și probelor administrate, și nu a răspuns deloc la argumentele apărării. Mai mult, reclamanta a considerat ilicită proba constând într-o scrisoare anonimă a unui fost gardian de penitenciar, care ar fi prejudiciat-o în fața tribunalului și publicului. În opinia sa, nicio probă nu demonstrează că participase cu intenție la omorârea a patru persoane, motivată de convingerile lor politice, că a făcut cu bună știință parte dintr-un plan menit să lichideze inamicii regimului independent de faptele dovedite, că trebuia să știe că judecătorii fuseseră influențați sau că participase la reuniuni cu responsabilii politici. Reclamanta a imputat instanței că nu a luat în considerare faptul că la vremea respectivă efectuase doar un an de studii pregătitoare de drept și că era studentă în primul an la drept, ceea ce nu îi permitea să înțeleagă toate circumstanțele procesului și cu atât mai puțin o eventuală manipulare politică.

Prin decizia din 4 februarie 2008, adoptată în camera de consiliu, Înalta Curte (

Vrchní soud

) din

Praga a anulat hotărârea atacată și a dispus încetarea urmăririi penale în respectiva cauză pentru motivul de prescriere a faptelor. Aceasta a constatat în primul rând că procedura din fața tribunalului municipal nu era atinsă de vicii procedurale semnificative, că toate probele necesare elucidării stării de fapt fuseseră administrate și evaluate în mod corespunzător și că tribunalul și-a explicat motivarea, precum și elementele în susținerea concluziilor sale. Curtea nu subscrie așadar la opinia reclamantei, potrivit căreia vinovăția sa nu a fost demonstrată, subliniind că s-a stabilit faptul că chestiunile de vinovăție și pedeapsă au fost soluționate înaintea procesului, că reclamanta a participat la proces în calitate de „procuror stagiar”, deși nu își terminase studiile universitare, și că ar fi trebuit să își dea seama, cel puțin în linii mari, de încălcarea prevederilor Codului de procedură penală din acea perioadă. De asemenea, Curtea a respins argumentul reclamantei întemeiat pe nerespectarea dreptului său la apărare. În această privință, instanța a precizat că în cazul în care un acuzat solicită desfășurarea ședinței în absența sa, acesta renunță astfel la posibilitatea de a se exprima cu privire la probele administrate; când o ședință se desfășoară în absența acuzatului și în prezența apărătorului său, dreptul său de a se pronunța asupra probelor și asupra acuzației se exercită prin intermediul pledoariei finale, cum s-a întâmplat în speță.

Înalta Curte a considerat totuși că tribunalul municipal nu acordase faptelor respective stabilite în mod corect o încadrare juridică potrivită. Aceasta nu subscrie la opinia tribunalului, potrivit căreia Codul penal nr.

140/1961 era mai favorabil reclamantei decât cel nr.

117/1852 în vigoare în momentul în care a fost săvârșită infracțiunea. Luând în considerare, în raport cu principiul răspunderii penale individuale, rolul secundar și limitat al reclamantei, Curtea a considerat că aceasta nu putea fi considerată coautor la omor. Instanța a observat în acest context că sistemul politic al vremii a condus la un mecanism de fabricare a proceselor politice, care se alcătuia din autorități politice (în special secretariatul Partidului Comunist), servicii de securitate (Securitatea Statului și consilierii sovietici) și justiție; actele de justiție erau așadar predeterminate. Astfel, în ierarhia celor care au participat la procesul cu Milada Horáková ș.a., procurorii din acea perioadă au jucat un rol, de neînlocuit, desigur, dar nedecisiv pentru rezultat, iar reclamanta ocupa ultimul loc în această ierarhie. Examinarea obiectivă a rolului său justifica așadar mai degrabă recurgerea la încadrarea făcută în procedura preliminară, care nu califica acțiunile reclamantei drept coautorat, ci drept participație penală la o crimă judiciară. Conform Legii nr.

117/1852, asemenea fapte pot fi încadrate numai ca participație indirectă la omor simplu, pasibilă, în temeiul art.

137 din această lege, de o pedeapsă cuprinsă între 5 și 7

ani de închisoare aflată sub incidența termenului de prescripție de 5 ani. În aceste împrejurări, chiar și ținând seama de art.

5 din Legea nr.

198/1993, termenul de prescripție expirase la 30 decembrie 1994, în condițiile în care începerea urmăririi penale era în speță ulterioară acestei date, ceea ce justifica încetarea urmăririi penale.

Decizia Înaltei Curți a fost atacată cu recurs în casație, introdus împotriva reclamantei de către procurorul suprem, considerând că în speță nu era vorba de participația indirectă la omor simplu, ci de omor comis în calitate de coautor, infracțiune care conform Legii nr.

117/1852 era pasibilă de pedeapsa capitală și nu putea face obiectul unei prescripții. Potrivit procurorului, era necesară, prin urmare, aplicarea Codului penal nr.

140/1961, mai favorabil, care nu mai prevedea pedeapsa capitală și stabilea termenul de prescripție la 20 de ani; în temeiul art.

5 din Legea nr.

198/1993, termenul curgea așadar de la 30 decembrie 1989 până la 30 decembrie 2009.

Reclamanta a contestat motivele acestui recurs și a consimțit soluționarea acestuia fără o ședință publică.

La 4 iunie 2008, a avut totuși loc o ședință publică în fața Curții Supreme în absența reclamantei, reprezentate de avocatul său. Acesta și-a exprimat opinia cu privire la recurs, fără să solicite completarea probelor, și a solicitat confirmarea încetării urmăririi penale din lipsă de probe care să demonstreze că clienta sa avusese cunoștință de manipulare și că avusese intenția să încalce normele procedurale.

La finalul ședinței, Curtea Supremă a anulat decizia din 4 februarie 2008 și a dispus ca Înalta Curte să se pronunțe din nou cu respectarea avizului său juridic obligatoriu. Potrivit acesteia, pentru a decide asupra încadrării juridice ce se impunea în speță, era necesară confruntarea implicării reclamantei în proces cu cerințele etice atemporale specifice activității unui procuror. Curtea s-a referit în acest sens la decizia sa nr.

7 Tz 179/99 din 7 decembrie 1999, care definea condițiile răspunderii penale a unui judecător pentru uciderea unor persoane nevinovate condamnate la pedeapsa capitală. Având în vedere aceste principii, aplicabile

mutatis mutandis

procurorilor, acțiunile reclamantei, care a participat la deturnarea unei proceduri judiciare în vederea lichidării opozanților regimului comunist, constituiau o lipsă totală de etică. Așa cum a stabilit tribunalul municipal, în speță era vorba despre un proces politic al cărui rezultat fusese stabilit în prealabil de organul politic al Partidului Comunist în cooperare cu Securitatea Statului. Toate persoanele care au acceptat implicarea în proces în calitate de judecători și procurori erau într-o poziție similară, cea de executanți de neînlocuit ai voinței unui organ politic, și că nu exista vreun motiv convingător pentru a face diferența între ei în planul răspunderii penale. Faptul că reclamanta a fost aleasă după ce căpătase experiență în alte procese politice, a fost membră a grupului principal de procurori care a formulat acuzația, a participat la ședințe politice și a pronunțat rechizitoriul final, ba chiar a și semnat evaluarea procesului și a fost prezentă la execuția condamnaților, demonstrează că se identificase cu obiectivul procesului - și anume lichidarea fizică a unor victime inocente. Din moment ce procesul soldat cu pedepse capitale și execuția condamnaților constituia mecanismul crimei, era justificată concluzia că reclamanta, în calitatea sa de procuror, era coautor activ al executării omorului și că aceasta săvârșise așadar o infracțiune pasibilă, conform art.

136 din Codul penal nr.

117/1852, de pedeapsa capitală și, drept urmare, imprescriptibilă. În opinia Curții Supreme, decizia Înaltei Curți se baza așadar pe o apreciere juridică eronată a faptelor, iar condițiile pentru încetarea urmăririi penale nu erau întrunite. Astfel, întrucât Codul penal nr.

140/1961, mai favorabil reclamantei, prevedea un termen de prescripție de 20 de ani (suspendat între 25

februarie 1948 și 29

decembrie 1989), urmărirea penală nu intra sub incidența prescripției în acest caz.

În urma admiterii cererii reclamantei de amânare a ședinței prevăzute pentru 29

iulie 2008, Înalta Curte din Praga a ținut o ședință publică în data de 9

septembrie 2008 la sediul Tribunalului regional Plzeň, orașul de reședință al reclamantei. Reclamanta a participat la ședință alături de avocatul său și s-a exprimat cu privire la cauza respectivă descriind copilăria sa și experiențele sale de război și susținând că participarea la procesul împotriva Miladei Horáková i-a fost prezentat ca o posibilitate de a învăța și de a coopera cu juriști excelenți. Aceasta a ignorat orice manipulare, nu s-a întâlnit niciodată cu acuzații și a avut încredere în judecata celor mai experimentați.

La finalul ședinței, Înalta Curte din Praga a anulat hotărârea Tribunalului municipal din 1

noiembrie 2007 și a hotărât că reclamanta era vinovată de omor simplu în calitate de participantă directă, în sensul art.

136 lit.

a) din Legea nr.

117/1852, motiv pentru care îi aplica o pedeapsă de 6 ani de închisoare. După ce a reamintit concluziile sale precedente privind absența unor vicii de procedură în fața Tribunalului municipal, Curtea, obligată să se conformeze avizului juridic emis de Curtea Supremă și argumentației acesteia privind răspunderea reclamantei, a concluzionat că reclamanta participase în mod direct la omor prin faptul că luase parte la un proces care constituia o încălcare a art.

3, 30 și 34 și altele din Legea nr.

119/1873, încălcare care trebuia să îi fie clară cel puțin în linii generale. Conform legii nr.

117/1852, era vorba de o infracțiune imprescriptibilă, în vreme ce Codul penal nr.

140/1961 prevedea un termen de prescripție de 20 de ani (suspendat între 25

februarie 1948 și 29

decembrie 1989, în temeiul art.

5 din Legea nr.

198/1993); în ambele cazuri, urmărirea penală nu era așadar prescrisă în momentul începerii ei în 2005. Dat fiind că, potrivit Legii nr.

117/1852, infracțiunea respectivă era pasibilă de o pedeapsă maximă de 20 de ani de închisoare în cazul în care cel puțin 20 de ani se scurseseră de la momentul faptelor, în vreme ce Codul penal nr.

140/1961 ajungea până la o pedeapsă pe viață, este necesar să se stabilească pedeapsa conform Legii nr.

117/1852. Astfel, Înalta Curte a luat în considerare circumstanțele atenuante, și anume viața cotidiană a persoanei în cauză și faptul că a comis infracțiunea

de facto

prin obediență, timpul scurs de la săvârșirea infracțiunii, vârsta și starea de sănătate a reclamantei, precum și rolul său în proces, și a stabilit durata pedepsei sub limita prevăzută în mod normal.

La 14

octombrie 2008, reclamanta a formulat recurs în casație, plângându-se de scandalul mediatic, de imposibilitatea apărării de a se pronunța asupra probelor administrate, de faptul că în instanță a fost prezentată o scrisoare anonimă a unui fost gardian de penitenciar presupusă să relateze despre comportamentul ei în timpul execuției condamnaților, precum și de aplicarea principiului vinovăției colective (fără deosebire între persoane în funcție de rolul lor și de raportul de subordonare). Aceasta a observat că verdictul privind vinovăția ei era contrar art.

4 §

3 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale (denumită în continuare „cartă”) dat fiind că într-o cauză similară referitoare la un fost procuror militar, K.V., s-a dispus neînceperea urmăririi penale ca urmare a prescripției, pronunțată la 15 ianuarie 2002, confirmată de Curtea Supremă la 12

iunie 2002. De asemenea, aceasta a obiectat că verdictul era bazat pe o simplă condamnare morală, menită să înlocuiască lipsa de dovezi care îi infirmau apărarea; însă cauza nu putea fi înțeleasă numai din punct de vedere al moralei și eticii, ci și din cel al dreptului. Potrivit reclamantei, era inadmisibil și contrar independenței instanțelor faptul că Înalta Curte, obligată să se conformeze avizului juridic emis de Curtea Supremă, a fost influențată astfel la stabilirea faptelor și aprecierea probelor.

În urma unei cereri a reclamantei privind examinarea recursului său în casație de către o altă cameră decât cea care anterior se pronunțase asupra recursului formulat de procurorul suprem, la 5

martie 2009 s-a decis ca respectiva cameră să nu fie recuzată de la examinarea cauzei.

La 19

martie 2009, Curtea Supremă a respins recursul în casație al reclamantei din lipsă de temei, la finalul unei ședințe cu ușile închise (la care reclamanta a consimțit). Instanța a precizat în primul rând că în decizia sa din 4

iunie 2008 nu a dat Înaltei Curți niciun ordin privind stabilirea faptelor și aprecierea probelor, limitându-se la considerații cu privire la aprecierea juridică a faptelor stabilite și la aplicarea Legii nr.

117/1852. Această apreciere nu a fost influențată deloc de mass-media care raportau despre desfășurarea urmăririi penale, nici de prezentarea scrisorii anonime pe care, de altfel, tribunalul municipal nici nu s-a bazat în concluziile sale. Curtea supremă a respins, de asemenea, argumentul referitor la vinovăția colectivă, considerând că numai în circumstanțele în care justiția funcționează corect se impune o distincție între procurori și judecători. Dat fiind că, în procesul împotriva Miladei Horáková și a altora, judecătorii și procurorii au participat cu toții la înfăptuirea unui obiectiv politic de lichidare fizică a victimelor pentru a genera o aparentă legalitate, partea de răspundere a reclamantei, deși mai mică decât cea a altor judecători, nu este atât de semnificativ diferită încât să nu fie comparabilă. Apoi, Curtea a considerat nefondată obiecția conform căreia răspunderea penală a reclamantei se baza exclusiv pe o deficiență etică sau morală, subliniind că reclamanta era responsabilă pentru acțiunile ilicite contrare prevederilor Codului de procedură penală din 1873. În ceea ce privește încălcarea art.

4 §

3 din cartă, invocată de reclamantă prin trimitere la cauza K.V., Curtea Supremă a observat că nu avea sarcina de a aprecia decizia din procesul altui inculpat referitor la altă situație de fapt și la altă lege penală, știut fiind că obligativitatea deciziei citate se limita la cauza respectivă. Faptul că Curtea Supremă nu a ținut seama de decizia respectivă în cazul reclamantei nu poate implica o încălcare a art.

4 §

3 din cartă, care, de altfel, nu era aplicabil unei decizii judiciare concrete.

În martie 2009, reclamanta a început efectuarea pedepsei sale cu închisoarea.

La 27 aprilie 2009, reclamanta a atacat deciziile Curții Supreme din 4

iunie 2008 și 19

martie 2009, precum și hotărârea Înaltei Curți din 9

septembrie 2008 printr-un recurs constituțional, în care invoca art.

4 §

3, 10 și 36–40 din cartă. Aceasta se plângea de aplicarea principiului vinovăției colective și de admiterea, ca probă, a unei scrisori anonime calomnioase. Aceasta mai susținea că deciziile atacate nu indicau probele presupuse a demonstra că ea știa că procesul fusese manipulat, precum și că nu era posibilă săvârșirea unui omor nici printr-o atingere adusă eticii sau moralei, nici printr-o încălcare a prevederilor Codului de procedură penală. Persoana în cauză a contestat, de asemenea, faptul că în decizia din 4

iunie 2008 Curtea Supremă dăduse instrucțiuni Înaltei Curți cu privire la aprecierea probelor și că, ulterior, Înalta Curte nu a examinat cauza mai atent, nici nu a acceptat să o asculte, permițându-i doar să se exprime într-o pledoarie finală. Referindu-se din nou la cauza K.V., reclamanta a contestat concluziile instanțelor cu privire la întrebarea referitoare la legislația care îi era mai favorabilă. În ultimul rând, aceasta avea întrebări privind motivele pentru care urmărirea penală nu a fost începută mai devreme, pe când alți actori implicați în proces erau încă în viață și ar fi putut să se apere mai bine; în opinia sa, instanțele se ghidau în speță după obiectivul de a o condamna din moment ce ea era ultima supraviețuitoare din procesul în litigiu.

La 16 iulie 2009, Curtea Constituțională (

Ústavní soud

) a respins acțiunea respectivă din lipsă vădită de temei întrucât reclamanta nu a demonstrat încălcarea drepturilor sale fundamentale. În primul rând, aceasta preciza că obiecțiile prezentate de reclamantă erau identice cu cele din recursul său în casație, cu privire la care Curtea Supremă se pronunțase în mod corespunzător; reclamanta nu făcea așadar decât să continue polemica și considera Curtea Constituțională o a patra instanță. Subscriind la opinia instanțelor, conform căreia nu se impunea o distincție, din perspectiva răspunderii lor penale, între diversele persoane implicate în proces, Curtea a observat că instanțele examinaseră totuși acțiunile concrete ale reclamantei. Concluzia juridică decisivă fusese emisă în baza faptelor stabilite de Tribunalul municipal cu ajutorul a numeroase probe cu înscrisuri indicate în hotărârea acestuia; aceste înscrisuri, a căror autenticitate nu a fost contestată de reclamantă, menționau reclamanta printre participanții la reuniunile politice și includeau o evaluare a procesului semnată de aceasta. Referitor la obiecția reclamantei cum că Înalta Curte nu i-a acceptat depoziția, Curtea Constituțională a făcut trimitere la raționamentul instanțelor cu privire la consecințele cererii reclamantei pentru ca procedura să se desfășoare în fața instanței de prim grad în absența sa. Aceasta a mai observat că Înalta Curte acordase atenția cuvenită pledoariei finale a reclamantei și că dreptul acesteia de a se exprima cu privire la cauză nu fusese așadar încălcat; mai mult, instanța nu era obligată să accepte orice probă propusă. În ceea ce privește scrisoarea anonimă, instanța a precizat că era vorba despre o probă ineficace deoarece instanțele nu se bazaseră pe aceasta și nu făcuseră așadar o apreciere a acesteia. Afirmațiile reclamantei privind influența mass-media asupra rezultatului procedurii au fost considerate generale și ipotetice. Curtea Constituțională a confirmat totodată decizia Curții Supreme din 4

iunie 2008, în care aceasta nu făcuse decât să exprime opinia sa privind încadrarea juridică corectă a faptelor stabilite până atunci și nu crease așadar nicio obligație de conformitate pentru Înalta Curte în plan faptic. În ceea ce privește argumentele reclamantei cum că nu ar fi putut săvârși un omor, Curtea s-a referit la concluziile instanțelor inferioare, conform cărora reclamanta făcuse abuz de funcția sa de procuror și nu și-a exercitat funcția în conformitate cu regulamentul, acționând astfel în mod activ la săvârșirea omorului. Curtea Constituțională a considerat totodată că nu era posibilă interpretarea art.

136 din Legea nr.

117/1852 ca fiind inaplicabil anumitor mecanisme criminale, ca de exemplu un proces manipulat contrar dispozițiilor procedurale; o astfel de interpretare ar garanta impunitatea omorurilor săvârșite prin intermediul proceselor manipulate, ceea ce ar însemna o renunțare de către stat la apărarea vieții. În opinia Curții, instanțele au explicat suficient motivul pentru care au considerat Codul penal nr.

117/1852 ca fiind mai favorabil reclamantei, chiar și în raport cu prescripția. Din perspectivă constituțională, era lipsit de relevanță faptul că urmărirea penală a lui K.V. ajunsese la un rezultat diferit; așa cum a precizat deja Curtea Supremă, art.

4 §

3 din cartă nu putea fi invocat în acest context. În cele din urmă, întrebarea de ce urmărirea penală nu a fost începută mai devreme a fost considerată speculativă și abstractă. Curtea Constituțională a concluzionat așadar că interpretarea și aplicarea dreptului de către instanțe și desfășurarea procedurii în fața acestora nu au depășit limitele constituționale.

La 24

februarie 2010, Tribunalul regional (

Krajský soud

) Hradec Králové a decis din oficiu că reclamanta era vizată de trei amnistii prezidențiale din 1953, 1955 și 1990, fiecare reducându-i cu doi ani pedeapsa aplicată. Decizia a fost anulată la 24

martie 2010 de Înalta Curte din Praga, care a decis că reclamanta nu era vizată decât de amnistiile din 1953 și 1990 și că pedeapsa acesteia nu se reducea în total decât cu 3 ani. Înalta Curte se referea în decizie la alte cauze penale, din care reieșea că amnistia din 1955 nu îi viza pe condamnații pentru omor.

La 2 martie 2010, avocatul reclamantei a fost informat că procurorul suprem nu a dat curs cererii reclamantei pentru formularea unui recurs în interesul legii în favoarea sa.

La 21 decembrie 2010, Președintele Republicii a grațiat-o pe reclamantă pentru restul pedepsei sale privative de libertate. În aceeași zi, reclamanta a fost pusă în libertate.

B. Dreptul și practica interne relevante

a) Constituția Republicii Cehoslovace (Legea nr.

150/1948)

Conform art.

2, libertatea persoanei este garantată și nicio persoană nu poate fi privată de aceasta decât în temeiul legii.

Art.

3 §

1 prevedea că o persoană poate face obiectul unei urmăriri penale numai în cazurile autorizate de lege și (efectuate) numai de către o instanță sau autoritate competentă conform legii și în cadrul unei proceduri prevăzute de lege.

Conform art.

36, orice autoritate are obligația de a se conforma legii și regulilor regimului democratic popular în cadrul exercitării competențelor și funcțiilor sale; un agent al puterii publice care nu își îndeplinește această obligație trebuie pedepsit conform legii.

b) Codul penal nr.

117/1852

Conform art.

134, se face vinovat de săvârșirea unui omor acela care acționează împotriva unei persoane cu intenția de a-i cauza moartea și într-un mod care are drept consecință moartea.

Conform art.

136 lit.

a), pedeapsa cu moartea se aplica nu numai autorului omorului săvârșit, ci și celui care îl ordonase, care ridicase mâna asupra victimei în momentul săvârșirii omorului sau care acționase în mod activ la săvârșirea acestuia.

Art.

137 prevedea pedepsele pentru complici și participanți indirecți la omor.

Art.

231 asigura imprescriptibilitatea infracțiunilor pasibile de pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, în cazul în care o astfel de infracțiune a fost comisă cu 20

de ani înaintea începerii urmăririi penale, această dispoziție nu permitea să i se aplice autorului acestei infracțiuni decât o pedeapsă cu închisoarea de 10 până la 20

de ani.

c) Codul de procedură penală nr.

119/1873

Art.

3 impunea autorităților competente în materie penală să ia în mod corect în considerare toate circumstanțele în măsură să îl incrimineze pe inculpat, precum și pe cele ale apărării sale, precum și să îl instruiască pe inculpat cu privire la drepturile sale.

Conform art.

30, membrii parchetului trebuiau, în domeniul lor de competență, să apere bunăstarea statului și să acționeze independent de instanțe.

Conform art.

34, procurorii aveau obligația de a urmări din oficiu toate infracțiunile care le sunt aduse la cunoștință și de a face demersul necesar pentru începerea instrumentării în fața unei instanțe competente și pentru pedepsirea vinovatului. De asemenea, aceștia aveau obligația de a asigura folosirea corespunzătoare a tuturor mijloacelor specifice pentru aflarea adevărului. Aceștia aveau dreptul de a consulta dosarele, de a se informa cu privire la evoluția instrumentării și de a formula propuneri adecvate. În cazul în care constatau o neregulă sau o întârziere, aceștia aveau obligația de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru remedierea acesteia.

a) Carta drepturilor și libertăților fundamentale

Conform art.

4 §

3, restrângerile legale ale drepturilor și libertăților fundamentale trebuie să aibă o validitate egală pentru toate cazurile care întrunesc condițiile formulate.

În temeiul art.

10 §

1, orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale umane, a onoarei personale și a reputației sale, precum și la protejarea numelui său.

Art.

36–40 garantează dreptul la o instanță independentă și imparțială, la un proces public și echitabil, într-un termen rezonabil, dreptul la apărare, precum și principiul prezumției de nevinovăție și cel al legalității pedepselor.

b) Codul de procedură penală (Legea nr.

141/1961)

Conform art.

214, în urma administrării fiecărei probe, judecătorul trebuie să întrebe acuzatul dacă are declarații în privința acestora; observațiile acuzatului trebuie incluse în procesul-verbal.

c) Legea nr.

198/1993 privind ilegalitatea regimului comunist și privind rezistența împotriva acestui regim (intrată în vigoare la 1 august 1993)

Conform art.

5, termenul de prescripție referitor la infracțiuni nu curge între 25

februarie 1948 și 29

decembrie 1989 în cazul în care, din motive politice incompatibile cu principiile fundamentale ale unei ordini juridice democratice, acestea nu fac obiectul unei decizii de condamnare definitivă sau de achitare.

d) Decizia Curții Supreme nr.

7 Tz 179/99 din 7 decembrie 1999

În această decizie, Curtea Supremă a studiat posibilitatea urmăririi penale pentru omor a unui judecător din cadrul Tribunalului de Stat care a aplicat pedepse capitale unor persoane nevinovate într-un alt proces politic care a avut loc în anii ‘50. Precizând că, în perioada desfășurării procesului, Constituția și legile în vigoare consacrau principiile menite să permită judecătorilor să se pronunțe în mod independent, imparțial și echitabil, Curtea Supremă a declarat:

„Deși trebuie luat în considerare faptul că, sub influența externă a organelor executive și parchetului, practica judiciară s-a abătut de la aceste principii în realitate, este exclus să se deducă de aici că un judecător nu își asuma răspunderea pentru deciziile sale. Exercitarea funcției de judecător nu constă niciodată doar în pura aplicare a legii [...], ci are înainte de toate un fundament etic. Acesta se caracterizează prin anumite cerințe etice atemporale [...] deși nu sunt codificate. Din aceste reguli nescrise fac parte, în mod incontestabil, anumite principii care trebuie respectate în pofida condițiilor externe care rezultă din situația politică sau alta, pentru ca hotărârea să fie echitabilă [...] și să constituie un act de justiție. Deși se recunoaște că noțiunea de justiție încă este, într-un oarecare sens, tributară condițiilor contextului istoric sau al epocii, Curtea Supremă este totuși convinsă că se pot formula cel puțin niște cerințe etice elementare aplicabile noțiunilor de justiție și de judecată echitabilă exceptate de la aceste condiții.

Pentru a putea fi considerată echitabilă, o sentință de condamnare trebuie să îndeplinească cel puțin cerința de sancționare a unei încălcări comise efectiv de către persoana condamnată. Hotărârea trebuie realmente să rezulte din procedura care a precedat-o. Procedura care conduce la hotărâre nu trebuie să fie un simplu accesoriu de formă și nesemnificativ al unei decizii predeterminate. Hotărârea trebuie să fie produsul real al activității instanței și nu un act impus instanței din exterior, adică de către structuri externe sistemului judiciar precum organele politice, puterea executivă etc. Procesul decizional al instanței trebuie să fie caracterizat de distanțarea față de interesele legate de rezultatul procedurii, inclusiv interesele politice. Hotărârea nu trebuie să aibă obiectivul unic și exclusiv de a deveni un instrument al luptei politice duse de o parte a societății împotriva alteia. Hotărârea nu trebuie să fie un simplu act de lichidare a unor persoane sau grupuri de persoane în cadrul unei astfel de lupte.

Valoarea acestor reguli rezidă în faptul că dacă un judecător nu le respectă, acesta trădează grav principiile elementare etice ale vocației sale, și asta - indiferent de motiv, chiar dacă acesta cedează de exemplu influențelor politice. Chiar dacă judecătorul este expus, în momentul luării deciziei, unor influențe contextuale sau specifice epocii, acesta nu trebuie să uite că decizia trebuie să se autosusțină și după ce acele influențe dispar. Judecătorul trebuie să conștientizeze că, chiar și mai târziu, decizia sa trebuie să îndeplinească criteriile elementare de justiție.

În cazul în care unei persoane i se ia viața în temeiul unei hotărâri de condamnare la pedeapsa capitală, se ridică întrebarea când pronunțarea unei asemenea hotărâri constituie o infracțiune, când este vorba de un abuz de putere din partea judecătorului sau când vorba de ceea ce se numește crimă judiciară. Deși răspunsul la această întrebare este dificil, acesta nu este totuși imposibil de găsit. Trebuie evidențiată în primul rând o oarecare ierarhie a aspectelor ilegale care au afectat hotărârea.

Pot exista cazuri în care hotărârea este rezultatul unei proceduri desfășurate corespunzător și este bazată pe probe concrete și examinarea lor, chestiunea vinovăției sau nevinovăției indicând doar opinii divergente ale diverselor instanțe judecătorești.

Într-o altă ipoteză, hotărârea poate fi rezultatul unei proceduri viciate în care probele au fost insuficiente, dar aici este vorba despre nereguli care nu dovedesc, în esență, decât o calitate redusă a deciziei fără să fi existat din partea judecătorului intenția de a vătăma inculpatul. O asemenea hotărâre încă este rezultatul unei justiții care funcționează normal.

Mai pot exista circumstanțe în care hotărârea este atinsă de vicii din cauza existenței, din partea judecătorului, a intenției de a vătăma inculpatul sau de a favoriza pe cineva, dar în care hotărârea se înscrie într-un proces desfășurat într-un mod compatibil încă cu cerințele unei veritabile proceduri judiciare. În acest caz, hotărârea viciată încalcă, în esență, principiul de imparțialitate și de obiectivitate specific exercitării funcției de judecător.

Cazul cel mai grav este cel în care hotărârea a fost pronunțată în circumstanțe caracterizate de lipsa unor atribute etice atemporale inerente exercitării funcției de judecător, mai ales din cauză că:

– exista o intenție prealabilă de a lichida fizic o persoană,

– hotărârea a fost aleasă ca instrument al lichidării fizice a persoanei respective,

– judecătorul s-a identificat cu finalitatea hotărârii, indiferent de motiv,

– judecătorul și-a subordonat modul de desfășurare a procedurii sau de participare la decizii obiectivului pronunțării unei hotărâri criminale așa cum fusese prevăzut,

– judecătorul a pronunțat sau a participat la pronunțarea sentinței de condamnare fără a ține seama de desfășurarea și rezultatele procedurii care a precedat-o; rezultatele procedurii nu constituiau în realitate un criteriu pentru hotărâre ci, din contră, procedura a fost adaptată obiectivului pronunțării unei hotărâri criminale,

– inculpatul nu a avut nicio șansă reală de a schimba intenția prealabilă de a-l lichida, chiar dacă, privită din afară, procedura putea da impresia că cuprinsul său a avut ca rezultat hotărârea, acuzatul fiind de exemplu constrâns să facă mărturisiri.

În aceste condiții, se poate considera că adoptarea unei sentințe de condamnare este o parte – necesară și de neînlocuit – a unui mecanism criminal. Fondul problemei nu ar putea consta, aici, în răspunderea judecătorului pentru un simplu abuz de putere, ci pentru crimă. În asta constă natura juridică a ceea ce se desemnează prin crimă judiciară. Adoptarea sentinței de condamnare este, aici, un act complet detașat de fundamentul etic pe care se bazează exercitarea funcției de judecător.

Astfel, reiese clar că pentru a aprecia dacă este vorba, în cazul unui judecător, de un abuz de putere sau de crimă judiciară, nu este suficientă aprecierea unei sentințe de condamnare examinând-o exclusiv în planul limitat al conformității sau neconformității acesteia cu legea ca act normativ al autorității publice. Chestiunea nu poate fi soluționată corect și convingător decât dacă sentința de condamnare este examinată în lumina criteriilor ce decurg din fundamentul etic al exercitării funcției de judecător. [...]

Circumstanțele existente la adoptarea hotărârii din cauza nr.

1 Ts II 57/51 al fostului Tribunal de Stat arată că, la soluționarea acestei cauze, inculpatul a trădat în mod deosebit de grav etica procesului decizional judecătoresc. Hotărârea nu a fost un act de justiție, ci un act de lichidare a celor pe care îi condamna. Acest act de lichidare nu era decât în aparență o hotărâre; în materie de cuprins și valori, nu avea nimic de a face cu justiția. Era vorba de un caz în care cel care a adoptat hotărârea nu era în realitate judecătorul cauzei, ci un coautor sau asistent al celor care la vremea respectivă stabiliseră ca obiectiv al procesului lichidarea fizică a inculpaților. Prin urmare, nu se poate exclude una dintre formele de răspundere penală a inculpatului pentru omor. Inculpatul nu poate fi exonerat de această răspundere comutând răspunderea altor persoane care ar fi participat și ele la lichidarea condamnaților. [...]”

e) Decizia Curții Supreme nr.

6 Tdo 115/2002 din 12 iunie 2002

Prin această decizie, Curtea Supremă a respins un recurs în casație introdus de procurorul suprem în defavoarea persoanei vizate, K.V. Prin hotărârea Tribunalului municipal din Praga, acesta din urmă a fost declarat vinovat de omor în sensul art.

219 §

1 din Codul penal nr.

140/1961, pe motiv că în calitate de procuror militar și ulterior de judecător de instrucție a contribuit în 1949 la condamnarea pe nedrept a generalului H.P., căruia i s-a aplicat pedeapsa capitală. Lui K.V. i s-a imputat în special faptul că a depus un (document) fals la dosar, a manipulat procesele-verbale, a desfășurat ancheta într-un mod lipsit de obiectivitate și sub influența consilierilor sovietici și a propus pedeapsa cu moartea. În urma apelului introdus de K.V., Înalta Curte a încadrat aceleași fapte ca participație la omor simplu în sensul art.

414 §

4 din Codul penal militar în vigoare în momentul faptelor, infracțiune pentru care codul prevedea un termen de prescripție de 5 ani. Înalta Curte a concluzionat așadar că, chiar și ținând seama de art.

5 din Legea nr.

198/1993, respectivul termen de prescripție expirase anterior începerii urmăririi penale a lui K.V. la 9 martie 1998.

Curtea Supremă a subliniat că Tribunalul municipal și Înalta Curte s-au bazat pe aceleași fapte și că diferența semnificativă dintre aprecierile lor juridice ale acelorași fapte se datora evaluării importanței și gravității introducerii falsului în dosar. Astfel, după ce a efectuat o apreciere liberă a probelor administrate, cele două instanțe au ajuns la concluzii juridice diferite bazate pe aceeași descriere a faptelor. Axându-se, din punct de vedere al aprecierii juridice a faptelor, pe legalitatea încadrării juridice reținute de Înalta Curte și reamintind că nu are sarcina de a interveni în aprecierea procedurală a probelor făcută de instanța de apel, Curtea Supremă a considerat că respectiva încadrare corespundea faptelor descrise. Prin urmare, recursul în casație al procurorului suprem a fost respins din lipsă vădită de temei.

Capete de cerere

7 din Convenție, reclamanta susține că procesul împotriva Miladei Horáková și a altora s-a desfășurat conform dreptului în vigoare în acea perioadă și că instanțele care au judecat cauza sa au omis să precizeze dispozițiile legale pe care le-ar fi încălcat astfel încât să comită un omor. În opinia sa, este contrară legilor umanității așteptarea ca toți martorii la evenimente să moară pentru a urmări penal o persoană în vârstă și neputincioasă care nu este în măsură să se apere.

6 din Convenție, reclamanta se plânge că Înalta Curte nu a dat curs cererii sale de a fi ascultată în ședință și că nici Curtea Constituțională nu a procedat la ascultarea sa. În această privință, reclamanta subliniază că, bazându-se numai pe înscrisuri datând de aproape 60 de ani, instanțele nu au putut căpăta certitudinea că ea știa că procesul împotriva Miladei Horáková și a altora fusese manipulat. Potrivit reclamantei, instanțele nu au fost ghidate de voința de a afla adevărul deoarece, în speță, era vorba despre un proces politic la finalul căruia era nevoie de un condamnat, în cazul de față – reclamanta, care era ultima supraviețuitoare dintre persoanele implicate în proces.

6, aceasta se plânge de nerespectarea deciziei de amnistiere nr.

56/1993, luată de Președintele Republicii, care ordona procurorului general și miniștrilor Justiției și Apărării să îi prezinte propuneri de încetare a urmăririi penale și de grațiere în cauzele care nu făceau obiectul deciziei menționate, dar care vizau mai ales femeile cu vârste peste 55 de ani. În speță, cazul său nu i-a fost prezentat președintelui, care astfel a fost împiedicat să ia o decizie în acest sens.

În drept

A. Cu privire la pretinsa încălcare a art.

7 din Convenție

În contextul art.

7, reclamanta se plânge în esență că instanțele care au fost sesizate cu cauza sa penală nu au specificat prevederile legale pe care le-ar fi încălcat în timpul procesului împotriva Miladei Horáková și a altora, astfel încât ar fi săvârșit un omor. Aceasta susține că procesul respectiv s-a desfășurat conform legislației în vigoare la acea dată și că urmărirea penală la mult timp de la momentul faptelor a unei persoane vârstnice și neputincioase care nu este în măsură să se apere este contrară legilor umanității.

Curtea consideră că este necesar să se axeze în speță pe întrebarea dacă comportamentul reclamantei a fost infracțional conform dreptului intern aplicabil pe teritoriul ceh în perioada judecării procesului împotriva Miladei Horáková și a altora și dacă reclamanta trebuia atunci să fie conștientă de asta, așa cum prevede art.

7 din Convenție, redactat astfel:

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.

”

a) Guvernul invocă în primul rând neepuizarea căilor de recurs interne, susținând că reclamanta nu a afirmat explicit nici în fața instanțelor interne, nici în fața Curții, că a fost pedepsită pentru un comportament care nu era considerat infracțional în momentul săvârșirii faptelor. Potrivit acestuia, reclamanta se limitează în esență la discuții privind concluziile în fapt și în drept la care au ajuns instanțele interne. De altfel, acesta este motivul pentru care Curtea Constituțională s-a abținut, în decizia din 16 iulie 2009, în legătură cu respectarea principiului

nullum crimen sine lege.

Prin urmare, Guvernul consideră că reclamanta nu a acordat autorităților naționale o ocazie suficientă pentru a se pronunța cu privire la o eventuală încălcare a art.

7 din convenție.

Reclamanta se opune acestei excepții, susținând că avocatul său a subliniat încă de la începutul urmăririi sale penale că acuzația nu putea viza decât fapte care constituiau o infracțiune în momentul comiterii lor, fără să fi primit însă un răspuns satisfăcător. Ea face trimitere în acest sens la plângerea sa din 13

octombrie 2005, precum și la numeroasele acțiuni și cereri pentru ca instanțele să indice prevederile legale pe care le-ar fi încălcat și să completeze probele cu cele care demonstrau că avusese intenția de a comite omorul sau că știa că procesul fusese manipulat. În orice caz, în opinia sa, autoritățile cu atribuții în materie penală sunt cele care au sarcina de a examina din oficiu întrebarea dacă faptele aflate la originea urmăririi penale constituiau infracțiune în momentul comiterii lor.

Curtea nu consideră necesară soluționarea în speță a chestiunii dacă reclamanta a îndeplinit, conform legii, condiția epuizării căilor de recurs interne deoarece acest capăt de cerere este în orice caz inadmisibil din motivele prezentate mai jos.

b) Referitor la fondul capătului de cerere, Guvernul observă pentru început că reclamanta a fost condamnată pentru că a participat în mod direct la un omor simplu în sensul Codului penal nr.

117/1852, adică în temeiul unei legi în vigoare în momentul faptelor. Subliniind că procesul împotriva Miladei Horáková și a altora la care reclamanta participase în calitate de procuror nu constituia decât o formalitate menită să creeze o aparentă legalitate și legitimitate a lichidării fizice a opozanților regimului comunist instituit în 1948, Guvernul face trimitere la încadrarea juridică a comportamentului reclamantei reținut de instanțele interne care s-au pronunțat asupra temeiniciei acuzației sale. Acesta se referă în special la decizia Curții Supreme din 4

iunie 2008, ea însăși inspirându-se în linii mari din cea pronunțată de aceeași instanță la 7

decembrie 1999. Guvernul consideră că în decizia respectivă Curtea Supremă a stabilit în mod convingător faptul că sentința de condamnare pronunțată în cauza Milada Horáková și alții nu putea trece drept un act de exercitare a justiției, că nu exista nicio diferență în planul vinovăției între procurorii și judecătorii care au participat la procesul finalizat cu această sentință și că acțiunile reclamantei trebuiau încadrate ca participație directă la omor conform art.

136 lit.

a) din Legea nr.

117/1852. Potrivit Guvernului, aceste decizii infirmă argumentul reclamantei, conform căruia instanțele nu au indicat dispozițiile legale pe care le-ar fi încălcat pentru ca acțiunile sale să poată fi încadrate ca omor. Astfel, hotărârea Tribunalului municipal din 1

noiembrie 2007, precum și hotărârea Înaltei Curți din 9

septembrie 2008 menționează în special art.

3, 30 și 34 din Codul de procedură penală nr.

119/1873; în plus, lipsa de etică totală a reclamantei într-o profesie care nu poate ignora bazele etice a fost subliniată de Curtea Supremă în decizia din 4

iunie 2008, scoțând astfel în evidență faptul că nu era vorba de o abatere obișnuită de la normele de procedură.

În continuare, Guvernul observă că reclamanta nu pune explicit în discuție posibilitatea existentă în acea perioadă ca un judecător sau un procuror să fie sancționat pentru săvârșirea unui omor ca urmare a participării la un proces fabricat care s-a finalizat cu execuția unor persoane nevinovate. Aceasta se limitează mai degrabă la disputarea faptelor stabilite de instanțe și a aprecierii probelor administrate, precum și la minimizarea rolului său în procesul împotriva Miladei Horáková și a altora, aspecte care nu țin de competența Curții. Ar fi vorba aici de examinarea întrebării dacă comportamentul reclamantei, așa cum a fost considerat stabilit de către instanțele interne, constituia o infracțiune în momentul faptelor, întrebare la care Guvernul răspunde afirmativ.

Referitor la acest aspect, Guvernul recunoaște că toate comportamentele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni nu sunt considerate întotdeauna infracționale deoarece legile penale prevăd în general motive care exclud nelegalității, ca de exemplu legitima apărare sau exercitarea de către autoritățile cu atribuții în materie penală a funcțiilor lor. Astfel, atunci când autoritățile își exercită obligațiile prevăzute de lege respectând limitele acesteia, aplicarea unei pedepse într-o procedură penală și executarea acesteia nu constituie infracțiunea de omor, în lipsa unui element de nelegalitate, ci un act de justiție. Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea Supremă a ajuns la concluzia că sentința de condamnare pronunțată împotriva Miladei Horáková și a altor trei persoane nu putea fi considerată un act de justiție din moment ce fusese aplicată la finalul unei proceduri care nu îndeplinea cerințele fundamentale și atemporale de exercitare a puterii judecătorești; în speță nu existau așadar circumstanțe care să înlăture nelegalitatea acțiunilor reclamantei în calitate de procuror.

Guvernul susține, în plus, că comportamentul reclamantei a fost infracțional conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate, principii care includ, în opinia sa, atributele etice fundamentale referitoare la exercitarea justiției penale. De asemenea, procesul împotriva Miladei Horáková și a altora s-a judecat ulterior publicării Declarației universale a drepturilor omului, în timp ce se finaliza redactarea Convenției europene, documente în care se reflectau principiile respective. Guvernul observă în această privință că, în cauza

Öcalan împotriva. Turciei

(MC) (nr.

46221/99, pct.

166, CEDO 2005-IV), Curtea a considerat că art.

2 din convenție, care consacră dreptul la viață ca una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice, nu autorizează executarea unei pedepse capitale aplicate în cadrul unei proceduri care nu întrunește cerințele unui proces echitabil.

Referitor la întrebarea dacă reclamanta trebuia să știe la vremea respectivă că acțiunile sale constituiau infracțiune conform dreptului intern sau cel puțin conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate, Guvernul observă că faptul că reclamanta nu avea, la vremea respectivă, formare juridică completă nu invalidează cu nimic regula

ignoratio iuris non excusat

. Din contră, faptul că a dobândit – spre deosebire de majoritatea celor cărora li se aplică legile penale – o anumită formare în drept, precum și o experiență practică în procese, demonstrează că trebuia să își dea seama de natura infracțională a acțiunilor sale. Probele strânse de autoritățile interne, precum înregistrările audio-video, demonstrează în mod incontestabil că reclamanta a participat activ și cu intenție, în calitate de procuror, la pregătirea și desfășurarea procesului împotriva Miladei Horáková și a altora. Așa cum indică mai ales hotărârea din 1

noiembrie 2007, instanțele s-au străduit, de asemenea, să demonstreze că aceasta trebuia să conștientizeze faptul că procedura fusese manipulată în vederea eliminării opozanților regimului totalitar. Astfel, s-au dovedit următoarele: reclamanta a făcut parte din grupul principal de procurori care au pregătit procesul în cooperare cu Ministerul de Interne; a participat la o ședință la care s-a decis necesitatea instruirii apărătorilor acuzaților ca să nu pună în pericol obiectivul politic al procesului, precum și la o altă reuniune de instruire desfășurată la Ministerul Justiției; împreună cu alți procurori, s-a consultat cu Procurorul Statului cu privire la pedepsele ce trebuiau aplicate viitorilor condamnați; a efectuat o evaluare a procesului în care lăuda cooperarea cu Securitatea Statului; și a asistat la execuția condamnaților. Faptul că reclamanta, în vârstă de 28 de ani la vremea respectivă, a avut încredere deplină în colegii săi mai experimentați nu poate, potrivit Guvernului, să o exonereze de răspunderea sa penală. Apoi, alte probe au permis să se stabilească cu certitudine că procesul a fost planificat în detaliu și manipulat în mod direcționat, că a fost dirijat de adjunctul ministrului Justiției prin intermediul unor reuniuni zilnice, că procurorii au participat la formularea plângerii penale de către Securitatea Statului și au asistat personal la audierea diverșilor acuzați și martori. Guvernul subliniază totodată că procedura desfășurată împotriva Miladei Horáková și a altora încălcase numeroase dispoziții ale Constituției cehoslovace în vigoare la vremea respectivă și că sentința de condamnare a fost anulată pentru nereguli încă din 1968, adică încă din timpul guvernării partidului comunist. În această privință, Guvernul face trimitere la principiul formulat în hotărârea

Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei

(MC) (nr.

34044/96, 35532/97 și 44801/98, pct.

81, CEDO 2001-II), conform căruia este legitim pentru un stat de drept să înceapă urmărirea penală împotriva persoanelor care s-au făcut vinovate de infracțiuni într-un regim anterior și să aplice și să interpreteze dispozițiile legale în vigoare la vremea respectivă în lumina principiilor care reglementează un stat de drept.

Potrivit reclamantei, faptele care au avut loc după război, pe când oamenii se confruntau neîncetat cu moartea, nu pot fi înțelese cu mentalitatea din prezent. Aceasta afirmă că la vremea respectivă a fost convinsă de vinovăția Miladei Horáková și a celorlalți, care, mai mult, făcuseră și mărturisiri. În plus, aceasta observă că Milada Horáková era juristă și cunoștea dreptul și justiția din acea perioadă; știa așadar că înalta trădare era pasibilă de pedeapsa capitală și putea decide în privința acțiunilor sale în cunoștință de cauză.

Reclamanta observă, în continuare, că în loc să se cerceteze cauzele evenimentelor trecute, autoritățile și-au întors atenția asupra ei, la 55 de ani de la evenimente, făcând din ea simbolul vechiului sistem și judecând-o doar pentru că fusese procuror într-un stat comunist care fusese totuși recunoscut la vremea respectivă de către alte state.

În ceea ce privește procesul împotriva Miladei Horáková și a altora, reclamanta subliniază că, spre deosebire de instanță - care trebuia să fie independentă, procurorii erau supuși controlului superiorilor lor și Ministerului Justiției, iar ea, studentă fiind, nu putea face nimic fără aprobarea superiorilor săi direcți; aceasta nu putea influența așadar în niciun fel faptele, cum s-a întâmplat în cazul reclamanților din cauza

Streletz, Kessler și Krenz

, menționată de Guvern. Aceasta observă, totodată, că decizia de anulare emisă de Curtea Supremă la 30 iunie 1968 nu menționa o activitate necorespunzătoare, adică o activitate infracțională a procurorilor. Aceasta susține că, în pofida numeroaselor sale cereri, instanțele nu au fost în măsură să prezinte o singură probă care să ateste că în timpul procesului încălcase legea în vigoare mergând până la comiterea unei crime.

Curtea amintește în primul rând că deși, în temeiul art.

19 din convenție, are drept sarcină să asigure respectarea angajamentelor rezultate din convenție pentru statele contractante, nu îi revine sarcina de a descoperi erorile de fapt sau de drept aparent comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților apărate de convenție. Le revine în primul rând instanțelor naționale sarcina să interpreteze și să aplice dreptul intern.

Pe de altă parte, este legitim pentru un stat de drept să înceapă urmărirea penală împotriva persoanelor care s-au făcut vinovate de crime într-un regim anterior; de asemenea, nu li se poate imputa instanțelor unui asemenea stat, care le-au succedat celor existente anterior, faptul că aplică și interpretează dispozițiile legale în vigoare la vremea respectivă în lumina principiilor care reglementează un stat de drept [a se vedea

Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei

(MC), nr.

34044/96, 35532/97 și 44801/98, pct.

81, CEDO 2001-II].

În ceea ce privește în special art.

7 din convenție, acesta nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a dreptului penal în detrimentul acuzatului: acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (

nullum crimen, nulla poena sine lege

) și cel care dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie. Rezultă de aici că o infracțiune trebuie să fie definită clar de lege. Totuși, oricât de clar ar putea fi textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic, inclusiv dreptul penal, există inevitabil un element de interpretare judiciară și va exista întotdeauna necesitatea elucidării aspectelor îndoielnice și adaptării la schimbările de situație. În mod cert, această noțiune se aplică în principiu evoluției progresive a jurisprudenței în același stat de drept și sub un regim democratic, însă își menține integral valoarea în cazul în care a existat, de exemplu, o succesiune a două state [a se vedea

Streletz, Kessler și Krenz

, citată anterior, pct.

49 și 81-82; și

K.-H.W. împotriva Germaniei

(MC), nr.

37201/97, pct.

44 și 84–85, CEDO 2001-II (fragmente)].

În lumina acestor principii, nu este sarcina Curții să se pronunțe, în speță, asupra răspunderii penale individuale a reclamantei, această apreciere revenind în primul rând instanțelor interne, ci de a examina din punct de vedere al art.

7 §

1 din convenție dacă, în momentul comiterii, acțiunea reclamantei constituia o infracțiune definită cu suficientă accesibilitate și previzibilitate mai ales de legislația fostei Cehoslovacii.

Pentru început, trebuie observat că instanțele cehe au condamnat-o pe reclamantă pentru omor, în temeiul Codului penal nr.

117/1852 aplicabil la data faptelor. Acesteia i s-a imputat că a participat, în calitate de procuror, la procesul împotriva Miladei Horáková și a altora, care a avut loc în 1950 sub controlul direct al autorităților politice ale vremii și s-a soldat cu mai multe pedepse capitale aplicate unor persoane nevinovate. Cu ajutorul a numeroase probe scrise, instanțele au stabilit că procesul nu a fost decât o formalitate menită să creeze o aparentă legalitate a lichidării fizice a opozanților regimului comunist, precum și că desfășurarea și deznodământul acestuia au fost stabilite în prealabil de către organul politic al partidului comunist în cooperare cu Securitatea Statului. Potrivit instanțelor, principiile fundamentale ale echității procedurii, precum și cerințele etice atemporale specifice puterii judecătorești au fost astfel încălcate în timpul procesului; prin urmare, hotărârea pronunțată la finalul procesului nu putea fi considerată un act de justiție, iar persoanele implicate în proces, dintre care reclamanta era ultima supraviețuitoare, nu puteau fi exonerate de răspunderea lor penală susținând că nu făcuseră decât să își exercite funcțiile.

Pe parcursul procedurii, instanțele s-au străduit totodată să analizeze rolul reclamantei, considerând că, drept urmare a participării sale active și deliberate la proces, aceasta a contribuit în mod semnificativ la crearea unei aparente legalități și la îndeplinirea obiectivului său politic. Din moment ce procesul, finalizat cu pedepse capitale și cu execuția condamnaților, constituia mecanismul criminal, instanțele au concluzionat că reclamanta, în calitatea sa de procuror ce făcea parte din aparatul de justiție, era coautor la omorul celor patru persoane. În această privință, Curtea Constituțională a considerat că nu era posibilă interpretarea art.

136 din Legea nr.

117/1852 ca nefiind aplicabil anumitor mecanisme criminale, ca de exemplu un proces manipulat și contrar normelor procedurale. În special, reclamantei i s-a imputat abuzul de funcția sa de procuror și neexercitarea acesteia conform prevederilor legale, în special art.

3, 30 și 34 din Codul de procedură penală în vigoare în momentul evenimentelor privind obligația autorităților de a cerceta probele incriminatorii și dezincriminatorii, de a apăra interesul statului și de a folosi toate mijloacele pentru aflarea adevărului. În opinia instanțelor, probele administrate infirmau, de asemenea, apărarea reclamantei, care susținea că nu avea cunoștință de nicio manipulare, și demonstrau că aceasta participase la reuniunile politice de instructaj, că aceasta contribuise la întocmirea unui proces-verbal preliminar ce constituia un fel de scenariu al procesului și că trebuia să știe că pedepsele capitale fuseseră stabilite în prealabil de către autoritățile politice.

Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că aplicarea și interpretarea de către instanțele interne a dispozițiilor de drept penal în vigoare la momentul faptelor nu avea un caracter arbitrar și că interpretarea strictă a acestei legislații cehoslovace era conformă cu art.

7 §

1 din Convenție. Aceasta consideră că practica lichidării opozanților unui regim politic prin intermediul pedepselor capitale aplicate la finalul unor procese care încălcau flagrant dreptul la un proces echitabil și mai ales dreptul la viață nu poate fi protejată prin art.

7 §

1 din Convenție. În speță, această practică a lipsit de fundament constituția și legislația din acea perioadă, pe care ar fi trebuit să se bazeze, și nu poate fi definită așadar ca „drept” în sensul art.

7 din convenție [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Streletz, Kessler și Krenz

, citată anterior, pct.

85 și 87;

K.-H.W. împotriva Germaniei

(MC), nr.

37201/97, pct.

88 și 90, CEDO 2001-II (fragmente)].

Nici Curtea nu poate accepta argumentul reclamantei, potrivit căruia aceasta nu făcuse decât să se conformeze ordinelor superiorilor săi mai experimentați, cărora le acorda încredere deplină. Aceasta observă în primul rând că reclamanta nu susține că prevederile Constituției și legilor relevante nu îi erau accesibile; adagiul „Nemo legem ignorare censetur” (Nimeni nu poate fi considerat că nu cunoaște legea) i se aplica așadar și persoanei sale. Apoi, întrucât a considerat deja că chiar și un simplu soldat nu se poate conforma complet și orbește unor ordine care încalcă în mod flagrant nu numai principiile legislației naționale, ci și drepturile omului la nivel internațional, mai ales dreptul la viață (a se vedea

K.-H.W.

, citată anterior, pct.

75), Curtea consideră că această constatare este complet valabilă în cazul reclamantei, care acționase în speță în funcția sa de procuror, după finalizarea studiilor pregătitoare de drept și dobândirea unei experiențe practice în materie de procese. Cu probe de partea lor, instanțele naționale au concluzionat de altfel că reclamanta trebuia să conștientizeze faptul că chestiunile vinovăției și pedepsei fuseseră soluționate de autoritățile politice cu mult timp înaintea procesului și că principiile fundamentale ale justiției erau astfel încălcate în întregime. În aceste condiții, în hotărârea din 9 septembrie 2008, Înalta Curte a considerat faptul că reclamanta comisese infracțiunea

de facto

prin supunere ca fiind o circumstanță atenuantă ce justifica o reducere a pedepsei aplicate.

În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamanta, care în calitate de procuror a contribuit la crearea unei aparente legalități a procesului politic împotriva Miladei Horáková și a altora și care s-a identificat cu această practică inacceptabilă nu se poate prevala de protecția art.

7 din convenție. Un alt raționament ar însemna încălcarea obiectului și scopului acestei dispoziții, care dorește ca nicio persoană să nu facă obiectul unor urmăriri, condamnări ori sancțiuni arbitrare. Pe de altă parte, faptul că reclamanta nu a fost anchetată în fosta Cehoslovacie comunistă și că a fost urmărită penal și condamnată de instanțele cehe abia după instaurarea regimului democratic nu înseamnă nicicum că acțiunea ei nu constituia o infracțiune conform dreptului cehoslovac în vigoare în momentul faptelor (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Streletz, Kessler și Krenz

, citată anterior, pct.

79 și 88).

Curtea reamintește în plus că a hotărât deja, în cadrul succesiunii a două state cu sisteme de drept diferite, că nu este contrară art.

7 §

1 din convenție o condamnare – pentru complicitate la încălcarea voită a legii și la lipsire de libertate – a unui reclamant care a participat în calitate de procuror la un proces în Republica Democrată Germană împotriva unui disident căruia i s-a aplicat pedeapsa închisorii contrar principiilor proporționalității și stabilirii pedepselor formulate de legislația RDG [

Glässner împotriva Germaniei

(dec.), nr.

46362/99, CEDO 2001

‑

VII].

Deși reclamanta nu susține prescrierea faptelor în litigiu, Curtea consideră utilă observația că, dacă urmărirea penală împotriva acesteia a început abia în 2005, adică la 55 de ani de la evenimente, este din cauză că art.

5 din Legea nr.

198/1993 privind ilegalitatea regimului comunist prevede suspendarea prescripției în perioada 25 februarie 1948–29 decembrie 1989 în cazul în care motivele politice incompatibile cu principiile fundamentale ale unei ordini democratice au contracarat condamnarea sau achitarea. O legislație comparabilă a fost adoptată de altfel în Polonia pentru „crime comuniste” ce implicaseră încălcări ale drepturilor omului comise între 1939 și 1989 sau în Germania reunificată pentru „acte comise sub regimul nedrept al Partidului Socialist Unificat” (a se vedea

K.-H.W.

, citată anterior, pct.

111). Curtea admite că prin dispoziția respectivă, statul ceh a dorit să rezolve o problemă despre care considera că prejudiciază regimul său democratic și să se distanțeze de o practică inacceptabilă a regimului totalitar lăsând nepedepsite încălcări grave ale propriei legislații; prin urmare, un asemenea demers al legiuitorului ceh nu pare la prima vedere incompatibil cu valorile apărate de convenție. În plus, aceasta observă că art.

231 din Codul penal nr.

117/1852 preciza încă de la momentul faptelor incriminate că infracțiunea de omor de care reclamanta a fost găsită vinovată în temeiul art.

136 lit.

a) nu intra sub incidența prescripției. Astfel, chiar dacă reclamanta ar fi invocat prescripția, acest argument nu ar fi putut fi reținut.

Având în vedere toate aceste elemente, Curtea consideră că acțiunea reclamantei constituia, în momentul comiterii, o infracțiune definită cu suficientă accesibilitate și previzibilitate de dreptul cehoslovac. În opinia sa, această concluzie o scutește de examinarea prezentei cauze din perspectiva principiilor de drept internațional sau a principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate, cu atât mai mult cu cât instanțele interne nu au făcut uz de argumente întemeiate pe aceste principii.

În opinia Curții, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor consacrat prin art.

7 §

1 a fost așadar respectat în prezenta cauză. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat, în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție.

B. Cu privire la pretinsa încălcare a art.

6 §

1 din Convenție

Reclamanta s-a plâns că, după ce de bunăvoie a renunțat să participe la ședința din fața instanței de prim grad, instanța de apel nu a dat curs cererii sale de a fi ascultată în ședință și nici Curtea Constituțională nu a procedat la audierea sa. În această privință, reclamanta subliniază că, bazându-se numai pe înscrisuri datând de aproape 60 de ani, instanțele nu au putut căpăta certitudinea că ea știa că procesul împotriva Miladei Horáková și a altora fusese manipulat și nu au fost conduse de dorința de a afla adevărul.

Acesta invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil garantat prin art.

6 §

1 din Convenție, formulat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

Guvernul observă mai întâi că reclamanta a fost reprezentată în mod corespunzător de către un avocat pe tot parcursul procedurii. În octombrie 2007, acesta a participat la ședința desfășurată în fața Tribunalului municipal în absența reclamantei, care de bunăvoie renunțase să participe la aceasta. La finalul ședinței, avocatul nu a propus completarea probelor și a prezentat pledoaria finală. În apel, Înalta Curte a luat o decizie cu ușile închise, ceea ce nu putea prejudicia drepturile apărării deoarece dispusese neînceperea urmăririi penale. Prin urmare, au avut loc ședințe publice în fața Curții Supreme la 4

iunie 2008 și în fața Înaltei Curți la 9

septembrie 2008. În ceea ce privește această ultimă ședință, Guvernul observă că data și locul acesteia au fost schimbate pentru a ține seama de disponibilitatea reclamantei, care cu această ocazie a avut posibilitatea să se exprime. Acesta observă totodată că reclamanta a avut mai multe oportunități pentru a se pronunța asupra cauzei în scris, de care a făcut uz. De altfel, la finalul etapei preliminare, aceasta a avut posibilitatea de a studia dosarul anchetei, ceea ce avocatul acesteia a făcut în locul său la 19

aprilie 2007, fără a solicita vreo completare a cercetării.

Potrivit Guvernului, nu este contrar convenției faptul că avocatul reclamantei nu a avut posibilitatea de a se exprima asupra diverselor probe pe măsura administrării lor în cadrul ședinței în fața Tribunalului municipal deoarece un asemenea drept nu aparține, conform art.

214 din Codul de procedură penală, decât acuzatului – în cazul de față, reclamanta, care a renunțat la acest drept prin abținerea sa de la participarea la ședință. Și asta cu atât mai mult cu cât prezenta cauză este deosebită, în sensul că instanțele nu au ascultat niciun martor și au administrat numai probele cu înscrisuri sau documentele justificative, care au fost toate depuse la dosarul de care apărarea putea lua cunoștință. În plus, apărătorul reclamantei a avut posibilitatea de a se exprima asupra probelor administrate în pledoaria sa finală, ceea ce poate fi considerat suficient în circumstanțele specifice ale speței. Pe de altă parte, dacă Tribunalul municipal ar fi considerat, în contextul pledoariei finale a apărării, că era necesară clarificarea suplimentară a anumitor fapte, ar fi decis continuarea ședinței și completarea probelor, ceea ce nu a fost cazul în speță. Guvernul subliniază, de asemenea, că apărarea a avut posibilitatea de a se pronunța și în cadrul ședințelor desfășurate în fața instanțelor superioare; astfel, reclamanta însăși a putut să se exprime în pledoaria sa în ședința din 9

septembrie 2008, aceste observații având aceeași valoare ca și cele care fuseseră formulate în cadrul unei ședințe.

Guvernul observă, în cele din urmă, că desfășurarea unei ședințe publice în fața Curții Constituționale nu era indispensabilă, având în vedere caracterul special al procedurii din fața acestei instanțe, precum și că faptul că urmărirea penală a început la relativ mult timp de la săvârșirea faptelor nu implică o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Reiterând argumentul Guvernului referitor la faptul că Milada Horáková și alții nu ar fi beneficiat de drepturile consacrate în Declarația universală a drepturilor omului și Convenția europeană, reclamanta afirmă că ea este cea care a fost privată de drepturile garantate de textele respective întrucât nu a fost ascultată niciodată, în pofida cererilor sale, și că a primit permisiunea să se exprime în apel după ce administrarea probelor se încheiase. Aceasta afirmă că nu știa că absența sa de la ședința din primă instanță va avea drept consecință imposibilitatea de a fi audiată în cadrul restului procedurii, precum și imposibilitatea apărătorului său de a se pronunța asupra probelor administrate. Această interpretare a Codului de procedură penală este, în opinia sa, vădit eronată și îl privează pe acuzat de dreptul său de a se apăra în mod corespunzător. Pe de altă parte, modul tendențios în care s-a desfășurat procedura este ilustrat totodată de citirea, în fața Tribunalului municipal, a unei scrisori anonime și calomnioase, care a apărut abia după ce apărarea consultase dosarul și care nu i-a fi fost adusă la cunoștință niciodată.

Curtea reamintește jurisprudența sa, conform căreia dreptul la un proces echitabil cere ca fiecăreia dintre părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o situeze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său, de a lua cunoștință de observațiile sau mijloacele de probă prezentate de cealaltă parte, precum și de a le discuta. Legislația națională poate îndeplini această cerință în diverse moduri, însă metoda adoptată de aceasta trebuie să garanteze că apărarea beneficiază de o posibilitate reală de a analiza acuzațiile [

Öcalan împotriva Turciei

(MC), nr.

46221/99, pct.

140 și 146, CEDO 2005-IV]. Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, trebuie să se cerceteze totodată dacă dreptul la apărare a fost respectat. Se impune în special întrebarea dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune folosirii acestora. De asemenea, este necesar să se ia în considerare calitatea probelor și mai ales să se verifice dacă circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială credibilitatea sau corectitudinea lor [

Bykov împotriva Rusiei

(MC), nr.

4378/02, pct.

90, CEDO 2009

‑

...;

Gäfgen împotriva Germaniei

(MC), nr.

22978/05, pct.

164, CEDO 2010

‑

...].

Pentru început, Curtea observă că nu i s-a solicitat să examineze

in abstracto

legislația în cauză, și anume art.

214 din Codul de procedură penală care permitea numai acuzatului să se pronunțe asupra probelor pe măsura administrării lor în fața instanței; aceasta trebuie să se limiteze la circumstanțele cauzei.

În speță, instanțele interne s-au bazat pe probele care au fost colectate în etapa preliminară și administrate în ședința desfășurată în fața Tribunalului municipal din Praga în octombrie 2007. Apărarea, care a avut acces la dosar, a putut lua cunoștință de aceste probe înainte ca dosarul să fie transmis instanței. Se impune constatarea că reclamanta nu s-a opus niciodată folosirii acestor probe și nici nu a afirmat – cu excepția unei scrisori anonime de care instanțele nici nu s-au folosit în cele din urmă – că fuseseră obținute contrar drepturilor sale garantate de convenție. În cadrul ședinței, nicio parte nu a propus completarea probelor respective și nu a fost ascultat niciun martor. Deși reclamanta a renunțat de bunăvoie să participe la această ședință, apărătorul său a putut-o urmări în totalitate; la finalul acesteia, a putut prezenta pledoaria finală. În opinia Curții, nimic nu îl împiedica pe avocatul reclamantei să se exprime cu această ocazie asupra diverselor probe care tocmai fuseseră citite sau proiectate. În această privință, Curtea consideră că atunci când dreptul intern prevede o limitare precum cea rezultată din art.

214 din Codul de procedură penală ceh, dreptul la apărare va fi protejat, de exemplu într-o situație în care acuzatul sau avocatul său au acces limitat la dosar, cu condiția ca mijloacele de probă să fi fost prezentate acuzatului anterior dezbaterilor în litigiu și ca acesta să poată, prin intermediul avocatului său, să formuleze observații pe tema acestora în pledoaria sa (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Öcalan

,

citată anterior, pct.

140). În speță, Curtea consideră că aceste condiții au fost îndeplinite.

Mai trebuie observat că reclamanta s-a înfățișat în fața Înaltei Curți cu ocazia ședinței din 9

septembrie 2008, în cursul căreia și-a prezentat pledoaria în care și-a putut expune argumentele, obiecțiile și comentariile. Aceasta nu poate susține așadar că instanța de apel nu a dat curs cererii sale de a fi ascultată.

În ceea ce privește lipsa unei ședințe în fața Curții Constituționale, Curtea observă că au avut loc ședințe publice în fața instanței de prim grad, a instanței de apel, precum și a Curții Supreme, în cadrul cărora au fost examinate elementele de fapt și de drept. În schimb, limitată la examinarea unor chestiuni de constituționalitate, procedura din fața Curții Constituționale nu implica o apreciere directă și completă a temeiniciei acuzației împotriva reclamantei. Prin urmare, Curtea consideră că lipsa unei ședințe în fața instanței constituționale a fost compensată suficient prin ședințele publice desfășurate în faza decisivă a procedurii.

Potrivit Curții, nu se poate afirma, în circumstanțele speciale ale speței, că apărarea nu a beneficiat de o posibilitate reală de a comenta acuzațiile și probele care au servit ca bază pentru hotărârile instanțelor interne. De altfel, nu este sarcina Curții să se substituie acestora pentru a aprecia chestiunile care le-au fost aduse la cunoștință.

Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat, în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție.

C. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

În domeniul art.

14 din Convenție, reclamanta afirmă, pe de o parte, că dacă procedura ar fi avut loc pe când alți martori din proces ar fi fost încă în viață și ea ar fi fost mai tânără, s-ar fi putut apăra mai bine. Pe de altă parte, aceasta se referă la cauza similară a lui K.V., care nu a fost condamnat deși acționase în calitate de procuror unic într-un alt proces; în cauza sa, Înalta Curte a decis încetarea urmării penale din motive legate de prescripție, decizie confirmată de Curtea Supremă. Reclamanta a denunțat totodată campania mediatică ce ar fi desemnat-o ca criminală încă de la începutul urmării penale. În domeniul art.

6 din convenție, aceasta contestă modul în care i s-au aplicat diversele amnistii prezidențiale.

Ținând seama de toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor și libertăților garantate de articolele convenției. În special, aceasta consideră că nu se poate considera discriminatoriu faptul că instanțele naționale au ajuns la o concluzie diferită într-o altă cauză penală bazată pe fapte și o încadrare juridică diferite. De asemenea, Curtea observă că procesul reclamantei își avea originea în evenimente care de mai mult timp făceau obiectul unor discuții intense în societate și că nu era de așteptat ca procesul propriu-zis să se desfășoare într-o atmosferă calmă. Reclamanta nu a demonstrat că a existat o campanie mediatică îndreptată împotriva ei cu o virulență care ar fi influențat sau ar fi putut influența formarea opiniei judecătorilor care s-au ocupat de cauză [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Papon împotriva Franței (nr.

2)

(dec.), nr.

54210/00, CEDO 2001-XII (fragmente)]. În cele din urmă, Curtea consideră că obiecțiile referitoare la deciziile de amnistiere, adică de grațiere, nu intră în sfera de aplicare a art.

6 din convenție.

Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse, în conformitate cu art.

35 §

3 lit.

a) și §

4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Dean Spielmann

Grefier

Președinte