CASE OF TANASOAICA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
CASE OF TANASOAICA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2011)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
DECIZIE
Cererea nr. 3466/2003 prezentată de Petre TĂNĂSOAICA împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 13 decembrie 2011 într-o cameră compusă din
Josep Casadevall
,
președinte
, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători,
și Santiago Quesada,
grefier de secție,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 7 ianuarie 2003,
având în vedere decizia președintelui Camerei de a-l desemna pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător
ad hoc
(art. 26 § 4 din convenție și art. 29 § 1 din Regulamentul Curții, în urma abținerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curții),
având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
În fapt
Reclamantul, Petre Tănăsoaica, este resortisant român, s-a născut în 1955 și locuiește în Călimănești. El este reprezentat în fața Curții de O.
Cernăianu, avocat la Râmnicu Vâlcea. Guvernul român („Guvernul”)
este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanțele speței
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează:
Istoricul cauzei
Reclamantul, jurnalist de profesie, a publicat într-un ziar local patru articole intitulate „
Ițe și fițe la H.
” în care a prezentat situația generată de un incident dintre D.O., noul președinte-director general al uzinei H., și S.G., fostul director general al aceleiași întreprinderi. Cele patru articole au urmat unui articol scris de același ziarist ce critica privatizarea unor societăți de stat din județul Vâlcea.
Articolele incriminate
Într-un prim articol publicat la 22 ianuarie 2002, reclamantul a răspuns unei critici făcute de D.O., după publicarea articolului privind privatizarea uzinelor de stat,
„[...] și cum nu există pădure fără uscături, trebuia să existe și o reacție negativă, singura de altfel, cea a directorului societății H., un anume M.
D.O., pe care nu am avut ocazia să îl cunoaștem, dar despre care am auzit multe. De rău, desigur, căci nu a făcut nimic bun. Astfel, dl. D.O. poartă răspunderea morală a plecării dlui S.G. care era directorul societății H., precum și a personalului tehnic, cel care l-a ajutat să redreseze uzina, care s-a îndreptat timp de doisprezece ani spre faliment. [...]”
La 23 ianuarie 2002, reclamantul a publicat un al doilea articol în care a criticat conducerea societății H.:
„Interesul nu este să se știe cum își folosește dl. L.P. (patronul) banii, ci faptul că, dacă uzina pe care a cumpărat-o dă faliment, mulți angajați vor rămâne fără loc de muncă. Ne putem aștepta la așa ceva dacă, pe lângă intrigile al căror obiect a fost inginerul S.G., această uzină este condusă de un director mai rău decât și-ar fi imaginat vreodată patronul său. Și ofer doar un exemplu care are ca protagonist tot pe dl. D.O. [...]. Acesta a abuzat de o societate germană, care l-a angajat în calitate de reprezentant în România. I s-a cumpărat o mașină de serviciu și a avut toată libertatea pentru a se ocupa de afacere. Câteva luni mai târziu, societatea era pe punctul de a da faliment, dl. D.O. fiind concediat.”
Într-un al treilea articol apărut la 24 ianuarie 2002, reclamantul a spus:
„La 7 ianuarie, anul trecut, directorul societății H., D.O., a organizat o ședință „turbată” la care i-a informat pe participanți că avea puterea de a concedia angajații cât timp S.G. era director. Mai mult, el a afirmat că vrea să închidă uzina, să concedieze toți angajații și să angajeze noi muncitori, oameni care să-i fie loiali. De parcă muncitorilor – căci despre ei este vorba – nu le place să aibă un loc de muncă și să câștige un salariu. În articolul de ieri am menționat că salariile muncitorilor au scăzut cu 10% în lunile noiembrie și decembrie, imediat ce S.G. a demisionat. Acest lucru ar fi trebuit să constituie un semnal de alarmă pentru patron, pentru că se petrecea ceva în contabilitatea societății. Și documentele, dacă vor fi verificate cândva, atestă faptul că, în lunile menționate, au existat pierderi. Nu foarte importante, este adevărat, numai de un miliard de lei în fiecare lună! Situația ar putea scăpa de sub control și, dacă trebuie să continue cu D.O., uzina ar putea ajunge rapid în situația în care se afla acum doi ani, cu pierderi catastrofale; muncitorii vor pierde astfel orice speranță și orașul Râmnicu Vâlcea va trebui să șteargă de pe harta economică o societate care a avut o reputație, apoi a pierdut-o, dar a recâștigat-o cu ajutorul inteligenței manageriale a inginerului S.G. [...].”
La 25 ianuarie 2002, reclamantul a publicat un ultim articol pe acest subiect. A concluzionat astfel:
„[...] unsprezece luni uzina a funcționat bine, iar după plecarea lui S.G., marele maestru aflat la guvernare – nu [mai] spunem «conducere» căci nu știm ce înseamnă –, inginerul D.O. a instaurat un climat de teroare în uzină. Nimeni nu avea dreptul să vorbească, nici să-și susțină punctul de vedere. Am scris aceste articole pentru nu știm ce intenție are patronul L.P. pentru viitorul uzinei pe care a cumpărat-o cu ajutorul, din nou, al lui S.G. [...] Cei care cunosc ce caracter are D.O. au încercat să evite orice confruntare. Este și cazul unui inginer, C.P., mai bine înzestrat de soartă, care a prevăzut, chiar din prima zi, problemele pe care le va avea cu noul director general. [...]”
Plângerea penală cu constituirea de parte civilă formulată împotriva reclamantului
La 29 ianuarie 2002, D.O. a formulat o plângere penală pentru insultă și calomnie împotriva reclamantului. A solicitat, de asemenea, 8 miliarde lei („ROL”) ca despăgubiri. În fața Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, a pretins că cele patru articole publicate de reclamant au adus atingere onoarei și reputației sale în calitate de director general al societății H.
Prin hotărârea din 16
aprilie 2002, Judecătoria Râmnicu Vâlcea l-a condamnat pe reclamant cu suspendarea executării pedepsei pentru săvârșirea infracțiunii de insultă și l-a obligat la plata unei amenzi penale de 7
milioane ROL, respectiv 224
EUR. Prin aceeași hotărâre, instanța l-a achitat pe reclamant pentru calomnie. În cele din urmă, reclamantul a fost obligat, solidar cu redacția ziarului local, la plata a 10 milioane lei, respectiv 320 EUR, cu titlu de prejudiciu moral, și 6 milioane lei, respectiv 190 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanța a considerat, după examinarea documentelor și audierea martorilor, că reclamantul a reușit să facă proba unei părți din aceste afirmații. Astfel, au fost confirmate abuzurile comise în detrimentul societății germane, climatul tensionat instaurat după venirea la conducere a lui D.O., diminuările salariale, amenințările, interdicțiile pentru unii angajați de a-l contacta pe S.G., imposibilitatea pentru unii angajați să pătrundă în uzină, concedierile.
Cu toate acestea, în opinia instanței de fond, afirmațiile privind capacitatea lui D.O. de a conduce uzina, implicarea sa în plecarea inginerului S.G. de la conducerea uzinei și răzbunarea acestuia din urmă au adus atingere onoarei și reputației lui D.O. Prima instanță a estimat că, în cazul în care conținutul articolelor încerca să tragă un semnal de alarmă cu privire la unele fapte determinate, imputate directorului D.O. și cu privire la situația actuală și viitoare a uzinei H., pentru a-l avertiza pe patron, s-a dovedit a fi de bună-credință în această privință, acesta nu a fost și cazul afirmațiilor care aduceau atingere la demnitatea lui D.O.
În cele din urmă, instanța a considerat că reclamantul nu s-a limitat să prezinte situația de fapt ca o informație, ci s-a angajat în aprecieri directe cu privire la persoana lui D.O.
La 8 iulie 2002, Tribunalul Vâlcea, în urma recursului reclamantului, a confirmat hotărârea, reținând motivarea instanței de fond.
Recursul în anulare
Conform informațiilor furnizate de guvernul pârât în observațiile sale, Procurorul general din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a depus, la o dată neprecizată, o cerere de recurs în anulare împotriva celor două hotărâri judecătorești pronunțate în speță. În fața Curții supreme, Procurorul general a solicitat achitarea reclamantului pentru insultă.
Prin hotărârea din 12 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis parțial cererea formulată de Procurorul general și a modificat, în parte, hotărârea judecătoriei din 16 aprilie 2002, de achitare a reclamantului pentru insultă. Cu toate acestea, Curtea supremă a decis să mențină restul prevederilor hotărârii, inclusiv obligația reclamantului de a plăti în solidar cu redacția ziarului 10 milioane lei, respectiv 320 EUR prejudiciu moral. Partea relevantă a motivării acestei hotărâri se citește astfel:
„ [...] Conform art. 205 C. pen., atingerea onoarei și reputației unei persoane, prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură constituie infracțiunea de insultă. Pentru existența unei asemenea infracțiuni trebuie avut în vedere atât elementul obiectiv, adică atingerea onoarei și reputației unei persoane, cât și elementul subiectiv, care presupune faptul că autorul afirmațiilor a vrut să jignească persoana vizată. Cât privește primul element (obiectiv), condițiile pentru comiterea infracțiunii de insultă sunt îndeplinite; în ceea ce privește elementul subiectiv, nu s-a dovedit că inculpatul a acționat cu rea-credință. Având în vedere probele aflate la dosar, în special cele patru articole publicate de inculpat, nu reiese că afirmațiile ar fi fost de natură să lezeze onoarea și reputația părții civile, comentariile priveau mai degrabă activitatea acesteia în calitate de director general al societății comerciale și nu viața sa privată.
De altfel, conținutul articolelor publicate este rezultatul informațiilor primite de reclamant de la diverse persoane angajate de acea societate, celelalte afirmații privind o a treia persoană (inginerul C.P.) și nu partea vătămată.
Rezultă din contextul articolelor publicate de reclamant că acesta a vrut numai să informeze opinia publică cu privire la anumite deficiențe în activitatea părții vătămate, fără rea-credință și fără intenția de a aduce atingere onoarei sau reputației părții vătămate.
[...]
Având în vedere aceste motive, rezultă că elementele constitutive ale infracțiunii de insultă nu sunt îndeplinite în speță, motiv pentru care trebuie să se admită recursul în anulare și să fie casate deciziile numai în ceea ce privește condamnarea inculpatului pentru insultă. Potrivit art. 11 alin. (2) lit. a) și al art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul este achitat de săvârșirea infracțiunii prevăzută la art. 205 C. pen., păstrându-se dispozițiile cu privire la obligația de a plăti, în solidar cu partea responsabilă civilmente, daune morale părții civile D.O.”.
B. Dreptul și practica interne relevante
Dispozițiile relevante din Codul penal român în materie de calomnie, astfel cum erau în vigoare la vremea faptelor, precum și modificările legislative ulterioare sunt descrise în hotărârea
Boldea împotriva României
[nr.
19997/02, pct. 16-19, CEDO 2007-... (extrase)].
Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 și 207 C. pen., sunt neconstituționale, pe motiv că reputația persoanelor, astfel cum este garantată de Constituție, trebuie protejată în mod necesar prin sancțiuni de drept penal.
Articolele relevante din Codul civil român, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:
Art. 998
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.”
Art. 999
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.”
Capete de cerere
Invocând art. 10 din convenție, reclamantul pretinde că, în speță, condamnarea sa pentru insultă ca urmare a publicării celor patru articole de presă reprezintă o ingerință disproporționată în libertatea sa de exprimare și care nu este necesară într-o societate democratică.
În drept
Reclamantul se plânge de atingerea adusă dreptului său la libertatea de exprimare în temeiul art. 10 din convenție. Dispozițiile relevante ale acestui articol se citesc după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. [...]
Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora [...]”
A. Argumentele părților
Guvernul consideră că cererea are un caracter abuziv, având în vedere nerespectarea, de către reclamant, a obligației de a informa Curtea cu privire la un element esențial pentru examinarea cererii, și anume hotărârea din 12
septembrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, care l-a achitat pentru infracțiunea de insultă. În opina Guvernului, comportamentul reclamantului ar putea justifica respingerea cererii ca fiind abuzivă. El invocă cauza
Predescu împotriva
României
(nr. 21447/03, pct. 24-27, 2 decembrie 2008).
Pe fondul cauzei, Guvernul consideră că hotărârea din 12
septembrie 2003 nu constituie o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare deoarece acesta nu fusese condamnat definitiv. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că obligarea reclamantului la plata sumei de 320
EUR cu titlu de prejudiciu moral nu reprezintă decât o acțiune civilă. El consideră că această cauză nu ridică nicio problemă de accesibilitate și previzibilitate a dreptului intern și că scopul legitim al măsurii consta în protecția reputației părții vătămate. În ceea ce privește necesitatea ingerinței, Guvernul consideră că marja de apreciere a autorităților naționale cu privire la existența unei nevoi sociale imperioase nu a fost depășită, reclamantul trecând de limitele criticii admisibile (
Stângu și Scutelnicu împotriva României
, nr. 53899/00, pct.
58, 31 ianuarie 2006).
În opinia Guvernului, suma pe care reclamantul trebuia s-o plătească, în solidar cu ziarul, era relativ moderată, iar Curtea ar trebui să țină seama de asta la analiza aprecierii naturii și gravității pedepsei pronunțate. Acesta invocă, în acest sens, cauzele
Stângu
și Scutelnicu
citată anterior (pct. 56)
și
Mihaiu împotriva României
(nr.
42512/02, pct.
71,
4 noiembrie 2008). În cele din urmă, Guvernul adaugă că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă care să ateste plata sumei respective.
Reclamantul contestă teza Guvernului și afirmă că nu a luat cunoștință de hotărârea Curții Supreme de Justiție din cauza necomunicării unei cópii a acestei hotărâri. Respinge, de asemenea, teza cu privire la caracterul abuziv al cererii sale și afirmă că a sesizat Curtea înainte de pronunțarea hotărârii instanței supreme, având grijă să respecte termenul de șase luni prevăzut de art. 35 din convenție.
Pe fondul cauzei, reclamantul pretinde că a suferit o ingerință nejustificată în dreptul său la libertatea de exprimare. În opinia acestuia, hotărârea Curții Supreme de Justiție nu a avut nicio influență asupra rezultatului cererii sale deoarece obligația de plată a daunelor morale a fost menținută. El consideră că, în speță, caracterul relativ moderat al pedepsei aplicate nu ar trebui să influențeze concluziile Curții cu privire la încălcarea art. 10 din convenție.
B. Motivarea Curții
Curtea reamintește că, potrivit art. 47 § 6 din regulament, reclamantul trebuie „să informeze Curtea cu privire la orice modificare a adresei și a oricărui fapt relevant pentru examinarea cererii sale”. O informație incompletă și așadar înșelătoare poate fi, de asemenea, calificată ca un abuz al dreptului de recurs individual, în special atunci când privește nucleul cauzei și când reclamantul nu explică suficient nefurnizarea informațiilor relevante [
Poznanski și alții împotriva Germaniei
(dec.), nr. 25101/05, 3
iulie 2007]. În speță, trebuie observat că reclamantul nu a informat Curtea despre existența recursului în anulare. Curtea reține, de asemenea, că argumentele părților cu privire la momentul în care reclamantul a luat cunoștință de această procedură extraordinară sunt divergente. În orice caz, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze acest argument, cererea fiind inadmisibilă pentru următoarele motive.
Dacă presa nu trebuie să treacă de anumite limite, în special de protecție a reputației și a drepturilor unei persoane, îi revine totuși obligația să comunice, în respectarea obligațiilor și responsabilităților sale, informații și idei privind problemele politice, precum și celelalte teme de interes general (a se vedea, printre multe altele,
De Haes și Gijsels împotriva Belgiei
, hotărâre din 24 februarie 1997,
Culegere
1997-I, pp. 233-234, pct. 37,
Thoma împotriva Luxemburgului
, nr. 38432/97, pct. 45, CEDO 2001-III, și
Colombani și alții împotriva Franței
, nr. 51279/99, pct. 55, CEDO 2002
‑
V).
În această privință, trebuie amintită jurisprudența constantă a Curții, conform căreia, pentru a aprecia existența unei „nevoi sociale imperioase” capabile să justifice o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se facă o distincție clară între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea faptelor se poate dovedi, judecățile de valoare nu se pretează unei demonstrații a corectitudinii lor [a se vedea, printre altele, hotărârea
De Haes și Gijsels
, citată anterior, pct.
235, pct. 42;
și
Harlanova împotriva Letoniei
(dec.), nr.
57313/00, 3
aprilie 2003]. Desigur, dacă este vorba despre susțineri privind comportamentul unui terț, uneori poate fi dificil să se facă distincția între acuzațiile de fapt și judecățile de valoare. Cu toate acestea, chiar o judecată de valoare se poate adeveri excesivă dacă este total lipsită de temei faptic (
Ierusalim împotriva Austriei
, nr. 26958/95, pct. 43, CEDO 2001-II).
În această privință, Curtea a subliniat de altfel că, în cazul unei acuzații de fapt privind direct o anumită persoană, indicându-i numele și funcția, autorul trebuie să prezinte o bază faptică suficientă în cadrul procedurii deschise împotriva sa (
Lešník
, citată anterior, pct. 57 in fine, CEDO 2003-IV;
Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei
, nr. 57829/00, pct. 44, 27 mai 2004).
«
<0}
Cu toate acestea, Curtea reamintește că protecția oferită ziariștilor de art. 10 din convenție este condiționată de faptul că părțile în cauză trebuie să acționeze cu bună-credință astfel încât să ofere informații demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice (
Radio France și alții împotriva Franței
, nr. 53984/00, pct. 37,
Culegere
2004-II). Mai mult, dacă este vorba de informații atribuite unor terți, se impune o și mai mare rigoare și prudență deosebită înainte de publicare [a se vedea,
Stângu împotriva României
(dec.), nr. 57551/00, 9
noiembrie
2004].
Atunci când își exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art.
10 deciziile pe care acestea le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu
rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s
‑
a folosit de această putere cu bună-credință, cu diligență și în mod rezonabil: ingerința litigioasă trebuie apreciată în cadrul întregii cauze pentru a stabili dacă aceasta era „proporțională scopului legitim urmărit” și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt „relevante și suficiente”. Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autoritățile naționale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10 din convenție, bazându-se mai ales pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante [
Zana împotriva Turciei
, 25
noiembrie 1997, pct.
51,
Culegere
1997-VII, și
Kyprianou împotriva Ciprului
(MC), nr.
73797/01, pct.
171, 15
decembrie 2005]. Natura și dificultatea pedepselor pronunțate sunt elemente de luat în considerare atunci când este vorba de măsurarea proporționalității unei atingeri a dreptului la libertatea de exprimare garantat de art. 10 citat anterior [
Ceylan împotriva Turciei (
MC), nr. 23556/9, pct. 37, CEDO 1999-IV;
Tammer împotriva
Estoniei
, nr. 41205/98, pct. 69, CEDO 2001-I;
Skałka
împotriva
Poloniei
,
nr. 43425/98, pct. 41-42, hotărârea din 27 mai 2003;
Lešník,
citată anterior, pct. 63-64, CEDO 2003-IV].
În prezenta cauză, obligarea reclamantului de către Curtea Supremă de Justiție pentru a plăti daune morale părții civile constituie o „ingerință a unei autorități publice” în „dreptul său la libertatea de exprimare”. Problema este dacă o asemenea ingerință poate fi justificată în raport cu art. 10 § 2.
Curtea apreciază, lucru care nu a fost contestat în fața sa, că ingerința era „prevăzută de lege”, iar obligarea sa la plată s-a bazat pe art. 998 și art. 999 C. civ., în vigoare la momentul faptelor, referitoare la răspunderea civilă delictuală și că aceasta urmărea un scop legitim, și anume „protecția drepturilor altora”, în special reputația lui D.O.
Curtea trebuie totuși să verifice dacă această ingerință a fost justificată și „necesară într-o societate democratică”.
Curtea observă că, în cauză, deși Curtea Supremă de Justiție l-a achitat pe reclamant de infracțiunea de insultă, aceasta a menținut obligarea sa la plata de daune morale în favoarea lui D.O. Chiar dacă motivarea acțiunii civile nu a fost detaliată în motivarea hotărârii Curții Supreme de Justiție, Curtea deduce că D.O. a suferit un prejudiciu moral prin articolele litigioase. Trebuie mai întâi să se examineze. ținându-se cont de principiile menționate anterior, dacă existența prejudiciului moral menționat poate constitui un motiv relevant și suficient pentru justificarea acțiunii civile împotriva reclamantului.
Curtea notează, pentru început, că, dacă articolele incriminate se înscriau într-o serie de articole cu privire la o dezbatere de interes general despre privatizarea unor uzine de stat, subiect deosebit de relevant pentru societatea română la momentul faptelor, nu e mai puțin adevărat că mesajul principal degajat în scrierile litigioase viza conflictul de muncă dintre fostul și noul director general al uzinei H. și modul în care acesta din urmă conducea societatea.
În acest caz, examinând articolele incriminate în ansamblu, Curtea constată că acestea cuprind acuzații privindu-l pe D.O. Astfel cum reiese din motivarea hotărârii din 16
aprilie 2002 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, deși o parte din afirmațiile reclamantului au arătat bună-credință (supra, pct. 10), nu este și cazul celorlalte afirmații (supra, pct. 11). Mai mult, chiar dacă Curtea Supremă de Justiție a apreciat că nu s-a dovedit că reclamantul a acționat cu rea-credință, o parte din afirmațiile sale nu era coroborată cu alte elemente de probă (a se vedea,
mutatis mutandis,
Stângu și Scutelnicu
citată anterior, pct.
53). Conform principiului enunțat supra, la pct. 30,
in fine
, reluând informații atribuite unor terți, reclamantul ar fi trebuit face dovada unei mai mari rigori și a unei prudențe deosebite înainte de a le publica. Mai mult, în temeiul principiului enunțat supra, la pct. 29, reclamantul ar fi trebuit să prezinte o bază faptică suficientă în cadrul procedurii deschisă împotriva sa.
În consecință, în absența acestei baze faptice și prin faptul că articolul în litigiu s-a înscris mai degrabă în contextul unui conflict de muncă între doi conducători ai unei societăți comerciale și între competențele lor manageriale, Curtea nu consideră că putem găsi în afirmațiile reclamantului expresia unei „doze de exagerare” sau „provocare”, expresii permise în cadrul exercitării libertății jurnalistice [a se vedea,
mutatis mutandis
,
Dalban împotriva României
, (MC) nr. 28114/95 pct. 49, Culegere 1999-VI]. În consecință, Curtea consideră ca fiind „relevante și suficiente” motivele reținute de Curtea Supremă de Justiție pentru a concluziona că reclamantul a adus atingere onoarei lui D.O. și pentru a-l obliga la plată prin acțiunea civilă.
În cele din urmă, în ceea ce privește proporționalitatea atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea notează că, în speță, reclamantul a fost obligat la plata, în solidar cu ziarul săptămânal, a unei sume relativ, și anume a unei despăgubiri de aproximativ 320
EUR cu titlu de prejudiciu moral. În plus, Curtea observă că, având în vedere informațiile furnizate de Guvern, nici reclamantul nici ziarul săptămânal nu i-au plătit daune-interese lui D.O. (a se vedea, în același sens,
Stângu și Scutelnicu
citată anterior, pct.
55).
Ținând seama de marja de apreciere de care dispun statele contractante într-o asemenea situație, Curtea apreciază, având în vedere circumstanțele cauzei, că respectiva obligare la plată în urma acțiunii civile împotriva reclamantului nu era disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit și că ingerința în litigiu poate, prin urmare, să fie considerată „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, cererea este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte