NEGREANU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
NEGREANU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2013)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
În Cauza Vlad Gheorghe NEGREANU împotriva României
(Cererea nr.
30164/03)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 14 mai 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,
președinte
,
Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco, judecători
,
și Santiago Quesada, grefier de secție,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 9 septembrie 2003,
având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vedere decizia președintelui camerei de a o desemna pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător
ad hoc
(art.
26
§
4 din Convenție și art.
29
§
1 din Regulament), în urma abținerii domnului Corneliu Bîrsan (art.
28 din Regulamentul Curții), judecător ales să reprezinte România,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, domnul Vlad Gheorghe Negreanu, este resortisant român, născut în 1927 și domiciliat în München.
Guvernul român (
Guvernul
) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I.
Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.
La 9 decembrie 1997, reclamantul a solicitat Comisiei locale de aplicare a Legii fondului funciar nr.
18/1991 („Comisia locală”) reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unui teren de 50 de hectare care aparținuse surorii sale, al cărei moștenitor era. Acesta susținea că terenul familiei sale fusese expropriat în perioada fostului regim comunist prin Decretul nr.
83/1949 și a depus, în sprijinul cererii sale, extrase din arhive, certificate de stare civilă, precum și declarațiile făcute de patru martori care locuiau în satul în care se afla terenul în litigiu și care au confirmat că atât reclamantul, cât și sora sa, decedată între timp, fuseseră fiecare în parte proprietarul, la data exproprierii, al unui teren de 50
ha. Acesta susținea că Legea nr.
18/1991 îndreptățea persoanele care au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate să demonstreze temeinicia cererii prin declarații de martori, în lipsa altor documente oficiale probante.
Prin scrisoarea din 29
iunie 2001, reclamantul a fost informat de Comisia locală că cererea sa de reconstituire i-a fost respinsă de această comisie și ulterior de Comisia județeană Mehedinți, pe motiv că sora sa nu figura ca proprietar al terenurilor în registrele Primăriei Comunei Punghina.
La 3 august 2001, reclamantul a contestat în fața Judecătoriei Vânju Mare refuzul autorităților însărcinate cu aplicarea Legii nr.
18/1991. Acesta susținea că declarațiile de martori depuse la dosar atestau că sora sa, al cărei moștenitor era, deținuse într-adevăr un teren, contrar afirmațiilor Comisiei locale.
Prin hotărârea din 22 octombrie 2001, judecătoria a trimis contestația formulată de reclamant Comisiei Județene de Fond Funciar de pe lângă Prefectura Mehedinți pentru a verifica temeinicia deciziei comisiei locale, în temeiul art.
51 din Legea nr.
18/1991.
Prin decizia din 28 martie 2002, Comisia Județeană de Fond Funciar a respins contestația reclamantului. Comisia a comunicat decizia sa Judecătoriei Vânju Mare, care a repus pe rol contestația reclamantului la 3 august 2001.
Prin hotărârea din 18 noiembrie 2002, pronunțată la sfârșitul unei ședințe publice în care reclamantul a fost reprezentat de un avocat, judecătoria a respins contestația și a confirmat legalitatea și temeinicia deciziei din 28 martie 2002 a Comisiei județene. Instanța a reținut că persoana în cauză nu a stabilit prin niciun mijloc de probă că sora sa era, la data exproprierii, proprietara unui teren a cărui restituire putea fi solicitată de reclamant în calitate de moștenitor. Instanța a reținut, de asemenea, că din răspunsul dat de Primăria Comunei Punghina rezulta clar că, în registrele acesteia, sora reclamantului nu figura ca fostă proprietară a unui teren care putea face obiectul unei măsuri de restituire în temeiul Legii nr.
18/1991.
Judecătoria a precizat în dispozitivul hotărârii că aceasta putea fi atacată cu „apel”.
În baza acestei precizări, reclamantul a formulat „apel”, motivând că hotărârea prezentase eronat faptele care reieșeau din documentele depuse la dosar și că era întemeiată exclusiv pe informațiile oferite de Primăria Comunei Punghina în respingerea contestației sale, ignorând celelalte mijloace de probă depuse la dosar, printre care declarațiile făcute de patru martori care o cunoscuseră pe sora sa și atestau că aceasta deținea un teren de 50 ha la data exproprierii. Reclamantul preciza că, dacă instanța de prim grad încă avea îndoieli, ar fi putut solicita martorilor respectivi să compară în instanță pentru a depune mărturie în conformitate cu art.
129 și 130 din Codul de procedură civilă (C.
proc.
civ.). Acesta a informat instanța că doi dintre cei patru martori decedaseră între timp și a solicitat citarea celorlalți doi martori, indicând numele și adresele acestora. El susținea că unul dintre aceștia fusese perceptorul satului la data faptelor, iar celălalt o cunoștea pe sora lui deoarece era fiul unui angajat al tatălui lor și deci amândoi cunoșteau direct situația terenului.
Au avut loc două ședințe în fața Tribunalului Mehedinți la 13 martie 2003 și 27 martie 2003. Reclamantul nu a fost prezent, dar a fost reprezentat de un avocat ales. Încheierile pronunțate la finalul ședințelor menționau că instanța, în complet de 3 judecători, a amânat – la cererea părților – examinarea recursului reclamantului.
La 23 mai 2003 a avut loc o nouă ședință publică, în cursul căreia instanța a dat cuvântul reprezentanților părților. Avocatul care îl asista pe reclamant a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate al acestuia din urmă asupra terenului de 50 ha ce aparținuse surorii sale, al cărei moștenitor era.
Prin decizia definitivă și irevocabilă pronunțată la aceeași dată la finalul ședinței, instanța a precizat că respinge recursul reclamantului și confirmă, pe fond, hotărârea pronunțată de instanța de prim grad. Instanța a reținut că nu reieșea, din probele aflate la dosar, că sora reclamantului ar fi fost într-adevăr proprietara terenului în litigiu și a considerat că o lectură
per a contrario
a extrasului din Arhivele Statului, prezentat de reclamant, nu îi permitea să ajungă la o astfel de concluzie. Instanța nu s-a pronunțat cu privire la cererea reclamantului pentru citarea celor doi martori, pe care o formulase în motivele de „apel”; instanța nu a precizat nici motivul care a determinat-o să trateze ca recurs plângerea pe care reclamantul a depus-o sub denumirea de „apel” împotriva hotărârii judecătoriei.
B. Dreptul intern relevant
Art.
282
1
C.
proc.
civ., astfel cum era în vigoare la data faptelor, introdus prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.
138/2000, prevedea că hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională nu sunt supuse apelului. Printre autoritățile respective se numărau comisiile însărcinate cu aplicarea Legii fondului funciar nr.
18/1991.
Conform art.
299 C.
proc.
civ., astfel cum era în vigoare la data faptelor, hotărârile date în apel, precum și hotărârile date fără drept de apel, sunt supuse recursului. Art.
305 C.
proc.
civ. preciza că în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor.
Legea nr.
92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată și completată prin OUG nr.
179/1999 și OUG nr.
20/2002, prevedea, la data faptelor, că tribunalele și curțile de apel judecă apelurile în complet de doi judecători, iar recursurile în complet de trei judecători.
CAPETE DE CERERE
Invocând art.
6 §
1 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost echitabilă procedura prin care instanțele naționale au examinat contestația sa referitoare la dreptul de proprietate, drept cu caracter civil. Acesta se plânge, în special, că tribunalul, fără să informeze părțile în acest sens, a tratat ca „recurs” contestația sa la hotărârea pronunțată de judecătorie, deși intenția sa expresă era de a-i deferi cauza în „apel”, în conformitate cu precizarea din dispozitivul hotărârii și cu dispozițiile Codului de procedură civilă. Acesta subliniază că, prin transformarea în recurs a plângerii pe care el a încadrat-o corespunzător ca „apel”, tribunalul l-a privat de un grad de jurisdicție prevăzut totuși de lege.
În plus, acesta susține că această cale de reformare intitulată „recurs” nu mai permite părților să producă probe noi, cu excepția înscrisurilor. Astfel, transformând „apelul” în recurs, tribunalul l-a privat de posibilitatea de a solicita citarea unor martori pentru a demonstra temeinicia afirmațiilor sale, posibilitate de care dispunea în „apel”.
Invocând aceeași dispoziție, reclamantul se plânge totodată de durata nerezonabilă a procedurii respective.
Acesta consideră, în cele din urmă, că inechitatea procedurii încheiate cu decizia din 23 mai 2003 a Tribunalului Mehedinți a avut repercusiuni asupra dreptului la respectarea bunurilor sale, garantat prin art.
1 din Protocolul nr.
1, care, prin urmare, a fost încălcat la rândul său.
ÎN DREPT
A.
Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.
6 §
1 din Convenție privind pretinsa atingere adusă dreptului de acces la o instanță
Reclamantul invocă în primul rând o atingere adusă dreptului său de acces la o instanță, garantat prin art.
6 §
1 din Convenție, ale cărui părți relevante prevăd următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”
Guvernul consideră în primul rând că reclamantul nu a suferit, în acest caz, niciun prejudiciu important în sensul art.
35 §
3 lit.
b) din Convenție și solicită Curții să respingă cererea în temeiul noului criteriu de admisibilitate prevăzut de dispoziția citată anterior. Trebuie precizat că simpla menționare eronată, în dispozitivul hotărârii pronunțate în primă instanță, a căii de reformare la care putea fi supusă hotărârea nu ar fi putut influența, în mod decisiv, accesul reclamantului la o instanță sau caracterul echitabil al procedurii, considerată în ansamblu.
În subsidiar, Guvernul susține că, deși este adevărat că trebuie recunoscut că reclamantul a suferit o limitare a dreptului de acces la o instanță din cauza reîncadrării căii de atac prin care și-a prezentat contestația la hotărârea judecătoriei în fața tribunalului, această limitare a survenit într-un stadiu avansat al procedurii, era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume respectarea principiului general al legalității aflat la baza exercitării căilor de atac interne. Acesta consideră, în cele din urmă, că limitarea respectivă era previzibilă pentru reclamant, care fusese asistat de un avocat ales pe tot parcursul procedurii și care era obligat să cunoască legea. În această privință, Guvernul precizează că reclamantul nu a contestat în niciun moment în timpul procesului încadrarea dată de tribunal căii de reformare prin care fusese sesizat și nu contestă nici caracterul corespunzător al completului de judecată, care depindea de aceasta.
Reclamantul se opune argumentului Guvernului. Acesta precizează că a fost împiedicat să încerce să obțină reformarea primei hotărâri prin calea care i-ar fi permis să solicite citarea martorilor pentru a demonstra temeinicia afirmațiilor sale. Acest lucru i-ar fi cauzat un prejudiciu de circa 200
000
euro. Această sumă ar reprezenta valoare propriu-zisă a terenului care făcea obiectul cererii sale de reconstituire a dreptului de proprietate, la care s-ar adăuga câștigul nerealizat ca urmare a privării sale de dreptul său la terenul respectiv după pronunțarea hotărârii definitive a tribunalului. Amploarea prejudiciului s-ar putea măsura, comparativ, cu valoarea venitului minim garantat salariaților din România, care se ridică în opinia sa la 180
EUR. Reiterând afirmațiile făcute în formularul de cerere (
supra
, pct.
19), acesta susține că tribunalul nu a supus dezbaterii contradictorii a părților eventualitatea ca „apelul” pe care îl formulase să poată fi încadrat și tratat ca „recurs”. În plus, acesta subliniază că nu a avut cunoștință de reîncadrarea apelului său ca recurs decât în momentul pronunțării publice a deciziei definitive și irevocabile luate de Tribunalul Mehedinți.
Cu privire la necesitatea de a ști dacă reclamantul a suferit sau nu un prejudiciu important în sensul art.
35 §
3 lit.
b) din Convenție
Curtea reține că părțile se opun încercării de a stabili dacă reclamantul a suferit sau nu un prejudiciu important, chestiune care constituie elementul principal al criteriului de admisibilitate formulat la art.
35 §
3 lit.
b) din Convenție [
Adrian Mihai Ionescu împotriva României
(dec.), nr.
36659/04, 1
iunie
2010, și
Korolev împotriva Rusiei
(dec.), nr.
25551/05, CEDO
2010]. Acest criteriu de admisibilitate se bazează pe ideea că încălcarea unui drept, chiar dacă este reală din punct de vedere pur juridic, trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a merita examinarea sa de către o instanță internațională. Aprecierea acestui minim este relativă în esență; ea depinde de datele cauzei în ansamblu. Gravitatea unei încălcări se apreciază ținând seama concomitent de percepția subiectivă a reclamantului și de miza obiectivă a unei cauze date (
Korolev
, decizia citată anterior). Altfel spus, lipsa unui prejudiciu considerabil se poate baza pe elemente precum consecințele pecuniare ale litigiului respectiv sau importanța pe care o avea acesta în opinia reclamantului (
Adrian Mihai Ionescu
, decizia citată anterior).
În speță, Curtea observă că procedura internă în litigiu avea ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren de 50
ha care ar fi aparținut surorii reclamantului, al cărei moștenitor era acesta. Prin urmare, pe lângă un anumit interes pecuniar pe care îl prezenta bunul în litigiu, procedura în cauză avea ca obiect dreptul reclamantului de a obține recunoașterea unui drept de proprietate care a aparținut, în opinia sa, unui membru al familiei sale, de care fusese deposedat în perioada fostului regim comunist [a se vedea,
mutatis
mutandis
,
Giuran împotriva României
, nr.
24360/04, pct.
21-22, CEDO 2011 (fragmente)]. Pe de altă parte, văzându-și „apelul” reîncadrat ca recurs, reclamantul a pierdut în mod cert niște șanse reale deoarece astfel a fost privat de posibilitatea de a face uz de proba cu martori pentru a demonstra temeinicia afirmațiilor sale, posibilitate de care dispunea în cadrul unui apel, dar nu în cadrul unui recurs. În aceste condiții, în opinia Curții, se poate considera că reclamantul a suferit un prejudiciu considerabil.
În orice caz, Curtea nu consideră necesar să examineze mai detaliat dacă se impune aplicarea sau nu, în prezenta cauză, a noului criteriu de admisibilitate prevăzut la art.
35
§
3 lit.
b) din Convenție, deoarece cererea este oricum inadmisibilă din motivele menționate mai jos.
Asupra temeiniciei capătului de cerere
În speță, Curtea reține că rezultatul reîncadrării apelului său ca recurs a fost privarea reclamantului de un grad de jurisdicție. Nimic nu contestă faptul că, din cauza acestei modificări, reclamantul a suferit o limitare a dreptului său de acces la o instanță.
În temeiul unei jurisprudențe constante, dreptul la un proces echitabil, unul dintre aspectele acestuia fiind dreptul de acces la o instanță (
Golder împotriva Regatului Unit
, 21
februarie
1975, pct.
36, seria
A
nr.
18), nu este absolut; acesta se pretează la limitări admise implicit, în special pentru condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece necesită prin însăși natura sa o reglementare de către stat, care în această privință beneficiază de o anumită marjă de apreciere (
Ashingdane împotriva Regatului Unit
, 28 mai 1985, pct.
57, seria
A
nr.
93). Cu toate acestea, limitările nu pot restrânge accesul unui justițiabil într-atât încât dreptul său de acces la o instanță este astfel afectat în însuși fondul lui; în cele din urmă, acestea nu se conciliază cu art.
6 §
1 din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea în special
Fayed împotriva Regatului Unit
, 21
septembrie
1994, pct.
65, seria A nr.
294-B,
Tolstoy Miloslavsky Regatului Unit,
13 iulie 1995, pct.
59, seria
A
nr.
316-B, și
Bellet împotriva Franței
, 4
decembrie
1995, pct.
31, seria
A
nr.
333-B).
Se impune constatarea că reîncadrarea sesizării sale de către Tribunalul Mehedinți era întemeiată pe art.
282
1
C.
proc.
civ., care preciza clar că hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrative care au competență jurisdicțională nu sunt supuse apelului. Aceasta urmărea un scop legitim, și anume respectarea principiului legalității care reglementa, la nivel național, căile de reformare a hotărârilor.
Într-adevăr, în lumina elementelor aflate la dosar, tribunalul nu pare să fi supus dezbaterii contradictorii a părților eventualitatea ca „apelul” formulat de reclamant să poată fi încadrat și tratat ca „recurs”. Curtea consideră însă că această modificare era destul de previzibilă.
În această privință, Curtea precizează că reclamantul a fost asistat de un avocat ales pe tot parcursul procedurii în fața Tribunalului Mehedinți. Încheierile pronunțate de tribunal la finalul ședințelor din 13 martie 2003 și 27 martie 2003 arătau în mod clar că tribunalul se considera sesizat printr-un recurs. Cu toate acestea, avocatul reclamantului nu a contestat în niciuna dintre ședințele publice ale tribunalului încadrarea, prezumtiv eronată, dată de instanță actului de sesizare prin care reclamantul i-a adus în atenție contestația la hotărârea judecătoriei.
În plus, Curtea observă că legislația națională prevedea, la vremea faptelor, că tribunalele judecă apelurile în complet de doi judecători, iar recursurile în complet de trei judecători. Având în vedere compunerea Tribunalului Mehedinți, care a judecat cauza în complet de trei judecători, era așadar previzibil pentru reclamant, cel puțin din prima ședință publică a tribunalului, din data de 13 martie 2003, că respectiva contestație la hotărârea judecătoriei urma să se judece ca recurs. Prin urmare, Curtea nu poate subscrie la afirmația reclamantului că nu a avut cunoștință de transformarea apelului său în recurs decât în momentul pronunțării publice a deciziei definitive și irevocabile a tribunalului.
În cele din urmă, în ceea ce privește imposibilitatea reclamantului de a se prevala de proba cu martori în fața Tribunalului Mehedinți, Curtea reține că procedura în fața acestei instanțe urma, în acest caz, examinării cauzei reclamantului de către Judecătoria Vânju Mare, care dispunea de jurisdicție deplină și în fața căreia persoana în cauză avea posibilitatea de a se prevala de toate mijloacele de probă pentru susținerea temeiniciei cererii sale. Având în vedere natura specifică a rolului de instanță de casație care îi revenea tribunalului în prezenta cauză, nu era nerezonabil, în opinia Curții, ca procedura desfășurată în fața acestuia să fie însoțită de un formalism mai mare, inclusiv în materie de mijloace de probă admisibile (a se vedea pct.
16
in
fine
și,
mutatis
mutandis, Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei
, 19
decembrie
1997, pct.
38,
Culegere de hotărâri și decizii
1997
‑
VIII).
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu a întâmpinat un obstacol disproporționat față de dreptul său de acces la o instanță. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.
35
§
3 lit.
a) și
§
4 din Convenție.
B.
Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.
6 §
1 în ceea ce privește durata procedurii
Al doilea capăt de cerere formulat de reclamant are ca obiect durata procedurii, care a început la 9 decembrie 1997 și s-a încheiat la 23 mai 2003 prin decizia definitivă și irevocabilă a Tribunalului Mehedinți. Procedura în cauză a durat așadar circa 5
ani și 5
luni.
Potrivit reclamantului, durata nu respectă cerința „termen rezonabil”, astfel cum este prevăzută la art.
6 §
1 din Convenție, citat anterior. Guvernul contestă acest argument.
Curtea reamintește că analiza caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se face în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și obiectul litigiului pentru persoanele în cauză [
Frydlender împotriva Franței
(MC), nr.
30979/96, pct.
43, CEDO 2000-VII și
Becker împotriva Germaniei
, nr.
45448/99, pct.
20, 26
septembrie
2002]. Curtea reține că întârzieri imputabile autorităților s-au produs cu siguranță în procedura în fața Comisiei de aplicare a Legii fondului funciar nr.
18/1991. Totuși, aceste întârzieri au fost în mare parte recuperate prin intermediul celerității cu care instanțele au examinat cauza ulterior. Curtea reține de altfel că nimic nu arată că procedura în cauză prezenta o miză deosebită pentru reclamant care ar fi necesitat o diligență specială din partea autorităților (
Bock împotriva Germaniei
, hotărârea din 29
martie
1989, seria A nr.
150, pct.
49, și
Jussy împotriva Franței
, nr.
42277/98, pct.
23, 8
aprilie
2003).
În concluzie, având în vedere toate circumstanțele cauzei și în special durata totală a procedurii, Curtea consideră că aceasta nu poate fi considerată excesivă. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.
35
§
3 lit.
a) și
§
4 din Convenție.
C.
Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.
1 din Protocolul nr.
1
Reclamantul se plânge, în final, de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat prin art.
1 din Protocolul nr.
1, ca urmare a refuzului autorităților administrative, confirmat de instanțe, de a-i restitui terenul ce aparținuse familiei sale, care fusese expropriată în timpul regimului comunist. Art.
1 din Protocolul nr.
1 prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu
aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, un reclamant nu poate invoca o încălcare a art.
1 din Protocolul nr.
1 decât în măsura în care deciziile contestate se referă la „bunuri” în sensul acestei dispoziții. Noțiunea „bunuri” poate acoperi atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, care au un temei suficient în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște supraviețuirea unui fost drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă este de foarte mult timp imposibilă, nu poate fi considerată drept un „bun” în sensul art.
1 din Protocolul nr.
Aceeași situație se aplică unei creanțe condiționale care se stinge prin nerealizarea condiției [
Kopecký împotriva Slovaciei
(MC), nr.
44912/98, pct.
35, CEDO 2004-IX,
Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei
, (MC), nr.
42527/98, pct.
83, CEDO 2001-VIII;
Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe
(dec.) (MC), nr.
39794/98, pct.
69, CEDO 2002-VII]].
În speță, Curtea observă că reclamantul revendica, în temeiul unei legislații adoptate după căderea regimului comunist, reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren care a aparținut, cu mai multe decenii în urmă, membrilor familiei sale. Astfel, procedura nu avea ca obiect „bunuri existente”, iar reclamantul nu avea calitatea de proprietar, aflându-se în poziția de simplu solicitant (
Gratzinger și Gratzingerova
, citată anterior, pct.
70-73). Rămâne de stabilit dacă reclamantul avea cel puțin o „speranță legitimă” că i se va concretiza o creanță actuală și exigibilă. Curtea reamintește, în acest sens, că există o diferență între o simplă speranță de restituire, oricât de evidentă ar fi, și o speranță legitimă, care trebuie să fie mai concretă și să se bazeze pe o dispoziție legală sau un act juridic, precum o hotărâre judecătorească (hotărârea
Gratzinger și Gratzingerova
, citată anterior, pct.
73). Întrucât nu a întrunit condițiile prevăzute de Legea nr.
18/1991, reclamantului i s-a refuzat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului respectiv printr-o decizie administrativă confirmată ulterior prin hotărârea judecătoriei și în ultimă instanță prin hotărârea definitivă a tribunalului.
În aceste condiții, se impune constatarea că reclamantul nu a demonstrat că este titularul unei creanțe suficient stabilite pentru a fi exigibilă și, prin urmare, nu putea pretinde că a fost deposedat de un „bun” astfel cum se prevede la art.
1 din Protocolul nr.
1.
Prin urmare, acest capăt de cerere este incompatibil
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției, în sensul art.
35 §
3 lit.
a), și trebuie respins în temeiul art.
35
§
4.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
:
Declară
cererea inadmisibilă.
PREȘEDINTE,
Grefier,
JOSEP CASADEVALL
Santiago Quesada