Mardale împotriva României

Reclamanta, doamna Ioana Mardale, este cetățean român, s-a născut în 1955 și locuiește în Brăila. Aceasta este reprezentată în fața Curții de Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO), organizație neguvernamentală cu sediul în București.

Guvernul român („Guvernul) a fost reprezentat de Agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. 1. Închirierea și cumpărarea unui apartament de către reclamantă

La 31 mai 1991, a fost încheiat un contract de închiriere a unui apartament din Brăila între reclamantă și Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public și Privat Brăila, administrator al imobilelor aparținând statului.

La 29 septembrie 1994, reclamanta a încheiat cu Brailoc un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul sus-menționat. Reclamanta a plătit un avans de 10 % din preț, respectiv 25 000 lei (ROL), precum și un comision de 1,5 %, respectiv 3 700 ROL. Pentru a plăti restul sumei, aceasta s-a angajat să contracteze un împrumut de la Casa de Economii și Consemnațiuni („CEC”), transferul de proprietate fiind condiționat de plata restului de preț.

Reclamanta susține că la 20 ianuarie 1997 a plătit ultima rată. La aceeași dată, un funcționar al Brailoc a întocmit un proces-verbal de punere în posesie a apartamentului. 2. Acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1994

La 28 septembrie 2000, Direcția Serviciilor Publice Brăila („DSPB”), care i-a succedat lui Brailoc în 1995, a sesizat Judecătoria Brăila cu o acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 1994 pentru neplata prețului.

Prin hotărârea din 8 decembrie 2000, judecătoria a admis acțiunea introdusă de DSPB, constatând neplata prețului. Instanța a dispus rezoluțiunea contractului și obligarea reclamantei de a lăsa în deplină proprietate și posesie, precum și obligarea DSPB de a restitui reclamantei avansul și comisionul plătite la data încheierii contractului.

Reclamanta a declarat apel, susținând că solicitase autorizația Brailoc de a plăti suma în rate lunare plătite direct vânzătorului, fără a mai fi necesară contractarea unui împrumut, că solicitarea sa fusese acceptată în octombrie 1994 și că de la data respectivă până în ianuarie 1997 achitase prețul integral. În susținerea sa, aceasta a prezentat cinci chitanțe și procesul-verbal din 20 ianuarie 1997 ( supra , pct. 6).

Prin decizia din 12 septembrie 2001, Tribunalul Brăila a admis apelul reclamantei și a respins acțiunea DSPB. Tribunalul a reținut că, în perioada decembrie 1994 – ianuarie 1997, reclamanta plătise rate lunare însumând 221 660 ROL, plus avansul de 25 000 ROL, prețul apartamentului fiind de 250 472 ROL.

Împotriva deciziei sus-menționate, DSPB a declarat recurs la Curtea de Apel Galați, susținând că acele chitanțe și procesul-verbal prezentate de reclamantă pentru a justifica plata ratelor erau false și că, în orice caz, aceasta nu ar fi plătit decât 244 332 ROL, o sumă inferioară prețul apartamentului. Referitor la caracterul fals al documentelor prezentate, DSPB a declarat că acele chitanțe fie purtau antetul Brailoc, deși aceasta fusese succedată de DSPB din 1995, fie antetul CEC, de la care reclamanta nu a contractat niciun împrumut. În plus, procesul-verbal din 20 ianuarie 1997 purta semnătura lui A.C., care nu mai era salariat al DSPB la data respectivă.

La 28 noiembrie 2002, la cererea reclamantei, curtea de apel a suspendat judecata, în temeiul art. 244 alin. (1) din Codul de procedură civilă, până la soluționarea judiciară a plângerii penale pentru fals, prin care DSPB a sesizat parchetul la 5 noiembrie 2001 ( infra , pct. 22).

Cu toate acestea, 24 octombrie 2003, DSPB a solicitat repunerea pe rol a cauzei pe motiv că reclamanta fusese trimisă în judecată prin rechizitoriul parchetului din 14 octombrie 2003. DSPB a prezentat în copie rechizitoriul, raportul de expertiză tehnico-științifică grafologică întocmit de poliția judiciară și expertiza criminalistică efectuată de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București.

La o dată neprecizată, curtea de apel a decis repunerea pe rol a cauzei.

În timpul ședinței din 18 noiembrie 2003, reclamanta a solicitat suspendarea judecății întrucât procedura penală declanșată împotriva sa era încă pendinte. Curtea a respins cererea de suspendare, motivând că în cazul în care reclamanta ar fi achitată de învinuirile de fals, ar avea posibilitatea de a formula o cerere de revizuire. Pe fond, DSPB a insistat asupra faptului că expertiza grafologică efectuată în cazul de față dovedea că acele chitanțe prezentate de reclamantă erau false. În replică, reclamanta a declarat că, în afara propriei sale semnături, nu s-a mai folosit nicio probă de semnătură ca element de comparație în cadrul expertizei grafologice.

Prin decizia definitivă din 18 noiembrie 2003, curtea de apel a admis recursul DSPB și a confirmat hotărârea Judecătoriei Brăila din 8 decembrie 2000. Curtea de apel a reținut că reclamanta nu plătise prețul apartamentului. Instanța s-a exprimat după cum urmează: „Prin rechizitoriul nr. 3248/P/2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a dispus trimiterea în judecată a inculpatei, Mardale Ioana, pentru infracțiunile de fals și uz de fals, prevăzute și pedepsite de art. 288 alin. (1) și art. 291 C. pen., în urma constatării că aceasta a falsificat procesul-verbal nr. 746 din 20 ianuarie 1997 de repunere în posesie a apartamentului, precum și chitanțele nr. 5307 din 30 iunie 1995, nr. 2437 din 20 decembrie 1994, nr. 4410 din 23 martie 1996, nr. 526 din 15 ianuarie 1997 și nr. 575 din 20 ianuarie 1997, cu scopul de a justifica plata prețului apartamentului, fapt dovedit de expertizele grafologice efectuate în speță. Astfel, hotărârea pronunțată în apel nu este legală [din moment ce] persoana în cauză nu a plătit prețul apartamentului.” 3. Rezilierea contractului de închiriere încheiat în 1991

La 20 august 2000, DSPB a sesizat instanțele cu o primă acțiune având ca obiect rezilierea contractului de închiriere încheiat de reclamantă în 1991, evacuarea acesteia din apartament și plata chiriilor pentru perioada ianuarie 1999 – iulie 2000. În cursul procedurii, DSPB a renunțat la pretențiile privind rezilierea contractului și evacuarea din apartament. Prin hotărârea definitivă din 15 noiembrie 2004, Judecătoria Brăila a respins acțiunea introdusă de DSPB. Curtea nu a fost pusă în posesia acestei hotărâri.

La 15 iunie 2005, DSPB a sesizat instanțele cu o a doua acțiune având ca obiect rezilierea contractului de închiriere, evacuarea reclamantei din apartament și plata chiriilor pentru perioada ianuarie 2000 – iunie 2005.

Prin sentința din 5 septembrie 2006, Judecătoria Brăila a respins cererile pentru rezilierea contractului de închiriere și evacuarea reclamantei, considerând că închirierea încetase deja în momentul cumpărării apartamentului de către reclamantă. Rezilierea acestui ultim contract prin decizia definitivă a Curții de Apel Galați din 18 noiembrie 2003 nu i-a reatribuit acesteia din urmă calitatea de locatară. Totuși, întrucât reclamanta a continuat să locuiască în apartament ulterior acestei date, cererea privind plata chiriilor a fost admisă de instanță pentru perioada noiembrie 2003 – iunie 2005.

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri în fața Tribunalului Brăila.

În ședința din 24 aprilie 2007, tribunalul a suspendat judecata, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluționarea judiciară a plângerii penale pentru fals, prin care DSPB a sesizat parchetul la 5 noiembrie 2001 ( infra , pct. 22). Curtea nu a fost informată despre rezultatul acestei proceduri. 4. Procedura penală declanșată împotriva reclamantei

La 5 noiembrie 2001, DSPB a depus plângere penală împotriva reclamantei pentru fals și uz de fals. DSPB susținea că reclamanta prezentase, în cadrul procedurii având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, un proces-verbal și chitanțe falsificate.

La 8 martie 2002, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantei.

La 18 iulie 2002, poliția judiciară a județului Brăila a întocmit un raport de expertiză grafologică. În raport se constata că trei dintre chitanțele în litigiu prezentau modificări efectuate de reclamantă. La 12 noiembrie 2002, un nou raport a arătat că procesul-verbal din 20 ianuarie 1997 fusese de asemenea scris de reclamantă. Ca urmare a obiecțiilor formulate de reclamantă, poliția a dispus efectuarea unei expertize grafologice. La 17 iunie 2003, expertiza efectuată de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București a confirmat că procesul-verbal din 20 ianuarie 1997 fusese scris de reclamantă.

Audiată de organele de urmărire penală, reclamanta a declarat că plățile fuseseră efectuate, în realitate, de către tatăl ei în numele ei.

La 6 octombrie 2003, reclamantei i s-a făcut prezentarea materialului de urmărire penală.

Prin rechizitoriul din 14 decembrie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a dispus declanșarea acțiunii penale și trimiterea în judecată a reclamantei pentru fals și uz de fals. În baza probelor aflate la dosar, în special a rapoartelor de expertiză și a expertizei efectuate, parchetul a considerat că reclamanta falsificase chitanțele și procesul-verbal în litigiu, modificând mai multe chitanțe și un proces-verbal cu privire la un apartament pe care tatăl său îl cumpărase de la Brailoc în aceeași perioadă. Pe aceste documente, reclamanta modificase numele, numărul, data, suma plătită, precum și adresa apartamentului pentru care se făcuse plata. În schimb, antetul documentelor nu a fost schimbat. De asemenea, parchetul a constatat că una dintre chitanțe provenea de la CEC, instituție bancară de la care reclamanta, în cele din urmă, nu contractase niciun împrumut. Mai mult, procesul-verbal din 20 ianuarie 1997 avea numărul 746, deși ultimul proces-verbal întocmit de DSPB în 1997 avea numărul 586. În fine, funcționarul A.C., care ar fi semnat procesul-verbal, nu mai era salariat DSPB la acea dată. Parchetul a constatat că tot din probele aflate la dosar reieșea că reclamanta nici măcar nu semnase contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului în 1994 și că se angajase prin declarații scrise, făcute în aprilie și mai 2000, să plătească chiriile datorate.

După un prim ciclu procesual încheiat cu o hotărâre de casare cu trimitere, cauza a fost repusă pe rolul Judecătoriei Brăila la 5 iulie 2005. Judecătoria a dispus, la cererea reclamantei, efectuarea unei expertize grafologice asupra celor două chitanțe care nu făcuseră încă obiectul niciunei expertize. La 26 martie 2007, o nouă expertiză efectuată de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București a stabilit că acele două chitanțe, acoperite parțial de cerneală, nu au fost completate de reclamantă.

Prin hotărârea din 25 mai 2007, în baza unui nou raport de expertiză grafologică, judecătoria a achitat-o pe reclamantă. Cu toate acestea, instanța a decis, în temeiul art. 348 din Codul de procedură penală, desființarea înscrisurilor ca fiind false, respectiv a chitanțelor și a procesului-verbal din 20 ianuarie 1997, care făcuseră obiectul expertizelor efectuate în 2002.

Prin hotărârea din 18 noiembrie 2008, Tribunalul Brăila, în urma apelului declarat de parchet, a anulat hotărârea pronunțată în primă instanță și a condamnat-o pe reclamantă la 6 luni de închisoare cu suspendare pentru fals și uz de fals. Instanța a menținut anularea documentelor indicate de judecătorie. Tribunalul a considerat că cele două chitanțe care au făcut obiectul expertizei din 2007 nu au fost datate sau identificate numeric și că, în orice caz, nu fuseseră luate în considerare în momentul administrării probelor; în consecință, le-a scos din dosar. În schimb, tribunalul a constatat că expertizele asupra celor trei chitanțe și a procesului-verbal din 20 ianuarie 1997 făceau posibilă constatarea că respectivele documente fuseseră falsificate de către reclamantă.

Prin hotărârea din 25 mai 2009, Curtea de Apel Galați a anulat hotărârea pronunțată în apel pe motivul nerespectării dreptului la apărare al reclamantei, care nu fusese asistată de avocatul său ales în timpul mai multor ședințe.

În urma reexaminării cauzei, Tribunalul Brăila a admis, prin hotărârea din 11 decembrie 2009, apelul parchetului, a anulat hotărârea pronunțată în primă instanță și a confirmat măsura anulării chitanțelor și a procesului-verbal. Cu toate acestea, tribunalul a constatat prescripția răspunderii penale și, în consecință, a dispus încetarea procesului.

Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei din 11 decembrie 2009, solicitând continuarea procesului penal și achitarea sa.

Prin decizia definitivă din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Galați a respins recursul reclamantei și a confirmat hotărârea din 11 decembrie 2009 a Tribunalului Brăila. Făcând referire la probele aflate la dosar, curtea de apel a reținut că reclamanta falsificase chitanțele și procesul-verbal. ‑ {} ‑ 5. Evacuarea reclamantei din apartament a) Punerea în executare silită a hotărârii din 8 decembrie 2000 pronunțate de Judecătoria Brăila

La 12 martie 2004, DSPB a solicitat executarea silită a hotărârii definitive din 8 decembrie 2000 pronunțate de Judecătoria Brăila ( supra , pct. 8). Cererea a fost încuviințată prin încheierea din 29 martie 2004 a Judecătoriei Brăila. Încheierea de încuviințare a fost confirmată de Curtea de Apel Galați la 19 august 2004 și de Înalta Curte de Casație și Justiție la o dată neprecizată.

La 20 septembrie 2005, reclamanta și fiul său au fost evacuați din apartament. b) Contestația la executare

La 17 martie 2005, reclamanta a sesizat instanța cu o contestație a măsurilor de executare silită întreprinse de un executor judecătoresc în vederea evacuării sale din apartament.

Prin decizia din 16 iunie 2005, Judecătoria Brăila a respins contestația reclamantei.

În urma apelului reclamantei, Tribunalul Brăila, prin decizia definitivă din 12 octombrie 2005, a admis contestația reclamantei și a dispus anularea măsurilor întreprinse de executorul judecătoresc în procedura executării silite. Tribunalul a reținut că, în pofida rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, contractul de închiriere continua să-și producă efectele. c) Acțiunea privind întoarcerea executării silite

În urma anulării măsurilor de executare silită, reclamanta a formulat o acțiune în vederea reinstalării sale în apartamentul în litigiu, în calitate de locatară.

Prin sentința din 28 februarie 2006, Judecătoria Brăila a admis acțiunea.

În urma apelului declarat de DSPB, Tribunalul Brăila, prin decizia din 12 iulie 2006, a anulat sentința judecătoriei, întrucât aceasta nu s-a pronunțat expres asupra condițiilor reinstalării reclamantei în apartament.

Prin sentința din 21 septembrie 2006, Judecătoria Brăila a admis acțiunea reclamantei și a dispus reinstalarea acesteia în apartament.

DSPB a atacat această sentință.

Prin decizia definitivă din 14 februarie 2007, Tribunalul Brăila a suspendat judecata, la cererea DSPB. În această privință, tribunalul a reținut că procedura pentru rezilierea contractului de închiriere și evacuarea reclamantei era pendinte pe rolul instanțelor ( supra , pct. 18-21).

La 20 iunie 2007, tribunalul a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamantă.

Curtea nu a fost informată despre desfășurarea procedurii ulterior acestei date. 6. Plângerea penală formulată de reclamantă împotriva a doi agenți ai poliției judiciare

În decembrie 2004, reclamanta a depus două plângeri penale, fără constituire ca parte civilă, pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, împotriva lui D.N., agent al poliției judiciare însărcinat cu ancheta declanșată împotriva sa ( supra , pct. 22-27), și împotriva lui M.C., agent al poliției judiciare însărcinat cu ancheta penală începută în urma plângerii formulate de reclamantă împotriva a șase persoane. Reclamanta critica modul în care agenții desfășuraseră cele două anchete penale.

Prin rezoluția din 26 iunie 2006, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați a dispus neînceperea urmăririi penale, reținând că agenții de poliție acționaseră în exercitarea atribuțiilor lor și în conformitate cu legea. Decizia a fost confirmată în ultimă instanță prin decizia din 29 septembrie 2009 a Tribunalului Brăila. 7. Plângerea penală împotriva a doi avocați care au asistat-o pe reclamantă în cursul procedurilor

La 12 mai 2006, reclamanta a depus o plângere penală, fără constituire ca parte civilă, aducând acuzații împotriva unui avocat pe care îl angajase să o asiste în procedurile declanșate împotriva sa sau pe care ea însăși le declanșase. În cursul cercetării prealabile, reclamanta și-a îndreptat plângerea și împotriva unui al doilea avocat, care îl înlocuise pe primul. Reclamanta critica, în esență, modul în care cei doi avocați și-au îndeplinit obligațiile profesionale.

Prin rezoluția din 17 septembrie 2007, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați a dispus neînceperea urmăririi penale. Rezoluția a fost confirmată, în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 23 octombrie 2009. B. Dreptul intern relevant

Dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: Art. 244 „Instanța poate suspenda judecata: (...) 2 1 . când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea. (2) Suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă.”

Reclamanta susține, de asemenea, că rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărârea definitivă din 18 noiembrie 2003, aduce atingere dreptului său la protecția bunurilor sale, garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta critică interpretarea eronată a probelor de către parchete și instanțe în cadrul celorlalte proceduri la care aceasta a fost parte, ceea ce a condus la nerespectarea dreptului său la un proces echitabil și a dreptului său la proprietate. ÎN DREPT A. Cu privire la capetele de cerere referitoare la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu 1. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție

Reclamanta se plânge că procesul încheiat cu rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului său nu a fost echitabil. Astfel, Curtea de Apel Galați a luat o decizie în baza rechizitoriului parchetului din 14 octombrie 2003 în cadrul procesului penal declanșat împotriva acesteia pentru fals și uz de fals, fără să aștepte soluționarea procesului. Aceasta invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

Guvernul consideră că reclamanta a beneficiat de un proces echitabil, cu respectarea principiului contradictorialității și celui al egalității armelor. Pe de altă parte, din dosar nu reiese nicio lipsă aparentă de imparțialitate sau de independență din partea judecătorilor. Instanțele și-au motivat pe larg deciziile, răspunzând la argumentele părților. Guvernul subliniază, în special, că hotărârea Curții de Apel Galați din 18 noiembrie 2003 era întemeiată pe expertizele grafologice care i-au fost prezentate și care dovedeau falsificarea atât a chitanțelor ce atestau efectuarea plății, cât și a procesului-verbal de punere în posesie. În plus, reclamanta – care ar fi fost reprezentată de un avocat ales în faza de recurs - avea posibilitatea să formuleze toate argumentele pe care le considera utile pentru apărarea sa și de a solicita administrarea probelor conform normelor procedurii civile.

Curtea reamintește că nu îi revine sarcina de a se pronunța cu privire la erorile de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță internă, sau de a substitui propria sa motivare celei formulate de instanțele naționale, decât dacă și în măsura în care aceste erori ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție [ García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, CEDO 1999–I, pct. 28–29]. Acest lucru este cu atât mai adevărat în privința normelor procedurale ( Tejedor García împotriva Spaniei , 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII). Cu toate acestea, ținând seama de faptul că dispoziția referitoare la formalitățile și termenele ce trebuie respectate are ca scop să asigure buna administrare a justiției și respectarea principiului securității juridice, părțile interesate trebuie să fie în măsură să se aștepte ca normele respective să fie aplicate ( Virgil Ionescu împotriva României , nr. 53037/99, 28 iunie 2005, pct. 43).

Pe de altă parte, deși art. 6 § 1 din Convenție nu reglementează admisibilitatea și forța probatorie a motivelor, argumentelor și probelor propuse de către părți, acesta impune instanțelor obligația de a efectua examinarea efectivă a acestora, cu excepția cazului în care li se evaluează relevanța ( Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos , 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, pct. 59). Fără a impune formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligație presupune totuși ca partea vătămată să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit la motivele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză ( Ruiz Torija împotriva Spaniei , 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pct. 29 și 30).

În prezenta speță, Curtea reține că inițial Curtea de Apel Galați a dat curs cererii reclamantei de suspendare a judecății în procedura având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului până la soluționarea procedurii penale având ca obiect falsificarea atât a chitanțelor care atestau plata prețului apartamentului, cât și a procesului-verbal de punere în posesie. Odată ce parchetul a dispus trimiterea în judecată a reclamantei, în baza expertizelor grafologice, curtea de apel a repus cauza pe rol, la cererea părții adverse. Rechizitoriul și expertizele grafologice au fost depuse la dosarul curții de apel ( supra , pct. 13).

Într-adevăr, Curtea de Apel Galați a repus cauza pe rol, cu toate că procedura penală nu fusese soluționată definitiv. Cu toate acestea, Curtea consideră că decizia respectivă nu ar putea, ca atare, să vicieze procedura prin arbitrariu. Astfel, DSPB a prezentat mai multe expertize curții de apel, ceea ce i-a permis acesteia din urmă să își formeze o opinie cu privire la autenticitatea chitanțelor și a procesului-verbal pe care reclamanta intenționa să le utilizeze pentru a face dovada plății prețului apartamentului.

În motivarea hotărârii, curtea de apel nu s-a limitat la a face referire la rechizitoriul din 14 octombrie 2003, ci a făcut referire și la expertizele efectuate în cadrul procedurii penale. În această privință, Curtea reamintește că faptul că o instanță civilă face referire la înscrisuri obținute în cadrul procedurii penale nu poate ridica, în sine, o problemă în sensul art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis , Vanjak împotriva Croației , nr. 29889/04, 14 ianuarie 2010, pct. 50).

În prezenta speță, reclamanta nu a susținut în niciun moment că nu luase cunoștință de expertizele efectuate în cadrul procedurii penale (a se vedea, a contrario , Vanjak, citată anterior, pct. 52). Din contră, în cadrul procedurii penale, reclamanta a putut formula contestații la rapoartele de expertiză tehnico-științifică, iar parchetul a dispus în consecință efectuarea unei expertize criminalistice ( supra , pct. 24). În plus, expertizele respective i-au fost prezentate din nou de parchet în data de 6 octombrie 2003, deci înainte ca DSPB să solicite repunerea pe rol a cauzei civile ( supra , pct. 26). În cadrul procedurii civile, reclamanta a avut posibilitatea de a-și prezenta observațiile referitoare la expertize ( supra , pct. 15 in fine ). Mai trebuie subliniat că, în temeiul acestor expertize, instanțele penale, chiar dacă nu au condamnat-o pe reclamantă pentru fals, au confirmat totuși caracterul fals al documentelor pe tot parcursul procedurii penale, documente care în cele din urmă au fost anulate ( supra , pct. 29, 30, 32 și 34). În consecință, Curtea de Apel Galați a constatat neplata prețului apartamentului și a dispus, prin urmare, rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare în baza acelorași expertize.

De asemenea, Curtea reține că reclamanta a beneficiat de o procedură în contradictoriu. Acesta a putut prezenta, în diverse stadii ale procedurii, argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. În fine, reiese că hotărârea definitivă prin care se dispunea anularea contractului de vânzare-cumpărare era motivată suficient, atât în fapt, cât și în drept.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din Convenție. 2. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 2 din Convenție

Reclamanta se plânge de rezoluțiunea, de către Curtea de Apel Galați, a contractului de vânzare-cumpărare în temeiul unui verdict de vinovăție stabilit în baza unui rechizitoriu al parchetului întocmit în cadrul unei proceduri penale îndreptate împotriva sa. Aceasta invocă art. 6 § 2 din Convenție, redactat după cum urmează: „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.”

Guvernul contestă aplicabilitatea art. 6 § 2 din Convenție. În primul rând, acesta subliniază că procedura din fața instanțelor civile nu avea ca obiect o „acuzație în materie penală” și că reclamanta nu avea calitate de „persoană acuzată de o infracțiune” în sensul art. 6 § 2 din Convenție. Într-adevăr, rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare era un act civil, aflat sub incidența normelor de drept civil. În plus, Guvernul subliniază că, în conformitate cu dreptul intern, instanțele penale care urmau să se pronunțe asupra răspunderii penale a reclamantei nu s-au supus soluției pronunțate în procedura civilă.

Pe fond, Guvernul consideră că niciun pasaj din textul hotărârii Curții de Apel Galați nu poate fi interpretat ca o declarație sau un comentariu din partea vreunui magistrat cu privire la culpa penală a reclamantei înainte ca aceasta să fie stabilită definitiv în cadrul acțiunii penale îndreptate împotriva acesteia. Guvernul precizează că instanța de apel nu și-a întemeiat hotărârea pe concluziile parchetului, act care avea aceeași forță probatorie ca și celelalte mijloace de probă în cadrul procedurii civile, ci pe elemente obiective provenite din documentele depuse la dosar. În fine, invocând hotărârea Daktaras împotriva Lituaniei (nr. 42095/98, pct. 44, CEDO 2000 ‑ X), Guvernul subliniază că în mod evident nu este sarcina procurorului să se pronunțe asupra vinovăției reclamantei, singura problemă examinată în rechizitoriul din 14 octombrie 2003 fiind aceea dacă dosarul conținea suficiente probe ale vinovăției persoanei în cauză pentru a justifica trimiterea acesteia în judecată.

Curtea reamintește că domeniul de aplicare a art. 6 § 2 nu se limitează la procedurile penale pendinte, ci poate cuprinde hotărârile judecătorești luate ulterior încetării urmăririi penale (a se vedea, în special, Lutz , Englert și Nölkenbockhoff împotriva Germaniei din 25 august 1987, seria A nr. 123) sau ulterior achitării (hotărârea Sekanina, citată anterior, Lamanna împotriva Austriei , nr. 28923/95, din 10 iulie 2001, și hotărârea Del Latte împotriva Țărilor de Jos , nr. 44760/98, 9 noiembrie 2004, pct. 30) în măsura în care problemele ridicate în respectivele cauze constituiau un corolar și un complement al procedurilor penale respective în care reclamanta avea calitate de „persoană acuzată de o infracțiune” („inculpat”). Astfel, domeniul de aplicare a art. 6 § 2 din Convenție a fost extins asupra procedurilor administrative desfășurate concomitent cu procedurile penale declanșate împotriva unei persoane sau ulterior încheierii procedurilor respective, fără a se pronunța o decizie de constatare a vinovăției persoanei, atâta timp cât există o legătură între cele două proceduri ( Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei , nr. 35522/04, 27 septembrie 2007, Paraponiaris împotriva Greciei , nr. 42132/06, 25 septembrie 2008, și Çelik (Bozkurt) împotriva Turciei , nr. 34388/05, 12 aprilie 2011).

În cazul de față, Curtea trebuie să cerceteze dacă procedura în fața instanțelor civile, care nu s-a încheiat cu o „acuzație în materie penală” împotriva reclamantei, avea legătură cu procedura penală astfel încât să intre sub incidența domeniului de aplicare a art. 6 § 2. În această privință, Curtea reține că atât procedura în fața instanțelor civile, cât și cea în fața instanțelor penale, aveau ca obiect aceleași fapte, și anume falsificarea atât a chitanțelor care atestau plata prețului apartamentului, cât și a procesului-verbal de punere în posesie a apartamentului [a se vedea, mutatis mutandis , Vassilios Stavropoulos , citată anterior, pct. 31 și Çelik (Bozkurt) împotriva Turciei , nr. 34388/05, 12 aprilie 2011, pct. 32]. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că procedura referitoare la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare avea legătură cu procedura penală astfel încât intra sub incidența domeniului de aplicare a art. 6 § 2 din Convenție.

În prezenta speță, procedura penală nu se încheiase încă la data la care Curtea de Apel Galați a pronunțat hotărârea definitivă. Problema care se ridică în acest caz este de a stabili dacă, prin modul în care a acționat, prin motivarea hotărârii sau prin limbajul folosit în motivarea sa, instanța civilă a ridicat un semn de întrebare cu privire la nevinovăția reclamantei și a adus astfel atingere principiului prezumției de nevinovăție, astfel cum este garantat la art. 6 § 2 din Convenție ( Puig Panella împotriva Spaniei , nr. 1483/02, 25 aprilie 2006, pct. 54).

Curtea consideră că instanța civilă nu a folosit termeni care depășeau cadrul civil al litigiului. Simpla preluare a concluziilor parchetului din rechizitoriul din 14 octombrie 2003, hotărârea din 18 noiembrie 2003 a Curții de Apel Galați nu este suficientă pentru a constata răspunderea penală a reclamantei pentru infracțiunile pentru care fusese trimisă în judecată. În cele din urmă, curtea de apel a avut grijă să precizeze că falsul în înscrisuri era dovedit de expertizele grafologice care au fost efectuate în cadrul procesului penal și care fuseseră de altfel depuse la dosarul civil. Singura referire făcută de instanța civilă la conținutul rechizitoriului parchetului nu ar putea reprezenta stabilirea vinovăției, contrară principiului prezumției de nevinovăție. Instanța civilă nu a afirmat în niciun moment că reclamanta era vinovată de infracțiunile imputate.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din Convenție. 3. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Reclamanta invocă totodată o atingere adusă dreptului la protecția bunurilor prin rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărârea definitivă din 18 noiembrie 2003, în urma unui proces pe care îl consideră inechitabil, în condițiile în care ea a plătit prețul apartamentului și a fost pusă în posesie încă din 1997. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, redactat după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Guvernul solicită Curții să declare inadmisibil acest capăt de cerere, afirmând că reclamanta nu deținea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri și că un reclamant nu poate invoca o încălcare a acestei dispoziții decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” menționată de această dispoziție se poate referi atât la „bunuri actuale” ( Van der Mussele împotriva Belgiei , 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, pct. 48), cât și creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate (a se vedea Pine Valley Developement Ltd și alții împotriva Irlandei , 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, pct. 51, precum și Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei , 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, pct. 31). Din contră, o creanță condițională care se stinge ca urmare a nerealizării condiției nu poate fi considerată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 [ Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 33071/96, CEDO 2000 ‑ XII].

În prezenta speță, Curtea consideră că rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă s-a făcut în cadrul unei proceduri care a respectat garanțiile specifice procesului echitabil. Întrucât sarcina interpretării și aplicării dreptului intern le revine în primul rând instanțelor interne [a se vedea, în acest sens, Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, CEDO 2004 ‑ IX, pct. 56], Curtea nu se poate abate de la constatarea instanțelor interne că rezoluțiunea în litigiu era legitimă.

În aceste condiții, Curtea consideră că reclamanta nu se poate pretinde titulara unui drept de proprietate asupra unui „bun actual” și nici a unei „speranțe legitime” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În consecință, garanțiile acestei dispoziții nu sunt aplicabile în speță. Prin urmare, acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 lit. a) și trebuie respins în temeiul art. 35 § 4. B. Cu privire la celelalte capete de cerere

Invocând art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta critică interpretarea eronată a probelor de către parchete și instanțe în cadrul celorlalte proceduri la care aceasta a fost parte, ceea ce ar fi condus la nerespectarea dreptului său la un proces echitabil și a dreptului său la proprietate.

Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu constată nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Q uesada Josep Casadevall Grefier Președinte