CASE OF DOLCA AND OTHERS v. ROMANIA

Reclamanții, ale căror nume și numere ale cererilor sunt prevăzute în anexă, sunt resortisanți români. Faptele și capetele de cerere prezentate de reclamantă în cauza nr. 59282/11 (denumită în continuare „reclamanta”), sunt rezumate în detaliu în continuare. Faptele și capetele de cerere prezentate de ceilalți reclamanți sunt similare celor prezentate de reclamantă și sunt sumar descrise în anexă. A. Circumstanțele cauzei

La 14 septembrie 2010, reclamanta a dat statul în judecată pentru a-l face să constate, în temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul politic al condamnării tatălui său la o pedeapsă de cinci ani închisoare prin hotărârea din 17 martie 1950 a Tribunalului Militar Cluj pentru că a militat împotriva regimului din acea vreme. În temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamanta a solicitat și condamnarea statului la plata sumei de 200.000 euro (EUR) la paritatea EURO/lei românești (ROL) de la data plății pentru despăgubirea prejudiciului moral suferit de tatăl său.

Printr-o sentință din 24.02.11, Tribunalul Mureș a admis cererea reclamantei. Acesta a considerat că această condamnare a tatălui său prin hotărârea din 17 martie 1950 a Tribunalului Militar Cluj avea un caracter politic, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. A respins cererea de despăgubiri a persoanei interesate pe motiv că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pe care și-a întemeiat cererea a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010. Acesta a constatat că, în temeiul art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 cu privire la organizarea Curții Constituționale, dispozițiile legilor declarate contrare Constituției încetau să aibă efect în termen de patruzeci și cinci de zile de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul belgian dacă, în acest interval, Guvernul sau Parlamentul național nu modificau dispozițiile în cauză pentru a face compatibile cu Constituția. Or, instanța constatat că în speță termenul expirase la 31 decembrie 2010, adică la patruzeci și cinci de zile după 15 noiembrie 2010, data la care Decizia Curții Constituționale fusese publicată în Monitorul Oficial, fără ca art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 să fi fost modificat de Parlament sau de Guvern. În consecință, instanța a considerat că această dispoziție a legii nu mai putea produce efecte și a respins cererea de despăgubiri pentru prejudiciul moral a reclamantei ca fiind lipsită de temei legal. Instanța a respins, în cele din urmă, pentru același motiv, cererea reclamantei vizând rambursarea cheltuielilor de judecată făcute pentru prezentarea cererii sale în instanță.

Reclamanta a introdus recurs, arătând că, dacă nicio reparație nu i-a fost acordată în ciuda constatării faptului că tatăl său a fost supus unei condamnări politice, ea ar fi discriminată spre deosebire de alte persoane care au obținut deja câștig de cauză prin hotărâri definitive pronunțate înainte de Decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010. Aceasta a furnizat o copie a unei hotărâri a Curții de Apel Oradea din 8 iunie 2011, ulterioară Deciziei Curții Constituționale din 21 octombrie 2010, care a susținut o cerere similară cu a sa și a acordat despăgubiri indiferent de decizia citată anterior de Curtea Constituțională. Aceasta a citat, de asemenea, art. 6 și 14 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 care interziceau, în opinia ei, intervenția puterii legislative într-un proces civil în curs de desfășurare.

Printr-o hotărâre definitivă din 1 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj a confirmat hotărârea primilor judecători de respingere a cererii de despăgubiri pentru prejudiciul moral al reclamantei. Instanța a subliniat că imposibilitatea de a pune în aplicare o dispoziție legală în vigoare la data introducerii cererii în justiție a reclamantei nu se datora intervenției puterii legislative într-un litigiu în curs de desfășurare, ci unui control al constituționalității legii de către Curtea Constituțională, ale cărei decizii erau obligatorii și de aplicare imediată litigiilor pendinte. A arătat, așadar, că nu exista în speță nicio imixtiune a puterii legislative în procedură și a considerat că efectele deciziei Curții Constituționale nu puteau fi limitate le procedurile înscrise pe rolul instanțelor naționale după publicarea sa în Monitorul Oficial. Instanța a constatat de altfel că reclamanta nu avea un „bun” sau cel puțin o „speranță legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Aceasta a susținut în schimb cererea formulată de reclamantă în fața instanței de prim grad în vederea rambursării cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentarea cererii sale în justiție. Constatând că aceasta a angajat un avocat pentru a o reprezenta în fața instanței, curtea de apel a dispus ca statul pârât să fie condamnat la rambursarea cheltuielilor făcute. Instanța a subliniat în această privință că statul era responsabil de adoptarea unui act legislativ care a fost declarat ulterior neconstituțional, ceea ce a declanșat o avalanșă de litigii ce au implicat cheltuieli considerabile pentru persoanele respective, cum este reclamanta, prin aplicarea Legii nr. 221/2009. B. Dreptul și practica interne relevante 1. Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

Publicată în Monitorul Oficial din 11 iunie 2009, această lege viza situațiile în care măsurile de remediere cu caracter pecuniar care au fost prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 nu erau suficiente pentru despăgubirea suferinței speciale resimțite de persoanele care au fost victime ale unor măsuri abuzive în timpul acestui regim. Dispozițiile relevante prevăd următoarele: Art. 1 „(1) Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945.” Art. 5 „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 (...) (2) Hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București.”

La 30 iunie 2010, Guvernul a adoptat Ordonanța de Urgență nr. 62/2010 (O.U.G nr. 62/2010) pentru a reglementa implicațiile financiare ale Legii nr. 221 din 2 iunie 2009 și pentru a instaura un regim echitabil în materie de acordare de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege. O.U.G nr. 62/2010 a limitat sumele despăgubirilor ce puteau fi acordate la 10.000 EUR pentru persoanele care au suferit o condamnare politică, la 5.000 EUR pentru descendenții lor de gradul I și pentru soții/soțiile supraviețuitori/supraviețuitoare și la 2.500 EUR pentru descendenții de gradul II. O.U.G nr. 62/2010 a introdus la art. 5 alin. (1) lit. a) un nou alineat precizând că, pentru stabilirea sumelor despăgubirilor, instanța sesizată cu o cerere întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) trebuia să țină seama de durata măsurii privative de libertate, de timpul scurs de la condamnare, de consecințele negative din punct de vedere psihic, fizic și social și de măsurile de reparație deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G nr. 214/1999 privind drepturile persoanelor care au luptat împotriva fostului regim, aprobat și modificat prin Legea nr. 568/2001. 2. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

În martie 2010, statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a ridicat o excepție de neconstituționalitate a art. (5) alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 în fața unor diferite instanțe naționale care au fost sesizate de persoane care cereau despăgubiri în temeiul dispoziției citate anterior. Statul arăta în special că impactul financiar al acestei dispoziții asupra bugetului statului era considerabil și imprevizibil deoarece nu se cunoștea suma despăgubirilor ce puteau fi acordate în temeiul său celor în drept. Acest lucru contravenea, în opinia sa, art. 138 din Constituție care prevedea că nicio cheltuială nu putea fi aprobată fără să se indice sursa finanțării și art. 104 din Tratatul de la Maastricht care face parte din dreptul intern și care obligă statele să evite deficitele publice. Președinții celor două camere ale Parlamentului național nu și-au comunicat punctele de vedere asupra excepției ridicate de către stat.

Prin Decizia definitivă din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care o considera contrară art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție care consacră justiția și respectarea legilor ca fiind valori supreme la nivel național. Curtea a considerat că în ceea ce privește reparația prejudiciilor suferite de persoanele persecutate politic în timpul fostului regim comunist, mai multe legi adoptate de Parlament și ordonanțe ale Guvernului coexistau cu Legea nr. 221/2009, și anume Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și O.U.G nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, aprobat și modificat prin Legea nr. 568/2001. Curtea a recunoscut în această privință că Parlamentul era competent, în calitate de organ suprem reprezentativ al poporului român, să legifereze liber în vederea reparării prejudiciilor suferite de persoanele care au fost persecutate în timpul fostului regim, optând liber pentru o soluție sau alta pentru atingerea acestui scop. Aceasta a considerat totuși că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era prea vag și imprevizibil și că a condus practic la o aplicare incoerentă de către instanțele naționale, care au acordat în temeiul său despăgubiri de până la 600.000 EUR, ceea ce ea numea „aplicarea excesivă și irațională” a acestei dispoziții. Curtea Constituțională a considerat că acele criterii introduse de O.U.G nr. 62/2010 erau insuficiente pentru a putea umple imprecizia și lipsa de previzibilitate a acelei dispoziții. Aceasta a arătat că, în temeiul art. 147 din Constituție, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 nu mai avea efect într-un termen de patruzeci și cinci de zile de la publicarea deciziei sale în Monitorul Oficial dacă, în acest interval, Parlamentul nu o pune în acord cu Constituția. Aceasta a comunicat decizia sa președinților celor două camere ale Parlamentului și Guvernului. 3. Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale

Curtea Constituțională, autoritate independentă formată din nouă judecători numiți de Camera Deputaților, Senat și Președinte pentru un mandat de nouă ani, constituie garantul supremației Constituției (art. 1 - 5 din lege). Curtea asigură controlul constituționalității legilor: a) înainte să fie promulgată, după ce a fost sesizată de Președintele României, de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, de Guvern, de Avocatul poporului sau de un număr de cel puțin 50 deputați sau 25 senatori (art. 13); sau b) după ce au fost promulgate, prin intermediul unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor legale, ridicate în fața instanțelor naționale de către părțile la o procedură judecătorească sau din oficiu, de instanța în fața căreia se derulează procedura.

În ipoteza unui control înainte de promulgarea legii, dezbaterilor au loc în sesiune plenară a Curții Constituționale, pe baza punctelor de vedere adunate, în scris, ale președinților celor două camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului poporului. Decizia Curții Constituționale care constată neconstituționalitatea unei legi este transmisă președinților celor două camere ale Parlamentului, care este obligat să o reexamineze înainte de promulgare.

Fiind vorba de o excepție de neconstituționalitate a unei dispoziții a legii ridicată în cursul unei proceduri în fața instanțelor naționale, decizia Curții Constituționale care constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei dispoziții legale este definitivă și irevocabilă (art. 26). Legea sau dispoziția legală respectivă este privată de efect în termen de patruzeci și cinci de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul nu pun legea sau dispozițiile legii declarate neconstituționale în acord cu Constituția. În acest interval de timp, dispozițiile declarate neconstituționale sunt suspendate de drept [art. 31 alin. (3)]. 4. Recursul în interesul legii

La 29 august 2011, Procurorul general al României a sesizat Înalta Curte de Justiție și Casație cu un recurs în interesul legii cu privire la efectele Deciziei din 15 noiembrie 2010 a Curții Constituționale privind procedurile pendinte în urma cererilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin hotărârea din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Justiție și Casație a admis recursul în anulare declarat de Procurorul general. După ce a făcut o analiză a jurisprudenței Curții și a diferitelor dispoziții aplicabile în dreptul intern cu privire la caracterul imperativ al deciziilor Curții Constituționale, instanța a considerat că efectele acestora din urmă erau obligatorii pentru litigiile pendinte pe rolul instanțelor naționale la 15 noiembrie 2010, în afara celor în care o hotărâre definitivă și executorie a fost pronunțată înainte de această dată de către o judecătorie în favoarea celor în cauză. Înalta Curte a considerat că o soluție contrară, care nu ar lua în considerare efectele obligatorii ale deciziei respective, ar ajunge să nege mecanismul național de control al constituționalității legilor, ceea ce considera a fi inacceptabil într-un stat democratic. Capete de cerere

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, considerat izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție, reclamanta se plânge de caracterul inechitabil al procedurii civile pe care a intentat-o pe rolul instanțelor naționale pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Aceasta consideră că Decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 care a dus la suprimarea temeiului juridic al cererii sale în justiție și aplicarea sa la o procedură pendinte pe rolul instanțelor naționale au adus atingere principiului securității raporturilor civile, au rupt echilibrul dintre părți și au echivalat cu o intervenție a puterii legislative cu scopul de a influența rezultatul litigiului. Reclamanta consideră că nu poate fi considerată responsabilă de lacuna juridică creată prin omisiunea Parlamentului de a revizui dispoziția legislativă declarată neconstituțională în termenul prevăzut de legislația națională pentru a o pune în acord cu Constituția, în conformitate cu indicațiile pe care Curtea Constituțională le-a dat în decizia sa. Aceasta arată de asemenea că, din cauza efectului retroactiv dat de instanțele naționale Deciziei Curții Constituționale din 21 octombrie 2010, a fost supusă unui tratament discriminatoriu spre deosebire de numeroase alte persoane aflate în aceeași situație care au obținut câștig de cauză printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă pronunțată înainte de adoptarea deciziei sus menționate a Curții Constituționale.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta pretinde o atingere a dreptului la respectarea bunurilor sale din cauza aplicării în procedura pendinte pe rolul instanțelor naționale a Deciziei Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 și a respingerii cererii sale de despăgubiri. Aceasta arată că avea o speranță legitimă de a i se concretiza creanța având în vedere dispozițiile naționale clare în vigoare la data introducerii cererii sale în justiție și practica constantă a instanțelor naționale care au admis un număr mare de cereri întemeiate pe art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 înainte de pronunțarea Deciziei citate anterior de către Curtea Constituțională. În drept A. Cu privire la conexarea cererilor

Curtea constată că aceste cereri sunt similare cu privire la capetele de cerere invocate și problemele pe fond pe care le prezintă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 și al art. 6 § 1 din Convenție, considerat separat sau coroborat cu art. 14 din convenție. În consecință, aceasta consideră adecvat să le conexeze, în temeiul art. 42 § 1 din regulament. B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție

Reclamanții pretind o încălcare a garanțiilor dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 § 1 din Convenție. Această dispoziție are următorul text în părțile sale relevante: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

În opinia reclamanților, aplicarea în procedurile pendinte pe rolul instanțelor naționale a Deciziei din 21 octombrie 2010 care a constatat neconstituționalitatea dispoziției legale ce a constituit temeiul legal al cererii lor în justiție a rupt echilibrul dintre părți și a echivalat cu o intervenție a puterii legislative în administrarea justiției cu scopul de influențare a rezultatului judecătoresc din litigiul lor.

Curtea arată în primul rând că după un control a posteriori de constituționalitate a unei legi de către un organ judecătoresc independent, și anume Curtea Constituțională, și nu după o intervenție a puterii legislative, dispoziția ce constituia temeiul legal al cererii în justiție a reclamanților a fost anulată. Aceasta consideră, prin urmare, că principiile consacrate de jurisprudența sa în cauzele ce priveau ingerința puterii legislative în administrarea justiției cu scopul de a influența rezultatul litigiilor în curs de desfășurare [hotărârile Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei , 9 decembrie 1994, pct. 49, seria A nr. 301-B, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit , 23 octombrie 1997, pct. 112, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VII și Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții împotriva Franței (MC), nr. 24846/94 și 34165/96 - 34173/96, pct. 57, CEDO 1999-VII; și, mutatis mutandis , Aubert și alții împotriva Franței , nr. 31501/03, 31870/03, 13045/04, 13076/04, 14838/04, 17558/04, 30488/04, 45576/04 și 20389/05, pct. 84, 9 ianuarie 2007 și Ducret împotriva Franței , nr. 40191/02, pct. 35-41, 12 iunie 2007] nu sunt transferabile acestor cazuri, contrar opiniei reclamanților.

Situația denunțată de aceștia seamănă cu o atingere pretinsă a dreptului lor de acces la o instanță pentru a cere despăgubiri în temeiul unei dispoziții valabile la data la care au introdus cererea în justiție. Alte cerințe ale dreptului la un proces echitabil în materie civilă, cum sunt securitatea raporturilor juridice și protecția încrederii legitime a justițiabililor [ Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII și Unédic împotriva Franței , nr. 20153/04, pct. 71, 18 decembrie 2008], ar putea și ele intra în joc. Curtea va ține seama de ele la examinarea procedurii în ansamblul ei.

Trebuie remarcat mai întâi că suprimarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituia temeiul legal al cererii reclamanților a intervenit în urma unui mecanism de control normal într-un stat democratic, și nu în urma unui mecanism extraordinar ad hoc [a se vedea, mutatis mutandis, Slavov și alții împotriva Bulgariei (dec.), nr. 20612/02, pct. 99, 2 decembrie 2008]. Anularea dispoziției respective de către Curtea Constituțională urmărea un scop de interes general legat de o bună administrare a justiției, astfel cum reiese din motivele avansate de Curtea Constituțională, care a criticat textul vag al dispoziției legale respective și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte legislative în materie de reparații pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate politic în timpul fostului regim comunist (supra, pct. 8).

Curtea nu găsește niciun indiciu arbitrar în aplicarea, de către instanțele interne, într-un litigiu pendinte în fața lor și fără să fie reglementat definitiv, a legislației relevante în forma în care se afla la momentul la care a fost adoptată. Curtea reamintește că interpretarea legislației interne este în primul rând datoria autorităților naționale, în special curților și tribunalelor și că nu este de competența sa să se pronunțe cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de acestea, nici să-și înlocuiască propria apreciere cu a lor [a se vedea, printre altele, Garcίa Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I și Coëme și alții împotriva Belgiei , nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, pct. 115, CEDO 2000-VII]. Dacă cei în cauză percep ca fiind o nedreptate faptul că instanțele au dat curs deciziei citate anterior a judecătorului constituțional, o asemenea nedreptate este inerentă oricărei modificări a soluției juridice care ar interveni după exercitarea unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea reamintește de altfel în această privință că cerințele securității juridice și de protecție a încrederii legitime a justițiabililor nu consacră dreptul dobândit unei jurisprudențe constante ( Unédic citată anterior, pct. 71).

Aplicarea soluției reținute în Decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 în cazurile de față nu a pus sub semnul întrebării drepturile care ar fi fost definitiv dobândite de către reclamanți ( Unedic citată anterior, pct. 71 in fine ). În plus, noua situație juridică ce rezultă din Decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 era perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă la momentul la care instanțele au hotărât asupra cererii lor de acordare de despăgubiri.

Fiind vorba, în cele din urmă, de lipsa de reacție a Parlamentului național pentru revizuirea dispoziției respective denunțată de reclamanți, Curtea consideră că nici art. 6 § 1 nici altă dispoziție a convenției nu pot fi interpretate ca impunând statelor contractante o obligație generală a parlamentelor naționale de a revizui o lege sau o dispoziție legală declarate neconstituționale printr-un mecanism de control normal într-un stat democratic.

Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că reclamanții nu au suferit nicio încălcare a drepturilor garantate la art. 6, fie că e vorba de accesul la o instanță, de certitudinea cu privire la statul de drept în momentul în care instanțele au hotărât ori de caracterul echitabil al procedurii. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție. C. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 și 14 coroborate din Convenție

Reclamanții pretind că au fost supuși unui tratament discriminatoriu spre deosebire de alte persoane aflate în aceeași situație, care au obținut câștig de cauză printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă pronunțată înainte de adoptarea de către Curtea Constituțională a Deciziei din 21 octombrie 2010. Aceștia citează art. 6 § 1 menționat anterior din Convenție, coroborat cu art. 14 din Convenție, care prevede: „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de (...) convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

Reclamanții subliniază că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și înainte de Decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010, numeroase cereri introduse de cei în cauză pe rolul instanțelor naționale au fost admise prin hotărâri definitive și irevocabile. Aceștia consideră că diferența de tratament dintre ei și persoanele din această ultimă categorie era lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă deoarece se baza exclusiv pe momentul în care instanța sesizată cu o cerere de despăgubiri a pronunțat hotărârea, înainte sau după decizia Curții Constituționale citată anterior.

Curtea constată că rezultă, într-adevăr, din elementele prezentate de reclamanți că un anumit număr de litigii au luat sfârșit înaintea deciziei Curții Constituționale prin hotărâri definitive și irevocabile favorabile celor care, ca și ei, au depus o cerere de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) din lege. Curtea consideră totuși că nicio obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 coroborate sau în temeiul oricărei dispoziții din convenție, să pună sub semnul întrebării actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (a se vedea, mutatis mutandis, Marckx împotriva Belgiei , 13 iunie 1979, pct. 58, seria A nr. 31).

Aceasta consideră, de asemenea, că o evoluție a jurisprudenței instanțelor naționale pentru a da curs deciziei Curții Constituționale ce denunțat caracterul neconstituțional al dispoziției ce constituia temeiul legal al cererii reclamanților nu este ca atare contrară unei bune administrări a justiției. Lipsa unei asemenea abordări dinamice și evolutive ar împiedica în cele din urmă orice schimbare sau ameliorare ( mutatis mutandis, Atanasovski împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” , nr. 36815/03, pct. 38, 14 ianuarie 2010).

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție. D. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamanții pretind o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor lor din cauza aplicării în procedura pendinte pe rolul instanțelor naționale a Deciziei Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 și a respingerii cererii lor de despăgubiri. Aceștia văd o atingere a art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Curtea constată că acest capăt de cerere ridicat de reclamanți în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 se confundă într-o mare măsură cu cel în temeiul art. 6 din convenție. Aceasta reamintește că, atunci când interesul patrimonial pe care se bazează un reclamant este, ca în cazurile de față, cu privire la ordinea creanței, nu poate fi considerat „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern și dacă cel în cauză poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” pentru a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate [a se vedea, printre altele, Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 129, CEDO 2005-X; Slavov citată anterior; Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 35, CEDO 2004-IX; Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39794/98, pct. 69, CEDO 2002-VII]. În opinia reclamanților, aceste condiții sunt în speță îndeplinite având în vedere în special practica instanțelor naționale care au admis un număr mare de cereri în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 la date la care ei au introdus-o pe a lor.

Curtea nu este convinsă de acest lucru. Curtea arată că persoanele din cauză nu se pot baza pe nicio hotărâre definitivă pronunțată de o autoritate competentă care recunoaște că erau îndeplinite condițiile legale pentru a obține despăgubiri în temeiul legii respective, decizie care ar fi putut constitui o bază legală suficientă care să permită să fie considerați titulari ai unei „valori patrimoniale” chemând protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Ivanova împotriva Bulgariei (dec.), nr. 66467/01, 1 decembrie 2009 și, a contrario , Drăculeț împotriva României , nr. 20294/02, pct. 40, 6 decembrie 2007]. Rezultă în cele din urmă din faptele fiecărui caz că cererea reclamanților a fost respinsă în primă instanță și în recurs. Reclamanții nu posedau, prin urmare, o creanță individualizată suficient pentru a fi exigibilă și de care se puteau folosi în mod valabil împotriva statului.

În plus, astfel cum a constat Curtea în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, aplicarea, de către instanțele interne, într-un litigiu pendinte în fața lor și care nu este reglementat în mod definitiv, a legislației relevante în forma în care se afla la momentul adoptării sale, era în întregime previzibilă și nu era arbitrară (supra, pct. 23 și 24). În aceste condiții, reclamanții nu puteau avea speranța legitimă că această cerere a lor să fie tratată în funcție de legislația în vigoare la un moment dat din trecut [a se vedea , mutatis mutandis, Unedic , citată anterior, pct. 75, Slavov și alții (dec.), citată anterior, pct. 87 și Ivanova (dec.), citată anterior].

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile convenției în sensul art. 35 § 3 lit. a) și trebuie respins în temeiul art. 35 § 4. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide să conexeze cererile; Declară cererile inadmisibile. Marialena Tsirli Egbert Myjer Grefier adjunct Președinte ANEXĂ Lista cererilor: Nr. Nr. cerere Introdusă la Reclamant Data nașterii Locul de reședință Reprezentat de Data ultimei hotărâri interne definitive 59282/11 07/09/2011 Nastaca DOLCA , 02/05/1948 Maramureș