TOMA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamanții, Toader Toma și Mihaela Toma, sunt resortisanți români, născuți în 1961 și, respectiv, 1975, cu domiciliul la Valea Teilor, județul Tulcea. Aceștia sunt căsătoriți.

Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În urma abținerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează:

Incidentul din 22 mai 2003

Împotriva primului reclamant, Toader Toma (denumit în continuare „reclamantul”), Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea a început urmărirea penală pentru fapte de braconaj, fapte pe care le-ar fi comis la pescuit, la 4 mai 2001. În cele din urmă, prin rezoluția din 11 martie 2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea, a fost scos de sub urmărire penală. În cadrul acestei anchete penale, a fost emis un mandat de aducere al reclamantului în fața parchetului, la 16 mai 2003, .

La 22 mai 2003, câțiva polițiști, însoțiți de alți agenți ai forței publice, au pătruns în domiciliul reclamanților pentru executarea mandatului de aducere emis la 16 mai 2003. Aceștia din urmă nu erau la domiciliu.

În continuare, au făcut plângere împotriva polițiștilor și a celorlalte persoane care îi însoțeau pentru violare de domiciliu.

Această plângere a făcut obiectul unei decizii de neîncepere a urmăririi penale pronunțată la 2 februarie 2004 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și confirmată, la 1 aprilie 2004, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație. Reclamanții au formulat recurs împotriva acestei decizii în fața Curții de Apel Constanța care, la 8 iunie 2004, a infirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale și a trimis cauza parchetului pentru terminarea anchetei cu privire la polițiștii acuzați de către reclamanți.

Recursul împotriva deciziei din 8 iunie 2004 a Curții de Apel Constanța a fost admis prin hotărârea din 19 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Justiție și Casație. Înalta Curte a trimis cauza curții de apel pe motiv că nu a examinat toate actele dosarului și că nu a arătat parchetului actele de urmărire penală ce trebuie realizate pentru terminarea anchetei.

După trimiterea cauzei prin decizia din 5 aprilie 2005, Curtea de Apel Constanța a respins contestația reclamanților împotriva deciziei de neîncepere a urmăriri penale din 2 februarie 2004. Curtea de Apel a constatat că polițiștii au acționat în limitele atribuțiilor lor, deoarece s-au prezentat la domiciliul reclamanților pentru executarea mandatului de aducere emis de procuror în privința reclamantului.

Această decizie a fost menținută prin hotărârea Înaltei Curți de Justiție și Casație din 3 iunie 2005.

Incidentul din 22 februarie 2005

La 22 februarie 2005, în urma unei ședințe de judecată în fața Curții de Apel Constanța, la care s-au prezentat reclamanții și polițiștii pe care aceștia îi acuzau de violare de domiciliu, a avut loc un incident între reclamanți și polițiștii A., D., L. și M.

Reclamanta, Mihaela Toma (denumită în continuare „reclamanta”), pretinde că a fost agresată de cei patru polițiști.

A doua zi, 23 februarie 2005, aceasta s-a prezentat la unitatea de medicină legală din Tulcea și a fost examinată de un medic legist. Raportul întocmit în aceeași zi arăta că reclamanta prezenta leziuni traumatice probabil datorate unor lovituri făcute cu un obiect dur, ce necesitau între trei și patru zile de îngrijiri medicale. În raportul respectiv au fost descrise opt vânătăi vizibile pe antebrațul stâng, coapsa dreaptă și pe torace în partea stângă, dintre care cele mai mari măsurau șase și șapte centimetri lungime, precum și o zgârietură la mâna dreaptă.

La 24 februarie 2005, reclamanta a depus la Curtea de Apel Constanța un memoriu intitulat „plângere prealabilă” prin care descria incidentul din 22

Plângerea respectivă a fost clasată la pagina 48 a dosarului privind procedura pentru violare de domiciliu, astfel cum reiese dintr-un certificat emis de curtea de apel la 25 ianuarie 2006. Copia certificatului medical și mărturia depusă de reclamant au fost îndosariate la paginile 49 și 50 din dosarul respectiv, astfel cum reiese din scrisoarea curții de apel din 26 aprilie 2006.

În hotărârea din 5 aprilie 2005, Curtea de Apel Constanța nu a făcut nicio mențiune a plângerii depusă de reclamantă pentru agresiunea din 22 februarie 2005.

În recursul introdus la 11 aprilie 2005 împotriva hotărârii din 5 aprilie, reclamanții au arătat că au fost persecutați în mod constant de polițiștii care le erau adversari în proces, astfel cum indicau și actele de violență pe care aceștia din urmă le-au comis împotriva reclamantei la 22 februarie 2005, imediat după ședința în fața curții de apel. Reclamanții au invocat certificatul medical eliberat reclamantei.

În hotărârea din 3 iunie 2005, Înalta Curte de Justiție și Casație nu a făcut nicio mențiune cu privire la acuzațiile reclamanților în legătură cu agresiunea la care a fost supusă reclamanta la ședința din 22 februarie 2005.

Răspunsul Curții de Apel din Constanța la reclamația reclamantei

La 30 martie 2006, reclamanta a solicitat Curții de Apel Constanța să-i comunice motivele pentru care plângerea sa din 23

Prin scrisoarea din 26 aprilie 2006 Curtea de Apel Constanța i-a răspuns reclamantei că plângerea respectivă și documentele anexate au fost primite prin poștă și clasate la dosarul de violare de domiciliu, soluționat prin hotărârea din 5 aprilie 2005, confirmată la 3 iunie 2005 (a se vedea supra, procedura descrisă la secțiunea 1).

Scrisoarea făcea trimitere la faptul că reclamanta a solicitat în fața curții de apel „aplicarea legii și pentru infracțiunea comisă la 22

Scrisoarea respectivă menționa apoi că reclamanta nu a criticat în motivele sale de recurs în fața Înaltei Curți de Justiție și Casație soluția primei instanțe sub aspectul nepronunțării asupra plângerii din 24

Convocarea din 10 noiembrie 2009

Prin scrisoarea din 17 noiembrie 2009, reclamantul a informat Curtea că, la 10 noiembrie 2009, a fost convocat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța pentru data de 16 noiembrie 2009, fără ca parchetul să-i precizeze motivele convocării și amenințându-l cu consecințe judiciare în caz de neprezentare. În opinia reclamantului, la această din urmă dată, procurorul D. i-a cerut o declarație și informații despre polițiștii acuzați în cauza prezentată în fața CEDO și informații despre cauza respectivă.

Prezintă Curții o copie a convocării la parchet din 10

Invocând art. 3 și art. 13 din Convenție, reclamanta se plânge de rele tratamente la care a fost supusă de către polițiști, după ședința de judecată desfășurată în fața Curții de Apel Constanța la 22

Invocând art. 8 din Convenție, cei doi reclamanți se plâng de violarea de domiciliu de către agenții forței publice, la 22 mai 2003.

Primul capăt de cerere prezentat doar de reclamantă privește pretinsele rele tratamente pe la care ar fi fost supusă la 22

Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne pe motiv că reclamanta nu a formulat în mod legal o plângere penală pentru a solicita începerea unei anchete privind pretinsele violențele la care a fost supusă la 22 februarie 2005. De asemenea, în recursul său împotriva deciziei din 5 aprilie 2005 a curții de apel, reclamanta nu a invocat nici un motiv de drept privind lipsa unui răspuns la plângerea sa depusă în cadrul acestui dosar la 24 februarie 2005.

Reclamanta arată că, în ciuda faptului că a formulat o plângere penală și a furnizat un certificat medical pentru relele tratamente suportate, plângerea nu i-a fost admisă. Ea arată că a depus această plângere, în mod greșit, la curtea de apel deoarece așa a fost sfătuită.

Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive pronunțate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne care pot oferi un mijloc eficient și suficient pentru soluționarea capetelor de cerere care fac obiectul cererii [a se vedea, între altele,

Curtea arată că memoriul prin care reclamanta descria incidentul din 22 februarie 2005 a fost trimis la Curtea de Apel Constanța în cadrul unei alte cauze ce implica ambele părți. În această privință, Curtea consideră că faptul că reclamanta a cerut măsuri de protecție împotriva adversarilor ei, polițiștii pe care ea îi considera agresori, nu echivala cu epuizarea căilor de recurs interne adecvate, adică cu o plângere penală.

În ipoteza în care reclamanta ar putea pretinde o clasare greșită a plângerii sale în dosarul cu privire la celălalt litigiu al său cu aceiași adversari, Curtea constată că nu a ridicat deloc acest motiv de drept în fața instanțelor naționale.

Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție.

Referindu-se la convocarea din 10 noiembrie 2009, adresată reclamantului de către parchet, precum și la pretinsul interogatoriu cu privire la cererea sa adresată Curții, la întâlnirea sa cu procurorul în urma acestei convocări, reclamanții pretind că au întâmpinat unele obstacole în calea exercitării efective a dreptului lor de recurs individual în fața Curții.

Guvernul arată că convocarea din 10 noiembrie 2009 cu privire la dosarul nr. 846/P/2009, deschis în urma plângerii pentru furt formulată de către reclamanți în 2004 și pentru care se pronunțase hotărârea de declinare a competenței din 20 octombrie 2009 pentru transferul competenței anchetei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța. Guvernul indică că reclamantul a fost convocat în calitate de petent, dar că a refuzat să vorbească cu procurorul.

Reclamanții contestă acest argument.

Curtea constată că convocarea din 10 noiembrie 2009 conținea suficient de multe detalii pentru ca reclamantul să poată identifica dosarul respectiv și în ce calitate era convocat.

Cât despre interogatoriul realizat de către procuror, în urma acestei convocări, Curtea constată că reclamantul nu a contestat această măsură, în vreme ce art. 278 C. proc. pen. îi deschidea o procedură împotriva oricărei măsuri a procurorului luată în cursul anchetei [a se vedea

În concluzie, Curtea nu dezvăluie niciun element ce constituie un obstacol împotriva exercitării dreptului lor de recurs individual. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

Reclamanții se plâng de o pretinsă violare de domiciliu de către câțiva polițiști, la 22 mai 2003, și de lipsa unei anchete în această privință.

În ceea ce privește celelalte capete de cerere ale reclamanților, ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la acuzațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale.

Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și este necesar să fie respins în aplicarea articolelor 35 § 3 și 4 din Convenție.