GABRIELA HORTENZIA RĂDULESCU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

GABRIELA HORTENZIA RĂDULESCU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2013)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Gabriela Hortenzia RĂDULESCU

împotriva României

(Cererea nr. 29158/05)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 7 mai 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție

având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 25 iulie 2005,

având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă,

având în vedere decizia Președintelui camerei de a o desemna pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător

ad hoc

(art.

26

§

4 din Convenție și art.

29

§

1 din Regulamentul Curții), în urma abținerii domnului Corneliu Bîrsan (art.

28 din Regulamentul Curții), judecător ales să reprezinte România,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

1.

Reclamanta, doamna Gabriela Hortenzia Rădulescu, este cetățean român, s-a născut în 1952 și locuiește în Bistrița. Acesteia i s-a permis să se reprezinte singură în fața Curții.

2.

Guvernul român („Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.

3.

La 8 iunie 2000, reclamanta a fost internată de urgență la clinica de chirurgie cardio-vasculară a Institutului Inimii din Cluj-Napoca. A fost diagnosticată o ischemie acută a membrului superior stâng apărută în urmă cu trei ore. Persoana în cauză a suferit două intervenții chirurgicale (trombectomie) efectuate de medicul de gardă, C.T.I., operații a căror evoluție a fost considerată favorabilă.

4.

La 10 iunie 2000, ca urmare a reapariției semnelor ischemiei, C.T.I. a efectuat din nou aceeași intervenție chirurgicală.

5.

La 11 iunie 2000 a fost efectuată o arteriografie.

6.

La 17 și 18 iunie 2000, brațul reclamantei prezenta un edem și semne ale unei ischemii ireversibile.

7.

La 18 iunie 2000, cu acordul reclamantei, C.T.I. a efectuat din nou o intervenție și a amputat antebrațul pentru a evita necrozarea întregului membru. Evoluția postoperatorie a fost considerată bună și la 26 iunie 2000, persoana în cauză a părăsit spitalul.

8.

La 26 august 2000, reclamanta a sesizat Colegiul medicilor (« Colegiul

») cu o plângere privind circumstanțele amputării brațului său.

9.

La 27 noiembrie 2000, colegiul județean a emis o decizie privind intervenția care a condus la amputarea antebrațului reclamantei. Acesta a concluzionat că tratamentul și măsurile luate au fost corecte și necesare.

10.

La 14 decembrie 2000 reclamanta a contestat această decizie.

11.

Comisia disciplinară a Consiliului național al Colegiului a constatat că C.T.I. nu a respectat dispozițiile art. 29 și 35 din Codul de deontologie medicală, omițând să solicite avizul medicului-șef și să ceară efectuarea unei arteriografii la începutul perioadei de spitalizare a persoanei în cauză. Comisia a propus sancționarea medicului printr-un avertisment. Cu toate acestea, printr-o decizie din 12 iunie 2001, Consiliul național al Colegiului a respins această propunere.

12.

La 22 noiembrie 2000, reclamanta a depus o plângere penală fără constituire ca parte civilă, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca , împotriva medicului care a efectuat diferitele intervenții chirurgicale în perioada 8-26 iunie 2000 și împotriva altor doi medici de la clinică, pentru vătămare corporală gravă. Aceasta pretindea în special că operația a fost realizată fără investigațiile prealabile necesare și că amputarea a cărei victimă a fost putea fi evitată.

13.

La o dată neprecizată, a început urmărirea penală împotriva medicului C.T.I. pentru vătămare corporală gravă din culpă.

14.

La 8 ianuarie 2001, parchetul i-a audiat pe medicii împotriva cărora reclamantă a depus plângere penală.

15.

La 10 aprilie 2001, la cererea parchetului, a fost întocmit un raport de expertiză medico-legală de către laboratorul județean de medicină legală. Laboratorul județean a apreciat că tratamentul chirurgical și medicamentos a fost corect și că rezultatul acestuia a fost imputabil particularității situației medicale a pacientei, adică o ischemie acută. Acesta a concluzionat că nu exista niciun element care să permită să se bănuiască comiterea unei erori medicale. Raportul a fost comunicat reclamantei.

16.

Reclamanta și medicului C.T.I. au contestat concluziile respectivului raport și au solicitat o expertiză suplimentară. La 25 mai 2001, Institutului național de medicină legală (în continuare „ I.N.M.L.”) i-a fost solicitată o nouă expertiză.

17.

La 29 martie 2002, I.N.M.L. a prezentat un raport de expertiză medico-legală în care a concluzionat că era imposibil să se confirme ireversibilitatea leziunilor ischemice în absența unei investigații histopatologice postoperatorii. Acesta a adăugat că, în absența unui diagnostic etiologic exact, o arteriografie efectuată la începutul perioadei de spitalizare ar fi putut oferi o justificare obiectivă a optării pentru amputare. S-a subliniat, de asemenea, că eroarea medicală era o noțiune de natură juridică și că era imposibil pentru un medic legist să se pronunțe în această privință.

18.

Reclamanta și medicul C.T.I. au fost audiați de parchet la 26 aprilie, respectiv 30 mai 2002. Medicul C.T.I. a explicat cu această ocazie că ischemia reclamantei apăruse cu câteva ore înainte de internare și că trebuia efectuată o intervenție de urgență în șase ore de la declanșarea afecțiunii, pentru a se evita amputarea întregului braț. În aceste condiții, efectuarea unei arteriografii nu i-ar fi permis să efectueze intervenția în termenul de șase ore menționat anterior.

19.

La 26 iunie 2002, parchetul, constatând că era în posesia a două expertize contradictorii, a cerut Comisiei superioare a I.N.M.L. să își dea avizul cu privire la cele două expertize și să precizeze în special: a) dacă, în absența intervenției în momentul internării, reclamanta risca să își piardă întregul braț sau chiar viața, b) dacă efectuarea arteriografiei în momentul internării ar fi putut conduce la evitarea amputării parțiale a brațului, c) care ar fi fost evoluția reclamantei dacă investigațiile histopatologice ar fi fost efectuate înainte de amputare, dacă aceste investigații reprezentau o măsură uzuală și în cât timp ar fi fost disponibil rezultatul acestor investigații, d) dacă, în împrejurările cauzei, în momentul internării, era mai important să trateze efectele sau să examineze cauza afecțiunii, e) dacă intervențiile chirurgicale se impuneau în speță și dacă strategia medicală a fost adecvată situației medicale a reclamantei și, în cele din urmă, f) să se identifice examenele medicale care ar fi trebuit să se efectueze în momentul internării pentru a se determina dacă se impunea amputarea brațului.

20.

La 21 ianuarie 2003, I.N.M.L. a întocmit o expertiză suplimentară la raport, concluzionând imposibilitatea de a se pronunța cu privire la adaptarea măsurilor medicale în absența unei investigații histopatologice postoperatorii care ar fi putut determina etiologia afecțiunii. Acesta a subliniat că o arteriografie efectuată la începutul perioadei de spitalizare ar fi putut conduce la o altă abordare terapeutică, precum administrarea prin perfuzie a unor substanțe trombolitice.

21.

La 14 martie 2003, Comisia de avizare și control a I.N.M.L. și-a dat aprobarea în ceea ce privește expertiza suplimentară, indicând că amputarea antebrațului fusese efectuată pentru a salva viața pacientei, dar că investigațiile preoperatorii de la începutul perioadei de spitalizare ar fi trebuit să includă o arteriografie.

22.

Printr-o ordonanță din 8 aprilie 2003, parchetul a decis încetarea urmăririi penale împotriva medicului C.T.I. și a hotărât neînceperea urmăririi penale în privința celorlalți doi medici, pentru motivul că nu exista dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că intervențiile chirurgicale practicate și amputarea antebrațului constituiau o neglijență medicală. Parchetul a reținut în special că I.N.M.L. precizase că amputarea fusese efectuată pentru salvarea vieții pacientei. Ordonanța era întemeiată pe art. 10 lit. d) din C.pr.pen. și sublinia că existența elementului material al infracțiunii de vătămare corporală gravă nu fusese stabilită.

23.

La 10 iulie 2003, Procurorul-șef al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj a respins plângerea depusă de persoana în cauză împotriva ordonanței menționate anterior a parchetului .

24.

La 8 ianuarie 2004, reclamanta a sesizat Judecătoria Cluj-Napoca cu o plângere împotriva ordonanței parchetului.

25.

Printr-o hotărâre din 23 noiembrie 2004, pronunțată la finalul unei proceduri contradictorii în cursul căreia reclamanta a fost reprezentată de un avocat, judecătoria a respins contestația acesteia. Aceasta a considerat că parchetul administrase toate probele utile în cauză. A considerat că expertizele concluzionaseră, în special, că intervenția fusese necesară pentru a reduce riscul amputării întregului braț, eventual al decesului reclamantei. Prin hotărârea definitivă din 9 martie 2005, Tribunalul Cluj a confirmat hotărârea respectivă.

26.

Reclamanta nu a sesizat instanțele interne cu o acțiune civilă pentru obținerea unei despăgubiri.

B. Dreptul și practica interne relevante

27.

Dispozițiile legale privind expertizele medico-legale, precum și jurisprudența internă și doctrina în materie de răspundere civilă a medicilor și a spitalelor sunt prevăzute în hotărârile

Codarcea împotriva României

(nr. 31675/04, §§ 69-74, 2 iunie 2009) și

Eugenia Lazăr împotriva României

, (nr.

32146/05, §§ 41-54, 16 februarie 2010), și în decizia adoptată în cauza

Stihi-Boos împotriva României

(dec.), nr. 7823/06, 11

octombrie

2011.

28.

Dispozițiile legale privind răspunderea disciplinară a medicilor la momentul producerii faptelor și dreptul în materia asigurărilor de răspundere civilă pentru erori profesionale ale medicilor sunt prevăzute în hotărârea

Codarcea

citată anterior (§§ 64-68).

CAPETE DE CERERE

29.

Invocând art. 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamanta se plânge că nu a beneficiat de o anchetă efectivă, efectuată cu celeritate, de magistrați imparțiali, cu respectarea principiului egalității armelor, în ceea ce privește amputarea parțială a brațului său care ar fi fost cauzată de o eroare medicală. Aceasta denunță, de asemenea, absența unui recurs efectiv în fața instanțelor interne, în măsura în care acestea nu ar fi examinat pe fond pretențiile sale.

ÎN DREPT

30.

Singura care hotărăște asupra calificării juridice a faptelor cauzei, Curtea nu se consideră obligată de aceea pe care le-o atribuie reclamanții sau guvernele. În virtutea principiului

jura novit curia

, de exemplu, aceasta a examinat din oficiu capetele de cerere din perspectiva unui articol sau alineat care nu a invocat părțile. Un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu prin simplele motive sau argumente juridice invocate (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Guerra și alții împotriva Italiei

, 19 februarie 1998, §

44,

Culegere de hotărâri și decizii

1998

‑

I, și

Stihi-Boos

citată anterior, § 45). În lumina acestor principii, Curtea reamintește că a concluzionat deja că o vătămare corporală gravă era suficient de serioasă pentru ca un capăt de cerere al unui reclamant care a fost victimă a acesteia, să intre în sfera de protecție a art. 3 din Convenție [a se vedea,

mutatis mutandis

,

V.C. împotriva

Slovaciei

, nr. 18968/07, § 102, CEDO 2011 (extrase)]. În aceste condiții, Curtea consideră necesar să examineze întreaga cerere din perspectiva aspectului procedural al art. 3 din Convenție, care se citește astfel, în partea sa relevantă:

Art.

3

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

31.

Guvernul pledează, de asemenea, pentru inadmisibilitatea cererii ca urmare a neepuizării căilor de atac interne. Acesta subliniază că reclamanta a omis, fie să se constituie ca parte civilă în cadrul acțiunii penale, fie să introducă o acțiune în răspundere civilă delictuală separată, întemeiată pe art. 998-999 și 1000 § 3 din vechiul Cod civil, care ar putea conduce la repararea prejudiciului material și a celui moral pe care ea pretinde că le-a suferit ca urmare a amputării parțiale a brațului său. Acesta arată că lămurirea împrejurărilor acestei amputări și stabilirea eventualei răspunderi a medicilor anchetați și/ sau a spitalului în care a fost îngrijită, ar fi fost permise pe cale civilă. Guvernul a oferit mai multe exemple de decizii interne adoptate din 2003 până în 2010 în procedurile penale sau civile în care medici au fost obligați la plata unor daune-interese pentru erori profesionale, fie după ce au fost condamnați penal pentru ucidere din culpă sau vătămare corporală din culpă, fie după ce au fost achitați ca urmare a prescrierii răspunderii penale (pentru acest din urmă caz, a se vedea hotărârea definitivă din 29 aprilie 2010 a Tribunalului București și hotărârea definitivă din 2 februarie 2010 a Curții de Apel București). În unele din aceste decizii, spitalele, în calitate de comitenți, au fost condamnate în solidar cu medicii să repare prejudiciile cauzate de aceștia din urmă (hotărârea definitivă din 21 aprilie 2006 a Judecătoriei Cluj Napoca, hotărârea definitivă din 18 decembrie 2009 a judecătoriei de sector din București, hotărârea definitivă din 29 aprilie 2010 a Tribunalului București și hotărârea definitivă din 2 februarie 2010 a Curții de Apel București).

32.

Guvernul consideră că o astfel de acțiune întemeiată pe art. 998-999 din vechiul Cod civil ar fi permis, în plus, reclamantei, să obțină o reparație pentru ceea ce decurge din absența unei anchete penale efective și menționează, în acest scop, două hotărâri pronunțate în primă instanță prin care o judecătorie a acordat daune-interese pentru anchete lipsite în mod evident de caracter efectiv, privind uciderea a două persoane în timpul evenimentelor din decembrie 1989.

33.

Guvernul consideră, de asemenea, că în cadrul unei plângeri întemeiate pe art. 278

1

din Codul de procedură penală împotriva deciziei de neîncepere a urmăririi penale luate de parchet, instanțele sesizate pot dispune administrarea altor probe, inclusiv un nou raport de expertiză medico-legală. Guvernul prezintă, în această privință, decizii pronunțate în perioada 2006-2010 de diferite instanțe naționale și în care instanțele sesizate prin plângeri penale au hotărât retrimiterea cauzei la parchet cu indicații clare în ceea ce privește aspectele care trebuie lămurite și în ceea ce privește probele de administrat, inclusiv expertize suplimentare la raportul medico-legal.

34.

În cele din urmă, Guvernul subliniază că Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (Legea nr. 95/2006), în vigoare de la data de 1 mai 2006, a impus asigurarea obligatorie pentru răspundere civilă profesională și a creat posibilitatea plătirii directe a despăgubirilor de către asigurător victimelor, în măsura în care aceștia din urmă nu au fost despăgubiți de asigurat. Făcând trimitere la dispozițiile relevante ale acesteia, adaugă, în cele din urmă, că reclamanta ar fi putut face o plângere disciplinară împotriva medicilor la Colegiul Medicilor din România.

35.

În ceea ce privește fondul cererii, Guvernul consideră că ancheta condusă de autorități, ca urmare a plângerii reclamantei, a fost oportună și efectivă, toate mijloacele de probă care s-ar fi dovedit utile fiind furnizate din dispoziția parchetului și depuse la dosar în scopul stabilirii în întregime a situației de fapt. Ancheta a fost condusă de autorități independente și imparțiale.

36.

Reclamanta arată că a sesizat autoritățile interne cu o plângere penală pentru vătămare corporală gravă pentru a dovedi culpa medicilor și pentru a se putea constitui, ulterior, ca parte civilă în fața instanțelor, în temeiul art. 998-999 din vechiul Cod civil, din momentul în care cauza ar fi fost trimisă înaintea acestora de către parchet. Ori, ea nu a avut această ocazie, având în vedere că parchetul a decis închiderea procedurii penale.

37.

Fiind vorba despre acțiunea civilă separată, întemeiată pe articolele menționate anterior, care reglementează răspunderea civilă delictuală, reclamanta invocă hotărârea

Eugenia Lazăr

, citată mai sus, și subliniază că la momentul faptelor, răspunderea medicală avea un caracter subiectiv și se baza pe eroarea medicală. În aceste condiții, concluziile autorităților de urmărire penală erau determinante pentru instanța civilă. Ori, în speță, organele de urmărire penală nu au desfășurat o anchetă completă și eficientă, corespunzătoare pentru a oferi un răspuns clar și motivat cu privire la existența unei erori medicale. Astfel, în opinia sa, acțiunea civilă era aleatorie.

38.

Aceasta susține că a contestat, de asemenea, rezoluția parchetului de neîncepere a urmăririi penale în fața instanțelor naționale și a sesizat Colegiul Medicilor cu o plângere disciplinară.

39.

Reclamanta subliniază, în cele din urmă, că Legea nr. 95 privind reforma în domeniul sănătății nu îi era aplicabilă, dat fiind că a fost adoptată și a intrat în vigoare în 2006, adică după finalul procedurii pe care a inițiat-o. În plus, aceasta subliniază că hotărârile instanțelor interne prezentate de Guvern au fost pronunțate recent, în perioada 2007-2010 și sunt lipsite de relevanță în speța de față.

40.

În ceea ce privește fondul, reclamanta denunță absența unei anchete oficiale, adecvate și eficiente, în sensul art. 3 din Convenție. Aceasta critică modul în care autoritățile au condus ancheta inițiată ca urmare a plângerii penale și durata acesteia. Reclamanta subliniază în special faptul că atât parchetul, cât și instanțele interne și-au întemeiat deciziile numai pe concluziile primului raport de expertiză medico-legală întocmit de laboratorul județean. În schimb, aceștia au ales să nu ia în considerare noul raport întocmit de I.N.M.L., astfel cum a fost aprobat de Comisia de avizare și control a acestuia, care reprezintă instanța superioară în acest domeniu, și chiar raportul Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor, care identificaseră mai multe nereguli în protocolul de tratament medical.

41.

Curtea reamintește că, în temeiul art. 2 din Convenție, a considerat că obligațiile pozitive prevăzute la acest articol includ obligația autorităților de a crea un sistem judiciar eficient și independent care să permită stabilirea cauzei decesului unei persoane și pedepsirea celor vinovați [

Calvelli și Ciglio împotriva Italiei

(MC), CEDO

2002, §

51]. Forma anchetei poate varia în funcție de împrejurări, iar procedurile de urmărire penală nu sunt cerute în mod necesar în toate cazurile [

Mastromatteo împotriva Italiei

(MC), nr. 37703/97, §§ 90 și

94-95, CEDO

2002

‑

VIII, și

Furdik împotriva Slovaciei

(dec.), nr. 42994/05, 2 decembrie 2008]. În mod special, în contextul specific al neglijențelor medicale, obligația menționată anterior poate fi îndeplinită, de exemplu, și dacă sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o acțiune în fața instanțelor civile, de sine stătătoare sau alături de o acțiune în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii în cauză și, dacă este cazul, în scopul aplicării unei sancțiuni civile corespunzătoare, precum plata de daune-interese și publicarea hotărârii (a se vedea, de exemplu,

Calvelli și Ciglio

, citată anterior, § 51,

Mastromatteo

citată anterior §§ 90 și 94

‑

95). Aceasta reamintește, în această privință, că este vorba de o obligație de mijloace, nu de rezultat. Aceste considerații sunt valabile, fără îndoială, și în privința atingerilor aduse integrității fizice ca urmare a producerii unor evenimente care nu intră sub incidența art. 2, ci a art. 3 din Convenție.

42.

Curtea observă că la 22 noiembrie 2000, reclamanta a depus o plângere penală pentru vătămare corporală gravă împotriva medicilor care o trataseră. La o dată neprecizată, dar cel târziu la 8 ianuarie 2001, parchetul a deschis o anchetă și a audiat toți medicii învinuiți de aceasta. Parchetul a dispus, de asemenea, realizarea unui prim raport de expertiză în cadrul laboratorului județean de medicină legală pentru a stabili cauzele amputării și reclamanta a avut posibilitatea de a-și exprima opinia în această privință și de a solicita o contraexpertiză. Admițând cererea sa, I.N.M.L. a întocmit un nou raport medico-legal. Aceste două rapoarte fiind contradictorii, parchetul a solicitat avizul Comisiei superioare de medicină legală a I.N.M.L., enumerând aspecte precise care trebuiau lămurite I.N.M.L. și-a completat raportul care, mai mult, a fost aprobat de Comisia sa de avizare și control. Reclamanta a fost invitată să facă o declarație în cadrul procedurii și i s-au transmis deciziile parchetului.

43.

De altfel, ca urmare a acțiunii introduse de reclamantă la 8 ianuarie 2004, la finalul unei proceduri judiciare contradictorii în cursul căreia reclamanta a fost reprezentată de un avocat, printr-o hotărâre definitivă din 9 martie 2005, Tribunalul Cluj a confirmat rezoluția parchetului de pe lângă judecătoria Cluj-Napoca, din 8 aprilie 2003, pronunțată în favoarea medicilor. Instanțele naționale au apreciat, având în vedere rapoartele de expertiză, că elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă nu fuseseră stabilite.

44.

În ceea ce privește durata procedurii care s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ 4 ani și 5 luni, Curtea nu a identificat o lipsă de diligență semnificativă imputabilă autorităților judiciare [

mutatis mutandis,

Lopez împotriva

Franței

(dec.), nr. 45325/06, 2 februarie 2010 și

Desjardins și alții împotriva Franței

(dec.), nr.

50533/07, 15 iunie 2010,

Stihi-Boos

, citată anterior, § 57].

45.

De asemenea, Curtea reamintește că art. 3 din Convenție nu implică dreptul de a pune sub urmărire sau de a condamna penal un terț. În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că deciziile pronunțate de autoritățile judiciare naționale nu sunt afectate de arbitrariu sau iraționalitate.

46.

În plus, atunci când este vorba de a contesta o neglijență, o acțiune civilă sau disciplinară, de sine stătătoare sau alături de o acțiune în fața instanțelor penale, poate fi suficientă în scopul stabilirii răspunderilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul aplicării unei sancțiuni civile corespunzătoare, precum plata de daune-interese [a se vedea, de exemplu,

Calvelli și Ciglio

, citată anterior, § 51, și

Vo împotriva Franței

(MC), nr.

53924/00, § 90, CEDO 2004

‑

VIII].

47.

În această privință, Curtea arată în primul rând că în speță a fost inițiată de Colegiul Medicilor o procedură disciplinară, în cursul căreia organele acestui colegiu au constatat absența unei culpe medicale sau disciplinare (pct. 11 de mai sus).

48.

Fiind vorba de posibilitatea reclamantei de a se constitui ca parte civilă sau de aceea de a intenta o acțiune civilă în daune-interese, invocate de Guvern, Curtea reamintește că în cauza

Floarea Pop împotriva României

, (nr. 63101/00, § 47, 6 aprilie 2010), aceasta a considerat că, printr-o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, autoritățile naționale recunoscuseră, într-o perioadă apropiată de cea a producerii faptelor, că decesul fiului doamnei Floarea Pop fusese cauzat de erorile, omisiunile și neglijențele săvârșite de persoanele însărcinate să îl supravegheze și să îl îngrijească pe parcursul privării de libertate într-un centru de reeducare pentru minori și într-un penitenciar-spital, și că acestea reparaseră în mod adecvat și suficient prejudiciul suferit de reclamantă în această privință, acordându-i și o reparație cu titlu de despăgubire morală.

49.

În speță, Curtea consideră că reclamanta putea, de asemenea, să introducă o astfel de acțiune pentru a denunța eventuale disfuncționalități ale spitalului public în care a fost îngrijită sau culpa medicilor. În această privință, este necesar să se arate că scopul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală nu este numai finalitatea pecuniară, ci în primul rând constatarea culpei. În speță, împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale era întemeiată pe prevederile art. 10 lit. d) din C.pr.pen. care excludea doar răspunderea penală a celor învinuiți, fără a aduce atingere constatării unei eventuale fapte ilicite de natură civilă sau de altă natură. Dat fiind că valoarea probelor în materie civilă nu este prestabilită, era la latitudinea instanței civile să judece situația de fapt, în conformitate cu probele prezentate în fața sa. De altfel, Curtea consideră că instanțele civile nu ar putea opune unei astfel de acțiuni concluziile autorităților penale în ceea ce privește existența unei răspunderi penale [

Ursu împotriva României

(dec.), nr.

58670/00, 3 mai 2005 și

Stihi-Boos,

citată anterior, § 63].

50.

Curtea a constatat caracterul aleatoriu al jurisprudenței cu privire la răspunderea spitalelor publice pentru medicii care își desfășoară activitatea în cadrul acestora (

Codarcea

citată anterior, § 108). Cu toate acestea, aceasta subliniază că simplul fapt de a alimenta îndoieli în ceea ce privește perspectivele de reușită ale unui anumit recurs care nu este în mod evident sortit eșecului, nu constituie un motiv valabil care să justifice neutilizarea recursurilor interne (

Brusco împotriva

Italiei

(dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001

‑

IX). Dimpotrivă, există interesul de a sesiza instanța competentă, cu scopul de a-i permite să dezvolte drepturile existente, făcând uz de puterea sa de interpretare (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Iambor împotriva

României (nr. 1)

, nr. 64536/01, § 221, 24 iunie 2008).

51.

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că, în speță, căile de recurs aflate la dispoziția reclamantei erau suficiente pentru a îndeplini obligațiile procedurale ale statului din perspectiva art. 3 din Convenție.

Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse, în conformitate cu art.

35 §

3 lit.

a) și §

4 din Convenție.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA:

declară cererea inadmisibilă.

PREȘEDINTE

,

Grefier,

JOSEP CASADEVALL

Santiago Quesada