CASE OF ANTONESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 31029/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Ion Antonescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 25 august 2005 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”)

Reclamantul a fost reprezentat de C. Durgheu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul consideră condamnarea sa pentru calomnie ca fiind o ingerință nejustificată în dreptul său la libertatea de exprimare.

În urma abținerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curții), Președintele camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător

La 12 ianuarie 2010, camera a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenție. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenție, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1950 și locuiește în București.

În 2001, acesta a fost numit secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii.

În ianuarie 2003, reclamantul i-a solicitat lui I.C., fost ministru al Culturii și președinte al Uniunii Teatrale din România (denumită în continuare „Uniter”), informații privind un proiect susținut din finanțele statului și având ca obiect construirea unui cămin de bătrâni pentru artiștii nevoiași. La 11 februarie 2002, I.C. i-a răspuns indicând demersurile făcute și cele aflate în desfășurare.

În 2002 și 2003, Uniter a organizat gale pentru a strânge fonduri de la instituții publice și private în vederea subvenționării necesităților artiștilor nevoiași.

La 9 și 10 ianuarie, precum și la 6 martie 2003, Uniter a informat teatrele cu privire la evoluția programelor de ajutorare a artiștilor. La 9 februarie și 31 iulie 2003, Uniter a comunicat Ministerului Culturii informațiile respective, împreună cu un raport de activitate și un bilanț.

Prin scrisoarea circulară din 9 ianuarie 2004, reclamantul a solicitat directorilor celor 42 de teatre publice din România să facă demersuri pe lângă I.C. pentru a obține informații privind folosirea fondurilor strânse de Uniter de la aceste teatre și alte instituții publice și private în cadrul programelor de sprijinire a artiștilor.

În scrisoare se preciza:

Scrisoarea circulară a făcut obiectul unor articole de presă, unele foarte critice, prin care se ridicau întrebări privind legalitatea gestionării fondurilor de către Uniter.

I.C. a formulat plângere pentru calomnie și a solicitat despăgubiri cu valoare de simbol. Acesta susținea că din scrisoarea circulară din 9 ianuarie 2004 reieșea că Uniter deturnase fondurile destinate ajutorării artiștilor nevoiași, deși Uniter informase de fiecare dată ministerul, finanțatorii și alte autorități publice cu privire la folosirea sumelor respective. Acesta a precizat că informațiile respective au fost publicate și în Monitorul Oficial. În fine, acesta a considerat că era vorba despre o răzbunare politică din partea reclamantului, care a fost numit în funcția de secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii în urma plecării lui I.C. de la conducerea ministerului.

Prin hotărârea din 19 octombrie 2004, Judecătoria București a respins plângerea considerând că reclamantul nu îi imputase lui I.C. fapte concrete, ci solicitase informații privind folosirea fondurilor colectate de la teatre, instituții publice aflate în subordinea Ministerului Culturii.

Recursul introdus de I.C. a fost admis de Tribunalul Brașov, care, prin hotărârea definitivă din 10 mai 2005, l-a condamnat pe reclamant pentru calomnie și l-a obligat la plata unei amenzi penale de 30 milioane de lei românești (aproximativ 800 euro) și la plata sumei de 1 000 lei românești (mai puțin de 1 euro) cu titlu de daune în beneficiul lui I.C.

Tribunalul a hotărât că pasajele sus-menționate sugerau ideea, preluată de presă, că Uniter și președintele acesteia deturnaseră fonduri colectate de la teatre și alte instituții publice și private. Tribunalul a constatat că, începând din 2003, Uniter prezentase Ministerului Culturii decontul sumelor respective, raportul de activitate și bilanțul.

De asemenea, tribunalul a remarcat că, în urma scrisorii circulare, Uniter a făcut obiectul mai multor controale efectuate de minister și inspectori fiscali și că instanțele sesizate pentru verificarea legalității sancțiunilor aplicate le-au anulat întrucât nu au constatat nicio eroare sau deturnare în evidențele contabile.

În fine, tribunalul a observat că reclamantul acuza Uniter că a transferat bani în conturile bancare proprii și că a perceput dobânzi la acele sume, deși în realitate aceste sume fuseseră transferate la trezoreria publică și erau scutite de dobânzi.

În legătură cu aceste elemente, tribunalul a concluzionat că reclamantul nu acționase cu bună-credință, ci cu intenția să prejudicieze reputația lui I.C. în rândul opiniei publice și al profesioniștilor din teatru, transmițând ideea, lipsită de temei faptic, că acesta deturnase fonduri.

