PANAITESCU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
PANAITESCU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2013)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
DECIZIE
Cererea nr.
8398/04
formulată de Miron Victor PANAITESCU
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 19
martie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,
președinte,
Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos,
Johannes Silvis, Valeriu Grițco,
judecători
,
și Santiago Quesada,
grefier de secție
,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 10
februarie 2004,
având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vedere decizia luată de Președintele Camerei de a o desemna pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător
ad hoc
(art.
26 §
4 din convenție și art.
29 alin.
1 din Regulamentul Curții), întrucât domnul Corneliu Bârsan, judecător ales să reprezinte România, s-a abținut de la judecarea cauzei (art.
28 din regulament),
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
În fapt
Reclamantul, domnul Miron Victor Panaitescu, este resortisant român, s-a născut în 1974 și locuiește în București. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de către doamna Elena Panaitescu, mama sa. Guvernul român („Guvernul”)
este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan
‑
Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 8 decembrie 1999, reclamantul a fost arestat, fiind suspectat de săvârșirea infracțiunii de furt calificat, infracțiune despre care se presupune că a fost comisă între 29 și 30 iunie 1999.
La 16
decembrie 1999, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București l-a trimis în judecată pe reclamant, împreună cu alte două persoane, pentru furt calificat. Aceștia erau învinuiți de transfer ilegal de acțiuni din portofoliile unor fonduri de investiții cu intenția de a le folosi la bursă și de a le returna titularului de drept înainte de a fi descoperită lipsa acestora.
În fața Tribunalului București, reclamantul a declarat că faptele sale nu pot fi încadrate ca furt, deoarece la vremea respectivă Codul penal și doctrina juridică excludeau bunurile incorporale, prin urmare, și acțiunile, din categoria obiectului material al infracțiunii de furt. În opinia reclamantului, faptele sale puteau fi interpretate ca intermediere de valori mobiliare fără autorizație, conform art.
114 din Legea privind valorile mobiliare și bursele de valori (Legea nr.
52/1994) sau conform Convenției din 2001 privind criminalitatea informatică. În timpul procesului, acesta a solicitat ca probele să fie administrate în conformitate cu art.
29 din Legea privind comerțul electronic (Legea nr.
365/2002) care, în opinia sa, era un act legislativ mai puțin strict.
La 3
octombrie 2002, Tribunalul București l-a declarat pe reclamant vinovat de complicitate la furt - în temeiul art.
208 și 209 C.
pen., precum și de spălare de bani - în temeiul art.
23 alin.
(1) lit.
c) din Legea pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor (Legea nr.
21/1999). Acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 11
ani închisoare și interzicerea dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, precum și a dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat [art.
64 lit.
a)-b) C.
pen. în vigoare la acea dată].
În motivarea deciziei de a încadra infracțiunea săvârșită ca furt, tribunalul a declarat:
„[...] Acțiunea este un bun mobil incorporal, ce are o valoare economică [...] și poate fi supusă unei taxe. Prin urmare, acțiunile pot constitui obiectul unui furt [...] «Luarea» a constat într-o operațiune virtuală, electronică, într-un transfer de date – în sensul trecerii acțiunilor dintr-un stoc în altul.
[...]
Probele arată că intenția acestei acțiuni era de a dobândi ilegal acțiunile, nu doar de a le folosi.”
Tribunalul a considerat că, deși reclamantul nu a efectuat personal transferurile, acesta se afla în spatele operațiunii și era, așadar, complice.
Tribunalul a exclus aplicabilitatea Legii privind valorile mobiliare și bursele de valori pe motiv că faptele inculpaților nu puteau fi încadrate ca intermediere de valori mobiliare în sensul legii menționate. De asemenea, a exclus aplicabilitatea Legii privind comerțul electronic în cazul acestei infracțiuni deoarece inculpații nu efectuaseră nicio activitate de „comerț electronic” în sensul legii menționate.
Reclamantul a formulat apel, susținând în special că infracțiunea nu putea fi încadrată ca furt. Acesta a solicitat aplicarea Legii privind comerțul electronic și a Legii pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor în cazul său.
Prin hotărârea din 28
ianuarie 2003, Curtea de Apel București a respins argumentele reclamantului privind încadrarea juridică a infracțiunii săvârșite, confirmând motivele indicate de instanța de prim grad cu privire la acest aspect. Cu toate acestea, instanța a modificat hotărârea pronunțată în primă instanță, achitându-l pe reclamant de învinuirea de spălare de bani. Hotărârea de condamnare a rămas neschimbată.
Reclamantul a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând argumentele sale anterioare cu privire la încadrarea infracțiunii.
În hotărârea definitivă din 12
noiembrie 2003, Înalta Curte a respins recursul, din motive asemănătoare celor indicate de instanțele inferioare.
Reclamantul și-a ispășit pedeapsa, iar la 24
aprilie 2007 a fost eliberat sub supraveghere judiciară.
B. Dreptul intern relevant
Articolele relevante din Codul penal în vigoare la momentul respectiv prevedeau următoarele:
Art.
208
„(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la unu la 12 ani.
(2) Se consideră bunuri mobile și orice energie care are o valoare economică, precum și înscrisurile.”
Art.
209
„(1) Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
[...]
se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.”
Dispoziția relevantă din Legea pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor (intrată în vigoare la 21
aprilie 1999) este redactată după cum urmează:
Art.
23
„(1) Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani:
a) schimbarea sau transferul de valori, cunoscând că acestea provin din săvârșirea unor infracțiuni [...] infracțiunile săvârșite prin intermediul calculatoarelor; infracțiunile săvârșite cu cărți de credit; în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestora, precum și în scop de tăinuire sau de favorizare a persoanelor implicate în astfel de activități sau presupuse că s-ar sustrage consecințelor juridice ale faptelor lor;
c) dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la lit.
a).”
La 12
decembrie 2002 a intrat în vigoare o nouă versiune a Legii pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor (Legea nr.
656/2002), care prevede o interdicție similară la art.
23.
Art.
29 din Legea privind comerțul electronic (intrată în vigoare la 5
iulie 2002) interzice orice fel de operațiuni neautorizate într-un sistem informatic.
Un exemplu de doctrină juridică din acea perioadă cu privire la ce anume constituie obiectul unui furt este următorul:
„Furtul poate privi numai bunuri corporale [...] Art.
208 alin.
(2) include documente din sfera bunurilor mobile [...] este irelevant dacă documentul are valoare intrinsecă (de exemplu un document istoric) sau dacă are doar o valoare economică pe care o poartă și de care este strâns legată (de exemplu o acțiune). Cazul din urmă constituie o excepție de la regula că obiectul unui furt trebuie să fie un bun corporal, deoarece ceea ce a fost luat în acest caz este un bun incorporal.” (Costică Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache,
Instituții de drept penal
, Ed. Trei, 2001, p.
347)
C. Practica internă relevantă
La cererea Curții, Guvernul a prezentat informații privind modul în care cauze similare au fost soluționate de instanțele interne. Singura instanță care a tratat cauze similare cu cea a reclamantului este Curtea de Apel București, care a aplicat Codul penal faptelor comise. Instanța respectivă a pronunțat o hotărâre la 2
octombrie 2007, prin care l-a condamnat pe inculpat pentru un furt similar.
D. Instrumente ale Consiliului Europei
Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică (ETS nr.
185) a fost deschisă pentru semnare la 23
noiembrie 2001 la Budapesta. A intrat în vigoare la 1
iulie 2004. Convenția a fost ratificată de România la 12
mai 2004 și a devenit obligatorie pentru statul pârât la 1
septembrie 2004. Art.
7 din Convenția privind criminalitatea informatică prevede următoarele:
Art.
7 –
Falsificarea informatică
„Fiecare parte va adopta măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracțiune, potrivit dreptului său intern, introducerea, alterarea, ștergerea sau suprimarea intenționată și fără drept a datelor informatice, din care să rezulte date neautentice, cu intenția ca acestea să fie luate în considerare sau utilizate în scopuri legale ca și cum ar fi autentice, chiar dacă sunt sau nu sunt în mod direct lizibile și inteligibile. O parte va putea condiționa răspunderea penală de existența unei intenții frauduloase sau a unei alte intenții delictuale.”
Capete de cerere
Invocând pe fond art.
7 din convenție, reclamantul a susținut că a fost condamnat și a primit o pedeapsă pentru săvârșirea unei infracțiuni care nu exista la vremea respectivă. În opinia sa, cele mai timpurii exemple de cauze în care au fost condamnate persoane pentru învinuiri similare celor aduse reclamantului erau ulterioare intrării în vigoare a Legii privind comerțul electronic și a Convenției privind criminalitatea informatică.
Invocând art.
6 §
1 din convenție, acesta s-a plâns că procesul său a fost îndelungat și că instanțele au ignorat argumentele sale cu privire la legislația aplicabilă faptelor sale.
În drept
A. Cu privire la pretinsa încălcare a art.
7 din convenție
Reclamantul a susținut că a fost condamnat și a primit o pedeapsă pentru săvârșirea unei infracțiuni care nu exista la vremea producerii faptelor.
Acesta a invocat art.
7 din convenție, redactat după cum urmează:
„1.
Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
2.
Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”
Argumentele părților
În opinia reclamantului, primele exemple de cauze în care au fost condamnate persoane pentru infracțiuni similare celor de care era inculpat acesta erau ulterioare intrării în vigoare a Legii privind comerțul electronic și a Convenției privind criminalitatea informatică.
Guvernul a contestat acest argument. În opinia acestuia, instanțele interne au examinat cu atenție probele depuse la dosar, având în vedere motivarea detaliată referitoare la încadrarea juridică a infracțiunii săvârșite, inclusiv încadrările alternative pe care le propusese apărarea, și au stabilit dincolo de orice îndoială că acțiunile ar fi putut constitui obiectul unui furt.
Instanțele interne au concluzionat că modul în care a avut loc furtul a făcut ca faptele reclamantului să se asemene cu un furt de energie electrică. Guvernul a precizat că instanțele au avut ezitări în legătură cu încadrarea juridică a infracțiunii doar pentru că modul în care a fost săvârșită era atât de neconvențional, nu pentru că exista vreun semn de întrebare în legătură cu infracțiunea propriu-zisă.
Guvernul a argumentat că reclamantul, care nu a negat săvârșirea infracțiunii, a contestat încadrarea juridică doar ca o tactică de apărare.
În ultimul rând, în opinia Guvernului, legislația aplicabilă, și anume Codul penal, era accesibilă și previzibilă în ceea ce privește aplicarea sa.
Motivarea Curții
Curtea face referire la principiile consacrate, dezvoltate în jurisprudența sa în contextul art.
7 din convenție [a se vedea, mai ales,
Kokkinakis împotriva Greciei
, 25 mai 1993, pct.
52, seria A nr.
260
‑
A;
Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României,
nr.
77193/01 și 77196/01, pct.
33-38, 24
mai 2007;
Kafkaris împotriva Ciprului
(MC), nr.
21906/04, pct.
139-141, CEDO 2008;
Sud Fondi S.r.l. și alții împotriva Italiei
, nr.
75909/01, pct.
105-110, 20
ianuarie 2009; și
Scoppola împotriva Italiei (nr.
2)
(MC), nr.
10249/03, pct.
92-109, 17
septembrie 2009]. În special, aceasta reiterează că art.
7 din convenție impune ca o faptă penală să fie în mod clar prevăzută în lege, ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa și să nu fie interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Cu toate acestea, trebuie să permită clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretare judiciară de la caz la caz.
Curtea a remarcat deja că, drept consecință logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea
Cantoni împotriva Franței
, 15
noiembrie 1996, pct.
31,
Culegere de hotărâri și decizii
1996
‑
V). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică și nu încape îndoială că instanțele interne sunt cele mai în măsură să examineze și să interpreteze legislația națională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art.
7 din convenție [a se vedea
García Ruiz împotriva Spaniei
(MC), nr.
30544/96, pct.
28, CEDO 1999
‑
I;
Streletz, Kessler și Krenz împotriva
Germaniei (
MC), nr.
34044/96, 35532/97 și 44801/98, pct.
50, CEDO 2001
‑
II; și
Sud Fondi S.r.l. și alții
, citată anterior, pct.
108].
În prezenta cauză, instanțele interne au examinat probele care le-au fost prezentate și diversele dispoziții juridice interne și internaționale invocate de reclamant. Acestea au rămas ferme în interpretarea lor și au prezentat o motivare temeinică a poziției lor. Curtea mai observă că, deși au existat puține cauze având ca obiect fapte similare, respectivele fapte au fost în mod constant încadrate ca furt.
În acest context, Curtea consideră că însuși faptul că operațiunile bursiere nu erau prevăzute în mod explicit de lege nu este suficient pentru a concluziona că reclamantul nu era în măsură să prevadă consecințele faptelor sale.
Curtea observă totodată că statul român a adoptat în 2002 o lege specifică pentru problema fraudei electronice, care ar putea fi considerată continuarea logică a unei direcții vizibile a jurisprudenței emergente în materie (a se vedea,
mutatis mutandis, S.W. împotriva Regatului Unit
, 22
noiembrie 1995, pct.
43, seria A nr.
335
‑
B, și
Dragotoniu și Militaru-Pidhorni
, citată anterior, pct.
46).
Pentru aceste motive, având în vedere toate elementele de care dispune, Curtea constată că faptele în cauză nu indică nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin art.
7 din convenție.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.
35 §
3 lit.
a) și §
4 din convenție.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a art.
6 din convenție
Reclamantul s-a plâns că procesul său a fost îndelungat și că instanțele au ignorat argumentele sale cu privire la legislația aplicabilă faptelor sale.
Guvernul a contestat acest argument.
Curtea observă că instanțele interne au cercetat temeinic și au oferit răspunsuri argumentelor invocate de apărare în cadrul unor hotărâri motivate în detaliu. Niciun element din dosarul cauzei nu arată că modul în care a fost cercetată cauza de către instanțele respective a fost arbitrar.
Mai mult, procesul a avut o durată totală de patru
ani pentru trei grade de jurisdicție, ceea ce nu contravine cerinței de celeritate consacrate prin art.
6 din convenție.
Pentru aceste motive, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu
indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în convenție sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.
35 §
3 lit.
a) și §
4 din convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte