CASE OF COSTINIU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, domnul Florin Costiniu, este resortisant român, s-a născut în 1954 și locuiește în București. Acesta a fost reprezentat în fața instanței de domnul Corneliu Liviu Popescu, avocat în București.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La momentul faptelor, reclamantul, judecător de profesie, era Președintele Secției Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La 8 septembrie 2010, la cererea acestuia, Președintele României i-a aprobat cererea de pensionare.

La 10 decembrie 2009, Direcția Națională Anticorupție („DNA”) din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție („procurorul”) a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență. În special, s-a susținut că reclamantul îi promisese lui C.V. că îi va asigura lui C.C., om de afaceri, un rezultat favorabil într-o cauză pendinte în fața Înaltei Curți, în schimbul unei sume de bani care îi va fi plătită reclamantului de către C.C. De asemenea, C.C., C.V. și o a patra persoană au fost învinuiți de săvârșirea unor infracțiuni.

La 17 decembrie 2009, reclamantul a fost audiat de către procuror și informat cu privire la rezoluția din 10 decembrie 2009.

La 8 aprilie 2010, ora 15.55, după ce l-a audiat din nou, procurorul a dispus reținerea reclamantului pentru douăzeci și patru de ore. Reclamantul a fost reținut la sediul DNA. Ulterior, în ziua respectivă, a fost legat cu cătușe de unul dintre coinculpați și scos din clădire pe ușa principală, cu scopul de a fi transferat la un centru de reținere și arestare preventivă, unde a ajuns la ora 17.30, și a fost reținut în conformitate cu normele aplicabile.

Reclamantul și coinculpatul de care era legat cu cătușe au fost nevoiți să urce într-o dubă de poliție pe ușa din spate. A fost nevoie să se ajute reciproc să urce în dubă, în timp ce ziariștii se împingeau spre ei, dorind să obțină declarații. Au fost însoțiți de ofițeri de poliție din cadrul forțelor speciale de intervenție, care purtau măști. Au fost prezente echipe de ziariști și de televiziune, iar evenimentele au fost intens mediatizate. O filmare cu arestarea reclamantului a fost transmisă în direct și difuzată din nou în cadrul programelor știrilor de seară de pe canalele principale. Fotografii cu acesta purtând cătușe au fost, de asemenea, publicate în ziare.

Asociația Magistraților din România a emis un protest oficial privind încătușarea reclamantului. Aceasta a susținut că măsura în cauză nu fusese justificată, fusese abuzivă, contrară standardelor Convenției în materie și fusese utilizată ca metodă de intimidare și de discreditare a puterii judecătorești.

La 8 aprilie 2010, parchetul a solicitat Înaltei Curți arestarea preventivă a reclamantului pentru douăzeci și nouă de zile. În seara respectivă, atât reclamantul, cât și coinculpatul au fost transportați de la centrul de reținere și arestare preventivă la Înalta Curte pentru a fi audiați. La cererea pârâților, Înalta Curte a amânat ședința până în ziua următoare, când pârâții au fost aduși din nou înaintea acesteia.

La sfârșitul ședinței, reclamantul a decis să meargă la centrul de reținere și arestare preventivă și să aștepte ca mandatul de arestare să fie pus în executare.

Ca urmare a recursului introdus de reclamant, la 12 aprilie 2010, Înalta Curte a casat hotărârea pronunțată la 10 aprilie și a anulat mandatul de arestare. În seara zilei de 12 aprilie, reclamantul a fost pus în libertate.

În cursul arestării sale preventive, de fiecare dată când a fost transportat de la centrul de reținere și arestare preventivă la Înalta Curte și înapoi, acesta a fost adus pe ușa principală a clădirii, legat cu cătușe de un coinculpat și înconjurat de ofițeri de poliție mascați, fiind expus ziariștilor pentru a fi fotografiat și filmat. Filmările realizate de ziariști au fost ulterior difuzate.

În prezent, cauza împotriva reclamantului și a coinculpatului este în curs de judecată la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Utilizarea cătușelor în cursul privării de libertate, inclusiv în cursul procesului, este interzisă în mod expres prin Legea nr. 275 din 20 iulie 2006 privind executarea pedepselor („Legea nr. 275/2006”), în afara situațiilor excepționale (art. 37). Cătușele nu pot fi folosite ca sancțiune disciplinară (art. 71).

Prin Ordinul nr. 988 din 21 octombrie 2005, Ministerul Administrației și Internelor a aprobat Regulamentul privind organizarea și funcționarea locurilor de reținere și arest preventiv din unitățile de poliție ale Ministerului Administrației și Internelor. Prin același act, Ministerul a abrogat Ordinul nr. 901 din 10 mai 1999 (pentru detalii privind acest ultim act, a se vedea

La 27 octombrie 2008, Inspectoratul General al Poliției a emis Procedura privind imobilizarea persoanelor. Această procedură nu a fost publicată în Monitorul Oficial, dar a fost distribuită organelor de aplicare a legii prin căile ierarhice.

Extrase din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției române, referitoare la utilizarea cătușelor sau a altor mijloace de imobilizare, sunt prezentate în

Dispozițiile relevante ale Decretului nr. 31/1954 referitoare la căile de atac care pot fi exercitate de persoanele care susțin că au suferit o atingere adusă dreptului lor la onoare sau la reputație („Decretul nr. 31/1954”) sunt prezentate în

Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 3 din Convenție, că a fost supus unui tratament degradant de fiecare dacă când a fost adus într-un loc public purtând cătușe. Acesta a susținut că statutul social, vârsta, greutatea sa, natura învinuirii (infracțiune non-violentă) și conduita sa (cooperarea de bunăvoie cu autoritățile pe tot parcursul anchetei) nu justificau adoptarea măsurii în cauză. Acesta a considerat că i s-a încălcat dreptul la demnitate și prin faptul că a fost legat cu cătușe de un alt coinculpat și a fost obligat să urce în mașină, în ciuda faptului că era evidentă dificultatea sa de a face acest lucru. De asemenea, s-a plâns că a fost înconjurat în mod constant de ofițeri de poliție mascați, aspect care a format o opinie publică greșită, conform căreia acesta era o persoană deosebit de periculoasă și reprezenta o amenințare serioasă pentru ordinea publică. În plus, s-a plâns că autoritățile au folosit ușa principală pentru a-l aduce sau scoate din diversele clădiri, de fiecare dată când a fost transferat, expunându-l astfel în mod public în fața unui număr mare de ziariști care l-au fotografiat și filmat și care ulterior au diseminat pe scară largă informații privind arestarea sa.

În temeiul art. 8 din Convenție, reclamantul a considerat că expunerea sa în public de către autorități a încălcat dreptul său la respectarea intimității, în măsura în care avea legătură cu imaginea, demnitatea, onoarea și reputația acestuia.

În cele din urmă, reclamantul a invocat art. 13 din Convenție și a susținut că nu a avut la dispoziție niciun mecanism pentru a se plânge de pretinsa încălcare a drepturilor sale protejate de art. 3 și 8. În opinia sa, o acțiune în temeiul art. 54 din Decretul nr. 31/1954 nu ar fi reprezentat o cale de atac eficientă. Acesta a invocat hotărârea

Reclamantul s-a plâns că a fost umilit de fiecare dată când a fost adus într-un loc public purtând cătușe. Acesta a invocat art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:

Argumentele părților

Guvernul a invocat excepția neepuizării căilor interne de atac. În opinia acestuia, reclamantul ar fi trebuit să depună fie o plângere cu privire la purtarea cătușelor în public, în temeiul Legii nr. 275/2006, fie o plângere penală pentru abuz în serviciu sau pentru supunerea la rele tratamente împotriva ofițerilor de poliție care l-au expus presei.

Reclamantul a contestat eficiența acestor căi de atac în situația sa particulară.

În ceea ce privește calea de atac oferită de Legea nr. 275/2006, acesta a susținut că judecătorul competent să examineze acțiunile formulate în temeiul legii respective („judecătorul delegat”) putea să soluționeze doar chestiuni care priveau centrul de reținere și arestare preventivă și nu ofițerii de poliție responsabili cu transportarea persoanelor private de libertate, care făceau parte dintr-o altă structură; astfel, cauza sa nu era de competența judecătorului delegat

În ceea ce privește plângerea penală, reclamantul a argumentat că, în ciuda numărului semnificativ de situații în care persoane publice au fost expuse în situații umilitoare de către autorități în cursul procedurilor penale, niciun procuror nu inițiase vreodată anchete din oficiu; în plus, Guvernul nu a fost în măsură să prezinte nicio hotărre pronunțată de instanțele interne într-o cauză relevantă. Acesta a susținut, de asemenea, că procurorii nu erau independenți și imparțiali, deoarece făceau parte dintr-o instituție ierarhică și erau subordonați, în cele din urmă, Ministerului Justiției. Acesta a invocat hotărârile

În cele din urmă, reclamantul a afirmat că o acțiune introdusă în temeiul Decretului nr. 31/1954 nu ar fi avut șanse considerabile de reușită. A făcut referire la

Motivarea Curții

Curtea reiterează că regula epuizării căilor interne de atac, la care se face referire în art. 35 din Convenție, obligă persoanele care doresc să aducă în fața unui organ arbitral sau judiciar internațional cauza lor împotriva statului să folosească întâi căile de atac puse la dispoziție de sistemul juridic național, scutind astfel statele să răspundă în fața unui organism internațional pentru actele lor înainte să fi avut posibilitatea de a remedia situația prin intermediul propriului sistem juridic. Pentru a respecta această regulă, reclamantul trebuie să parcurgă în mod normal căi de atac disponibile și suficiente pentru a permite repararea încălcărilor pretinse (a se vedea, printre multe alte hotărâri,

În ceea ce privește faptele prezentei cauze, Curtea observă că reclamantul nu s-a plâns în fața niciunei autorități naționale (precum instanțe, parchet, centru de reținere și arestare preventivă sau poliție) cu privire la tratamentul la care a fost supus.

Curtea va examina posibilele căi de atac sugerate de Guvern, și anume, o acțiune în temeiul Legii nr. 275/2006 și o plângere penală.

În ceea ce privește prima cale de atac, Curtea ia act de argumentul reclamantului, conform căruia cel puțin cu prima ocazie, la 8 aprilie 2010, înainte să fi fost preluat oficial de centrul de arestare preventivă, dispozițiile Legii nr. 275/2006 nu erau aplicabile în cazul său, deoarece nu se afla sub autoritatea centrului de reținere și arestare preventivă (a se vedea supra, pct. 6). Curtea observă, în continuare, că ordinele emise de poliție și de Ministerul Administrației și Internelor indică într-adevăr că orice transport între centrele de reținere și arestare preventivă și instanțe intră în responsabilitatea poliției și nu a centrelor de arestare preventivă. Totuși, Curtea ia act, de asemenea, de faptul că instrucțiunile poliției interzic imobilizarea în poziții nefirești sau expunerea în public a persoanelor încătușate (a se vedea supra, pct. 16

Reclamantul a contestat, de asemenea, eficacitatea unei plângeri penale drept cale de atac pentru abuzul în serviciu sau supunerea la rele tratamente. Acesta a argumentat, în principal, că procurorii nu ar fi independenți și imparțiali și că autoritățile aveau obligația de a iniția ancheta din oficiu.

Curtea observă că reclamantul nu a prezentat probe în sprijinul susținerilor sale conform cărora procurorii nu erau independenți și imparțiali în acest caz particular. Curtea observă că, atunci când este nemulțumit de decizia procurorului, un reclamant poate depune o plângere înaintea instanțelor care sunt în cele din urmă competente să examineze fondul cauzei penale (a se vedea, printre multe alte hotărâri,

În ceea ce privește al doilea argument prezentat de reclamant, simplul fapt că autoritățile ar fi putut examina situația din proprie inițiativă nu scutește reclamantul de obligația de a aduce în atenția acestora chestiunea în cauză. În fapt, reclamantul încă mai poate să depună o plângere în fața autorităților și să le ofere astfel ocazia de a aborda chestiunea, având în vedere că nu s-a împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale în cazul unei plângeri penale. Doar procedând astfel, reclamantul va respecta principiul subsidiarității care stă la baza aplicabilității Convenției.

Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere în fața autorităților cu privire la faptul că a fost ținut încătușat în locuri publice.

În temeiul art. 8 din Convenție, reclamantul a considerat că expunerea sa în public de către autorități a încălcat dreptul său la respectarea vieții private, în măsura în care avea legătură cu imaginea, demnitatea, onoarea și reputația acestuia.

Ținând seama de considerentele privind art. 3 (a se vedea supra, pct. 35), Curtea consideră că acest capăt de cerere este, de asemenea, inadmisibil ca urmare a neepuizării căilor interne de atac și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 §

În cele din urmă, în temeiul art. 13 din Convenție, reclamantul a pretins că nu a avut la dispoziție niciun mecanism pentru a se plânge de pretinsa încălcare a drepturilor sale protejate de art. 3 și 8. În opinia sa, o acțiune în temeiul art. 54 din Decretul nr. 31/1954 nu ar fi reprezentat o cale de atac eficientă. Acesta a invocat hotărârea

Curtea a constatat că reclamantul avea la dispoziție o cale de atac eficientă pentru a se plânge de pretinsa încălcare a drepturilor sale. Prin urmare, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu