MIHĂIEȘ v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamanții, Felicia Mihăieș și Adrian Gavril Senteș, sunt cetățeni români, născuți în 1965 și, respectiv, 1952 și locuiesc în Chișineu Criș.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții sunt angajați ai primăriei Chișineu Criș.

Prin decizia din 21 iunie 2010, salariul reclamanților a fost redus cu 25% pentru o perioadă de șase luni, și anume din 3 iulie până la 31 decembrie 2010, în temeiul Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Conform reclamanților, această măsură de reducere a salariilor acestora le-a cauzat un prejudiciu total de 757 RON în ceea ce o privește pe prima reclamantă și 3346 RON în ceea ce îl privește pe al doilea reclamant.

Invocând art.

Acțiunile lor au fost respinse prin hotărârile definitive din 12 aprilie 2011 ale Curții de Apel Timișoara. Curtea de apel a confirmat hotărârile pronunțate la 7 și 8 februarie 2011 de către Tribunalul Arad și a considerat că este de competența statului, în cadrul marjei sale de apreciere privind reglementarea politicii sociale, să stabilească salariile angajaților săi. Astfel, reducerea salariilor angajaților din sectorul public era prevăzută de lege ca o măsură cu caracter temporar, pentru o perioadă de șase luni, și urmărea un scop de utilitate publică, și anume menținerea echilibrului bugetar al statului confruntat cu o situație de criză economică de amploare mondială. În plus, instanțele au precizat că această reducere era aplicabilă tuturor angajaților din sectorul public, fără discriminare.

Reducerea cu 25% a salariilor reclamanților a fost decisă în temeiul art. 1 din Legea nr. 118 din 30 iunie 2010. Acest articol prevedea, de asemenea, că, în situația în care, după aplicarea reducerii în cauză, salariul unui angajat din sectorul public avea o valoare mai mică decât valoarea salariului minim garantat, suma care trebuia să fie acordată era de 600 RON.

Articolul 16 din lege prevedea că prevederile articolului 1 se aplică până la 31 decembrie 2010.

Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice prevede o creștere cu 15% a veniturilor în raport cu suma plătită pentru luna octombrie 2010 (art. 1).

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, reclamanții se plâng, în ceea ce privește reducerea salariilor lor, de o ingerință disproporționată în dreptul lor la respectarea bunurilor.

Curtea constată că cererile înregistrate cu nr. 44232/11 și 44605/11 sunt similare în ceea ce privește capetele de cerere invocate și problemele de fond pe care acestea le ridică. În consecință, aceasta consideră adecvat să le conexeze, în temeiul art. 42 § 1 din regulament.

Reclamanții pretind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:

Curtea amintește că, în convenție, nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum [a se vedea

De asemenea, Curtea amintește că este de competența statului să stabilească în mod discreționar remunerațiile provenite de la bugetul statului pe care vrea să le plătească angajaților săi. Astfel, un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remunerații, prin intermediul unor modificări legislative (

Or, situația este diferită în speță. În temeiul Legii nr. 118/2010, s-a hotărât reducerea cu 25% a salariilor angajaților din sectorul public, asemenea reclamanților. De altfel, nicio hotărâre judecătorească definitivă nu a recunoscut reclamanților dreptul la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010, pentru perioada iunie – decembrie 2010.

Or, chiar în ipoteza în care Curtea concluziona că reclamanții sunt titularii unui bun care poate fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 și că măsura în litigiu constituie o ingerință în acest drept [a se vedea,

Curtea constată, în primul rând, că ingerința era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și că aceasta urmărea un scop de utilitate publică, și anume menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice ale statului care se confrunta cu o situație de criză economică.

În această privință, Curtea amintește că, datorită unei cunoașteri directe a propriei societăți și a necesităților acesteia, autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai adecvată decât instanța internațională pentru a stabili ce anume este „de utilitate publică”. În consecință, în cadrul mecanismului de protecție creat de convenție, este de competența acestora să se pronunțe primele cu privire la existența unei probleme de interes general. Prin urmare, beneficiază, în această privință, de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii asupra cărora funcționează garanțiile convenției. În plus, noțiunea de „utilitate publică” este o noțiune amplă în sine. În special, decizia de a adopta legi care se referă la echilibrul între cheltuielile și veniturile bugetare ale statului implică, în mod normal, examinarea unor chestiuni politice, economice și sociale. Considerând normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice și sociale, Curtea respectă modul în care acesta percepe imperativele „utilității publice”, cu excepția cazului în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil [

În cele din urmă, o măsură care presupune o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un „echilibru just” între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură prin care o persoană este privată de proprietatea sa. Curtea, controlând totodată respectarea acestei cerințe, îi recunoaște statului o largă marjă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de punere în aplicare, cât și pentru a hotărî dacă consecințele acestora sunt motivate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză.

În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea observă că, în speță, măsurile criticate de reclamanți nu le-a cauzat un prejudiciu disproporționat și excesiv, incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că statul pârât nu a depășit marja sa de apreciere și și-a îndeplinit obligația de a păstra un echilibru just între diversele interese în cauză.

Rezultă că cererile trebuie să fie respinse, în aplicarea art. 35 § 3 și 4 din convenție.