CASE OF MINCULESCU v. ROMANIA

Reclamantul, domnul Florin Dragoș Minculescu, este resortisant român, s-a născut în 1978 și locuiește în București.

Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează. 1. Interpelarea reclamantului și declarația acestuia din 4 aprilie 2003

La 4 aprilie 2003, atenția unei patrule de polițiști de la Direcția de Combatere a Criminalității Organizate a fost atrasă de un individ numit N., care părea să fie sub influența drogurilor și care, conform agenților de poliție, se ducea în oraș să își procure droguri. Polițiștii au continuat să îl supravegheze pe N. în cursul zilei. În jur de ora 17, au întâlnit reclamantul. Observând că reclamantul încercase să îi dea lui N. un pliculeț de plastic, polițiștii au intervenit pentru a-i aresta. Doar reclamantul a fost interpelat, N. reușind să fugă.

Reclamantul a fost imobilizat și supus unei percheziții corporale, în prezența martorului asistent H.V., percheziție în urma căreia au fost găsite asupra acestuia acte de identitate și bani. Reclamantul nu a semnat procesul-verbal de percheziție corporală. În apropierea persoanei în cauză a fost găsit un plic cu droguri.

Reclamantul afirmă că i s-au pus cătușe și a fost bătut de polițiști, deși nu a opus niciun fel de rezistență la interpelare. Nu a depus plângere pentru a denunța aceste fapte.

Reclamantul a fost dus la sediul poliției, unde i s-a cerut să facă o declarație olografă. În timpul declarației, reclamantul nu a fost asistat de un avocat. Reclamantul a declarat că era consumator și vânzător de droguri și că în momentul interpelării sale încerca să vândă droguri; acesta a menționat numele lui P.L. ca fiind furnizorul său de droguri. Reclamantul a notat în declarația sa faptul că a fost condus la sediul poliției pentru a fi anchetat și că a solicitat din proprie inițiativă să coopereze cu anchetatorii, furnizând informații cu privire la persoana care îi vânduse drogurile. La sfârșitul declarației, reclamantul a precizat că furnizase informațiile respective de bunăvoie și fără să fie supus unor presiuni psihice sau fizice.

La indicațiile reclamantului, poliția a organizat imediat o percheziție domiciliară la P.L., unde au găsit heroină. P.L. și o altă femeie numită R.F. au fost arestate. Cu această ocazie, polițiștii au întocmit un proces-verbal de percheziție domiciliară și un proces-verbal de percheziție corporală asupra P.L., în prezența martorului asistent O.M.

În aceeași zi, agenții de poliție au întocmit un proces-verbal de constatare a flagrantului și a desfășurării evenimentelor privind interpelarea reclamantului. În acest proces-verbal s-a notat faptul că reclamantul declarase verbal, cu ocazia interpelării sale, faptul că intenționase să vândă droguri unei persoane necunoscute și că fusese întrerupt de polițiști, care găsiseră în mâna stângă a acestuia patru doze de heroină. Acesta a declarat, de asemenea, că procurase drogurile de la P.L., a cărei adresă a precizat-o. A afirmat că dorea să îi ajute pe anchetatori să o găsească pe P.L., arătându-și totodată disponibilitatea de a-i conduce pe polițiști la domiciliul acesteia din urmă.

Din același proces-verbal reiese că, fiind interogat de poliție cu privire la desfășurarea percheziției corporale a reclamantului, H.V. a declarat că pliculețele care conțineau droguri fuseseră găsite pe jos, în apropierea persoanei în cauză. De asemenea, acesta a menționat că reclamantul a mărturisit că drogurile îi aparțineau și că le aruncase pe jos atunci când sosiseră polițiștii. H.V. a mai declarat că reclamantul nu fusese agresat fizic în momentul interpelării.

Reclamantul nu a contestat conținutul acestui proces-verbal.

Substanțele prelevate de la reclamant și de la P.L. au fost supuse unei expertize care a stabilit că era vorba de heroină. 2. Declarațiile reclamantului în fața parchetului începând din 5 aprilie 2003

Având în vedere natura infracțiunilor de care este acuzat reclamantul, poliția și-a declinat competența de a instrumenta cauza în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul București („parchetul”).

La 5 aprilie 2003, reclamantul a făcut o declarație în prezența procurorului, fără asistența unui avocat. Reclamantul a declarat că era consumator de droguri și că P.L. îi vânduse heroina găsită când a fost interpelat, doze pentru care plătise o parte din bani și trebuia să achite restul zilele următoare. Acesta a declarat, de asemenea, că, la 4 aprilie 2003, se întâlnise cu N. pentru a consuma droguri împreună, că acesta din urmă îi ceruse să îi arate marfa și că fuseseră surprinși de poliție în acel moment.

Printr-o decizie pronunțată în aceeași zi, parchetul a început urmărirea penală împotriva reclamantului și împotriva P.L. pentru trafic de droguri și deținere de droguri pentru consum propriu, infracțiuni pedepsite de art. 2 § 1, art. 2 § 2 și, respectiv, de art. 4 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri („Legea nr. 143/2000”).

Audiată de parchet în aceeași zi, în calitate de învinuită, în prezența unui avocat numit din oficiu, P.L. a declarat că vânduse drogurile reclamantului în ajun și că acesta din urmă le revindea studenților la facultate, după care îi plătea integral marfa.

Reclamantul a fost interogat de parchet în calitate de învinuit, după ce a fost informat cu privire la dreptul său la apărare, în prezența aceluiași avocat numit din oficiu ca și acela care apăra interesele P.L. Reclamantul a declarat că era doar consumator de droguri și a negat implicarea sa în vânzare.

Prin ordonanța din 5 aprilie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru o perioadă de cinci zile. Reclamantul nu a contestat ordonanța de arestare preventivă. Această măsură a fost prelungită periodic de parchet și de Tribunalul București.

Tot la data de 5 aprilie 2003, parchetul i-a interogat pe O.M. și R.F.

La 8 aprilie 2003, reclamantul a fost interogat de parchet în prezența avocatului ales. Persoana în cauză a mărturisit că era consumatoare de droguri, dar a negat implicarea în vânzarea drogurilor. A precizat că P.L. era furnizorul său și că uneori îi plătea marfa în rate. În aceeași zi, P.L. a declarat că îi vânduse drogurile reclamantului și că știa că acesta din urmă vindea drogurile studenților.

La 16 mai 2003, parchetul i-a prezentat reclamantului conținutul dosarului de urmărire penală, iar acesta nu a formulat obiecții. 3. Procedura penală împotriva reclamantului

În urma rechizitoriului din 26 mai 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus trimiterea în judecată a reclamantului și a P.L. pentru trafic de droguri și deținere de droguri pentru consum propriu. Rechizitoriul întemeia acuzația adusă împotriva reclamantului pe procesul-verbal întocmit în urma interpelării, procesele-verbale de percheziție corporală și de percheziție domiciliară, pe declarațiile inculpaților, pe raportul de expertiză care a stabilit natura substanței găsite, pe cazierul judiciar al P.L. și pe declarațiile martorilor.

La 6 octombrie 2003, reclamantul și P.L. au fost interogați de tribunal. Reclamantul a declarat că a cumpărat heroină pentru consumul propriu și că nu vindea droguri. P.L. a revenit asupra declarațiilor anterioare, a afirmat că era consumatoare de droguri, dar a negat că declarase faptul că reclamantul vindea droguri.

Interogat de tribunal, martorul O.M. a declarat că era prezent atunci când a fost efectuată percheziția la domiciliul P.L., ocazie cu care au fost găsite drogurile.

Reclamantul a solicitat de mai multe ori tribunalului să audieze martorul H.V. La 6 noiembrie 2003, tribunalul a emis un mandat de aducere pe numele martorului H.V. La 18, 19 și 20 noiembrie 2003, polițiștii s-au deplasat la adresa indicată, dar au constatat că, în conformitate cu declarațiile vecinilor, H.V. nu mai locuia acolo. Serviciul de evidență a populației a informat tribunalul că martorul avea domiciliul la adresa cunoscută de tribunal. La 9 ianuarie 2004, tribunalul a convocat din nou martorul H.V. fără succes. La 27 ianuarie 2004, Tribunalul București a stabilit că acest martor nu mai putea fi găsit și a citit în ședință, în fața părților, declarația dată de acesta în cursul urmăririi penale.

La ședința din 24 februarie 2004, reclamantul a ridicat în fața tribunalului excepția de nulitate absolută a declarațiilor date de acesta la 4 și 5 aprilie 2003, pe motiv că fuseseră făcute în absența unui apărător, încălcându-se art. 6 C. proc. pen. Acesta a precizat că se afla sub influența drogurilor când făcuse primele declarații.

Parchetul a replicat că, la primele declarații, reclamantul nu avea nici calitatea de învinuit, nici pe cea de inculpat și că, prin urmare, dispozițiile art. 6 C. proc. pen. nu erau aplicabile. Acestea constituiau acte premergătoare care le puteau permite anchetatorilor să stabilească dacă era vorba despre presupusul autor al unei infracțiuni.

Prin încheierea din 20 aprilie 2004, Tribunalul București a respins excepția ridicată de reclamant. Acesta a hotărât că, în speță, nu fuseseră încălcate dispozițiile legale privind asistența judiciară, dat fiind faptul că, la momentul declarațiilor contestate, reclamantul nu era nici învinuit, nici inculpat și nici arestat, având în vedere că ordonanța de punere sub învinuire fusese emisă ulterior acestor declarații.

Prin hotărârea din 27 aprilie 2004, Tribunalul București a condamnat reclamantul pentru trafic de droguri și deținere de droguri pentru consum propriu la o pedeapsă de cinci ani de închisoare cu executare.

Acesta a luat act de probele instrumentate și a precizat că se făcuseră demersuri pentru a-l identifica și audia pe martorul H.V. în fața tribunalului, dar eforturile autorităților au rămas fără rezultat. Tribunalul a remarcat că martorul H.V. fusese citat cu o eroare în privința numelui (și anume, una din cele nouă litere care îl alcătuiau era greșită), dar a apreciat că această eroare nu era de natură să facă identificarea acestuia imposibilă.

Tribunalul a hotărât că vinovăția reclamantului pentru infracțiunea de trafic de droguri a fost stabilită prin declarațiile acestuia din 4 și 5 aprilie 2003, precum și prin declarația din 8 aprilie 2003, făcute în prezența avocatului ales. Conform tribunalului, aceste declarații erau confirmate de declarațiile lui P.L. și de afirmațiile persoanei în cauză, conform cărora îi datora bani lui P.L., de concluziile procesului-verbal de percheziție corporală și de concluziile raportului de expertiză, în care s-a stabilit că pliculețul găsit în apropierea reclamantului conținea droguri.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri și a contestat condamnarea sa pentru trafic de droguri. Acesta a susținut că probele aflate la dosar nu dovedeau săvârșirea infracțiunii. Acesta a solicitat tribunalului să îl audieze pe H.V. și să îi furnizeze informații privind noua adresă a acestuia din urmă.

Prin hotărârea din 1 iunie 2004, Curtea de Apel București a respins apelul reclamantului. Aceasta a hotărât că din probele existente la dosar și administrate în cursul urmăririi penale și din hotărârea pronunțată pe fondul cauzei reieșea că reclamantul fusese surprins în flagrant încercând să vândă patru doze de heroină. După ce a evidențiat declarațiile lui P.L., conform cărora aceasta îi dăduse reclamantului drogurile în avans și că acesta le achitase ulterior, și după ce a remarcat că reclamantul nu avea venituri stabile, curtea de apel a concluzionat că reclamantul era vinovat de săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri. În continuare, aceasta a remarcat că existau probe suficiente pentru a stabili vinovăția reclamantului pentru săvârșirea a două infracțiuni, și anume procesele-verbale de constatare a infracțiunii flagrante și de percheziție corporală, concluziile raportului de expertiză tehnico-științifică, declarațiile martorilor H.V. și O.M., precum și declarațiile reclamantului și ale P.L. Aceasta a reținut, de asemenea, că Tribunalul București a întreprins toate demersurile necesare pentru identificarea martorului H.V.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. A solicitat să fie achitat de acuzația de trafic de droguri și, în subsidiar, diminuarea pedepsei.

Prin hotărârea definitivă din 20 septembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamantului și a confirmat deciziile instanțelor inferioare.

Reclamantul precizează că, pe tot parcursul procedurii, era escortat cu cătușe la tribunal și că purta cătușele și în boxa acuzaților în timpul ședințelor și al interogatoriilor în fața tribunalului. 4. Condițiile materiale de detenție în Penitenciarul București-Jilava

După arestarea sa, la 5 aprilie 2003, reclamantul a fost plasat în arestul Poliției București. Examenul medical efectuat cu ocazia plasării acestuia în arest a stabilit că era dependent de heroină și suferea de lombalgie. Fiind în sevraj, reclamantul pretinde că a solicitat în zadar să i se furnizeze un tratament pe bază de metadonă.

În perioada 4 iunie-17 decembrie 2003, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul București-Jilava. La această din urmă dată, a fost transferat la Penitenciarul-Spital București-Jilava, iar începând cu 15 ianuarie și până la 10 septembrie 2004 a revenit în Penitenciarul București-Jilava. Ulterior a fost transferat la alte penitenciare.

În iulie 2006, reclamantul a fost spitalizat în Penitenciarul-Spital Colibași, din cauza deteriorării stării sale de sănătate, manifestată prin pierderea în greutate, oboseală, astenie fizică și psihică. În urma unor examene medicale, la 21 iulie 2006, s-a stabilit că persoana în cauză suferea de hepatita C. În cursul spitalizării în acest penitenciar-spital, reclamantului i s-a administrat un tratament medical pe bază de vitamine, medazepam, dicarbocalm și anti-inflamatoare. La punerea sa în libertate, i s-a recomandat un tratament medical.

La 16 august 2006 reclamantul a fost liberat condiționat. B. Dreptul și practica interne și internaționale relevante

Un rezumat al dispozițiilor dreptului și practicii interne relevante referitoare la modalitățile de executare a pedepselor privative de libertate și la căile de atac interne disponibile în materie de asistență medicală, precum și un rezumat al normelor Comitetului European pentru Prevenirea Torturii sunt prezentate în cauzele Petrea împotriva României (nr. 4792/03, pct. 21-23, 29 aprilie 2008) și Dobri împotriva României (nr. 25153/04, pct. 25 și 27, 14 decembrie 2010).

Conform Instrucțiunilor nr. 901 din 10 mai 1999 privind organizarea și funcționarea locurilor de detenție, persoanele arestate purtau cătușe în timpul transporturilor. Prin scrisoarea circulară nr. 3996/22 din iulie 2003, Administrația Națională a Penitenciarelor a precizat că mijloacele de imobilizare trebuiau să fie utilizate în timpul transportării deținuților până la boxa acuzaților și că, în timpul ședințelor, trebuiau să fie scoase, cu excepția deținuților periculoși. În acest ultim caz, completul de judecată trebuia să hotărască dacă se impunea păstrarea cătușelor în timpul ședinței.

Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor se citesc după cum urmează: Art. 6 Garantarea dreptului de apărare „(1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți în tot cursul procesului penal. 2. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și să administreze probele necesare în apărare. 3. (3) Organele judiciare au obligația să îl încunoștințeze [de îndată și mai înainte de a-l audia – dispoziție introdusă prin Legea nr. 281/2003, în vigoare la 1 ianuarie 2004] pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării. 4. (4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. 5. (5) Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condițiile și în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia masuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.” Art. 171 Asistența învinuitului sau a inculpatului „(1) Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștință acest drept. (...) 4. (4) Când asistența juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu și-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.”

Referitor la actele premergătoare, organul de urmărire penală nu are obligația de a asigura în acest stadiu persoanei vizate, care acum are calitate de „făptuitor”, asistența unui avocat în cursul măsurilor luate în această perioadă. Obligația nu apare decât ulterior începerii urmării penale în cursul căreia persoana respectivă primește calitatea de învinuit sau inculpat (Decizia nr. 2501 din 14 aprilie 2005 și Decizia nr. 3637 din 7 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală). În faza actelor premergătoare, autoritățile nu efectuează acte de urmărire penală, ci doar iau măsuri care nu necesită un act juridic propriu-zis (Decizia nr. 5532 din 26 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală). Capete de cerere

Invocând art. 3 din convenție, reclamantul denunță relele condiții de detenție suportate în Penitenciarul București-Jilava, faptul că a contractat hepatita C în penitenciar și că a fost prezentat în public cu cătușe.

Citând art. 6 § 3 c) și d) din convenție, acesta se plânge că nu a fost asistat de un avocat în timpul primelor declarații pe care le-a dat la poliție și la parchet și de faptul că nu a avut posibilitatea de a-l interoga pe martorul H.V.

Invocând art. 2, 3, 5 și 6 din convenție, acesta se plânge că nu a beneficiat de un tratament specific pentru a-i ușura dependența de heroină și că a fost supus la rele tratamente de către polițiști cu ocazia interpelării și reținerii sale. Acesta denunță, de asemenea, absența unui temei legal pentru privarea sa de libertate în perioada 4-5 aprilie 2003, faptul că nu a fost prezentat imediat în fața unei instanțe, durata arestului preventiv, maniera în care a fost prelungită această perioadă, precum și diverse aspecte legate de caracterul echitabil al procedurii penale. În drept A. Cu privire la capetele de cerere ale reclamantului întemeiate pe art. 3 din convenție

Reclamantul denunță relele condiții de detenție suportate în Penitenciarul București-Jilava, faptul că a contractat hepatita C în penitenciar și că a fost prezentat în public cu cătușe. Acesta citează art. 3 din convenție, redactat după cum urmează: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” 1. Cu privire la excepția Guvernului întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni în ceea ce privește condițiile materiale de detenție

Guvernul evidențiază faptul că reclamantul se plânge pentru prima dată de condițiile materiale de detenție suportate în Penitenciarul București-Jilava în scrisoarea acestuia din 15 martie 2005, atunci când a fost transferat de la acest penitenciar la 10 septembrie 2004.

Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la acest aspect.

Curtea ia act de faptul că, conform informațiilor furnizate de Guvern și necontestate de reclamant, acesta din urmă a fost deținut în Penitenciarul București-Jilava până la 10 septembrie 2004. Or, reclamantul a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 15 martie 2005. Prin urmare, este necesar să fie admisă excepția ridicată de Guvern și acest capăt de cerere să fie declarat tardiv, în temeiul art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din convenție. 2. Cu privire la temeinicia capătului de cerere întemeiat pe contaminarea reclamantului cu virusul hepatitei C

În scrisoarea sa din 12 septembrie 2006, reclamantul se plânge că a contractat hepatita C în penitenciar din cauza „condițiilor de detenție total necorespunzătoare”, fără alte precizări.

Guvernul subliniază că hepatita C este o boală care se transmite prin contactul cu sânge contaminat și că persoanele infectate sunt complet asimptomatice sau pot prezenta simptome ușoare, intermitente și nespecifice. Acesta precizează că persoanele care consumă droguri prin injecții intravenoase constituie un segment al populației care prezintă un risc ridicat de a contracta această boală.

În continuare, Guvernul menționează că reclamantul a denunțat în fața Curții condițiile materiale de detenție suportate în Penitenciarul București-Jilava și nu cele existente în alte penitenciare unde a fost deținut. Or, având în vedere că diagnosticul de hepatită C a fost pus la un an și zece luni după ce reclamantul a plecat din Penitenciarul București-Jilava, nu se poate stabili existența unei legături de cauzalitate între condițiile sale de detenție din penitenciarul în cauză și boala acestuia și, de altfel, nici între condițiile de detenție în general și această boală. În cele din urmă, acesta adaugă că, din momentul stabilirii diagnosticului de hepatită C, reclamantului i s-a administrat un tratament medical și că, la ieșirea acestuia din penitenciar, i s-au recomandat un tratament medical și un regim alimentar.

Reclamantul răspunde că, astfel cum se precizează în fișa sa medicală întocmită în penitenciar la 5 aprilie 2003, înainte de plasarea sa în arest, acesta consuma droguri prin inhalare, astfel încât nu ar fi putut contracta boala pe această cale. Consideră că a contractat hepatita C din cauza condițiilor precare de igienă care există în penitenciarele și penitenciarele-spital din România.

Curtea reamintește că, atunci când o persoană se află sub responsabilitatea statului având o stare bună de sănătate și la momentul eliberării starea de sănătate a acesteia este schimbată, statul are obligația de a furniza o explicație plauzibilă cu privire la originea acestei situații, în lipsa căreia se poate ridica o problemă în temeiul art. 3 din convenție ( Dobri împotriva României, nr. 25153/04, pct. 45, 14 decembrie 2010). În această privință, în afară de obligația pozitivă de a asigura menținerea sănătății și a bunăstării tuturor prizonierilor, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare, art. 3 impune statului obligația pozitivă de a pune în aplicare metode eficiente de prevenire și depistare a bolilor contagioase în mediul penitenciar. Acest lucru trebuie făcut cu atât mai mult cu cât autoritățile penitenciarului nu pot să ignore starea infecțioasă a deținuților și, astfel, să expună și alți deținuți la riscul real de a contracta boli grave ( Ghavtadze împotriva Georgiei (nr. 23204/07, pct. 105, 3 martie 2009).

Curtea ia act de faptul că reclamantul se plânge că a contractat hepatita C în penitenciar din cauza condițiilor precare de igienă. Acesta nu denunță o eventuală omisiune din partea autorităților de a-i furniza în penitenciar un tratament medical corespunzător pentru această boală.

În speță, trebuie subliniat faptul că medicii Penitenciarului-Spital Colibași au depistat hepatita C la reclamant, după aproximativ trei ani și trei luni de la încarcerarea persoanei în cauză, adică la 21 iulie 2006. Totuși, din dosar nu reiese că reclamantul ar fi contractat această boală din cauza condițiilor materiale de detenție. În ceea ce privește chestiunea controversată a momentului contaminării persoanei în cauză cu virusul hepatitei C, Curtea consideră că este vorba de o problemă complexă de ordin medial, cu privire la care nu se poate pronunța ( Fulop împotriva României , nr. 18999/04, pct. 42, 24 iulie 2012).

Astfel, Curtea observă că reclamantul a denunțat întâi în fața sa relele condiții de detenție din Penitenciarul București-Jilava. Ulterior, persoana în cauză nu a informat Curtea cu privire la transferurile în celelalte penitenciare în care a fost deținută și nu a descris condițiile de detenție suportate în locurile respective. Reclamantul a făcut referire doar la „condițiile de detenție total necorespunzătoare”, fără nicio precizare privind numele penitenciarelor în cauză sau eventualele condiții de igienă în cauză și nu și-a susținut acuzațiile în niciun fel. Cu alte cuvinte, capătul de cerere este formulat într-o manieră vagă (a se vedea Trepachkine împotriva Rusiei , nr. 36898/03, pct. 85, 19 iulie 2007 și, mutatis mutandis , Oukhan împotriva Ucrainei , nr. 30628/02, pct. 63-66, 18 decembrie 2008). În aceste condiții, Curtea nu poate stabili că, într-adevăr, condițiile de detenție sunt cele care au contribuit la contaminarea reclamantului cu virusul hepatitei C (a se vedea a contrario Melnik împotriva Ucrainei , nr. 72286/01, pct. 109-111, 28 iunie 2006).

În plus, Curtea ia act de faptul că, după depistarea bolii, reclamantul a rămas spitalizat și i s-a administrat un anumit tratament medical, a cărui calitate nu a fost contestată de acesta. De asemenea, acesta a fost repus în libertate la mai puțin de o lună de la depistarea acestei boli (a se vedea, în acest sens, Gavriliță împotriva României , nr. 10921/03, pct. 33 și 34, 22 iunie 2010).

Având în vedere ansamblul considerentelor anterioare, Curtea concluzionează că, în speță, deși boala reclamantului a fost depistată atunci când se afla sub responsabilitatea statului, nu se poate deduce cu certitudine că boala acestuia este rezultatul condițiilor de detenție pe care le denunță și, prin urmare, că acestea sunt contrare art. 3 din convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din convenție. 3. Cu privire la temeinicia capătului de cerere întemeiat pe purtarea cătușelor în public

Reclamantul se plânge în fața Curții de faptul că fost încătușat pe stradă cu ocazia arestării sale și că i s-au păstrat cătușele și atunci când a fost prezentat și a stat în boxa acuzaților.

Guvernul afirmă că reclamantul nu a prezentat capătul său de cerere în mod clar și că, în orice caz, acuzațiile sale nu sunt susținute de probe. Acesta adaugă că normele interne aplicabile în momentul faptelor nu prevedeau încătușarea deținuților în cursul ședințelor și că persoana în cauză nu a sesizat instanțele interne cu privire la acest lucru.

Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la acest aspect. a) Cu privire la purtarea cătușelor în momentul arestării

În ceea ce privește faptul că a fost încătușat la arestare, Curtea consideră că este vorba despre un fapt punctual, pentru care reclamantul nu a sesizat instanțele interne. Presupunând că nu a beneficiat, în dreptul intern, de o cale de atac efectivă pentru a contesta acest fapt, persoana în cauză ar fi trebuit să sesizeze Curtea cu acest capăt de cerere în termen de șase luni de la efectuarea actului, ceea ce reclamantul nu a făcut. Rezultă că această parte a capătului de cerere este tardivă și trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din convenție. b) Cu privire la purtarea cătușelor în timpul ședințelor

Curtea reamintește că acuzațiile de rele tratamente trebuie să fie susținute în fața Curții prin mijloace de probă corespunzătoare (a se vedea mutatis mutandis , Klaas împotriva Germaniei 22 septembrie 1993, pct. 30, seria A nr. 269). Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Conform jurisprudenței sale constante, proba poate rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumții irefragrabile, suficient de serioase, precise și concordante [ Natchova și alții împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 și 43579/98, pct. 147, CEDO 2005 ‑ VII).

În speță, Curtea se confruntă cu elemente incerte în ceea ce privește imobilizarea reclamantului cu cătușe în cursul ședințelor de judecată. Prin urmare, sarcina acesteia este de a-și forma o opinie privind faptele denunțate de reclamant, examinând cu deosebită atenție datele pe care le are la dispoziție. În această privință, Curtea remarcă faptul că reclamantul nu a prezentat niciun element de probă, precum declarația unui codeținut sau a unei persoane prezente la ședințe, pentru a-și susține acuzațiile. În plus, normele naționale în vigoare la momentul faptelor prevedeau doar imobilizarea deținuților în timpul transportului și nu în cursul ședințelor. De asemenea, reclamantul nu a formulat acest capăt de cerere în fața instanțelor naționale, deși acestea din urmă aveau competența de a dispune încetarea măsurii. În acest context, Curtea consideră că reclamantul nu și-a susținut acuzațiile de rele tratamente dincolo de orice îndoială rezonabilă. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din convenție. B. Cu privire la capetele de cerere ale reclamantului întemeiate pe art. 6 § 1 și art. 6 § 3 c) și d) din convenție

Reclamantul denunță o încălcare a art. 6 § 3 c) din convenție, pe motiv că nu a fost asistat de un avocat în timpul primelor sale declarații făcute la poliție și la parchet. Acesta se plânge, de asemenea, că nu a avut posibilitatea de a-l interoga pe martorul H.V., pe care îl consideră esențial în procedură, încălcându-se art. 6 § 3 d) din convenție.

Curtea subliniază că cerințele de la art. 6 § 3 din convenție reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1. Prin urmare, va examina capătul de cerere al reclamantului din perspectiva acestor două texte coroborate (a se vedea, printre altele, Van Mechelen și alții împotriva Țărilor de Jos , 23 aprilie 1997, pct. 49, Culegere de hotărâri și decizii 1997 ‑ III), ale căror părți relevante sunt redactate după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanță (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...) 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...] c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; [...]” 1. Cu privire la dreptul de a fi asistat de un avocat a) Cu privire la excepția Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne

Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, pe motiv că reclamantul nu a invocat în fața instanțelor de apel și de recurs faptul că nu ar fi beneficiat de asistența unui avocat în timpul primei declarații din 4 aprilie 2003.

Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la acest aspect.

Curtea reamintește că dispozițiile art. 35 din convenție prevăd epuizarea căilor de atac referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Aceste căi trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, fără de care sunt lipsite de eficiența și accesibilitatea dorite. În plus, anumite circumstanțe speciale îl pot exonera pe reclamant de obligația de epuizare a căilor de atac interne disponibile [ Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 75, CEDO 1999 ‑ V].

Curtea ia act de faptul că, în conformitate cu dreptul intern, dreptul de a beneficia de asistența unui avocat era garantat de la începutul urmăririi penale. În speță, declarațiile contestate au fost făcute în momentul în care urmărirea penală împotriva persoanei în cauză nu fusese începută încă, astfel încât acesta nu avea calitatea de învinuit sau inculpat pentru a putea beneficia din oficiu de asistența unui avocat. De altfel, Tribunalul București a respins excepția reclamantului privind nulitatea actului de cercetare din cauza absenței unui apărător (supra, pct. 28). Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu mai avea obligația de a solicita în fața instanțelor de apel și de recurs realizarea unui drept care nu era prevăzut în dreptul intern. În consecință, este necesar să fie respinsă excepția Guvernului. b) Cu privire la temeinicia capătului de cerere i. Argumentele părților

Guvernul precizează că, în temeiul dreptului intern, dreptul de a fi asistat de un avocat este garantat din momentul în care a fost inițiată urmărirea penală împotriva unei persoane sau din momentul în care persoana în cauză are calitatea de învinuit sau inculpat. Actele premergătoare nu fac parte din procesul penal și dreptul de a fi asistat de un avocat nu este prevăzut de dreptul intern atâta timp cât nu a fost formulată nicio acuzație împotriva persoanei în cauză și nu a fost declanșat procesul penal.

În continuare, Guvernul subliniază că reclamantul nu a fost reținut, având în vedere că dosarul nu cuprinde niciun act care să ateste privarea sa de libertate pretinsă. Reclamantul a fost condus la sediul poliției pentru a da o declarație cu scopul de a oferi explicații privind substanțele găsite asupra lui, declarație care, de altfel, în prezent, nu se mai află la dosarul cauzei, și ulterior a fost prezentat în fața procurorului. Acesta din urmă l-a interogat din nou pe reclamant și, ținând seama de declarațiile acestuia, a decis să inițieze urmărirea penală, a informat persoana în cauză cu privire la drepturile sale procesuale și l-a interogat din nou în prezența unui avocat numit din oficiu. În cursul urmăririi penale și în fața instanțelor, reclamantul a fost întotdeauna asistat de un avocat.

În cele din urmă, Guvernul ia act de faptul că, pentru a pronunța condamnarea reclamantului pentru trafic de droguri și deținere de droguri pentru consum propriu, instanțele au examinat toate declarațiile reclamantului, fără să acorde o importanță deosebită celei date la 4 aprilie 2003.

Reclamantul răspunde că nu a beneficiat de un proces echitabil, deoarece condamnarea sa pentru trafic de droguri era întemeiată doar pe supoziții. ii. Motivarea Curții

Curtea reamintește că, deși art. 6 are ca scop principal, în materie penală, să asigure un proces echitabil în fața unei „instanțe” competente să dispună cu privire la „temeinicia acuzației”, nu rezultă de aici că nu se preocupă de etapele care se desfășoară anterior procedurii de judecată. Astfel, art. 6 – în special paragraful 3 – poate juca un rol anterior sesizării instanței de fond în cazul și în măsura în care nerespectarea inițială a acestuia riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului ( Imbrioscia împotriva Elveției , 24 noiembrie 1993, pct. 36, Seria A nr. 275). Astfel cum s-a stabilit în jurisprudența Curții, dreptul formulat la art. 6 § 3 lit. c) constituie unul dintre elementele noțiunii de proces echitabil în materie penală prevăzută la paragraful 1 ( Imbrioscia , citată anterior, pct. 37, și Brennan împotriva Regatului Unii , nr. 39846/98, pct. 45, CEDO 2001 ‑ X).

O legislație națională poate să prevadă că atitudinea unui învinuit în faza inițială a interogatoriilor poliției are consecințe hotărâtoare pentru perspectiva apărării în cursul întregii proceduri penale ulterioare. Într-un asemenea caz, art. 6 impune, în mod normal, ca învinuitul să poată beneficia de asistența unui avocat încă din primele faze ale interogatoriilor poliției. Acest drept, care nu este enunțat în mod expres în convenție, poate face totuși obiectul unor restricții pentru motive valide [ Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36391/02, pct. 52, 27 noiembrie 2008]. În principiu, dreptul la apărare este încălcat în mod iremediabil atunci când declarații incriminatoare făcute în timpul unui interogatoriu al poliției, efectuat fără asistența posibilă a unui avocat, sunt utilizate pentru a întemeia o condamnare, deoarece partea în cauză este afectată personal de aceste restricții ( Salduz , citată anterior, pct. 55, 58 și 62, Pishchalnikov împotriva Rusiei , nr. 7025/04, pct. 70 și 90, 24 septembrie 2009).

În cele din urmă, Curtea a precizat că un acuzat trebuie, din momentul în care este privat de libertate, să poată beneficia de asistența unui avocat, indiferent de interogatoriile la care este supus ( Dayanan împotriva Turciei , nr. 7377/03, pct. 32, 13 octombrie 2009).

Revenind la circumstanțele speței, Curtea remarcă, cu titlu introductiv, că respectivul capăt de cerere al reclamantului privește absența unui avocat în timpul primelor declarații date în fața poliției și a parchetului. Totuși, va examina ansamblul procedurii în fața instanțelor naționale pentru a stabili dacă absența unui apărător în timpul declarațiilor a afectat personal reclamantul și a adus atingere dreptului său la un proces echitabil [ Tsaggarakis împotriva Greciei (dec.), nr. 45136/06, 10 septembrie 2009].

