CASE OF SIMON v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 34945/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Adolf Simon („reclamantul”), a sesizat Curtea la 28 iunie 2005 în temeiul art.

Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

Reclamantul susține, în special, că arestarea sa preventivă a încălcat art. 5 din Convenție.

La 23 octombrie 2004, a fost reținut în urma unei ordonanțe a parchetului sub învinuirea de înșelăciune, fals și uz de fals. S-a reținut în ordonanță că, între 1999 și 2004, reclamantul a contractat mai multe credite bancare folosindu-se de documente false și că a emis cecuri fără acoperire pe numele mai multor societăți comerciale, provocând astfel unui număr de 7 societăți comerciale și 3 bănci un prejudiciu total de aproximativ 17

La 22 octombrie 2004, la solicitarea parchetului, Judecătoria Timișoara a dispus măsura arestării preventive a reclamantului pe motivul că pedeapsa aplicabilă în cazul acestuia era mai mare de 4 ani, iar punerea sa în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică ținând cont de acțiunile sale și de numărul de infracțiuni săvârșite. Ancheta fiind în desfășurare, măsura arestării preventive a fost prelungită ulterior de instanță. Recursurile reclamantului au fost respinse de Tribunalul Timiș.

Prin rechizitoriul din 19 ianuarie 2005, parchetul i-a trimis în judecată pe reclamant și complicele acestuia în fața Judecătoriei Timișoara cu acuzațiile sus-menționate.

La prima ședință de judecată din 21 ianuarie 2005, judecătoria a examinat din oficiu legalitatea și oportunitatea menținerii reclamantului în detenție.

S-a reținut de către instanță că reclamantul a recunoscut majoritatea faptelor de care era acuzat, dar s-a considerat că menținerea acestuia în detenție era justificată, punerea sa în libertate riscând să constituie o amenințare pentru ordinea publică. În această privință, instanța a considerat că, având în vedere acțiunile reclamantului și prejudiciul adus părților civile, măsura punerii în libertate ar putea avea un impact negativ asupra opiniei publice. S-a concluzionat că motivele care au justificat măsura arestării preventive, în special pericolul pentru ordinea publică, erau încă valabile.

Judecătoria Timișoara a examinat ulterior la intervale regulate cererile reclamantului de punere în libertate și oportunitatea menținerii acestuia în detenție.

Acesta solicita punerea sa în libertate pe motivul că măsura arestării preventive nu mai era justificată. De asemenea, susținea că, în urma menținerii măsurii, familia sa se găsea într-o situație materială dificilă. Reclamantul arăta, în cele din urmă, că suferea de numeroase boli care nu puteau fi tratate în penitenciar.

Expertiza medicală dispusă de instanță a concluzionat că starea de sănătate a reclamantului era compatibilă cu regimul de detenție. Nici celelalte argumente ale reclamantului nu au fost considerate relevante pentru aplicarea art. 148 lit. h) C. proc. pen.

Astfel, la ședințele din 16 martie, 6 aprilie, 4 și 18 mai, 29 iunie, 26 august, 14 septembrie, 12 octombrie, 2 noiembrie și 21 decembrie 2005, precum și din 25 ianuarie 2006, Judecătoria Timișoara a respins cererile reclamantului de punere în libertate și a prelungit măsura arestării în temeiul art. 148 lit. h) C. proc pen. Instanța a precizat că opinia publică ar fi afectată în mod negativ dacă s-ar aduce la cunoștință faptul că persoane trimise în judecată pentru mai multe infracțiuni ar fi puse în libertate înainte de sfârșitul procesului. Instanța a adăugat că faptele incriminate nu erau suficient de vechi pentru ca scurgerea timpului să șteargă impactul lor negativ asupra opiniei publice.

Recursurile reclamantului contra încheierilor de menținere a arestării preventive au fost respinse de Tribunalul Timiș care a considerat că motivele care au stat la baza arestării sale erau încă valabile.

La 29 iunie 2005, instanța a decis să conexeze cauza cu o alta privind același tip de infracțiuni comise în 2004 de un terț cu ajutorul reclamantului. Au fost ascultați mai mulți martori, iar părțile au prezentat mai multe probe la dosar.

Prin sentința din 1 martie 2006, reclamantul a fost condamnat la 5 ani de închisoare pentru înșelăciune, fals și uz de fals, precum și la repararea prejudiciului material suferit de părțile civile.

Instanțele interne au continuat să verifice la intervale regulate oportunitatea menținerii măsurii arestării preventive a reclamantului astfel încât, conform dreptului intern, această măsură nu ar fi încetat decât la momentul în care hotărârea primei instanțe ar fi rămas definitivă.

Reclamantul a solicitat punerea sa în libertate. Conform susținerilor acestuia, menținerea acestuia în detenție era lipsită de temei legal în urma deciziei nr. IX din 24 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, unde a fost definit domeniul de aplicare al infracțiunii de înșelăciune prevăzută de Codul penal. Acesta a susținut că, potrivit prevederilor acestei decizii, pedeapsa aplicabilă era inferioară perioadei de detenție deja efectuate.

Tribunalul și curtea de apel au prelungit detenția reclamantului, considerând că motivele care au justificat plasarea în detenție erau în continuare valabile. Cu toate acestea, cu ocazia unui astfel de control, la 5 octombrie 2006, Curtea de Apel Timișoara a considerat că arestarea provizorie a depășit o durată rezonabilă și a dispus punerea reclamantului în libertate.

Apelul acestuia contra sentinței primei instanțe a fost respins prin hotărârea din 20 octombrie 2006 a Tribunalului Timiș. Recursul reclamantului a fost parțial admis prin hotărârea definitivă din 9 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara care a constatat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru o parte din infracțiunile săvârșite.

Invocând art. 5 § 1 și art. 6 din Convenție, reclamantul susține că instanțele interne nu și-au motivat relevant încheierile de prelungire a măsurii de arestare preventivă.

Constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

Argumentele părților

Reclamantul susține că autoritățile nu au justificat într-o manieră relevantă motivul pentru care au considerat necesar să-l mențină în arest preventiv pentru o durată de aproape 2 ani. Arată că nu era necesar să fie menținut în detenție pe durata judecății în primă instanță atât timp cât toate probele fuseseră deja, conform susținerilor sale, administrate pe parcursul anchetei. În cele din urmă, critică deciziile instanțelor interne care au ignorat concluziile deciziei ICCJ, Secțiile Unite, din 24 octombrie 2005, conform căreia, astfel cum susține reclamantul, arestarea preventivă nu mai avea temei legal.

Referindu-se în principal la anumite pasaje din formularul de cerere, Guvernul susține că capătul de cerere întemeiat pe art. 5 din Convenție privește perioada cuprinsă între 24 octombrie 2005 și 1 martie 2006, data condamnării în primă instanță. Acesta mai indică faptul că reclamantul nu a formulat recurs împotriva celor 4 încheieri de prelungire a arestării. Prin urmare, consideră că perioada cuprinsă între încheierile necontestate ar trebui dedusă din perioada totală a detenției.

Pe de altă parte, consideră că instanțele interne au justificat relevant și suficient necesitatea prelungirii arestării preventive a persoanei în cauză.

Guvernul adaugă că instanțele interne au examinat circumstanțele specifice ale cauzei, întreprinzând demersuri în special pentru stabilirea compatibilității stării de sănătate a reclamantului cu detenția, și au analizat și răspuns la argumentele acestuia, precum și, în cele din urmă, faptul că acesta a formulat recurs împotriva încheierilor de prelungire a arestării.

Motivarea Curții

Curtea reamintește că perioada reglementată de art. 5 § 1 c) din Convenție se încheie, de obicei, la data pronunțării cu privire la temeinicia acuzației aduse persoanei în cauză, fie și în primă instanță [

În speță, Curtea reține că reclamantul se plânge, în special, în formularul de cerere de lipsa temeiului legal al detenției ulterioare deciziei ICCJ din 24 octombrie 2005, precum și de lipsa unei motivări relevante a încheierilor de prelungire a arestării. Un capăt de cerere fiind caracterizat prin faptele pe care le denunță și nu prin simplele motive sau argumente juridice invocate (a se vedea,

Curtea mai reține că reclamantul a formulat recurs împotriva a 11 din cele 15 încheieri de prelungire a arestării. Aceasta reamintește că, în scopul epuizării căilor de atac interne, reclamantul nu este obligat să atace fiecare decizie privind prelungirea arestării provizorie (

Curtea observă că recursurile formulate în cauză au oferit instanței de recurs ocazia de a se pronunța asupra motivelor avansate de prima instanță pentru menținerea reclamantului în detenție și de a remedia situația. Pe de altă parte, având în vedere frecvența cu care instanța s-a pronunțat asupra arestării preventive, reclamantul nu poate fi acuzat că nu a recurat fiecare încheiere pronunțată în această privință (a se vedea,

Ținând cont de considerațiile sus-menționate, Curtea reține că, în prezenta cauză, perioada reglementată de art. 5 § 3 a început la 21 octombrie 2004, data arestării reclamantului, și a luat sfârșit la 1 martie 2006, data condamnării în primă instanță. Astfel, această perioadă a durat un an, 4 luni și 7 zile. Curtea consideră că acest termen este suficient de lung pentru a putea pune probleme din perspectiva art. 5 § 3 din Convenție.

Curtea reamintește că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenții (

Curtea reamintește, de asemenea, cele patru motive fundamentale care pot justifica arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârșit o infracțiune: pericolul ca acuzatul să se sustragă (

În speță, Curtea reține că măsura arestării preventive a fost prelungită de la 22 octombrie 2004 la 19 ianuarie 2005 în scopul efectuării anchetei. Aceasta admite că, în contextul cauzei, motivele erau relevante și suficiente pentru a justifica prelungirea măsurii arestării preventive a reclamantului la începutul cercetării.

Cu toate acestea, trebuie remarcat că, începând cu 21 ianuarie 2005, instanța a prelungit detenția și a respins cererile de punere a reclamantului în libertate evocând, în principal, necesitatea menținerii ordinii publice și impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice punerea acestuia în libertate.

Curtea admite că impactul negativ asupra opiniei publice ar fi putut constitui, în speță, un factor relevant, în special la începutul anchetei, însă constată că instanțele naționale au continuat să se refere de o manieră abstractă fără să precizeze cum ar fi putut ca punerea în libertate a reclamantului să aibă ca efect tulburarea ordinii publice (a se vedea,

Curtea consideră, de asemenea, că trimiterea sistematică la gravitatea faptelor și la modul în care au fost comise nu poate compensa lipsa unei motivări concrete întemeiate pe faptele relevante în legătură cu persoana reclamantului, cu privire la existența unei amenințări pentru ordinea publică sau la orice alt motiv conform cu jurisprudența Curții. În ceea ce privește severitatea pedepsei aplicate, este necesar să se reamintească că menținerea în detenție nu ar putea servi la anticiparea unei pedepse privative de libertate bazându-se în principal și în mod abstract pe gravitatea faptelor comise (

În cele din urmă, Curtea observă că deși instanțele interne s-au asigurat că starea de sănătate a reclamantului era compatibilă cu detenția, acestea au prelungit această măsură fără să ia în considerare situația sa familială și fără să aibă în vedere alte măsuri în afara detenției. Consideră că o asemenea abordare nu este compatibilă cu garanțiile prevăzute de art. 5 § 3 din Convenție.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că, alegând să se bazeze în principal pe impactul pe care faptele de care reclamantul era acuzat îl puteau avea asupra opiniei publice, fără să examineze în particular cazul acestuia, autoritățile nu au oferit motive „relevante și suficiente” pentru a justifica necesitatea menținerii măsurii de arestare preventivă în perioada în cauză.

În aceste circumstanțe, nu

Rezultă că a fost încălcat art.

Reclamantul solicită 100

Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul material invocat și încălcarea pretinsă. Acesta consideră că o constatare a încălcării ar reprezenta o reparație suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

declară

hotărăște că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenție;

respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.