CASE OF COZMA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
CASE OF COZMA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2011)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea cererii nr. 12080/06 formulată de Miron Cozma
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 11 octombrie 2011 într-o cameră compusă din: Ján Šikuta, președinte, Ineta Ziemele, Kristina Pardalos,
judecători
, și Marialena Tsirli,
grefier adjunct de secție,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 17 martie 2006,
având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
În fapt
1.
Reclamantul, domnul Miron Cozma, este resortisant român, s-a născut în 1954 și locuiește în Timișoara. A fost reprezentat în fața Curții de G.P.
Ionescu și apoi de A Roseti, avocați în București. Guvernul român („Guvernul”)
a fost reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează:
Originea cauzei
Prin hotărârea definitivă din 15 februarie 1999, reclamantul a fost condamnat la 18 ani de închisoare pentru subminarea puterii de stat. Prin hotărârea definitivă din 23 aprilie 2004, acesta a fost condamnat în plus, pentru instigare la nerespectarea hotărârilor judecătorești. În urma contopirii pedepselor și ținând seama de partea de pedeapsă executată în aplicarea hotărârii din 15 februarie 1999, reclamantul a fost condamnat la 16 ani și șase luni de închisoare. Mandatul de executare a pedepsei a fost emis la 27 aprilie 2004.
Prin decretul din 15 decembrie 2004, Președintele României a acordat grațierea reclamantului în temeiul art. 94 lit. (d) din Constituție. În ziua următoare, persoana în cauză a fost pusă în libertate.
La 17 decembrie 2004, președintele a revocat decretul de grațiere, ceea ce a avut ca efect reîncarcerarea reclamantului în aceeași zi.
Contestarea reîncarcerării
La 24 decembrie 2004, reclamantul a contestat în fața instanțelor reîncarcerarea sa, susținând că prin aceasta se încălca art. 5 din convenție.
7.
Prin hotărârea definitivă din 14 iunie 2005, Judecătoria Craiova, considerându-se competentă
ratione materiae
pentru a examina cauza în temeiul art. 13 din convenție care prevalează asupra oricărei dispoziții contrare din legislația românească, a admis contestația. Aceasta a considerat apoi că decretul de grațiere în cauză era un act de clemență pe care Președintele României nu îl putea revoca în absența unei dispoziții constituționale care să permită o astfel de revocare. Prin urmare, aceasta a concluzionat că detenția era ilegală și, deci, s-a încălcat art. 5 § 1 lit. a) din convenție și a dispus repunerea în libertate a reclamantului.
Acțiunea vizând anularea decretului de revocare și acordarea de despăgubiri
La 15 februarie 2005, reclamantul a introdus în fața Curții de Apel București o acțiune în contencios administrativ în anularea decretului de revocare a grațierii prezidențiale și acordarea de despăgubiri. Invocând art. 94 lit. d) din Constituție și Legea nr. 546/2002 privind grațierea și procedura acordării grațierii, acesta a susținut că Președintele României avea puterea să acorde o grațiere dar nu să o revoce. S-a referit, de asemenea, la principiul irevocabilității actelor administrative stabilit la art. 1
alin.
(6) din Legea a contenciosului administrativ nr. 554/2004. În cele din urmă, a pretins că revocarea Decretului din 15 decembrie 2004 constituia un abuz de putere și o încălcare a art. 5 din convenție. De altfel, acesta a solicitat amânarea executării Decretului din 17 decembrie 2004.
9.
Curtea de Apel București, după ce a analizat natura juridică a actului grațierii prezidențiale și a actului de revocare, a considerat că decretul prin care fusese acordată grațierea era un act atipic de o natură juridică triplă: în primul rând, era un act administrativ, din moment ce fusese emis de Președintele României, care este o autoritate publică; era, de asemenea, un act de drept penal, grațierea acordată modificând raportul juridic de drept penal prin dispensa de executare a pedepsei; în cele din urmă era un act de clemență, exercitat de Președintele României, care acționase nu numai în calitatea sa de conducător al puterii executive, ci și în calitatea sa de „suveran”. Curtea de apel a considerat, prin urmare, că decretul de grațiere și decretul de revocare nu constituiau acte administrative obișnuite care creează între beneficiarul grațierii și Președintele României un raport juridic care ar acorda reclamantului dreptul de a beneficia de grațiere și președintelui obligația de a acorda grațierea. Prin urmare, curtea de apel a considerat că reclamantul nu avea dreptul să solicite anularea Decretului din 17 decembrie 2004 prin intermediul unei acțiuni în contenciosul administrativ. Prin hotărârea din 15 martie 2005 aceasta a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Prin hotărârea definitivă din 20 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat decizia Curții de Apel București.
4.
Acțiunea în despăgubiri pentru detenție ilegală
Prin hotărârea din 16 aprilie 2007, rămasă definitivă ca urmare a respingerii, la 18 martie 2009, a recursurilor introduse de părți, Tribunalul București a admis parțial acțiunea reclamantului îndreptată împotriva statului român (reprezentat de Ministerul Finanțelor). După ce a constatat că partea în cauză a fost deținută în mod ilegal de la 17 decembrie 2004 până la 14 iunie 2005, tribunalul a obligat statul, în temeiul art. 504-505 C. proc. pen. și a art. 5 § 5 din convenție, să îi plătească reclamantului suma de 10 000 euro (EUR), pentru prejudiciul moral suferit. În schimb, instanța a respins ca nefondate celelalte capete de cerere ale reclamantului privind acordarea de despăgubiri, care se ridicau la 4 000 000 EUR, inclusiv cele referitoare la remunerațiile pe care le primea înainte de încarcerarea sa în 1999 și cele pe care le-ar fi putut primi dacă nu ar fi fost reîncarcerat la 17 decembrie 2004.
B. Dreptul intern relevant
Art.
504 și art. 505 C. proc. pen., care reglementează acțiunea împotriva statului pentru privarea nelegală de libertate, sunt descrise în cauza
Degeratu împotriva României
(nr.
35104/02, pct. 29, 6 iulie 2010).
Capete de cerere
13.
Reclamantul denunță, din perspectiva art. 3 din convenție, tortura psihică la care ar fi fost supus datorită punerii sale în libertate urmată, după câteva ore, de reîncarcerarea sa, în decembrie 2004.
Invocând art. 5 § 1 din convenție, reclamantul se plânge că a fost pus în detenție ilegal după revocarea Decretului de grațiere prezidențială din 15 decembrie 2004.
Invocând art.
5 § 4 și 13 din convenție, acesta se plânge, de asemenea, că nu a dispus în legislația românească de o cale de atac care i-ar fi permis să denunțe ilegalitatea detenției sale.
Invocând art. 5 § 5 din convenție, acesta susține că nu a fost reparat prejudiciul suportat în urma detenției sale de după 17 decembrie 2004, pe care o consideră ilegală.
Invocând art. 6 din convenție, acesta denunță o lipsă de imparțialitate a judecătorilor care au soluționat acțiunea sa în anularea Decretului din 17 decembrie 2004 și acordarea de despăgubiri. Acesta susține că judecătorii menționați anterior sunt numiți de către Președintele României prin același tip de act ca acela a cărei anulare a solicitat-o și că aveau, prin urmare, un interes real în a declara acțiunea lui inadmisibilă. Acesta se plânge, de asemenea, de refuzul instanțelor de a-i acorda prejudiciul integral solicitat pentru detenția ilegală.
În drept
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 5 din convenție
În cererea sa inițială, reclamantul se plânge de lipsa reparației pentru detenția sa ilegală ulterioară reîncarcerării sale din 17 decembrie 2004. Acesta invocă art. 5 § 5 din convenție, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
[...]
Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.”
În scrisoarea sa, din 17 septembrie 2009, reclamantul denunță, de asemenea, refuzul instanțelor de a-i acorda prejudiciul integral solicitat care se ridica la suma de 4
000
000 EUR. Acesta invocă art. 6 din convenție, ale cărui părți relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”
Guvernul evidențiază faptul că, prin hotărârea definitivă din 16 aprilie 2007, reclamantului i s-a acordat o sumă pentru repararea prejudiciului suportat datorită detenției sale dintre 17 decembrie 2004 și 14 iunie 2005 care face obiectul cererii sale. Prin urmare, acesta consideră că partea interesată și-a pierdut calitatea de „victimă”, deoarece, prin hotărârile definitive din 14 iunie 2005 și din 16 aprilie 2007, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea art. 5 § 1 din convenție și au reparat prejudiciul generat de aceasta. Guvernul amintește că, în conformitate cu jurisprudența Curții, referitoare la art. 5 § 5 din convenție, autoritățile nu au transformat dreptul garantat la acest articol într-un drept „teoretic și iluzoriu”, prin acordarea în speță a unei sume de 10 000 EUR.
21.
Reclamantul estimează că faptul că instanțele naționale i-au admis contestația cu privire la detenția sa după 17 decembrie 2004 nu ar putea compensa refuzul lor de a anula decretul de revocare a grațierii prezidențiale. În scrisoarea sa din 17 septembrie 2009, acesta adaugă că instanțele care s-au pronunțat cu privire la cererea sa de despăgubiri nu au luat în considerare punerea lui în detenție din motive politice și suferințele suportate în timpul privării sale de libertate.
Curtea, având în vedere observațiile părților, consideră că acest capăt de cerere al reclamantului poate fi examinat doar din perspectiva art. 5 § 5 din convenție.
Aceasta reamintește că art. 5 § 5 din convenție este respectat din momentul când se pot solicita reparații pentru o privare de libertate care a avut loc în condiții contrare art. 5 §
1-4
(a se vedea
Wassink împotriva Țărilor de Jos
, 27 septembrie 1990, pct. 28, seria A nr. 185
‑
A). Art. 5 prevede, în speță, o veritabilă normă substanțială [
Neumeister împotriva Austriei
(art.
50), 7 mai 1974, pct.
30, seria A nr.
17]. Dreptul la reparații enunțat la § 5 presupune, deci, că o încălcare a unuia dintre celelalte puncte a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile convenției [
N.C. împotriva Italiei
(MC), nr. 24952/94, pct. 49, CEDO 2002
‑
X].
De altfel, Curtea amintește
că, în primul rând, autoritățile naționale au datoria de a remedia o pretinsă încălcare a convenției. În această privință, Curtea reamintește că problema dacă un reclamant poate susține că este victima pretinsei încălcări se pune în toate etapele procedurii în ceea ce privește convenția [
Sediri
împotriva Franței
(dec.), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007]. În plus, Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage acestuia calitatea de victimă, cu excepția cazului în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat în mod corespunzător și suficient încălcarea convenției [
Scordino împotriva Italiei
(nr.
1)
(MC), nr. 36813/97, pct. 179-180 și 193, CEDO 2006-V].
În speță, Curtea observă că perioada de detenție care face obiectul capătului de cerere al reclamantului este cea cuprinsă între 17 decembrie 2004 și 14 iunie 2005, în privința căreia instanțele interne au constatat – prin hotărârile definitive din 14 iunie 2005 și 16 aprilie 2007 – că a fost încălcat art. 5
din convenție. De altfel, prin această ultimă hotărâre, în temeiul art. 504-505 C. proc. pen. și al art. 5 § 5 din convenție, reclamantului i s-a acordat suma de 10
000 EUR pentru prejudiciul moral suportat.
Prin urmare, ținând seama de faptul că, prin intermediul hotărârilor definitive citate anterior, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea în cauză și apoi au reparat-o într-o manieră comparabilă cu reparația echitabilă despre care se vorbește la art. 41 din convenție [
Cocchiarella împotriva Italiei
(MC), nr. 64886/01, pct. 72, CEDO 2006-V, și
Stan împotriva României
(dec.), nr. 6936/03, 20 mai 2008], Curtea consideră că reclamantul nu poate susține că este victima unei încălcări a art. 5 § 5 din convenție [a se vedea, pentru o situație similară,
Isac împotriva României
(dec.), nr. 10523/05, 22 februarie 2011].
Prin urmare, este necesar să fie admisă excepția ridicată de Guvern și să se concluzioneze că acest capăt de cerere este incompatibil
ratione personae
cu dispozițiile convenției în sensul art. 35
§
3 a) și trebuie să fie respins în temeiul art. 35
§
4.
B. Cu privire la celelalte capete de cerere
28.
Întemeindu-se pe art. 3, art. 5 § 1 și 4, art. 6 și art. 13 din convenție, reclamantul denunță și alte încălcări ale drepturilor sale garantate prin convenție (a se vedea pct. 13-15 și 17, supra).
Ținând cont de totalitatea elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu a evidențiat nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de convenție. Reiese că această parte a cererii este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art.
35 §
3 și 4 din convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Marialena Tsirli
Ján Šikuta
Grefier adjunct
Președinte