Dispozițiile Codului penal în vigoare la momentul faptelor prevăd următoarele:

Reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său la libertatea de exprimare și pretinde că a fost încălcat art. 10 din convenție, redactat astfel:

Exercitarea acestor libertăți, care implică datorii și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Reclamantul afirmă că prin condamnarea lui s-a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare, deși el ceruse cu bună-credință și în exercițiul funcțiilor sale ministeriale informații privind folosirea fondurilor publice. Acesta consideră că respectiva condamnare nu era necesară într-o societate democratică.

Guvernul consideră că motivarea reținută de Tribunalul Brașov pentru condamnarea reclamantului este relevantă și suficientă. Acesta consideră că, în virtutea înaltei funcții publice ocupate de reclamant, acesta din urmă ar fi trebuit să facă verificări minuțioase înainte de a transmite teatrelor acuzații foarte grave, care puneau la îndoială probitatea profesională a lui I.C., personalitate foarte cunoscută în domeniul cultural.

Ținând seama de falsitatea afirmațiilor respective și de lipsa de rigoare și măsură a reclamantului, care a omis să ia cunoștință de faptul că la minister existau, încă din 2003, documente justificative ale folosirii fondurilor colectate, Guvernul consideră că reclamantul a acționat cu rea-credință, cu intenția să prejudicieze reputația lui I.C.

În opinia Curții, condamnarea reclamantului se analizează, în mod incontestabil, ca o „ingerință” în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. Este incontestabil, având în vedere hotărârea din 10 mai 2005, că ingerința era „prevăzută de lege”, mai precis de art. 206 C. pen., și că urmărea un scop legitim, și anume „apărarea drepturilor altei persoane”, mai precis a reputației lui I.C.

Curtea amintește apoi că acuzarea, în mod direct, a unei persoane anumite implică pentru autorul afirmațiilor în litigiu obligația de a oferi un temei faptic suficient în cadrul unei proceduri deschise împotriva acelei persoane. În plus, Curtea amintește că libertatea de exprimare este subordonată condiției ca cei în cauză să acționeze cu bună-credință, în sensul de a furniza informații exacte și demne de încredere [

În speță, Curtea constată că scrisoarea incriminată conținea imputări de fapte, mascate însă, la adresa Uniter-ului și a președintelui I.C., acuzați că au trecut sub tăcere folosirea fondurilor publice colectate de la teatre pentru ajutorarea artiștilor nevoiași. Imputările respective au fost apoi preluate de presă în articole critice, care puneau la îndoială onestitatea Uniter-ului și a președintelui acesteia.

După exemplul instanțelor interne, Curtea consideră că afirmațiile reclamantului nu aveau temei faptic. Curtea observă că Uniter a transmis ministerului bilanțul folosirii fondurilor și că instanțele interne care au verificat gestionarea conturilor Uniter nu au sesizat nicio eroare sau deturnare (a se vedea,

În măsura în care reclamantul invocă buna sa credință, trebuie remarcat că, deși ministerul era în posesia bilanțului fondurilor în litigiu, reclamantul l-a acuzat totuși pe I.C. că a păstrat o „suspectă tăcere” pe această temă. Prin urmare, argumentul întemeiat pe pretinsa bună-credință nu poate fi reținut [a se vedea,

În consecință, Curtea consideră ca fiind „relevantă și suficientă” motivarea reținută de Tribunalul Brașov pentru a concluziona că reclamantul a adus atingere onoarei lui I.C. și pentru a-l condamna.

În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței în litigiu, Curtea reamintește că natura și gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare. În speță, trebuie remarcat că valoarea amenzii nu era excesivă și că despăgubirile nu aveau decât o valoare simbolică.

Având în vedere circumstanțele speței, Curtea consideră că respectiva condamnare a reclamantului nu era disproporționată cu scopul legitim urmărit și că ingerința în litigiu poate, în consecință, să fie considerată „necesară într-o societate democratică”.

Prin urmare, nu a fost încălcat art. 10 din convenție.

Reclamantul se plânge de verdictul din acțiunea soluționată prin hotărârea din 10 mai 2005, în măsura în care Tribunalul Brașov ar fi interpretat în mod arbitrar actele de la dosar. Acesta invocă art. 6 § 1 din convenție, care prevede:

Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra acuzațiilor formulate, Curtea nu a constat nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din convenție.