CASE OF ANTON v. ROMANIA

La originea cauzei se află cererea nr. 57365/12 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Florin Anton („reclamantul”), a sesizat Curtea la 30 august 2012 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul se plânge în special că a fost supus la rele tratamente, din partea polițiștilor, în timpul reținerii sale din 26 august 2010.

La data de 20 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

Suspectat de furt de către poliție, ar fi fost ar fi supus la rele tratamente la 26 august 2010, în timp ce se afla în mâinile poliției. A. Actele de violență la care ar fi fost supus reclamantul la 26 august 2010

La 26 august 2010, la orele 6 dimineață, suspectându-l pe reclamant și alte persoane de mai multe infracțiuni de furt, o echipă de polițiști purtând cagule s-au prezentat la domiciliul lui B., vecin cu reclamantul. Polițiștii l-au dus pe reclamant, într-o mașină, la sediul Poliției Județului Ilfov. Potrivit ordonanței de neîncepere a urmăririi penale pronunțate la 23 noiembrie 2011, alți 7 suspecți au fost reținuți în cursul aceleiași operațiuni a poliției, care a condus la 21 de percheziții, cu participarea a 63 de polițiști.

În timp ce mașina era pe traseu, polițistul B.A.M., așezat pe bancheta din spate împreună cu reclamantul, l-ar fi lovit pe acesta din urmă cu pumnul în stomac.

Odată ajunși la sediul poliției, un alt polițist, V.V., a început să-l lovească pe reclamant cu pumnii și picioarele. Imediat, alți agenți s-ar fi alăturat polițistului. La rândul lor, au început să-l lovească pe reclamant cu cabluri metalice și B.A.M. i-a aplicat șocuri electrice. În timp ce reclamantul se afla la pământ și era în continuare lovit de polițiști, aceștia din urmă i-ar fi cerut să spună ce a furat.

Alți doi polițiști, A.D.S. și G.A.I., odată ce și-au făcut apariția, au început să-l lovească la nivelul ficatului.

În noaptea de 26 spre 27 august 2010, reclamantul a fost examinat de un asistent medical, înainte de a fi plasat în arest pentru tâlhărie.

Asistentul a menționat în fișa medicală urmele de agresiune asupra reclamantului, respectiv excoriații în partea superioară a spatelui.

Reclamantul și alte persoane suspectate au fost inculpate și plasate în arest preventiv.

La 28 august 2010, reclamantul și unul dintre coinculpați au acuzat stări de disconfort si au fost duși la Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului Elias din București.

Expertiza medico-legală a stabilit, în continuare, existența unor leziuni pe corpul reclamantului. Concluziile raportului de expertiză erau redactate astfel: „Contuzii multiple prin agresiune despre care pacientul afirmă că au fost cauzate cu 24 de ore mai devreme. Traumatism cranio-cerebral minor. Contuzie toracică și abdominală minore. Contuzie a încheieturii mâinii drepte. Contuzie a piciorului drept, cu plagă deschisă la acest nivel. Din documentele medicale menționate mai sus reiese (...) că aceste leziuni ar fi putut fi produse cel mai probabil la 26 august 2010, prin lovituri cu obiecte dure. Sunt necesare între 7 și 8 zile de îngrijiri medicale. Nici examenul clinic, menționat nici alte elemente obiective nu duc la constatarea privind posibila aplicare de electroșocuri.” B. Ancheta asupra acuzațiilor de rele tratamente ce implica în principal 4 polițiști de grad superior

La 15 septembrie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a deschis din oficiu o anchetă asupra faptelor raportate de patru delegați ai Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante („CPT”), care, în timpul vizitelor la mai multe centre de detenție din România, inclusiv cel în care se afla reclamantul, l-au întâlnit pe acesta din urmă.

La 8 octombrie 2010 reclamantul a depus o plângere în privința violențelor la care ar fi fost supus la 26 august 2010.

Probele culese de anchetatori în raport direct cu plângerea reclamantului erau: declarația sa, declarațiile polițiștilor acuzați, un raport medico-legal și un proces-verbal de identificare a suspecților cu ajutorul fotografiilor. Întrucât reclamantul nu cunoștea numele polițiștilor pe care îi considera vinovați pentru relele tratamente la care a fost supus, anchetatorii i-au prezentat o serie de peste 60 de fotografii; reclamantul a arătat apoi că recunoaște 5 ofițeri, respectiv pe B.A.M., V.V., D.I., G.A.I. și A.D.S. Cei 5 polițiști desemnați au negat că ar fi comis faptele invocate.

Prin ordonanța din 25 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a pronunțat neînceperea urmăririi penale împotriva celor 4 ofițeri de poliție de rang superior, între care A.D.S. și G.A.I., pentru mai multe capete de acuzare, inclusiv cel de rele tratamente (art. 267 C. pen.), susținând că faptele denunțate nu există sau că elementele constitutive ale infracțiunilor invocate nu au fost îndeplinite în speță.

Prin aceeași ordonanță, Parchetul a dispus totodată deschiderea unui nou dosar de anchetă, precum și continuarea urmăririi penale împotriva lui V.V., B.A.M., D.I. și a altor 11 agenți de poliție, pe motivul acuzațiilor de violențe la care a fost supus reclamantul și alte persoane interpelate la 26 august 2010. Cauza a fost trimisă către Parchetul de pe lângă Tribunalul București (a se vedea lit. C, infra ).

În urma plângerii reclamantului, la 23 noiembrie 2011, procurorul-șef a confirmat ordonanța din 25 octombrie 2011, pe motiv că „prezumția de nevinovăție de care se bucurau agenții de poliție în cauză nu a fost infirmată”. Această decizie nu făcea nicio referire la leziunile constatate asupra reclamantului imediat după arestarea sa, la 26 august 2010.

Reclamantul a formulat recurs în fața Curții de Apel București invocând lipsa unor anchete serioase, din partea parchetului, în ceea ce privește plângerea sa.

Prin hotărârea definitivă din 7 iunie 2012, curtea de apel a respins recursul, considerând că anchetele au fost corect efectuate, constând în audierea celor 4 polițiști de grad superior, anchetați. C. Neînceperea urmăririi penale împotriva celor 3 agenți de poliție acuzați de reclamant

Între timp, printr-o ordonanță din 4 ianuarie 2012, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a pronunțat neînceperea urmăririi penale împotriva celor 14 ofițeri de poliție acuzați în speță pentru diferite plângeri formulate de peste 8 dintre suspecții arestați la 26 august 2010, inclusiv cea introdusă de reclamant pentru rele tratamente. Printre cei 14 agenți de poliție acuzați se numărau și polițiștii B.A.M., V.V. și D.I., identificați de reclamant ( supra , pct. 20).

În această decizie, parchetul constata că nu exista nicio probă directă a unei agresiuni comise de polițiștii suspectați asupra reclamantului și asupra celorlalți reclamanți.

Potrivit Guvernului, reclamantul nu a contestat această ordonanță de neîncepere a urmăririi penale.

Reclamantul susține că a obiectat împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale trimițând plângerea prin poștă, întrucât era încarcerat la acel moment, și indică faptul că nu a primit un răspuns la plângerea sa.

Dispozițiile din dreptul intern relevante în speță, în special cele din Codul penal și Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza Antochi împotriva României , (nr. 36632/04, pct. 28–34, 12 iulie 2011). B. Dreptul internațional relevant 1. Documentele CPT

Constatările și recomandările CPT relevante în speță sunt rezumate în hotărârile Antochi ( ibidem , pct. 35-36) și Carabulea împotriva României (nr. 45661/99, pct. 82, 13 iulie 2010).

Raportul CPT din 19 februarie 1998, citat în hotărârea Carabulea ( ibidem , pct. 82), menționează lipsa de interes pe care procurorii o acordă acuzațiilor de rele tratamente formulate de suspecți. Fragmentul din raport relevant în speță are următorul conținut: „26. Trebuie subliniat în special în rolul crucial care le revine procurorilor în prevenirea relelor tratamente. Procurorii sunt responsabili pentru conducerea și controlul activității poliției în momentul desfășurării urmăririi penale și lor ar trebui să le fie adresate în primul rând plângeri împotriva măsurilor sau actelor de urmărire penală (art. 275 C. proc. pen.). Se pare că încă se pot aduce îmbunătățiri în acest domeniu. Numeroase persoane cu care delegația s-a întâlnit și care au susținut că au fost supuse la rele tratamente au afirmat că le-a fost prea frică să menționeze acest fapt procurorului, poliția avertizându-i că acest lucru nu ar fi în interesul lor – aceste avertismente au fost luate cu atât mai mult în serios cu cât era foarte probabil ca aceste persoane să revină în locurile de detenție ale poliției (cf. pct. 14). Alte persoane au declarat că au informat procurorul despre relele tratamente la care au fost supuse, dar că acesta nu a arătat nici cel mai mic interes de a examina problema, uneori demonstrând o atitudine deschis partizană în favoarea poliției. CPT subliniază că întâlnirea pe care delegația a avut-o cu un procuror de pe lângă o secție de poliție din București a confirmat declarațiile pe care deținuții le făcuseră cu privire la experiențele lor. Atunci când un procuror a fost întrebat cum ar acționa în prezența unui suspect care se plângea de rele tratamente din partea poliției, acesta a răspuns: «Agenții de poliție sunt colegii mei. Aș considera acuzația o minciună din partea unui recidivist».”. 2. Documentele Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei

Avizul Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, privind examinarea independentă și efectivă a plângerilor împotriva poliției, publicat la 12 martie 2009 [(CommDH(2009)4], este redactat astfel: « 29. Existența unui sistem independent și eficient de examinare a plângerilor împotriva poliției este esențială pentru asigurarea și menținerea încrederii publicului în poliție și va servi ca o protecție fundamentală împotriva relelor tratamente și a abuzurilor. Un organism independent de examinare a plângerilor împotriva poliției ar trebui să constituie un element pivot al unui astfel de sistem. 30. Cinci principii care definesc investigația eficientă a plângerilor împotriva poliției au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: 1. Independența: nu ar trebui să existe relații instituționale sau ierarhice între anchetatori și ofițerul pârât, ci ar trebui ca o independență reală să prevaleze în practică; (...)

Legislația trebuie să prevadă înființarea unui mecanism independent de examinare a plângerilor împotriva poliției, cu competențe lărgite în materie de control al sistemului de examinare a plângerilor împotriva poliției; ar trebui, de asemenea, stabilită obligația de a efectua anchete privind plângerile referitoare la art. 2 și 3, efectuate în conformitate cu principiul independenței, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Dispoziții care pot, de exemplu, lua forma unor decrete de aplicare, regulamente, directive sau protocoale cu caracter obligatoriu vor fi necesare pentru a permite poliției și mecanismului independent de examinare a plângerilor împotriva poliției să lucreze împreună, în cadrul unui parteneriat, pentru a se asigura că toate plângerile sunt tratate potrivit principiilor de echitate, independență și eficiență.

Structura instituțională a mecanismelor independente de examinare a plângerilor împotriva poliției care au fost recent stabilite într-o serie de state europene a luat forma unor mediatori specializați sau alternativ, a unor comisii permanente. Numirea unui ombudsman al poliției sau a unei comisii de examinare a plângerilor împotriva poliției, cu un număr de comisari sau membri ale căror acțiuni să fie coordonate de un președinte, sunt mijloace care să asigure caracterul echitabil, independența și eficacitatea sistemului de plângeri. Principiile Organizației Națiunilor Unite cu privire la statutul și funcționarea instituțiilor naționale pentru protecția și promovarea drepturilor omului (Principiile de la Paris) sunt de asemenea utile pentru evaluarea independenței și funcționării mecanismelor independente de examinare a plângerilor împotriva poliției. (...)

Transparența trebuie să prevaleze în funcționarea mecanismului independent de examinare a plângerilor împotriva poliției, care trebuie să aibă și obligația de a raporta. Fiecare ombudsman de poliție sau comisar pentru plângerile împotriva poliției ar trebui să fie numiți de Parlament și să răspundă în fața sa, sau de către un comitet format din reprezentanți aleși, care să nu aibă responsabilități exprese în furnizarea de servicii de poliție și să răspundă în fața sa.

Mecanismului independent de examinare a plângerilor împotriva poliției trebuie să-i fie alocat un buget suficient pentru a-i permite să-și îndeplinească funcțiile sale de investigație și supraveghere. Pentru a putea efectua anchete corecte, independente și eficiente[,] anchetatorilor mecanismului independent de examinare a plângerilor împotriva poliției trebuie să li se atribuie întreaga gamă de puteri specifice poliției.

Mecanismul independent de examinare a plângerilor împotriva poliției ar trebui să fie reprezentativ pentru diversitatea populației și să ia măsuri pentru a consulta toate părțile vizate în sistemul de examinare a plângerilor împotriva poliției, inclusiv: reclamanții și reprezentanții lor, membrii serviciilor de poliție și asociațiile de reprezentare a personalului, departamentele autorităților centrale sau locale cu responsabilități în poliție, procurorii, organizațiile comunitare și organizațiile neguvernamentale cu interes în activitățile de poliție.

Mecanismul independent de examinare a plângerilor împotriva poliției ar trebui să respecte independența operațională a poliției și să sprijine șeful poliției în calitatea sa de autoritate disciplinară. Responsabilitățile ar trebui să fie clar împărțite între mecanismul independent de examinare a plângerilor împotriva poliției și poliție, aceasta cooperând pe deplin cu mecanismul independent de examinare a plângerilor, pentru a favoriza menținerea unor înalte standarde de conduită și pentru a îmbunătăți performanța poliției.

Mecanismul independent de examinare a plângerilor împotriva poliției ar trebui să aibă responsabilitatea de a efectuarea anchete pentru plângerile referitoare la: - art. 2 sau art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; [...]” 32. În raportul elaborat în urma vizitei sale în România între 31 martie – 4 aprilie 2014, publicat la 8 iulie 2014 [CommDH(2009)4], Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei consideră că este crucial ca România să înființeze un mecanism independent și eficient de examinare a plângerilor împotriva poliției. ÎN DREPT

Reclamantul afirmă că a fost victimă a relelor tratamente din partea polițiștilor în timpul reținerii sale, la 26 august 2010.

Guvernul respinge acuzațiile de rele tratamente. Referindu-se la probele colectate în timpul anchetei efectuate de autoritățile interne – pe care le consideră cel mai bine plasate pentru a stabili faptele – susține că reclamantul nu a fost supus niciunei forme de violență de către polițiștii acuzați.

Curtea reamintește că atunci când o persoană se află în întregime sub controlul poliției, orice vătămare suferită în timpul acestei perioade dă naștere unor puternice prezumții de fapt [ Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII]. Guvernului îi revine așadar obligația de a furniza o explicație plauzibilă asupra originilor acestor vătămări și de a aduce probe care să pună la îndoială acuzațiile victimei, în special dacă acestea sunt susținute de către dovezi medicale [a se vedea, printre altele, Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 87, CEDO 1999–V, și Bursuc împotriva României , nr. 42066/98, pct. 80, 12 octombrie 2004]. Având în vedere obligația autorităților de a oferi explicații despre persoanele aflate sub controlul lor, Curtea reamintește, de asemenea, că achitarea polițiștilor în penal nu exonerează statul pârât de responsabilitatea sa în temeiul Convenției ( Berktay împotriva Turciei , nr. 22493/93, pct. 168, 1 martie 2001).

În speță, Curtea reține că reclamantul a fost supus la violențe la 26 august 2010, constatate în noaptea respectivă de personalul medical autorizat să examineze persoanele aflate în arest preventiv. Un raport medico-legal a confirmat ulterior că persoana în cauză prezenta leziuni, în special multiple contuzii, un traumatism cranio-cerebral minor, o contuzie toracică și abdominală minoră, o contuzie la încheietura mâinii drepte și o contuzie la piciorul drept, cu plagă deschisă – și că aceste leziuni au necesitat între 7 și 8 zile de îngrijiri medicale.

Or, Curtea observă că Guvernul a oferit nicio explicație plauzibilă pentru originea leziunilor constatate asupra reclamantului imediat după arestarea sa, înainte de plasarea în detenție.

Prin urmare, în lipsa unei astfel de explicații, Curtea consideră ca și stabilit în speță că leziunile ale căror urme au fost constatate asupra reclamantului au fost cauzate un tratament pentru care Guvernul este responsabil ( Cucu împotriva României , nr. 22362/06, pct. 97, 13 noiembrie 2012).

Având în vedere considerentele anterioare, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material. 2. d) Cu privire la acuzația privind insuficiența anchetei

Reclamantul susține că ancheta privind plângerea sa nu a fost efectivă și că procurorul a mușamalizat cauza.

Guvernul consideră că în speță a fost efectuată o anchetă efectivă și serioasă și că neînceperea urmăririi penale decisă de procuror s-a bazat pe numeroase probe.

Curtea amintește că, atunci când un individ afirmă în mod susținut că a suferit, din partea poliției sau altor servicii similare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenție, această dispoziție, coroborată cu obligația generală impusă statului de art. 1, de a recunoaște oricărei persoane ce ține de jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Convenție, impune, implicit, să se efectueze o anchetă oficială efectivă. Această anchetă, după exemplul celei impuse de art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea și pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, în ciuda importanței sale fundamentale, interdicția legală generală a torturii și a pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante ar fi ineficientă în practică și ar fi posibil, în anumite cazuri, ca agenți ai statului să încalce, beneficiind de o cvasi-imunitate, drepturile celor supuși controlului lor [ Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 131, CEDO 2000-IV, și Mocanu și alții împotriva României (MC), nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, pct. 315-319, 17 septembrie 2014].

În general, pentru ca o anchetă să fie considerată efectivă, este necesar ca instituțiile și persoanele responsabile pentru anchetă să fie independente de persoanele vizate de aceasta. Acest lucru presupune nu numai absența unei legături ierarhice sau instituționale, dar și o independență concretă [ Natchova și alții împotriva Bulgarie i (MC), nr. 43577/98 și 43579/98, pct. 110, CEDO 2005–VII, Halat împotriva Turciei , nr. 23607/08, pct. 51, 8 noiembrie 2011, și Mocanu și alții , citată anterior, pct. 320].

Ancheta efectuată trebuie așadar să fie efectivă, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat prin actele sau omisiunile autorităților statului pârât. Ea trebuie să poată conduce la identificarea și pedepsirea celor responsabili. În acest sens, Curtea reiterează că, atunci când circumstanțele sunt de așa natură încât autoritățile trebuie să trimită agenți cu cagule pentru efectuarea unei arestări, este necesar ca acești agenți să fie obligați să poarte un semn distinctiv – de exemplu, un număr matricol – care, deși le păstrează anonimatul, permite identificarea lor în cazul plângerii din partea persoanelor reținute ( Hristovi împotriva Bulgariei , nr. 42697/05, pct. 92, 11 octombrie 2011, și Antayev și alții împotriva Rusiei , nr. 37966/07, pct. 109, 3 iulie 2014). Cu certitudine, efectuarea unei astfel de anchete nu este o obligație de rezultat, ci de mijloace. De altfel, Curtea subliniază încă o dată că acuzațiile privind rele tratamente suferite pe durata arestării preventive sunt extrem de dificil de probat de către victimă dacă aceasta este izolată de lumea exterioară și privată de posibilitatea de a intra în contact cu doctori, avocați, părinți sau prieteni, care îi pot furniza un sprijin și stabilirea probelor necesare ( Eldar Imanov și Azhdar Imanov împotriva Rusiei, nr. 6887/02, pct. 88 ‑ 89, 16 decembrie 2010).

În plus, autoritățile ar fi trebuit să ia măsurile rezonabile pe care le aveau la dispoziție pentru a obține probele legate de faptele în cauză. Orice deficiență în cadrul anchetei care îi diminuează capacitatea de a stabili cauza vătămărilor sau responsabilitățile riscă să nu se conformeze acestei cerințe ( Batı și alții împotriva Turciei , nr. 33097/96 și 57834/00, pct. 134, CEDO 2004 ‑ IV, și Mocanu și alții, citată anterior, pct. 322).

În prezenta cauză, Curtea notează că a fost deschisă din oficiu o anchetă, în urma observațiilor făcute de 4 delegați ai CPT care, în timpul vizitelor la mai multe centre de detenție din România, inclusiv cel în care se afla reclamantul, l-au întâlnit pe acesta din urmă. Rămâne de apreciat dacă această anchetă a fost efectuată cu diligență și în mod efectiv.

În acest sens, Curtea observă că, în ordonanța sa de neîncepere a urmăririi penale, pronunțată la 25 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a concluzionat lipsa răspunderii celor 2 polițiști acuzați de reclamant (pct. 19). În mod similar, prin ordonanța de neîncepere a urmăririi penale, pronunțată ulterior, în cadrul unei proceduri penale subsecvente, a concluzionat lipsa răspunderii penale în cazul altor 3 polițiști acuzați de reclamant.

În ceea ce privește imparțialitatea anchetei, Curtea constată că aceasta a fost repartizată întâi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, apoi Parchetului de pe lângă Tribunalul București, adică unor procurori care, în conformitate cu procedura penală ordinară, lucrează zilnic cu serviciile administrative de poliție în care agenții urmăriți penal își exercitau funcțiile. Or această practică a făcut recent obiectul îngrijorărilor exprimate de Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei. Acesta a susținut că este crucial ca România să creeze un mecanism independent și eficient de examinare a plângerilor împotriva poliției. De asemenea, a susținut că existența unui sistem independent și eficient de examinare a plângerilor împotriva poliției este esențial pentru asigurarea și menținerea încrederii publicului în poliție și că un astfel de sistem va servi ca o protecție fundamentală împotriva relelor tratamente și a abuzurilor. În opinia Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, un astfel de sistem impune să nu existe relații instituționale sau ierarhice între anchetatori și ofițerul vizat de plângere, și că e obligatoriu ca independența reală să prevaleze în practică.

În plus, Curtea reamintește că a concluzionat deja că art. 2 și 3 din Convenție au fost încălcate sub aspect procedural într-o serie de cauze similare îndreptate împotriva României ( Cucu , citată anterior, pct. 93-99, Petruș Iacob împotriva României , nr. 13524/053, pct. 28-52, 4 decembrie 2012, și Austrianu împotriva României , nr. 16117/02, pct. 56-75, 12 februarie 2013).

În plus, în prezenta speță, Curtea observă că este deosebit de frapant faptul că nici Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, nici această ultimă instanță nu au stabilit, în ordonanța de neîncepere a urmăririi penale, respectiv în decizia judecătorească, pronunțate, originea leziunilor relativ grave constatate pe corpul reclamantului în raportul medico-legal redactat în cauză ( Cucu , citată anterior, pct. 97).

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile nu au efectuat o anchetă aprofundată și efectivă pe tema acuzației credibile a reclamantului potrivit căreia un polițist l-a supus la rele tratamente. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvern și concluzionează încălcarea art. 3 din Convenție sub aspect procedural.

Reclamantul solicită repararea prejudiciului moral pe care susține că l-a suferit și lasă la aprecierea Curții suma reprezentând daune-interese.

Guvernul consideră că simpla constatare a încălcării ar putea constitui o reparație echitabilă suficientă și, în subsidiar, face trimitere la sumele acordate de Curte în alte cauze similare.

Curtea consideră că încălcarea art. 3 atât sub aspect substanțial, cât și procedural a cauzat persoanei în cauză un prejudiciu moral, plasând-o într-o situație de suferință și frustrare. Prin urmare, consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 12 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu. Curtea consideră așadar că nu este necesar să se pronunțe în această privință. C. Interese moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Unește cu fondul excepția preliminară invocată de Guvern privind neepuizarea căilor de atac interne și o respinge; 2. Declară cererea admisibilă; 3. Hotărăște că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenție sub aspect material și procedural; 4. Hotărăște a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 12 000 EUR (douăsprezece mii euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 mai 2015, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulament. Stephen Phillips Josep Casadevall Grefier Președinte