În continuare, Curtea constată că, în temeiul dreptului român, în timpul declarațiilor în litigiu, reclamantul nu avea dreptul de a beneficia de asistența unui avocat sau de a fi informat cu privire la dreptul său la apărare, precum dreptul de a nu face declarații, având în vedere că nu fusese inițiată nicio urmărire penală împotriva acestuia. Aceasta remarcă, de asemenea, că, în declarația sa olografă din 4 aprilie 2003, reclamantul și-a mărturisit implicarea în vânzarea de droguri, afirmații foarte grave care erau de natură să îl expună unor sancțiuni penale

Tot în temeiul dreptului intern și conform hotărârilor instanțelor interne (supra, pct. 28 și 44), declarațiile în litigiu constituiau acte premergătoare care nu erau susceptibile să fie utilizate ca probe în cursul procesului penal. Declarația olografă pe care a făcut-o reclamantul la poliție putea servi doar pentru a stabili dacă era necesară inițierea unei acțiuni penale.

Prin urmare, este necesar să se examineze dacă aceste depoziții au servit concret pentru a întemeia condamnarea penală a reclamantului. În această privință, este de necontestat faptul că Tribunalul București, în hotărârea din 27 aprilie 2004, a întemeiat, între altele, condamnarea reclamantului pe declarațiile acestuia din 4 și 5 aprilie 2003. Totuși, Curtea consideră semnificativ faptul că, în urma apelului persoanei în cauză, Curtea de Apel București, în hotărârea din 1 iunie 2004, a reanalizat probele pe care le considera relevante pentru a dovedi infracțiunile de care era acuzată persoana în cauză. Astfel, în raționamentul său, aceasta a precizat că probele luate în considerare pentru a stabili faptele erau cele administrate în cursul urmăririi penale și în fața Tribunalului București (supra, pct. 33). În plus, aceasta nu a menționat nicăieri declarațiile criticate ale reclamantului și nu a făcut nicio referire la mărturiile persoanei în cauză privind vânzarea de droguri.

Curtea ia act și de faptul că, de la inițierea urmăririi penale împotriva reclamantului și din momentul arestării sale preventive, acesta a fost informat cu privire la drepturile sale procesuale și a beneficiat de asistența unui avocat. În această privință, trebuie subliniat faptul că legislația internă îi acorda dreptul la asistență din partea unui apărător din momentul reținerii și prevedea obligația poliției de a-l informa cu privire la dreptul acestuia la apărare (supra, pct. 17).

Având în vedere elementele precedente, Curtea concluzionează că, deși reclamantul nu a beneficiat de asistența unui avocat în timpul primelor declarații făcute în fața poliției și a parchetului, noțiunea de echitate consacrată la art. 6 nu a fost încălcată în esență. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din convenție. 2. Cu privire la dreptul de a interoga martorul H.V.

Reclamantul se plânge că, în niciun moment al procedurii, nu a avut ocazia de a-l interoga pe martorul H.V., deși a fost condamnat pe baza declarației acestuia.

Guvernul contestă aceste acuzații. Acesta ia act de faptul că instanțele naționale au întreprins numeroase demersuri pentru ca acest martor să se înfățișeze și că, în orice caz, și-au bazat deciziile pe ansamblul probelor adunate.

Curtea reamintește că dreptul la apărare este restrâns în mod incompatibil cu garanțiile prevăzute la art. 6 în cazul în care condamnarea se bazează, în întregime sau într-o proporție considerabilă, pe declarațiile unei persoane pe care acuzatul nu a putut-o interoga sau în cazul căreia nu a putut solicita proba cu interogatoriul nici în stadiul de instrumentare, nici în cursul dezbaterilor ( Rachdad împotriva Franței , nr. 1846/01, pct. 24, 13 noiembrie 2003 și P.S. împotriva Germaniei , nr. 33900/96, pct. 22-24, 20 decembrie 2001) .

În speță, reclamantul se plânge că nu a putut interoga sau solicita audierea martorului H.V. în cursul procedurii penale inițiate împotriva lui. Totuși, Curtea constată că Tribunalul București a depus eforturi considerabile pentru a-l identifica și a-l cita pe acest martor să se înfățișeze. Astfel, tribunalul a solicitat ajutorul Serviciului de evidență a populației pentru a identifica adresa lui H.V. și a emis mandate de aducere pe numele acestuia (supra, pct. 25 și 33 in fine ). Astfel, absența confruntării se datora dificultății de a-l localiza pe martor în cursul procedurii judiciare. În plus, declarația acestui martor nu a constituit o probă hotărâtoare pentru a întemeia condamnarea persoanei în cauză [ Scheper împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 39209/02, 5 aprilie 2005], deoarece aceasta a fost luată în considerare doar indirect. Prin urmare, imposibilitatea reclamantului de a-l interoga pe H.V. nu a privat persoana în cauză de un proces echitabil. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 (a) și art. 35 § 4 din convenție. C. Cu privire la celelalte capete de cerere ale reclamantului

Reclamantul formulează, de asemenea, capete de cerere întemeiate pe art. 2, 3, 5 § 1, 5 § 3, 6 § 1 și 6 § 3 a) din convenție. Ținând seama de toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor și libertăților garantate de articolele convenției. Rezultă că aceste capete de cerere sunt fie tardive, fie premature, fie în mod vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte