CASE OF SUDA v. THE CZECH REPUBLIC - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 1643/06 îndreptată împotriva Republicii Cehe prin care un resortisant al acestui stat, Pavel Suda („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 ianuarie 2006 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).

Reclamantul este reprezentat de P. Zima, avocat în Baroul ceh. Guvernul ceh („Guvernul”)

Reclamantul pretinde că, din cauza unei clauze de arbitraj formulată de către terți, nu putea obține examinarea cauzei sale de o instanță care să prezinte garanțiile necesare.

La 5 februarie 2009, președintele secției a cincea a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art.

Reclamantul s-a născut în 1968 și are domiciliul în Pardubice.

Reclamantul era acționar minoritar la societatea pe acțiuni C. Prin decizia adunării generale luată cu majoritate (fără votul reclamantului, care a votat împotrivă), la 19 noiembrie 2003, s-a decis dizolvarea societății C. fără lichidare și repunerea bunurilor sale în posesia acționarului său principal, societatea E.

La 9 februarie 2004, reclamantul a sesizat instanța regională

La 27 aprilie 2004, instanța regională a respins cererea, subscriind la obiecția pârâtului conform căreia competența în materie era rezervată arbitrilor. A estimat că nu erau îndeplinite condițiile din a doua teză a art. 106 alin. (1) C. proc. civ., care permit instanței în anumite cazuri să decidă în cauză.

La 18 octombrie 2004, această hotărâre a fost confirmată de instanța superioară

La 15 februarie 2005, reclamantul a formulat un recurs constituțional în care se plângea de încălcarea dreptului său la un proces echitabil. A susținut că o clauză de arbitraj, echivalând cu renunțarea la un drept constituțional, trebuia să emane din voința personală a părților litigiului, care nu putea fi înlocuită de acțiunea unor terți, în acest caz societățile C. și E., încheind contractul cu privire la repunerea în posesia bunurilor.

Prin decizia din 23 iunie 2005, notificată avocatului reclamantului la 11

Pentru modul de redactare a art. 131 pct. 3 c), art. 220h pct. 4 și art. 220l, a se vedea

Art. 220p reglementa dizolvarea unei societăți pe acțiuni prin repunerea bunurilor în posesia acționarului principal.

Art. 220k alin. (1) prevedea că, în cazul în care rata de schimb a acțiunilor indicată în contractul cu privire la fuziune nu era adecvată, fiecare acționar al societății fuzionate avea dreptul să ceară o despăgubire societății dobânditoare. Contractul de fuziune putea stabili ca reexaminarea ratei de schimb a acțiunilor și stabilirea sumei despăgubirii să facă obiectul unei proceduri de arbitraj. În temeiul art. 220k alin. (5), hotărârea judecătorească care acorda unui acționar dreptul la a fi despăgubit de societatea dobânditoare, în baza dreptului recunoscut, de asemenea, față de ceilalți acționari.

Art. 220h – 200p au fost abrogate, la 1 iulie

În temeiul art. 8, persoana care ar trebui să arbitreze trebuie să anunțe imediat părțile sau instanța despre toate circumstanțele care pot ridica îndoieli justificate cu privire la imparțialitate, care ar duce la recuzarea sa.

Art. 12 obligă arbitrul să renunțe la funcție dacă, în cursul procedurii, apar circumstanțe ce pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea sa; dacă nu o face, părțile pot conveni modul în care poate fi recuzat sau pot propune instanței să hotărască asupra recuzării sale.

Art. 15 îi autorizează pe arbitri să-și examineze competența; aceștia pot decide că nu sunt competenți să hotărască asupra convenției de arbitraj ce le-a fost prezentată.

În temeiul art. 18, părțile la o procedură de arbitraj sunt în poziție egală și trebuie să li se ofere ocazia de a-și valorifica drepturile.

Conform art. 30, prevederile Codului de procedură civilă se aplică în mod corespunzător procedurii în fața arbitrilor, dacă nu se prevede altceva.

Art. 34 alin. (1) prevede, în cazul în care instanța anulează o hotărâre arbitrală pentru motivele indicate la art. 31 a) sau b), să continue, la cererea uneia dintre părți, să examineze cauza pe fond și să se pronunțe.

Art. 106 alin. (1) prevede că, în cazul în care instanța stabilește, în urma cererii reclamantului formulată cel târziu în primul act efectuat în cauză, examinarea cauzei într-o procedură de arbitraj, conform convenției de arbitraj încheiată între părți, pronunță stingerea procedurii; instanța va examina totuși cauza dacă părțile declară că nu mai vor să aplice convenția. Mai mult, instanța va examina cauza dacă stabilește că, în temeiul dreptului ceh, nu poate face obiectul unei convenții de arbitraj sau că convenția de arbitraj este lovită de nulitate ori nu există, precum și în cazul în care instanța arbitrală și-a declinat competența.

În temeiul art. 106 alin. (2), în cazul în care instanța a pronunțat stingerea procedurii în temeiul alin. (1) și dacă a fost formulată o cerere introductivă de instanță în fața arbitrilor, efectele juridice ale cererii inițiale sunt păstrate cu condiția ca cererea introductivă de instanță în fața arbitrilor să fi fost formulată în cele treizeci de zile de la notificarea deciziei privind stingerea procedurii judiciare.

În temeiul art. 106 alin. (3), dacă procedura de arbitraj a fost angajată înaintea procedurii judiciare, instanța suspendă procedura cu privire la inexistența sau nulitatea convenției de arbitraj până în momentul în care este pronunțată o hotărâre în procedura de arbitraj cu privire la competența sau la fondul cauzei.

Curtea Supremă și Curtea Constituțională au confirmat, în mai multe decizii, avizul instanțelor inferioare conform căruia competența arbitrilor de a judeca litigiile dintre acționarul principal și acționarul minoritar cu privire la soluționarea pecuniară se poate întemeia pe art. 220k alin. (1) C. com. și, astfel, pe o convenție de arbitraj încheiată între acționarul principal și societate.

În hotărârea nr. 32 Odo 1528/2005 din 25 aprilie 2007, Curtea Supremă a reiterat necesitatea aplicării în procedura de arbitraj a principiilor Codului de procedură civilă (printre care și principiul egalității părților), aplicare ce face obiectul reexaminării judiciare în temeiul art. 31 din Legea privind procedurile de arbitraj.

În hotărârea nr. 32 Cdo 1201/2007 din 11 iunie 2008, Curtea Supremă a declarat în mod explicit obligația de respectare în procedura de arbitraj a principiilor fundamentale de echitate a procedurii, sub sancțiunea anulării hotărârii arbitrale.

Prin hotărârea nr. 637/05 pronunțată la 11 octombrie 2006, Curtea de Arbitraj și-a declinat competența pentru a judeca același tip de litigiu ca cel din speță și a pronunțat stingerea procedurii de arbitraj. Ea a estimat că clauza de arbitraj încheiată între societatea dizolvată și acționarul său principal nu era obligatorie pentru terți (printre care și acționarii minoritari). Într-adevăr, în temeiul legii privind procedura de arbitraj, competența arbitrilor nu se poate întemeia decât pe un contract încheiat de către părțile litigiului; Codul comercial nu putea așadar impune

Reclamantul pretinde că, ca urmare a unei clauze de arbitraj contractată de către terți, nu putea obține examinarea cauzei sale de o instanță care să prezinte garanțiile necesare. El subliniază că procedura de arbitraj nu ar fi publică, că hotărârea arbitrală nu ar putea fi reexaminată pe fond de către o instanță și că el ar fi trebuit să suporte cheltuielile de procedură. Reclamantul invocă în această privință dreptul la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din convenție, redactat după cum urmează:

Guvernul respinge acest argument.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, referindu-se, între altele, la cauza

Guvernul observă, în plus, că reclamantul nu a profitat de posibilitatea de a iniția procedura care încearcă să constate nulitatea deciziei adunării generale și a contractului privind repunerea în posesia bunurilor, ceea ce i-ar fi permis să atace actul pe care se bazează competența arbitrilor; de asemenea, ar fi putut să formuleze o acțiune în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de nerespectarea obligațiilor de către organele societății sau de experții lor, în temeiul art. 220h și 220l C. com. Aceste două proceduri ar fi fost desfășurate în contradictoriu în fața unei instanțe ordinare.

Opunându-se excepției menționate, reclamantul notează, în primul rând, că nu este relevantă în speță cauza

Persoana în cauză subliniază apoi că dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reținut în speță de către Guvern, are un caracter condițional, ceea ce constituie un obstacol inacceptabil pentru dreptul de acces la instanță. Într-adevăr, dreptul său de sesizare a instanțelor ordinare ar depinde fie de alegerea societății respective și a acționarului său principal de a contracta sau nu o clauză de arbitraj, fie de decizia imprevizibilă a arbitrilor cu privire la propria lor competență. De altfel, dacă sesiza arbitrii după ce instanțele au refuzat examinarea cauzei sale pe fond, aceasta ar putea fi considerată ca o renunțare la dreptul său la un proces echitabil, iar arbitrii nu i-ar putea soluționa capetele de cereri întemeiate pe echitatea și publicitatea procedurii.

În ceea ce privește acțiunea în nulitatea deciziei adunării generale, reclamantul notează că, în temeiul art. 220h C. com., o astfel de acțiune nu poate fi examinată pe fond după înscrierea deciziei privind transferul bunurilor în registrul comerțului.

Curtea consideră că problema de a ști dacă reclamantul a epuizat căile de atac interne este strâns legată de fondul cererii sale. Astfel Curtea va examina excepția de inadmisibilitate a Guvernului în cadrul motivării capătului de cerere formulat în temeiul art. 6 § 1.

De altfel, Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

Argumentele părților

Reclamantul evidențiază asemănările prezentei cauze cu cauza

Persoana în cauză insistă apoi asupra faptului că, spre deosebire de cauza

Reclamantul observă, în plus, că în toate celelalte state în care o adunare generală a unei societăți poate decide transferul de bunuri sau de

Reclamantul notează, în sfârșit, că reexaminarea de către o instanță în urma procedurii arbitrale, prevăzută de art. 31 din Legea nr. 216/1994 privind procedura de arbitraj, este limitată la unele deficiențe de procedură și nu privește fondul cauzei; astfel, hotărârile Curții Supreme citate de Guvern, pronunțate în cauzele de arbitraj voluntar, nu au legătură decât cu problema egalității părților. În virtutea art. 34 § 1 din Legea nr. 216/1994, instanța nu poate decide pe fondul cauzei decât dacă arbitrajul este exclus

Guvernul subliniază că reclamantul nu a inițiat procedura de arbitraj și nu este posibil să se prevadă modul în care și-ar fi decis competența arbitrii înscriși pe lista societății desemnate în clauza de arbitraj. Cu toate acestea, indiferent de decizia lor în această privință, cauza ar fi fost examinată pe fond, fie de către arbitri (dacă își acceptau competența), fie de către o instanță ordinară în temeiul tezei a doua a alin. (1) al art. 106 C. proc. civ. (dacă arbitrii își declinau competența). Guvernul consideră că argumentul reclamantul ce se opune la natura „condiționată” a unui asemenea acces la instanță se bazează pe o falsă presupunere conform căreia procesul echitabil nu ar fi garantat decât dacă cauza este examinată de o instanță ordinară sau dacă decizia arbitrilor este supusă unui control integral al instanțelor. Ori, Curtea nu ar impune niciodată cerințe atât de stricte în ceea ce privește procedura de arbitraj.

În opinia Guvernului, chiar dacă arbitrii au decis să examineze cauza pe fond, garanțiile prevăzute de art. 6 § 1 din convenție ar fi fost respectate, astfel cum impune jurisprudența, dacă nu este vorba de un arbitraj voluntar (

Guvernul afirmă, de asemenea, că, deși o procedură de arbitraj nu prezintă întotdeauna garanțiile tipice pentru o procedură judiciară, nu înseamnă că este lipsită de orice garanție sau că este în sine contrară principiilor echității în sensul art. 6 §

Guvernul notează apoi că, în general, Curtea nu are obligația să examineze natura și reglementarea procedurii de arbitraj în dreptul ceh și că ar trebui să se limiteze la a judeca, în lumina convenției, incidența acestor elemente cu privire la situația concretă a reclamantului. Or, este de o importanță crucială în speță faptul că reclamantul a ales de bunăvoie să nu inițieze procedura de arbitraj; toate capetele sale de cerere cu privire la pretinsa incompatibilitate a unei asemenea proceduri cu convenția sunt, prin urmare, speculații. Mai mult, dincolo de o obiecție generală de lipsă de publicitate, persoana în cauză nu a prezentat Curții niciun element care să demonstreze că o eventuală procedură de arbitraj nu ar putea îndeplini în speță criteriile prevăzute de art. 6 § 1. În lipsa unor argumente concrete și având în vedere principiul prezumtivei imparțialități a arbitrilor (a se vedea

Guvernul adaugă că, deși arbitrii au decis în speță pe fondul cauzei, decizia lor este supusă unui control al instanțelor ordinare. Legea cehă privind procedurile de arbitraj prevede într-adevăr nenumărate garanții privind derularea unei astfel de proceduri, imparțialitatea și independența arbitrilor și egalitatea părților. În cazul nerespectării de către arbitri a acestor principii ale echității, părțile se pot adresa unei instanțe și pot obține, în urma unei proceduri publice și contradictorii, recuzarea unui arbitru sau anularea hotărârii arbitrale. Datorită acestui cadru legislativ, completat de jurisprudența Curții Supreme care impune ca procedura de arbitraj să respecte principiile fundamentale ale echității, reexaminarea judiciară este un instrument important care permite asigurarea ca cerințele art. 6 § 1 să fie îndeplinite chiar dacă o cauză este examinată de arbitri.

În opinia Guvernului, faptul că cauza de față nu a fost examinată pe fond nu este imputabil nici unei insuficiențe a legislației interne, nici unei acțiuni a autorităților naționale sau a arbitrilor, ci conduitei alese de către reclamant. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a dreptului de acces la instanță.

Motivarea Curții

Curtea reamintește că dreptul de acces la instanță – garanție ce decurge din art. 6 § 1 din convenție – nu implică, în materie civilă, obligația de a sesiza o instanță de tip clasic, integrată în structurile judiciare ordinare ale țării respective; astfel, un organ însărcinat cu soluționarea unui număr restrâns de litigii determinate poate fi analizat în instanță cu condiția să ofere garanțiile dorite (

Prin urmare, se cuvine să se facă diferența între arbitrajul voluntar și arbitrajul forțat. În principiu, nu se pune deloc problema în cadrul art. 6 când se face referire la un arbitraj voluntar liber consimțit. În schimb, dacă se referă la un arbitraj forțat, în sensul că arbitrajul este impus de lege, părțile nu au nicio posibilitate de a a-și sustrage litigiul de la decizia unei instanțe arbitrale. Acesta trebuie să ofere garanțiile prevăzute le art. 6 § 1 din convenție (

În prezenta cauză, se cuvine să notăm că reclamantul nu a renunțat la posibilitatea de a supune litigiul unei instanțe ordinare și nici la exercitarea garanțiilor prevăzute de art. 6 § 1 din convenție. Părțile sunt de acord, totuși, că nu se face referire la un arbitraj forțat, impus de lege, ci de un arbitraj contractat de către terți, adică societatea al cărui acționar minoritar era reclamantul, în temeiul art. 220k alin. (1) C. com. Reamintind că un asemenea aranjament a fost aprobat de Curtea Constituțională, Guvernul susține că reclamantul că nu a sesizat arbitrii desemnați de clauza relevantă. Aceștia fie ar fi putut decide pe fondul cauzei, într-o procedură ce respectă cerințele art. 6 și care poate face obiectul unui control al instanțelor clasice, fie și-ar fi putut declina competența către instanțe. Reclamantul consideră că dacă ar fi sesizat arbitrii ar fi însemnat o renunțare la dreptul său la un proces public și echitabil pe care arbitrii nu i-l puteau oferi.

În speță, Curtea nu este chemată să se confrunte, în temeiul cerințelor art. 6 § 1, cu sistemul general de arbitraj din dreptul ceh, ci cu o situație determinată care obliga reclamantul să recurgă la arbitraj în temeiul unei clauze pe care nu o contractase.

Curtea observă în primul rând că, sesizând apoi instanțele ordinare, reclamantul le-a permis să se pronunțe asupra validității clauzei de arbitraj, în temeiul celei de-a doua teze a alin. (1) al art. 106 C. proc. civ. Concluzionând că acea clauză fusese în mod valabil contractată, instanțele au pronunțat stingerea procedurii fără să decidă pe fondul cauzei. Singura posibilitate ce rămânea deschisă reclamantului era așadar să se adreseze arbitrilor desemnați de clauza respectivă și să aștepte ca aceștia să se pronunțe cu privire la competența lor de a soluționa cauza. Curtea notează totuși că, dacă reclamantul ar fi procedat astfel, s-ar fi expus riscului ca arbitrii, înscriși pe lista unei societăți private și ghidați de regulamentul acestei societăți pe care persoana în cauză nu a ales-o, decid nu numai cu privire la competența lor, ci și, în caz de acceptare a competenței, cu privire la fondul cauzei. Astfel, arbitrii impuși reclamantului ar fi decis în mod indirect amploarea competenței instanțelor ordinare deoarece, dacă ar fi pronunțat o hotărâre arbitrală cu privire la fondul cauzei, un eventual recurs al reclamantului prevăzut de art. 31 din Legea nr. 216/1994 ar fi fost limitat la aspecte de procedură și nu ar avea nicio legătură cu chestiunile de fapt și de drept examinate de arbitri. Aceasta doar dacă arbitrii considerau că clauza de arbitraj în litigiu nu se putea baza pe competența lor, iar instanța ordinară ar fi putut decide cu privire la fondul cauzei, în temeiul celei de-a doua teze a alin. (1) al art. 106 C. proc. civ. Într-adevăr, se pare că în speță nu au fost îndeplinite condițiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 216/1994 (care oferă instanței o altă posibilitate de a se pronunța în cauză).

Curtea reține apoi că este evident, fără ca reclamantul să fi sesizat arbitrii, că procedura de arbitraj nu ar îndeplini în speță două din cerințele fundamentale ale art. 6 § 1, și anume „instituirea prin lege” și publicitatea dezbaterilor. Într-adevăr, clauza de arbitraj în litigiu oferea puterea de soluționa arbitrilor înscriși în lista unei societăți cu răspundere limitată; prin urmare, nu era vorba de o instanță arbitrală „instituită prin lege” (a se vedea,

De altfel, Guvernul a citat alte două mijloace considerate că ar permite reclamantului să obțină o reexaminare judiciară a cauzei sale, și anume procedura ce încearcă să constate nulitatea deciziei adunării generale și a contractului privind repunerea în posesia bunurilor, în sensul art. 131 alin. (3) c) sau art. 220h alin. (4) C. com., sau acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de nerespectarea obligațiilor de către organele societății sau experți, prevăzută de art. 220l C. com. Curtea reține totuși că prima din aceste proceduri nu putea continua dincolo de înscrierea transferului bunurilor în registrul comerțului (a se vedea, de asemenea,

Curtea notează, în cele din urmă, că reglementările naționale cu privire la societăți, ce reglementează rapoartele dintre acționari, sunt indispensabile în cadrul unui regim de piață [

În temeiul art. 41 din convenție,

Reclamantul solicită 1

Guvernul subliniază că cererea privește o pretinsă încălcare a art. 6 § 1 din convenție și că ar fi imposibil să se prezică rezultatul procedurii care s-ar fi desfășurat în absența unei asemenea încălcări. Prin urmare, existența prejudiciului și a cuantumului său, precum și o legătură de cauzalitate cu o eventuală încălcare a convenției nu pot fi stabilite în mod rezonabil. Guvernul observă, de asemenea, că calculul făcut de reclamant este pur speculativ, cu atât mai mult cu cât persoana în cauză nu explică alegerea metodei sale de calcul, și că autoritățile naționale sunt mai bine plasate decât Curtea pentru a evalua suma de plată.

Părțile sunt de acord să afirme că o constatare a încălcării ar constitui o reparație suficientă pentru prejudiciul moral.

Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată în speță și prejudiciul material pretins de reclamant, a cărui existență nu a fost suficient demonstrată. În sfârșit, nu se poate specula asupra rezultatului unei proceduri interne ce ar fi respectat cerințele art. 6 § 1 din convenție. Circumstanțele cauzei nu permit Curții să afirme că persoana în cauză a suferit o reală pierdere de șanse. Este necesar, prin urmare, să se respingă pretențiile reclamantului pe motiv că au legătură cu prejudiciul material.

Curtea consideră, împreună cu părțile, că constatarea încălcării constituie în sine o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit eventual de reclamant.

Reclamantul solicită 2

Guvernul consideră că Curtea ar trebui să acorde reclamantului o sumă rezonabilă care să corespundă criteriilor degajate de jurisprudența sa.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speță și ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 4 000 EUR pentru toate cheltuielile.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.