CASE OF ELENA TOMESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
CASE OF ELENA TOMESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2012)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
DECIZIE
Cererea nr. 36458/03
Elena TOMESCU
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 4
septembrie 2012 într-o cameră compusă din Egbert Myjer,
președinte,
Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos,
judecători,
și Marialena Tsirli,
grefier adjunct de secție
,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 23
octombrie 2003,
având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
având în vederea abținerea domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art.
28 din Regulamentul Curții), și desemnarea doamnei Kristina Pardalos în calitate de judecător
ad hoc
(art.
26
§
4 din convenție și art.
29
§
1 din regulament),
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
În fapt
Reclamanta, doamna Elena Tomescu, este resortisant român, s-a născut în 1947 și locuiește în Ciocadia.
Guvernul român („Guvernul”)
a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, iar ulterior de doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează.
Prin hotărârea din 22
martie 1999, Judecătoria Novaci („judecătoria”) a admis acțiunea în revendicare introdusă de reclamantă împotriva lui M.D. și a dispus ca aceasta din urmă să îi restituie reclamantei un teren. Judecătoria a considerat, în lumina constatărilor din raportul de expertiză întocmit în speță și a probelor depuse la dosar de către părți, că M.D. ocupa în mod ilegal terenul reclamantei. M.D. a formulat apel.
Prin hotărârea din 14
iunie 1999, Tribunalul Gorj („tribunalul”) a declarat inadmisibil apelul lui M.D. pentru neplata taxei judiciare de timbru. În urma recursului lui M.D., hotărârea tribunalului a rămas definitivă ca urmare a hotărârii din 5
octombrie 1999 a Curții de Apel Craiova („curtea de apel”).
La 3
ianuarie 2000, M.D. a formulat, invocând dispozițiile art.
322 pct.
1 din Codul de procedură civilă („C. proc. civ.”), o cerere de revizuire a hotărârii definitive din 22
martie 1999. Aceasta preciza că a găsit un nou mijloc de probă de care nu avusese cunoștință la data pronunțării hotărârii din 5
octombrie 1999 a curții de apel. Aceasta preciza că noul mijloc de probă consta într-o hotărâre din 1989 care, în opinia sa, soluționase definitiv un litigiu având un obiect similar și la care autorul său fusese parte. La 27
martie 2000, M.D. și-a completat cererea de revizuire a hotărârii și a contestat constatările din raportul de expertiză, susținând că suprafața pe care trebuia să o cedeze reclamantei era de fapt mai mare decât cea indicată în dispozitivul hotărârii atacate. În subsidiar, aceasta a formulat alte capete de cerere în temeiul art.
322 pct.
2, 4 și 5 C.
proc. civ.
Prin hotărârea din 17
aprilie 2000, judecătoria a declarat inadmisibilă cererea de revizuire, considerând tardive capetele de cerere întemeiate pe art.
322 pct.
1 și 2 C.
proc. civ. și nefondate capetele de cerere întemeiate pe art.
322 pct.
4 și 5. În urma apelului lui M.D., prin hotărârea din 20
octombrie 2000, tribunalul a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art.
322 pct.
1 C.
proc. civ. Tribunalul a considerat că dispozitivul hotărârii din 22
martie 1999 conține dispoziții contradictorii care împiedică executarea acesteia pe motiv că măsurătorile făcute de expert sunt incorecte. Instanța preciza în hotărâre că se impune o nouă expertiză.
În urma unei noi casări cu trimitere, judecătoria a admis cererea de revizuire prin hotărârea din 23
iulie 2002 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare. În baza unei expertize noi și în urma reevaluării probelor aflate la dosar, instanța a reținut că, în realitate, reclamanta era cea care ocupa o parte din terenul aparținând lui M.D. și că cererea acesteia era astfel în mod vădit nefondată.
În urma apelului reclamantei, tribunalul a confirmat hotărârea prin hotărârea din 27
martie 2003. Această decizie a rămas definitivă în urma hotărârii curții de apel din 30
septembrie 2003.
B. Dreptul intern relevant
Conform art.
322 din Codul de procedură civilă (C.
proc. civ.), revizuirea unei hotărâri rămase definitivă se poate cere în următoarele cazuri:
dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice (art.
322 pct.
1); dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (art.
322 pct.
2); dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină (art.
322 pct.
4); dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (art.
322 pct.
5).
Capete de cerere
Reclamanta susține, pe fond, că anularea hotărârii definitive pronunțate în favoarea sa în urma cererii de revizuire a adus atingere principiului securității raporturilor juridice, constituind o încălcare a art.
6
§
1 din Convenție.
Invocând art.
1 din Protocolul nr.
1 la Convenție, reclamanta pretinde că i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale ca urmare a anulării hotărârii din 22
martie 1999.
În drept
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție
Reclamanta se plânge de punerea în discuție a hotărârii din 22
martie 1999 pe calea revizuirii. Aceasta invocă, în fond, dreptul la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art.
6
§
1 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”
În observații, Guvernul insistă asupra diferențelor dintre prezenta cauză și cauzele în care Curtea s-a pronunțat cu privire la compatibilitatea recursului în anulare cu dreptul reclamanților la un proces echitabil [
Brumărescu împotriva României
(MC), nr.
28342/95, pct. 62, CEDO 1999-VII]. Acesta se bazează pe natura juridică a revizuirii, care stă la dispoziția părților la procedură, care nu poate fi cerută decât pentru motivele și în termenele prevăzute expres de lege și care, de altfel, este prevăzută de sistemele juridice ale altor state părți la convenție.
Guvernul precizează că, în prezenta speță, cererea de revizuire a fost formulată de una dintre părțile la procedură în termenul prevăzut. Prin urmare, acesta consideră că prezenta speță este diferită de cauza
Androne împotriva României
(nr.
54062/00, pct.
47-53, 22
decembrie 2004) și că principiul securității juridice nu
a fost încălcat în speță.
Reclamanta nu
a prezentat observații, însă a precizat că își menține cererea.
Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.
6
§
1 din convenție, se interpretează în lumina preambulului convenției, care enunță preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, între altele, ca soluția dată în mod definitiv în orice litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție (
Brumărescu
, citată anterior, pct.
61).
Curtea observă că prezenta cauză are ca obiect redeschiderea unei proceduri judiciare încheiate printr-o hotărâre definitivă în urma introducerii, de către una dintre părțile la procedură, a unei cereri de revizuire. Rezultă că prezenta cauză este diferită de cauza
Brumărescu
, citată anterior. Într-adevăr, prezenta cauză nu are ca obiect redeschiderea procedurii printr-o cale extraordinară de atac aflată la dispoziția unei persoane care nu a fost parte la procedură și care își exercită o putere discreționară (
Brumărescu
, citată anterior, pct.
62).
Curtea constată că procedura revizuirii care face obiectul prezentei cereri este o practică obișnuită în numeroase state semnatare ale convenției, aceasta permițând redeschiderea unei proceduri închise deja în cazurile și în termenele prevăzute de lege în mod expres. Mai mult, această practică nu ridică, în sine, o problemă în sensul art.
6
§
1 din convenție [
Protsenko împotriva Rusiei
, nr.
13151/04, pct.
30-34, 31
iulie 2008,
Podrugina și Yedinov împotriva Rusiei
(dec.), nr.
39654/07, 17
februarie 2009].
În consecință, Curtea trebuie să verifice dacă în prezenta speță anularea hotărârii definitive din 22
martie 1999 pe calea revizuirii era justificată și dacă s-a păstrat un raport de proporționalitate între interesele reclamantei și nevoia de a asigura buna administrare a justiției, care include respectarea principiului securității raporturilor juridice civile și a autorității de lucru judecat [
Kourinny împotriva Rusiei
, nr.
36495/02, pct.
27-28, 12
iunie 2008,
Podrugina și Yedinov
(dec.), citată anterior].
Ca și Guvernul, Curtea observă că prezenta speță este diferită de cauza
Androne
prin faptul că cererea de revizuire a fost formulată de una dintre părțile la procedură în termenele prevăzute de Codul de procedură civilă (
Androne
, citată anterior, pct.
46-47).
Mai mult, instanțele naționale au considerat că dispozitivul hotărârii din 22
martie 1999 conține dispoziții contradictorii care împiedică executarea acesteia și că este necesară o expertiză nouă. În consecință, instanțele naționale au stabilit, prin hotărâri motivate și fără elemente arbitrare aparente, că în prezenta speță au fost întrunite condițiile legale care să permită redeschiderea procedurii.
Prin urmare, Curtea consideră că circumstanțele și motivele invocate de instanțele naționale sunt de natură să justifice anularea hotărârii din 22
martie 1999 și că nu au adus atingere principiului securității raporturilor juridice civile (
Protsenko
, citată anterior, pct.
33).
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.
35
§
3 lit.
a) și §
4 din Convenție.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.
1 din Protocolul nr.
1 la convenție
Reclamanta invocă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza anulării hotărârii din 22
martie 1999. Aceasta invocă art.
1 din Protocolul nr.
1, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu
aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Curtea reamintește că noțiunea de „bunuri” poate include atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamanții pot pretinde că au cel puțin o „speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate [
Kopecký împotriva Slovaciei
(MC), nr.
44912/98, pct.
35, CEDO 2004-IX).
În prezenta speță, Curtea constată că hotărârea din 22
martie 1999, care obliga pe M.D. să restituie reclamantei terenul în litigiu, a fost anulată în cadrul unei proceduri care a respectat garanțiile procedurale specifice procesului echitabil. Prin urmare, reclamanta nu se poate pretinde titulara unui drept de proprietate asupra unui „bun actual” și nici a unei „speranțe legitime” în sensul art.
1 din Protocolul nr.
1.
Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil
ratione materiae
cu dispozițiile convenției și trebuie respins în temeiul art.
35
§
3 și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Marialena Tsirli
Egbert Myjer
Grefier adjunct
Președinte