CASE OF OSTACE v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF OSTACE v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 25 februarie 2014

În cauza Ostace împotriva României

(Cererea nr. 12547/06)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condițiile stabilite la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Ostace împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popoviæ, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 februarie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

12547/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Augustin Ostace („reclamantul”), a sesizat Curtea la 16 martie 2006 în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I.

Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamantul susține în special că refuzul instanțelor de a ține seama de realitatea biologică care rezultă dintr-o probă nouă care demonstrează că acesta nu era tatăl lui H.-A., a cărui paternitate legală îi fusese atribuită cu peste douăzeci de ani înainte, ar fi constituit o încălcare a art. 8 din Convenție în privința sa.

4

. La 23 iunie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5

. Reclamantul s-a născut în 1952 și locuiește în Leverkusen, Germania.

A. Acțiunea în stabilirea paternității introdusă împotriva reclamantului

6

. Prin hotărârea din 6 martie 1981 a Judecătoriei Năsăud, reclamantul a fost declarat tatăl copilului H.-A., născut la 17

aprilie 1980, ca urmare a unei acțiuni în stabilirea paternității, introduse de mama copilului. Această hotărâre era întemeiată pe mărturii care atestau existența unei relații între mama copilului și reclamant și pe o expertiză medico-legală a grupelor sanguine, care indica faptul că paternitatea copilului era nedecisă în privința reclamantului, dar că nu putea fi exclusă în totalitate posibilitatea ca acesta să fie tatăl biologic al copilului.

Hotărârea în cauză a fost confirmată, în urma recursului formulat de reclamant, prin hotărârea din 6 mai 1981 a Tribunalului Bistrița-Năsăud.

7

. În 2003, reclamantul a obținut consimțământul lui H.-A., devenit major, pentru ca ambii să se supună unei expertize medico-legale extrajudiciare, cu scopul de a stabili dacă era tatăl său biologic.

8

. La 14 iulie 2003, Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” din București i-a precizat reclamantului faptul că, în urma efectuării noilor teste de paternitate, era exclus, din punct de vedere biologic, ca H.-A. să fie copilul său.

9

. Pe baza acestui raport de expertiză, reclamantul a sesizat Judecătoria Năsăud cu o cerere de revizuire a hotărârii din 6 martie 1981. Acesta a menționat că, anterior, era imposibil din punct de vedere obiectiv să prezinte proba realității biologice care exclude posibilitatea ca acesta să fie tatăl lui H.-A. De asemenea, a precizat că, la momentul acțiunii în stabilirea paternității, au fost respinse toate cererile formulate de acesta în fața instanțelor pentru efectuarea unei contraexpertize judiciare.

10

. Prin hotărârea din 11 septembrie 2003, judecătoria a declarat cererea de revizuire inadmisibilă, pe motiv că nu îndeplinea condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 322 C. proc. civ. Instanța a considerat că raportul de expertiză medico-legală din 14 iulie 2003 nu constituia un înscris care exista la momentul hotărârii din 1981, a cărei revizuire era solicitată și de care părțile nu luaseră cunoștință, în sensul art. 322 pct. 5.

11

. Reclamantul a formulat apel și apoi recurs împotriva acestei hotărâri. Acesta și-a întemeiat apelul și recursul pe necesitatea de a stabili adevărul cu privire la paternitatea sa din punct de vedere legal și de a apăra interesele succesorale ale familiei sale legitime. Acesta a susținut că în 1981, în România, posibilitățile științei erau mult mai limitate în ceea ce privește stabilirea filiației biologice, astfel încât, la vremea respectivă, instanța nu a putut să își întemeieze decizia pe o probă științifică incontestabilă. De asemenea, acesta a precizat, în recursul său, că, atunci când au soluționat fondul acțiunii în stabilirea paternității, instanțele nu au dat curs cererii sale de efectuare a unei expertize suplimentare și că, la acea vreme, legea nu permitea o expertiză extrajudiciară. În plus, acesta a menționat că, înainte de 2003, nu reușise să obțină consimțământul lui H.-A. și al mamei sale pentru ca H.-A. să se supună unei noi expertize medico-legale. În fața instanței de apel, reclamantul a susținut că, în perioada regimului totalitar aflat la putere în țară înainte de 1989, o hotărâre judecătorească pronunțată într-o acțiune în stabilirea paternității era considerată ca fiind o sancțiune pentru nerecunoașterea voluntară a paternității.

12

. Apelul și recursul formulate de reclamant au fost respinse, iar hotărârea din 11 septembrie 2003 a fost confirmată prin deciziile din 28 noiembrie 2003 și 16 februarie 2006, ambele pronunțate de Curtea de Apel Cluj. În decizia pronunțată la 28 noiembrie 2003, curtea de apel a respins apelul formulat de reclamant, pe motiv că, în speță, nu erau îndeplinite condițiile impuse la art. 322 pct. 5 C. proc. civ. pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire, având în vedere că raportul de expertiză medico-legală invocat de reclamant nu reprezenta un înscris în sensul acestui articol.

13

. La 23 august 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, care fusese sesizată cu recursul reclamantului împotriva deciziei din 28 noiembrie 2003, a trimis cauza Curții de Apel Cluj, în urma modificării normelor privind competența instanțelor, adusă de Legea nr. 219 din 6 iulie 2005. În hotărârea pronunțată la 16 februarie 2006, curtea de apel a motivat respingerea recursului reclamantului prin faptul că o acțiune civilă, chiar o cale de recurs extraordinară, precum revizuirea, nu putea fi exercitată decât în condițiile stabilite de lege.

B. Informațiile furnizate Guvernului de Institutul Național de Medicină Legală

14

. Prin scrisoarea din 18 octombrie 2011, Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” a furnizat agentului guvernamental la Curte informații conform cărora expertiza realizată în 2003 cu privire la paternitatea biologică a reclamantului nu putea fi realizată în 1981.

II. Dreptul și practica interne relevante

B. Vechiul Cod al familiei și noul Cod civil

15

. Dreptul esențial relevant, în vigoare la momentul faptelor și până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, la 1 octombrie 2011, era Codul familiei, completat de deciziile Curții Constituționale. Noul Cod civil a adus modificări legislative importante, în special în ceea ce privește prescripția acțiunilor civile în domeniul filiației.

16

. Art. 56 C. fam., în vigoare la momentul faptelor, atât în 1981, cât și în 2003, prevedea că filiația față de tatăl unui copil născut în afara căsătoriei putea fi stabilită printr-o declarație de recunoaștere din partea tatălui sau prin hotărâre judecătorească. Declarația de recunoaștere se putea face la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.

17

. În temeiul art. 59 C. fam., acțiunea în stabilirea paternității unui copil născut în afara căsătoriei aparține copilului și putea fi introdusă în numele său de către mamă sau de reprezentantul legal al acestuia. La art. 60 se prevedea că această acțiune putea fi introdusă în termen de un an de la nașterea copilului sau, în cazul în care mama a conviețuit cu pretinsul tată, după încetarea conviețuirii.

18

. Noul Cod civil, intrat în vigoare în 2011, prevede, la art. 427, că dreptul la această acțiune este imprescriptibil în timpul vieții copilului.

19

. În conformitate cu dreptul în vigoare la momentul faptelor, recunoașterea paternității unui copil născut în afara căsătoriei putea fi contestată de orice persoană interesată de acest lucru (art. 58 C. fam.). Acțiunea era imprescriptibilă (a se vedea Decizia nr. 1554 din 7 decembrie 2010 a Curții Constituționale).

20

. Acțiunea în tăgada paternității putea fi introdusă doar de soțul mamei copilului născut în cadrul căsătoriei (art. 54 C. fam.). Prin Decizia nr. 349/2001 din 19 decembrie 2001, Curtea Constituțională a hotărât că această dispoziție, care excludea posibilitatea ca mama sau însuși copilul să conteste paternitatea neconformă cu realitatea biologică, era contrară Constituției.

21

. Termenul de prescripție a acestei acțiuni în tăgada paternității era de șase luni din momentul în care tatăl prezumtiv a luat cunoștință de nașterea copilului (art. 55 C. fam.). Această dispoziție legală a făcut obiectul mai multor excepții de neconstituționalitate, dintre care unele erau întemeiate pe discriminarea între titularii acțiunii sau o discriminare în raport cu acțiunea imprescriptibilă în contestarea unei recunoașteri a paternității, prevăzută la art. 58. Curtea Constituțională a respins toate excepțiile de neconstituționalitate, considerând că nu exista o discriminare și că, datorită unui termen atât de scurt, era protejat interesul superior al copilului constând în certitudinea privind starea sa civilă (Deciziile nr. 453/2003 din 2

decembrie 2003, 390/2005 din 12 iulie 2005, 538/2005 din 18

octombrie

2005, 646/2006 din 5

octombrie 2006 ale Curții Constituționale). Ultima din aceste decizii ale Curții Constituționale era însoțită de o opinie separată, conform căreia acțiunea în tăgada paternității trebuia să fie imprescriptibilă sau că trebuia aplicat unul și același termen de prescripție tuturor titularilor acțiunii.

22

. Art. 55 C. fam. a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 749 din 5 noiembrie 2007, pentru a stabili un termen de prescripție de trei ani, în loc de șase luni, pentru acțiunea în tăgada paternității copilului născut în cadrul căsătoriei. Acest termen începea să curgă în momentul în care tatăl lua cunoștință de nașterea copilului.

23

. Această dispoziție legală a făcut obiectul mai multor excepții de neconstituționalitate, dintre care unele erau întemeiate pe existența unei discriminări în raport cu acțiunea imprescriptibilă în contestarea recunoașterii paternității, prevăzută la art. 58. Curtea Constituțională a respins toate aceste excepții de neconstituționalitate, considerând că nu exista nicio discriminare și că, printr-un termen rezonabil de lung, în raport cu vechea versiune a Codului familiei, interesul superior al copilului, care consta în certitudinea privind starea sa civilă, era astfel protejat (Deciziile nr. 582/2010, 1033/2010, 1328/2010 și 1554/2010 din 4

mai, 14 septembrie, 19 octombrie și 7 decembrie 2010 ale Curții Constituționale).

24

. Prima excepție de neconstituționalitate, referitoare la calcularea termenului de prescripție de trei ani, stabilit prin noua lege, a fost ridicată din oficiu de către Tribunalul Galați. Tribunalul a considerat că legea în vigoare încălca art. 8 din Convenție, în măsura în care o prezumție legală nu respecta viața de familie bazată pe realitatea socială și biologică. Din acest motiv, tribunalul a hotărât că termenul de prescripție de trei ani nu trebuia să fie calculat începând din momentul în care tatăl lua cunoștință de existența copilului, ci din momentul în care afla de existența unor circumstanțe de natură să excludă paternitatea acestuia.

25

. În temeiul art. 430-433 din noul Cod civil, acțiunea în tăgada paternității copilului născut în cadrul căsătoriei este imprescriptibilă în ceea ce privește copilul și tatăl biologic. În schimb, aceasta este prescriptibilă, în termen de trei ani, în privința mamei și a soțului acesteia, care este tatăl prezumtiv. În cazul acestuia din urmă, termenul de prescripție este calculat începând de la data la care tatăl prezumtiv ia cunoștință de faptul că este prezumat tată al copilului sau de la o dată ulterioară, când tatăl prezumtiv află că această prezumție nu corespunde realității [art. 430 alin. (1)].

B. Codul de procedură civilă

26

. Dispozițiile Codului de procedură civilă privind revizuirea hotărârilor judecătorești în vigoare la momentul faptelor, și anume la momentul introducerii de către reclamant a cererii sale de revizuire, sunt reluate parțial în hotărârile

Lungoci împotriva României

(nr. 62710/00, pct. 28, 26

ianuarie 2006) și

Stanca Popescu împotriva României

(nr. 8727/03, pct. 60, 7

iulie

2009) și în decizia

I.L.V. împotriva României

[(dec.), nr.

4901/04, pct.

20, 24 august 2010].

Art.

322

„Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

(...)

au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

(...)”

Conform jurisprudenței constante a instanțelor române, citată în hotărârea

Lungoci

(citată anterior, pct. 28), „înscrisurile” necesare pentru revizuirea unei hotărâri definitive trebuie să existe la data adoptării deciziei atacate. Un act emis după data respectivă nu se consideră înscris.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

27

. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obține recunoașterea în justiție a faptului că nu este tatăl lui H.-A., deși expertiza medico-legală care a putut fi realizată în 2003 în urma consimțământului fiului său prezumtiv, devenit major, a exclus clar paternitatea acestuia.

28

. Guvernul contestă acest argument. Conform acestuia, refuzul autorităților de a autoriza redeschiderea procedurii în stabilirea paternității este motivat de preocuparea de a proteja interesele copilului și ale familiei și de a respecta cerințele protejării securității juridice.

29

. Este invocat art. 8 din Convenție Această dispoziție este redactată după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

A.

Cu privire la admisibilitate

30

. Curtea reamintește că nu este cazul să fie examinată problema de a stabili dacă procedura vizând dizolvarea în fața legii a legăturilor de familie existente intra sub incidența „vieții de familie” a reclamantului, având în vedere că, în orice caz, stabilirea raporturilor juridice ale unui tată cu prezumtivul copil al acestuia ține de „viața privată” a persoanei în cauză (

Ýyilik împotriva Turciei

, nr. 2899/05, pct. 23, 6 decembrie 2011).

31

. Prin urmare, art. 8 din Convenție se aplică faptelor speței.

32

. Curtea constată că acest capăt de cerere nu

este în mod vădit nefondat în sensul art.

35

§

3 din Convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B.

Cu privire la fond

33

. Curtea reamintește că, deși art. 8 din Convenție tinde, în esență, să protejeze persoanele împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu impune statelor doar să se abțină de la astfel de ingerințe; acesta poate implica, în plus, obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Limita dintre obligațiile pozitive și obligațiile negative ale statului în raport cu această dispoziție nu se pretează însă unei definiții precise. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt comparabile. În ambele cazuri, trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblul său; de asemenea, în ambele ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (

Shofman împotriva Rusiei

, nr. 74826/01, pct. 33-34, 24 noiembrie 2005).

34

. Curtea reamintește, de asemenea, că nu are sarcina de a se substitui autorităților naționale competente pentru soluționarea litigiilor legate de raporturile dintre indivizi la nivel național, ci de a examina din perspectiva Convenției deciziile pronunțate de aceste autorități în exercitarea puterii lor discreționare (a se vedea, de exemplu, hotărârea

Mikuliæ împotriva Croației

, nr. 53176/99, pct. 59, CEDO 2002

‑

I).

35

. În speță, Curtea subliniază că, în 1980, la scurt timp după nașterea lui H.

‑

A., mama acestuia l-a acționat în justiție pe reclamant printr-o acțiune în stabilirea paternității. Această acțiune a fost admisă pe baza mărturiilor care atestau existența unei relații între mama copilului și reclamant, deși expertiza medico-legală care a comparat grupele sanguine ale persoanelor în cauză nu a dovedit cu certitudine că era tatăl fiului său prezumtiv (supra, pct. 6).

36

. Ulterior, în urma unei expertize medico-legale extrajudiciare, efectuată cu acordul lui H.-A., care indica faptul că era exclus ca acesta să fie tatăl său biologic, reclamantul a solicitat revizuirea deciziei din 1981, bazându-se în special pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care prevede posibilitatea de a redeschide o procedură atunci când imposibilitatea de a prezenta înscrisuri în cursul procedurii inițiale ține de un eveniment exterior voinței părților.

37

. Cererea reclamantului a fost declarată inadmisibilă de către instanțele naționale, pe motiv că nu era îndeplinită condiția definită în jurisprudență, conform căreia era obligatoriu ca înscrisurile respective să existe deja la momentul procedurii inițiale.

38

. Curtea subliniază că părțile nu contestă faptul că respingerea de către instanțele naționale a cererii reclamantului de redeschidere a procedurii în stabilirea paternității era „prevăzută de lege” și urmărea un scop legitim.

39

. Rămâne să se stabilească dacă, în circumstanțele speței, decizia în litigiu era „necesară într-o societate democratică”.

40

. Curtea reamintește că a hotărât deja, în mai multe cauze privind prezumții legale de paternitate, că o situație în care era imposibil să se acorde prioritate realității biologice asupra unei prezumții legale de paternitate nu era compatibilă cu obligația de a garanta respectarea efectivă a vieții private și de familie, chiar și ținând seama de marja de apreciere de care beneficiază statele [

Mizzi împotriva

Maltei

, nr. 26111/02, pct. 113, CEDO 2006

‑

I (extrase);

Shofman,

citată anterior, pct. 45].

41

. Spre deosebire de aceste cauze, în speță nu este vorba despre o prezumție legală de paternitate, ci de stabilirea paternității reclamantului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în urma unei proceduri în stabilirea paternității.

42

. Totuși, Curtea a concluzionat, de asemenea, că a fost încălcat art. 8 din Convenție în cauze în care reclamanții nu aveau nicio posibilitate de a contesta, în lumina probelor biologice noi, declararea judecătorească a paternității lor, printr-o hotărâre judecătorească definitivă (

Paulík împotriva Slovaciei

, nr. 10699/05, pct.

46, CEDO 2006

‑

XI, și

Tavlý

împotriva Turciei

, nr.

11449/02, pct.

36, 9

noiembrie 2006).

43

. Or, aceasta este situația în speță. În fapt, în temeiul dreptului intern aplicabil, reclamantul nu are nicio posibilitate de a contesta declararea judecătorească a paternității sale. Curtea este dispusă să admită că, absența unui mecanism juridic care să îi permită reclamantului să își protejeze dreptul la respectarea vieții sale private poate fi explicată, în general, de „interesul legitim” de a garanta securitatea juridică și stabilitatea legăturilor de familie și, în mod necesar, de a proteja interesele copilului. Rămâne să se stabilească dacă, în circumstanțele particulare ale speței, a fost păstrat un echilibru just între interesul reclamantului și interesul general.

44

. Reclamantul dorea să obțină o revizuire a declarării judecătorești a paternității care îl privea, în lumina probelor biologice de care nu avea cunoștință la vremea primei proceduri în stabilirea paternității. H.-A., care este major, a fost el însuși de acord, împreună cu mama sa, cu efectuarea testului ADN.

45

. Prin urmare, Curtea consideră că, declarând inadmisibilă cererea sa de redeschidere a procedurii în stabilirea paternității copilului născut în afara căsătoriei, deși persoanele în cauză păreau să fie de acord cu stabilirea adevărului biologic privind filiația lui H.-A., autoritățile naționale nu au ținut seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele în cauză (

Tavlý,

citată anterior,

pct. 36).

46

. Prin urmare, acestea au adus atingere drepturilor sale protejate de art. 8 din Convenție.

47

. De asemenea, trebuie amintit faptul că, în alte cauze judecate de Curte, acțiunea în justiție introdusă de tații prezumtivi viza obținerea unei probe care să permită cunoașterea realității biologice, obligând copilul prezumtiv să se supună unui test biologic. În aceste cauze, Curtea a acordat o importanță decisivă faptului că nu exista nicio probă biologică care să contrazică filiația stabilită legal, atunci când a procedat la punerea în balanță a intereselor în cauză. În acest context, Curtea a apreciat că nu este nerezonabil ca instanțele interne să acorde o importanță mai mare intereselor copilului și familiei în care acesta trăiește decât intereselor pe care le-ar putea avea reclamantul de a verifica un fapt biologic (

Ýyilik,

citată anterior, pct. 32, și decizia

I.L.V.

împotriva României,

citată anterior, pct. 40).

48

. Totuși, situația este diferită în speță. În fapt, contrar situației din cauzele

Ýyilik

și

I.L.V.

împotriva României

, citate anterior, în speță, reclamantul deține un raport de expertiză biologică, realizat cu consimțimântul dat de H.-A. după ce a devenit major și care dovedește că acesta nu este tatăl său.

49

. În plus, conform informațiilor furnizate de Institutul Național de Medicină Legală (supra, pct. 14), proba științifică obținută de acesta în 2003 nu îi era accesibilă cu mijloacele disponibile în 1981.

50

. În plus, Curtea constată că decizia pronunțată în speță de instanța națională nu este conformă cu evoluția dreptului român în domeniul filiației, adusă în special de noul Cod civil. Această evoluție pare a fi în favoarea prevalenței realității biologice asupra ficțiunilor legale, renunțând, de exemplu, la termene de prescripție rigide. Astfel, noul Cod civil prevede că, pentru a răsturna prezumția de paternitate a unui copil născut în cadrul unei căsătorii, termenul de prescripție al acțiunii în tăgada paternității este calculat, pentru tatăl prezumtiv, începând de la data la care acesta din urmă a aflat că era tatăl prezumtiv al copilului sau de la o dată ulterioară, când acesta a aflat că prezumția nu corespundea realității (supra, pct. 24). Pe de altă parte, conform noului Cod civil, acțiunea în stabilirea paternității este imprescriptibilă în timpul vieții copilului (supra, pct. 18). Totuși, reclamantul nu a putut să beneficieze de această evoluție a dreptului român, având în vedere că aceasta a avut loc ulterior faptelor speței.

51

. Curtea admite că situația reclamantului este, poate, diferită în anumite privințe de cea a taților prezumtivi a căror paternitate este prezumată în mod legal, dar nu a fost stabilită pe cale judiciară. Cu toate acestea, existența unor diferențe între mai multe persoane nu împiedică situațiile și interesele lor respective să fie suficient de comparabile (

mutatis mutandis, Paulik,

citată anterior, pct. 54).

52

. În lumina considerentelor anterioare, Curtea concluzionează că nu a fost păstrat un echilibru just între interesele reclamantului și cele ale societății și că, prin urmare, sistemul juridic intern nu a garantat în mod corespunzător „respectarea vieții private” a reclamantului.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

53

. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii inițiate în iulie 2003, vizând revizuirea hotărârii din 6 martie 1981, precum și de inechitatea acesteia, pe motiv că, atât apelul, cât și recursul acestuia au fost examinate de aceeași instanță, și anume Curtea de Apel Cluj.

Acesta invocă art.

6

§

1 din Convenție, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

54

. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă, conform căreia art. 6 din Convenție nu garantează dreptul la redeschiderea unei proceduri și nu se aplică unei proceduri de examinare a unei cereri de revizuire a unui proces civil, dacă această cerere este declarată inadmisibilă [a se vedea, între altele,

Sablon împotriva Belgiei

, nr. 36445/97, pct.

86, 10 aprilie 2001,

Steck

‑

Risch și alții împotriva Liechtenstein

(dec.), nr. 29061/08, 11 mai 2010, și

Hurter împotriva Elveției,

(dec.), nr. 48111/07, 15

mai 2012].

În lumina acestei jurisprudențe, Curtea apreciază că art. 6 nu se aplică procedurii privind cererea de revizuire în litigiu.

Rezultă că aceste capete de cerere sunt incompatibile

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție și trebuie să fie respinse în temeiul art.

35 §

4.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

55

. În temeiul art.

41 din Convenție,

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A.

Prejudiciu

56

. Reclamantul solicită 300

000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit. De asemenea, solicită 31

271

EUR cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea pensiei alimentare plătite între 1980 și 1998.

57

. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă și că prejudiciul material nu a fost motivat suficient.

58

. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere [

mutatis mutandis, Backlund împotriva Finlandei

(reparație echitabilă), nr. 36498/05, pct.

13

‑

15, 12

iulie 2011]. În schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 5

000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B.

Cheltuieli de judecată

59

. De asemenea, reclamantul solicită 5

000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și pentru cele efectuate în fața Curții.

60

. Guvernul consideră că reclamantul nu a justificat această sumă.

61

. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță și ținând seama de documentele de care dispune, în special documente care atestă deplasări ale reclamantului de la domiciliul acestuia din Germania pentru a se prezenta în fața instanțelor române, și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabilă suma de 3

000 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului.

C.

Dobânzi moratorii

62

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA

,

în unanimitate,

că a fost încălcat art. 8 din Convenție;

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume:

i) 5

000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

ii)

3

000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 25 februarie 2014, în temeiul art.

77 §

2 și § 3 din Regulament.

PREȘEDINTE,

Grefier,

JOSEP CASADEVALL

Santiago Quesada