CASE OF SÎRGHI v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, Mihai Sîrghi, este resortisant român, născut în 1957 și cu domiciliul în Timișoara. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.

La momentul evenimentelor, reclamantul era maistru militar și lucra ca tehnician specializat în instalații electrice și speciale de aviație.

La 4 decembrie 2002, acesta participa la un exercițiu la baza militară aeriană la care lucra. Sarcina lui era să pornească motoarele aeronavelor militare folosind un dispozitiv electric special care era transportat cu un vehicul militar. În ziua respectivă, șoferul vehiculului era A.C. Reclamantul dirija vehiculul între aeronave, făcând semne convenționale cu mâna. Conform procedurilor, fiecare avion era păzit de o persoană care stătea un fața lui pe durata pornirii motorului. D.C., unul dintre gardienii din acea zi, a fost rănit mortal de vehiculul militar în timp ce stătea ghemuit lângă avion, contrar regulamentului.

Parchetul militar de pe lângă Tribunalul Militar Timișoara a început o anchetă asupra incidentului. În declarația dată parchetului militar la 13 februarie 2003, reclamantul a recunoscut că avea obligația de a dirija vehiculul în timp ce mergea cu spatele dinspre un avion și se îndrepta spre următorul avion. Acesta și-a reiterat declarațiile la 22 aprilie 2003.

La 18 iunie 2003, parchetul militar l-a trimis în judecată pe reclamant pentru ucidere din culpă în temeiul art. 178 § 2 C. pen., și nerespectarea normelor privind siguranța muncii. Acesta a considerat că, potrivit Legii protecției muncii nr. 90/1996 și al Ordinului nr. 330 din 8 iunie 1998 privind aprobarea normelor specifice de protecție a muncii pentru transportul intern, reclamantul avea obligația de a dirija vehiculul militar în timpul manevrei dintre avioane.

În fața Tribunalului Militar Timișoara, Ministerul Apărării, chemat în calitate de parte responsabilă civilmente pentru acțiunile reclamantului, a argumentat că Ordinul nr. 330/1998, invocat de acuzare, nu era aplicabil, având în vedere că legea specială avea prioritate. Acesta a susținut că legile speciale în vigoare la vremea respectivă nu îi impuneau reclamantului obligația de a dirija vehiculul militar.

La 17 decembrie 2003, Tribunalul Militar l-a achitat pe reclamant. Părțile relevante ale hotărârii se citesc după cum urmează:

La 11 martie 2004, Tribunalul Militar Teritorial București a respins apelul împotriva hotărârii menționate, introdus de parchetul militar și de văduva victimei.

La 26 noiembrie 2004, curtea militară de apel a examinat recursul introdus de parchetul militar. Aceasta a reexaminat faptele și a constatat, pe baza documentelor din dosar, că reclamantul fusese responsabil

Curtea de apel a concluzionat că reclamantul și victima contribuiseră la accident în procent de 50%.

Prin urmare, aceasta a schimbat hotărârea, l-a găsit pe reclamant vinovat și l-a condamnat la o pedeapsă de șase luni cu suspendare. Aceasta a dispus plata de către reclamant, în solidar cu Ministerul Apărării, 100 000 000 ROL cu titlu de despăgubiri pentru partea civilă și 1 000 000 ROL reprezentând cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a hotărât, de asemenea, că prima instanță trebuie să examineze din oficiu problema dacă ar trebui să se dispună plata de către reclamant a unor contribuții lunare pentru întreținerea celor doi copii minori ai victimei. Prin urmare, a retrimis cauza sub acest aspect spre judecare Tribunalului Militar Timișoara, care a respins-o prin hotărârea definitivă din 2 martie 2005.

Legea protecției muncii nr. 90/1996 constituie legea generală privind protecția muncii. În conformitate cu art. 4 și art. 5 din lege, Ministerul Apărării Naționale organizează, coordonează și controlează activitatea de protecție a muncii. Conform art. 38, nerespectarea normelor de protecție a muncii, dacă se produce un accident, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare.

Ordinul nr. 330 din 8 iunie 1998 stabilește normele speciale de protecție a muncii pentru transportul intern. Conform art. 15, în cazul în care este necesar, în situații periculoase, vehiculele sunt dirijate sau există posturi de supraveghere și dirijare a traficului.

Art. 178 alin. 2 C. pen. prevede că uciderea din culpă ca urmare a nerespectării măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii se pedepsește cu închisoare.

Reclamantul se plânge, în temeiul art. 7 din convenție, că, în cauză, condamnarea sa pentru ucidere din culpă și încălcarea normelor de protecție nu s-a întemeiat pe o lege previzibilă.

Reclamantul a susținut că acțiunile sau inacțiunile pe baza cărora fusese condamnat nu au constituit o infracțiune la momentul respectiv, având în vedere că nicio lege nu îi impusese obligația să dirijeze vehiculul militar care a cauzat accidentul mortal. Acesta a susținut că, după știința sa, nu existau norme scrise privind protecția muncii aplicabile aviației militare la momentul respectiv.

Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”

Guvernul a contestat acest argument. Acesta a susținut că instanțele naționale examinaseră în detaliu faptele cauzei și răspunderea reclamantului pentru accident și considera că legile aplicate fuseseră accesibile și previzibile.

Principii generale aplicabile

Curtea face referire la principiile consacrate în jurisprudența sa în contextul art. 7 din convenție [a se vedea, în special,

Curtea a avut remarcat deja faptul că, ca urmare a consecinței logice a principiului conform căruia dreptul trebuie să aibă o aplicare generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna precisă, folosirea unor caracterizări generale fiind favorizată în detrimentul unor liste exhaustive (a se vedea

Aplicarea acestor principii în speță

În prezenta cauză, reclamantul a susținut că, prin condamnarea lui, instanța de ultim grad de jurisdicție a constatat că acesta avusese o obligație legată de normele de protecție a muncii, pe care, în realitate, acesta nu o avusese, deoarece nu existau norme specifice de protecție a muncii pentru domeniul său de activitate.

Totuși, Curtea consideră satisfăcător raționamentul prezentat de curtea de apel pentru a justifica aplicarea normelor generale de protecție a muncii în cazul reclamantului. Curtea nu constată niciun indiciu privind existența unui caracter arbitrar în ceea ce privește interpretarea și aplicarea de către instanța națională a legilor în cauză și consideră că este acceptabilă aplicarea unei legi generale în absența unei norme specifice într-un anumit domeniu.

Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curții să concluzioneze că normele de protecție, asociate cu obiceiurile formate și aplicate cu consecvență la locul de muncă, constituiau o legislație accesibilă și previzibilă care ar fi trebuit să îi permită reclamantului să anticipeze faptul că acțiunile sale vor atrage răspunderea sa penală [a se vedea, de asemenea,