FLOROIU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, domnul Ion Floroiu, este resortisant român, s-a născut în 1955 și locuiește în Craiova.

Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează.

La momentul în care a introdus cererea în fața Curții, reclamantul executa, începând din 24

În cursul încarcerării sale între 24 decembrie 2007 și 18 ianuarie 2012, reclamantul a solicitat să muncească, astfel cum reiese din informațiile furnizate de Administrația Națională a Penitenciarelor (denumită în continuare „ANP”). O comisie de specialitate a închisorii i-a permis să muncească pentru întreținerea parcului de autovehicule din închisoare. Persoana în cauză a prestat astfel 114 zile de muncă. Fiind vorba despre o muncă considerată de ANP drept activitate de administrare curentă în interesul închisorii, nu a fost remunerat, dar a primit în schimb 37 de zile de reducere a sentinței pe care o executa. În perioadele anterioare în care fusese încarcerat între 24 aprilie 1978 și 12 iulie 2007, a muncit un număr de zile care, cumulate, reprezentau 5 ani și 11 luni. Reclamantul a primit, drept recompensă pentru munca sa, fie zile de reducere a pedepsei, dacă era vorba despre activitate de administrare curentă în interesul penitenciarului, fie o remunerație în conformitate cu Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor (

În afara perioadelor de încarcerare, reclamantul a exercitat o activitate salariată și a

Procedurile împotriva Ministerului Finanțelor Publice

La 29 ianuarie 2009, reclamantul a acționat statul în instanță, prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice, în fața Tribunalului Argeș, pentru a-i fi recunoscut, pentru anii lucrați în închisoare, dreptul la vechime în lucru și pentru a obliga statul să-i plătească pensia aferentă.

Ministerul Finanțelor Publice a invocat de la bun început lipsa calității procesuale pasive, argumentând că era de competența Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale să îi acorde sau nu pensie persoanei în cauză; prin urmare, cererea reclamantului era făcută

Prin hotărârea din 5 martie 2010, Tribunalul Argeș a respins pretențiile reclamantului. Instanța observa faptul că persoana în cauză a introdus cererea împotriva unei autorități care nu avea calitatea procesuală pasivă în cauză. Instanța a susținut că, în orice caz, cererea reclamantului nu avea niciun temei legal, întrucât, în conformitate cu legislația în vigoare, în special art. 61 și 62 din Legea nr. 275/2006, veniturile obținute de deținut ca urmare a muncii prestate în penitenciar nu erau asimilate salariului. De altfel, instanța a arătat că, în temeiul art. 5 și 18 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, deținuții nu se încadrează în niciuna din categoriile contribuabililor la sistemul menționat, pentru a beneficia de acesta.

În apelului reclamantului, Curtea de Apel Pitești, prin decizia definitivă din 2

Procedura împotriva Administrației Naționale a Penitenciarelor

În 2009, reclamantul a acționat în justiție Administrația a Națională a Penitenciarelor solicitând ca aceasta să fie obligată să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat contribuțiile pentru munca pe care a prestat-o în închisoare timp de 25 de ani. În plus, acesta a solicitat să i se recunoască perioada în cauză drept luni de contribuție la asigurările sociale, în vederea stabilirii dreptului la pensie. Reclamantul a susținut că pârâta i-a luat 90% din veniturile pe care le obținuse prin munca pe care a prestat-o în închisoare în temeiul unor contracte de muncă, și că nu au fost vărsate la bugetul de asigurări sociale de stat contribuțiile prevăzute de lege care i-ar fi dat dreptul la pensie la momentul eliberării sale din închisoare.

Prin hotărârea din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Olt, confirmată printr-o decizie definitivă a Curții de Apel Craiova din 5 mai 2010, cererea reclamantului a fost respinsă ca nefondată. Instanțele naționale arată că, având în vedere natura specială a raporturilor juridice dintre deținuții care prestează o muncă și Administrația Națională a Penitenciarelor, aceasta din urmă nu are calitatea de „angajator”, iar cei dintâi nu pot fi asimilați unor „asigurați” care în temeiul Legii nr.

Starea de sănătate a reclamantului și tratamentul medical acordat în închisoare

În perioada 1975–1988, reclamantul a contractat tuberculoză, potrivit acestuia, din cauza condițiilor precare de detenție. Mai târziu, s-a îmbolnăvit de diabet zaharat, ulcer duodenal, infecție renală, hepatită cronică, rinosinuzită, dismorfie septo-nazală, boli înregistrate în dosarul medical al reclamantului redactat de medici din diferite penitenciare în care a executat pedepse cu închisoarea succesive. Conform declarațiilor reclamantului, acesta nu ar fi primit în închisoare tratamentul medical adecvat pentru diversele sale boli.

În 2009, persoana în cauză a sesizat Judecătoria Pitești cu o cerere de întrerupere a executării pedepsei cu închisoarea, pentru a-și putea trata bolile în spitale civile. Cererea sa a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Argeș, care, pe baza unui examen medical, a stabilit că bolile de care suferea reclamantul puteau fi tratate în rețeaua spitalelor penitenciare.

La 15 iulie 2010, reclamantul a depus o nouă cerere de întrerupere a executării pedepsei, respinsă ca nefondată de instanțele interne.

În perioada februarie 2008 – septembrie 2010, reclamantul a fost internat în mai multe spitale penitenciare pentru un număr total de 163 de zile.

Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor

Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor prevedea la art. 5 că, pentru reeducarea persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoarea, acestea din urmă erau obligate să presteze în perioada încarcerării o muncă utilă pentru care sunt apte. Sumele remuneratorii în cauză erau stabilite în conformitate cu tarifele de salarizare existente în ramura de activitate în care era prestată munca. Din remunerația pe care deținutul avea dreptul să o primească pentru munca sa, o cotă de 10% îi revenea acestuia, iar cota de 90% revenea administrației penitenciarului. Deținutul care, în timpul încarcerării, devenea complet inapt de muncă sau invalid din cauza unui accident sau a unei boli profesionale primea, după liberare, un ajutor financiar lunar. Nu se făcea nicio mențiune în lege privind posibila afiliere a deținuților care prestau o muncă plătită în închisoare la sistemul public de asigurări sociale, pentru limită de vârstă, deces, invaliditate sau boală profesională.

Legea nr. 23/1969 a fost modificată și înlocuită prin Legea nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. În temeiul art. 57 alin. (2) din Legea nr. 275/2006, persoanele condamnate pot munci dacă își exprimă acordul în acest sens. Deținuții în vârstă (peste 60

Deținutul care, în timpul încarcerării, a devenit inapt să muncească din cauza unui accident de muncă sau a unei boli profesionale beneficiază de o pensie de invaliditate. Dreptul la asistență medicală gratuită pentru deținuți în timpul încarcerării, drept care include accesul la personal medical calificat, medicamente și tratament medical, este garantat prin lege.

Potrivit prevederilor legale, munca prestată în închisoare este remunerată, cu excepția activităților de administrare curentă a centrului de detenție și a muncii desfășurate în cazuri de calamități naturale, care nu sunt remunerate. Activitățile de administrare curentă constau în special în munca în bucătărie, curățenie, întreținerea echipamentului și în ateliere de lucru (lăcătușerie, reparații auto, fabricarea de încălțăminte și îmbrăcăminte).

Art. 76 din lege prevede că deținutul este fie remunerat pentru munca sa, fie se califică pentru o reducere a pedepsei de executat. În cazul în care munca prestată de către un deținut în penitenciar face parte din muncile neremunerate, deținutul primește o reducere de 4 zile a pedepsei pentru 3 zile lucrate.

Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii

Art. 5 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, înlocuită ulterior prin Legea nr. 263 din 16 decembrie 2010 („Legea nr.

Alte legi relevante

În temeiul art. 213 din Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătății, persoanele care execută o pedeapsă cu închisoarea beneficiază de asigurare de sănătate fără să fie obligați să plătească contribuții. Art. 16 din Legea nr. 76 din 16 ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă prevede că foștii deținuți care au devenit șomeri după liberare pot beneficia de indemnizație de șomaj în condițiile prevăzute de lege. Legea nr.

Regulile penitenciare europene

La 11 ianuarie 2006, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat o nouă versiune a Regulilor penitenciare europene [Recomandarea Rec (2006)2 – „Regulamentul din 2006”], arătând că se impunea ca Regulile din 1987 să fie revizuite și actualizate în profunzime pentru a reflecta evoluțiile survenite în materie de politică penală, practicile privind condamnările, precum și administrarea penitenciarelor, în general, din Europa. Regula 26.9 prevedea faptul că munca deținuților trebuie să fie asigurată de autoritățile penitenciarului, cu sau fără concursul firmelor private, în interiorul sau exteriorul penitenciarului. Regula 26.10 prevedea că, în orice caz, munca prestată de deținuți trebuie să fie remunerată în mod echitabil.

Reclamantul invocă, în esență, o încălcare a art. 4 din Convenție. Potrivit persoanei în cauză, în cursul celor 25 de ani din totalul de încarcerare, administrațiile diferitelor penitenciare unde își executa pedepsele l-ar fi obligat să presteze diferite munci care, potrivit acestuia, au fost extrem de dificile, înjositoare și prost plătite, fără a fi afiliat la sistemul public de pensii.

Invocând în esență art. 1 din Protocolul nr.

Invocând art. 3 din convenție, reclamantul se plânge, în final, de lipsa, în diferitele locuri de detenție, unui tratament medical adecvat pentru numeroasele boli de care el suferă.

Reclamantul se plânge că a fost nevoit, în timpul celor 25 ani de încarcerare, să presteze munci dificile, înjositoare și prost plătite, fără a fi afiliat la sistemul public de pensii. Partea relevantă a art. 4 din convenție prevede următoarele:

Nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol:

Guvernul contestă pretențiile reclamantului, argumentând că persoana în cauză a muncit, în majoritatea timpului, în ateliere de reparație și întreținere a vehiculelor închisorii. Guvernul subliniază că reclamantul nu risca nicio pedeapsă pentru eventuala sa opțiune de a nu munci. Guvernul arată că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 275/2006, munca penitenciară a devenit opțională. Reclamantul contestă argumentul Guvernului și reiterează pretențiile sale exprimate în formularul de cerere.

Curtea observă de la început că plângerea reclamantului se referă, în parte, la fapte care au avut loc înainte de data ratificării Convenției de către România, la 20 iunie 1994. Curtea nu are competența

În continuare, Curtea reamintește că, în temeiul art.

Curtea observă că legislația românească prevede, începând cu 4 iulie 2006, data intrării în vigoare a Legii nr. 275 privind executarea pedepselor, consimțământul deținuților înainte de a presta o muncă în detenție. În plus, din informațiile furnizate de Guvern rezultă că, în urma unei cereri din partea reclamantului de a presta munci, o comisie specială a închisorii l-a desemnat să presteze o muncă de întreținere a parcului auto din închisoare (

În privința lipsei remunerației pentru munca prestată, Curtea reiterează faptul că o astfel de circumstanță nu elimină, în sine, un tip de muncă precum „o muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției” (

Curtea observă, de asemenea, că Regulile penitenciare europene din 2006 fac din principiul normalizării muncii prestate în închisoare unul dintre principiile de bază în domeniu. Mai exact, regula 26.10 din Regulamentul din 2006 prevede că „în orice caz, munca prestată de deținuți trebuie să fie remunerată în mod echitabil”.

În speță, Curtea observă că dreptul intern prevede că deținuții pot presta în închisoare fie o muncă remunerată, fie, în ceea ce privește administrarea curentă a închisorii, munci neremunerate, dar care dau dreptul la o reducere a pedepsei. Alegerea aparține persoanei deținute, care este informată cu privire la condițiile de exercitare a fiecărui tip de muncă.

În privința reclamantului, Curtea observă că, pentru cele 114 zile prestate pentru întreținerea parcului auto al închisorii, el a beneficiat de o reducere substanțială, ce ajungea la 37 de zile din pedeapsa de executat. Prin urmare, Curtea consideră că munca prestată de reclamant nu a fost lipsită de orice formă de remunerare.

În speță, Curtea consideră că munca prestată de reclamant poate fi considerată „o muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției” în sensul art.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

Reclamantul se plânge de caracterul discriminatoriu al excluderii deținuților care prestează o muncă de la afilierea la sistemul public de pensii. Acesta invocă art.

Guvernul susține că reclamantul nu a sesizat instanțele interne cu o acțiune îndreptată împotriva Casei Naționale de Pensii și Asigurări Sociale, care era competentă să-i recunoască perioada de muncă în închisoare drept vechime în muncă și să-i acorde o pensie. Contestând apoi aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul subliniază că dreptul de a-i fi acordată o pensie nu este garantat ca atare de convenție și susține că sistemul național de pensii nu generează decât pentru salariați, nu și pentru deținuți, un interes patrimonial care ar putea intra în domeniul de aplicare al dispoziției citate anterior. Având în vedere că obiectul principal al muncii din închisoare este reabilitarea și consolidarea competențelor profesionale ale deținuților, cărora le aparține opțiunea de a presta sau nu o muncă, Guvernul subliniază că deținuții sunt într-o situație diferită de salariați, care se supun legislației muncii. Guvernul precizează că sistemul românesc permite totuși deținuților să primească o pensie, prin vărsarea de contribuții voluntare la bugetul de asigurări sociale, posibilitate de care reclamantul nu s-a prevalat. În plus, Guvernul afirmă că reclamantul poate beneficia, după liberarea din închisoare, de o indemnizație de șomaj și/sau de venitul minim garantat prin lege. Reclamantul contestă teza Guvernului și reiterează pretențiile sale prezentate în formularul de cerere.

Curtea observă că cele două acțiuni judiciare inițiate de reclamant la nivel național au fost respinse ca nefondate, pe motiv că deținuții nu se încadrează în niciuna din categoriile de contribuabili la sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, pentru a beneficia de acesta. Prin urmare, nimic nu indică faptul că o nouă acțiune formulată de reclamant împotriva Casei Naționale de Pensii și Asigurări Sociale ar avea mai multe șanse de succes.

În măsura în care Guvernul contestă aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, Curtea, aplicând criteriile prevăzute de jurisprudența sa consacrată [

Revenind la temeinicia capătului de cerere, deși competența sa se limitează la perioada de după 24 decembrie 2007 (

În acest context, Curtea observă, pe de o parte, că perioada muncii prestate de reclamant în timp ce era deținut și în care nu a fost afiliat la un sistem de securitate socială a fost relativ scurtă (a se vedea,

Trebuie să se constate că perioadele de detenție ale reclamantului au alternat cu perioade în care s-a aflat în libertate, în care avea o activitate salarială care i-a permis să cotizeze la sistemul național de asigurări sociale.

În final, Curtea arată că, în temeiul legislației naționale privind sistemul public de pensii (

În lumina acestor considerente, Curtea consideră că sistemul de muncă penitenciară pe care reclamantul îl cunoștea, cu acoperirea socială care îi era asociată, nu a fost „în mod vădit lipsit de temei rezonabil” (a se vedea,

Reclamantul se plânge de lipsa unei asistențe medicale adecvate în închisoare, cu încălcarea art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:

Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, afirmând că reclamantul putea depune o plângere împotriva administrațiilor diferitelor penitenciare în care a fost încarcerat în temeiul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 56 din 25 iunie 2003 privind drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate („O.U.G. nr.

Curtea observă că, începând cu data de 25 iunie 2003, data intrării în vigoare a O.U.G. nr.

În măsura în care reclamantul se plânge, de asemenea, și de un tratament medical inadecvat în închisoare înainte de 25 iunie 2003, data intrării în vigoare a O.U.G. nr.