SIMION POP v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
SIMION POP v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2013)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Secția a treia
DECIZIE
Cererea nr.
26600/04
prezentată de Simion POP
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 2 aprilie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,
președinte
, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judecători, și Santiago Quesada,
grefier de secție,
având în vedere cererea sus-menționată introdusă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului la 7 mai 2004,
având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vederea abținerea domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art.
28 din Regulamentul Curții), și desemnarea doamnei Kristina Pardalos în calitate de judecător
ad hoc
(art.
26
§
4 din Convenție și art.
29
§
1 din Regulament),
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, domnul Simion Pop, este resortisant român născut în 1935 și are domiciliul în Conop.
Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Carmen Ciută, și de doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează.
Procedura civilă de evacuare
La 20 februarie 2001, fosta soție a reclamantului și fiul său au sesizat Judecătoria Arad cu o acțiune în evacuarea reclamantului din apartamentul în care aceștia locuiau împreună, argumentând că acesta nu era titularul contractului de închiriere și comportamentul său făcea coabitarea lor imposibilă. Reclamantul a depus o cerere reconvențională de anulare a contractului de închiriere și încheierea unui nou contract cu societatea locatoare R. pentru a fi recunoscut ca titular al contractului de închiriere.
Prin hotărârea din 6 iunie 2002, instanța de prim grad a admis acțiunea și a dispus evacuarea reclamantului din apartament.
Ca urmare a recursului formulat de acesta din urmă, după o casare cu trimitere, prin decizia din 19
iunie 2003, Tribunalul Arad a casat hotărârea și a admis cererea reconvențională a reclamantului. Tribunalul a anulat contractul de închiriere litigios și a cerut societății R. să încheie un nou contract de închiriere cu reclamantul.
Fosta soție a reclamantului a formulat recurs împotriva hotărârii citate anterior, pretinzând o apreciere eronată a probelor aflate la dosar.
Prin decizia definitivă din 21 octombrie 2003, redactată la 5 decembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul, a casat hotărârea tribunalului și a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. Hotărârea nu conținea motivele pentru care instanța a decis să admită recursul.
Reclamantul a formulat o contestație în anulare, apoi o cerere de revizuire a deciziei din 21
octombrie 2003, punând în discuție lipsa motivării hotărârii. Cererile au fost respinse la 14
septembrie 2004, respectiv la 21 iunie 2006.
Prin încheierea din 10 ianuarie 2005, redactată în aceeași zi și pronunțată fără citarea părților, Curtea de Apel Timișoara a procedat din oficiu la rectificarea deciziei sale din 21
octombrie 2003. Curtea de Apel a constatat că decizia în cauză nu conținea nici argumentele părților, nici raționamentul instanței, în fapt și în drept. Pe baza originalului deciziei, care includea mențiuni manuscrise, precum și pe baza observațiilor judecătorului raportor, curtea de apel a considerat că s-a produs o eroare materială în speță din cauza unei greșeli a grefierului responsabil de caz, care a omis, din neatenție, să includă considerentele în textul final al hotărârii. În continuare, curtea de apel a detaliat argumentele părților și raționamentul Curții și a decis să le insereze în textul hotărârii.
Părțile nu sunt de acord cu privire la executarea deciziei din 21 octombrie 2003. Potrivit Guvernului, hotărârea nu a fost executată, iar reclamantul nu a fost evacuat din apartament; Guvernul face referire la dosarul executorului judecătoresc, care menționează suspendarea executării. Reclamantul pretinde că totuși a fost evacuat. Curtea observă că reclamantul a menționat ca adrese de corespondență alte adrese decât cea a apartamentului în cauză.
Plângerea penală împotriva magistraților care au pronunțat decizia din 21
octombrie 2003
La 26 aprilie 2006, reclamantul a depus o plângere penală pentru abuz în serviciu împotriva judecătorilor care au pronunțat decizia definitivă din 21 octombrie 2003. Prin ordonanța din 15 noiembrie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a
decis neînceperea urmăririi penale împotriva acestora, considerând că, potrivit observațiilor judecătorului raportor, în această cauză, considerentele au fost scrise de mână în ziua pronunțării deciziei, dar că, din greșeală, grefierul responsabil de caz a omis să le insereze în versiunea electronică a hotărârii. În plus, această omisiune a fost rectificată prin încheierea din 10 ianuarie 2005.
Prin decizia definitivă din 25 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a
respins plângerea reclamantului împotriva respectivei ordonanțe.
B. Dreptul și practica interne relevante
Potrivit art. 281 din Codul de procedură civilă, erorile și omisiunile privind numele, calitatea și susținerile părților, erorile de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cererea părții interesate, prin intermediul unei încheieri de rectificare a erorii materiale.
CAPĂT DE CERERE
Invocând art.
6
§
1 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa motivării deciziei definitive din 21 octombrie 2003 a Curții de Apel Timișoara.
ÎN DREPT
Reclamantul pretinde încălcarea dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art.
6
§
1 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”
Guvernul ridică două excepții de inadmisibilitate asupra cererii, întemeiate, pe de o parte, pe pierderea calității de victimă al reclamantului și, pe de altă parte, pe neepuizarea căilor de atac interne. Astfel, susține că prin încheierea din 10 ianuarie 2005, autoritățile statului au îndreptat încălcarea invocată de reclamant, în măsura în care încheierea a detaliat considerentele hotărârii din 21
octombrie 2003. De asemenea, Guvernul afirmă că reclamantul avea la dispoziție o cale de atac eficientă de care nu s-a folosit, și anume o cerere de îndreptare a erorii materiale întemeiată pe art. 281 din Codul de procedură civilă. Guvernul susține că această cale de atac a fost folosită din oficiu de instanțele naționale, care au îndreptat astfel capătul de cerere prezentat.
Reclamantul contestă aceste argumente. El pretinde a fi în continuare o victimă, dată fiind evacuarea sa din apartament pe baza hotărârii din 21 octombrie 2003. Mai mult decât atât, el afirmă că a adus în mod corect în atenția autorităților problema lipsei considerentelor hotărârii sus-menționate, formulând cereri de revizuire. Reclamantul susține că argumentul Guvernului potrivit căruia autoritățile s-au sesizat din oficiu asupra problemei nu poate fi acceptat, întrucât, odată ce hotărârea sus-menționată a devenit definitivă, dosarul a fost clasat în arhive.
Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, prin „victimă”, art.
34 din Convenție desemnează persoana direct afectată de actul sau de omisiunea în litigiu. Existența unei încălcări a Convenției este stabilită chiar și în absența unui prejudiciu. Acesta nu joacă un rol decât din perspectiva art.
41. Prin urmare, o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de „victimă” decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță și apoi au reparat încălcarea Convenției [
Nada împotriva Elveției
(MC), nr.
10593/08, pct.
128, CEDO 2012, și
Betteridge împotriva Regatului Unit
, nr.
1497/10, pct.
37, 29 ianuarie 2013].
În plus, Curtea reamintește că întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă a pretinsei încălcări a Convenției se pune în toate etapele procedurii (
Bourdov
,
împotriva Rusiei
, nr.
59498/00, pct.
30, CEDO 2002
‑
III).
În speță, Curtea observă că, după ce reclamantul a sesizat, autoritățile naționale au confirmat pretențiile sale și au recunoscut că decizia din 21 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, nu includea, ca urmare a erorilor grefierului responsabil de caz, nici argumentele părților, nici raționamentul instanței (
supra
, pct. 10 și 12). Curtea consideră că aceasta reprezintă o recunoaștere implicită a pretinsei încălcări (
Betteridge,
citată anterior, pct.
38).
În continuare, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile naționale au oferit reclamantului o reparație adecvată. În acest sens, Curtea consideră că respectivul caracter adecvat și suficient al reparației acordate reclamantului depinde de circumstanțele cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenției, aflată în discuție [
Scordino împotriva Italiei (nr.
1)
(MC), nr.
36813/97, pct.
186, CEDO 2006
‑
V, și
Gäfgen împotriva Germaniei
(MC), nr.
22978/05, pct.
116, CEDO 2010].
Revenind la faptele din speță, Curtea observă că, în încheierea din 10 ianuarie 2005, Curtea de Apel Timișoara a considerat că lipsa motivelor în decizia din 21 octombrie 2003 reprezenta o eroare materială și a detaliat considerentele, prin intermediul unei îndreptări a erorii materiale, astfel cum îi permitea Codul de procedură civilă. Reclamantul a putut să ia cunoștință despre motivarea hotărârii sus-menționate. În acest context, Curtea reamintește că nu este de competența sa să se pronunțe asupra întrebării dacă metoda aleasă de autoritățile naționale pentru a remedia încălcarea Convenției era sau nu conformă cu legislația internă sau cu practica instanțelor naționale [
García Ruiz
împotriva Spaniei
(MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999
‑
I].
Presupunând chiar că reclamantul a suferit un prejudiciu, Curtea consideră că, oferindu-i motivarea decizia din 21 octombrie 2003, autoritățile naționale au reparat, în mod adecvat și suficient, încălcarea pretinsă. De asemenea, Curtea observă că instanțele naționale au acționat suficient de rapid pentru a remedia încălcarea pretinsă. În fapt, încheierea din 10
ianuarie 2005 a fost emisă după ceva mai mult de un an de la decizia definitivă în litigiu și durata procedurii, considerată global, nu a fost afectată semnificativ.
În consecință, Curtea admite că, îndreptând decizia din 21
octombrie
2003, autoritățile naționale au reparat încălcarea pretinsă de reclamant. Rezultă că acesta din urmă nu se mai poate pretinde „victimă” în sensul art. 34 din Convenție.
Având în vedere aceste constatări, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu privire la excepția Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne.
În consecință, Curtea consideră că prezenta cerere este incompatibilă
ratione personae
cu dispozițiile din Convenție în sensul art.
35 §
3 și trebuie să fie respinsă în temeiul art.
35 §
4.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate
,
Declară
cererea inadmisibilă.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte