Dumitru și alții împotriva României

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, se pot rezuma după cum urmează.

Reclamanții, domnul Dumitru Daniel Dumitru și doamnele Anda-Mihaela Pluteanu și Magdalena Viorica Papaianopol, sunt resortisanți români, născuți în 1970, 1977 și, respectiv, 1971; reclamantul locuiește în Pitești, iar reclamantele în Bascov (județul Argeș). Cei trei sunt magistrați în cadrul unor instanțe diferite din județul Argeș. 1. Procedura pentru obținerea majorării salariale în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 10/2007

La 18 iunie 2007, reclamanții și alți colegi magistrați au sesizat Tribunalul Argeș pentru a beneficia de majorările salariale acordate prin Ordonanța Guvernului („O.G.”) nr. 10/2007 altor categorii de funcționari publici, cu excepția magistraților. Acțiunea era îndreptată împotriva Ministerului Justiției, a Curții de Apel Pitești și a Ministerului Finanțelor Publice. Reclamanții se considerau victime ale unui tratament discriminatoriu în sensul O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

În fața tribunalului, pârâții au declarat că instanțele nu își puteau aroga dreptul de a completa o lege pentru modificarea sau crearea unor drepturi în favoarea unei categorii de salariați, în cazul de față magistrați, categorie care de altfel beneficiase de o creștere salarială semnificativă în temeiul O.G. nr. 27/2006.

Prin hotărârea executorie din 31 octombrie 2007, tribunalul a admis acțiunea reclamanților și a obligat în solidar Curtea de Apel Pitești, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice să le acorde reclamanților creșterile salariale alocate prin O.G. nr. 10/2007, actualizate în raport cu rata inflației. Tribunalul a constatat că salariile funcționarilor și ale persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică au fost majorate cu 2-11 % prin O.G. sus-menționată și că magistrații fuseseră excluși din cauza majorării salariilor acestora în baza altui act normativ, O.G. nr. 27/2006. Tribunalul a observat că printre beneficiarii O.G. nr. 10/2007 se numărau în categoria funcțiilor de demnitate publică, Procurorul general din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție („I.C.C.S.”) și adjunctul acestuia. Reamintind principiul nediscriminării formulat la art. 5 din Codul muncii, art. 20 din Constituție, art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, citată anterior, precum și art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, tribunalul a hotărât că nu există niciun scop legitim care să justifice excluderea magistraților, prin urmare a reclamanților, de la aplicarea O.G. nr. 10/2007.

Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice au formulat recurs împotriva hotărârii din 31 octombrie 2007, susținând, printre altele, că prin acordarea unor drepturi salariale în afara prevederilor legale tribunalul își depășise competențele de jurisdicție.

La 19 februarie 2008, Curtea de Apel Pitești a declarat recursul nefondat. Curtea a constatat că reclamanții se aflau într-o situație similară cu cea a celorlalți funcționari cărora O.G. nr. 10/2007 le acorda drepturi și a concluzionat că, în prezenta speță, exista o discriminare ca urmare a faptului că magistrații, spre deosebire de ceilalți funcționari menționați de O.G. nr. 10/2007, nu au beneficiat de o compensație pentru pierderea salarială cauzată de rata inflației. Potrivit curții de apel, O.G. nr. 27/2006 majorase într-adevăr salariile magistraților, însă nu ținuse seama de rata inflației; prin urmare, obiectul și scopul acesteia erau diferite de cele ale O.G. nr. 10/2007. 2. Procedura pentru acordarea unui spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică

La 19 iulie 2007, reclamanții, ca și alți colegi magistrați, au introdus la Tribunalul Argeș o acțiune împotriva acestei instanțe, a Curții de Apel Pitești, a Ministerului Justiției și a Ministerului Finanțelor Publice pentru a câștiga dreptul la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică prevăzut la art. 47 din Legea nr. 50/1996, de 50 % din salariul de bază brut lunar. Aceștia au solicitat, de asemenea, recalculări pentru perioada septembrie 2004-februarie 2007, dată la care a fost abrogată Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.

Pârâții au susținut că art. 47 din Legea nr. 50/1996, care instituia sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, a fost abrogat deja la 1 octombrie 2000 prin O.G. nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334 din 6 iulie 2001, și că, în consecință, nu mai exista niciun temei legal pentru acordarea acestui spor.

Prin hotărârea din 31 octombrie 2007, Tribunalul Argeș a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâții să le acorde drepturile aferente sporului respectiv pentru perioada 19 iulie 2004 – 1 februarie 2007. Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul a declarat neconstituțională și nelegală abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin O.G. nr. 83/2000 și a stabilit că există în prezenta speță o privare de „bun” fără nicio cauză de utilitate publică în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție.

Pârâții au formulat recurs împotriva hotărârii sus-menționate, susținând că tribunalul își depășise competențele, că O.G. nr. 83/2000 a fost aprobată de Parlament și că reclamanții nu aveau niciun „bun” în sensul Convenției, în măsura în care creanța invocată nu era prevăzută în dreptul intern.

Prin decizia definitivă din 5 martie 2008, Curtea de Apel Pitești a respins recursul, confirmând motivarea hotărârii din 31 octombrie 2007. 3. Procedura pentru obținerea unui spor de confidențialitate

La 5 octombrie 2007, reclamanții împreună cu alți colegi magistrați și grefieri au introdus la Tribunalul Argeș o acțiune împotriva acestei instanțe, a Curții de Apel Pitești, a Ministerului Justiției și a Ministerului Finanțelor Publice pentru a câștiga dreptul la sporul de confidențialitate. Aceștia au precizat că mai multe categorii de funcționari care lucrează cu informații confidențiale (militari și magistrați militari, funcționari din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și Ministerului Integrării Europene etc.) au primit un spor de confidențialitate prin acte normative succesive (Legea nr. 656/2002, Legea nr. 444/2006 și O.G. nr. 6/2007), în vreme ce magistrații, care sunt și ei subordonați unei obligații de confidențialitate, în temeiul art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, nu au beneficiat de acest spor. Prin urmare, aceștia se consideră victimele unui tratament discriminatoriu.

Prin hotărârea din 11 ianuarie 2008, tribunalul a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâții la plata unor recalculări corespunzătoare sporului de confidențialitate, în cuantum de 15 % din salariul de bază, pentru perioada octombrie 2004-ianuarie 2008. Tribunalul a considerat că reclamanții se aflau într-o situație identică cu cea a altor funcționari subordonați obligației profesionale de confidențialitate deoarece aveau acces la informații despre arestări, declarații ale martorilor, interceptări, date personale etc. Instanța a hotărât că exista în prezenta speță un tratament discriminatoriu în sensul O.G. nr. 137/2000. Prin analogie cu alte prevederi legale relevante, tribunalul a stabilit sporul datorat reclamanților la 15 % din salariul de bază și l-a acordat drept despăgubire pentru tratament discriminatoriu în sensul art. 269 din Codul muncii.

Pârâții au formulat recurs, susținând că tribunalul își depășise competențele și că reclamanții nu erau victime ale unui tratament discriminatoriu. Aceștia din urmă nu se aflau într-o situație similară cu cea a altor funcționari care beneficiau de sporul în litigiu deoarece drepturile și obligațiile reclamanților erau reglementate prin prevederi legale diferite, în raport cu situația lor diferită obiectiv.

Prin decizia definitivă din 9 aprilie 2008, Curtea de Apel Pitești a respins recursul ca lipsit de temei. Instanța a confirmat motivarea tribunalului, adăugând că tratamentul discriminatoriu la care au fost supuși reclamanții, în sensul art. 2 alin. (1) și (3) și art. 6 din O.G. nr. 137/2000 constituia temei legal suficient pentru acordarea unui spor de confidențialitate. 4. Executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea reclamanților

În conformitate cu legislația în materie ( infra , pct. 24-27), plata sumelor datorate reclamanților în temeiul hotărârilor judecătorești și actualizate în raport cu inflația s-a făcut eșalonat. Astfel, în 2008, reclamanților li s-au acordat următoarele sume, reprezentând 30 % din sumele datorate: 22 644 lei românești (RON) domnului Dumitru, 23 331 RON doamnei Pluteanu și 18 301 RON doamnei Papaianopol. La 29 septembrie 2010, în urma aprobării de către Guvern la 14 septembrie același an a bugetului pentru salariile funcționarilor, reclamanților li s-a acordat 25 % din cuantumul tranșei a doua de 34 %, astfel: 5 607 RON domnului Dumitru, 5 647 RON doamnei Pluteanu și 4 734 RON doamnei Papaianopol.

Domnul Dumitru și doamna Pluteanu susțin că nu au primit integral sumele virate la 29 septembrie 2010, fapt contestat de Guvern.

Până în prezent, restul sumelor datorate reclamanților ar trebui acordat conform unui calendar de plăți în cinci tranșe, după cum urmează: o primă tranșă de 5 % în 2012, a doua tranșă de 10 % în 2013, a treia tranșă de 25 % în 2014, a patra tranșă de 25 % în 2015, iar ultima tranșă de 35 % în 2016.

Statul mai trebuie să acorde reclamanților următoarele sume: domnului Dumitru 63 304 RON potrivit reclamantului și 60 343 RON potrivit Guvernului, doamnei Pluteanu 60 782 RON, iar doamnei Papaianopol 50 968 RON. B. Legislația și practica interne relevante 1. Dispozițiile legale a) Cu privire la remunerare

Art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare consacră principiul „salariu egal pentru muncă egală”. Art. 2 alin. (3) din ordonanță consideră discriminatorii prevederile legale [...] care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane în cazul în care acestea nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim. Art. 27 permite persoanei care se consideră discriminată să formuleze în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri pentru acea discriminare.

Art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care înființa sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, a fost abrogat prin O.G. nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334 din 6 iulie 2001.

De la 1 ianuarie 2010, Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice acorda magistraților și personalului auxiliar de specialitate un spor de stres (reprezentând 25 % din salariul de bază) și un spor de confidențialitate (în cuantum de 10 % din salariul de bază), cele două sporuri fiind asimilate salariului de bază. b) Cu privire la plata eșalonată a unor datorii ale statului

Invocând greutăți financiare la executarea hotărârilor judecătorești privind remunerarea personalului din sistemul justiției, Guvernul a decis, prin Ordonanța de Urgență („O.U.G.”) nr. 75 din 11 iunie 2008, că plata sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a ordonanței se va realiza, eșalonat, în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței. La 12 mai 2009, Curtea Constituțională a declarat această ordonanța neconstituțională, considerând că elementele invocate de Guvern nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanței de urgență, în condițiile stabilite la art. 115 alin. (4) teza întâi din Constituție, aceasta nefiind motivată de necesitatea unei „situații extraordinare”.

La 17 iunie 2009, invocând împrejurările excepționale legate de dificultățile financiare și bugetare și subliniind aplicabilitatea limitată în timp a acestei reglementări, Guvernul a adoptat O.U.G. nr. 71/2009, care eșalona sumele datorate funcționarilor în temeiul unor titluri executorii emise înainte de 31 decembrie 2009, inclusiv cele menționate de O.U.G. nr. 75/2008. Sumele respective, actualizate în raport cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de Statistică (I.N.S.), se vor plăti astfel: 34 % în 2010, 33 % în 2011 și restul de 33 % în 2012. Orice cerere de executare silită a titlurilor executorii se suspenda de drept. La 2 martie 2010, Curtea Constituțională a declarat această ordonanță constituțională.

La 19 mai 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a modificat astfel calendarul plăților stabilit prin O.U.G. nr. 71/2009: 34 % din sumele datorate se plătesc în 2012, 33 % în 2013 și restul de 33 % în 2014. Se menține dispoziția că sumele se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de Statistică.

La 5 decembrie 2011, Parlamentul a votat Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea O.U.G. nr. 71/2009. Legea a fost adoptată cu o singură modificare adusă ordonanței, și anume la calendarul plăților, care a fost stabilit astfel: 5 % din valoarea titlului executoriu în 2012, 10 % în 2013, 25 % în 2014, 25 % în 2015, 35 % în 2016. S-a menținut dispoziția că sumele se actualizează cu indicele prețurilor de consum. 2. Jurisprudența a) Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la recursul în interesul legii

Înalta Curte de Casație și Justiție („I.C.C.J.”) a pronunțat trei decizii cu privire la recursul în interesul legii având ca obiect dreptul magistraților la anumite sporuri: decizia nr. 36/2007 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial („M.O.”) din 23 octombrie 2007, decizia nr. 21/2008 privind recursul în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor <LLNK 11996 50 11 202 47 29> art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în M.O. din 13 iunie 2008, și decizia nr. 46/2008 privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acordarea sporului de confidențialitate judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, publicată în M.O. din 16 iulie 2009. Înalta instanță a considerat că magistrații și personal auxiliar de specialitate aveau dreptul, în temeiul O.U.G. nr. 137/2000 și al art. 14 din Convenție, să beneficieze de diversele sporuri stabilite atât prin Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cât și prin alte prevederi legale prin care se acordau drepturi altor categorii de funcționari. În decizia nr. 21/2008, I.C.C.J. a considerat că Guvernul nu avea competență să abroge art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin care se acorda sporul de suprasolicitare neuropsihică ( supra , pct. 9); în consecință, magistrații și personalul auxiliar aveau în continuare dreptul la acest spor. În decizia nr. 46/2008, I.C.C.J. a declarat neconstituțională recunoașterea dreptului magistraților la sporul de confidențialitate acordat prin lege altor categorii de funcționari. Cu toate acestea, în temeiul O.U.G. nr. 137/2000, I.C.C.J. a constatat că legea crease un tratament discriminatoriu între diversele categorii de funcționari și că, în consecință, magistrații aveau dreptul la sporul în litigiu cu titlu de despăgubire pentru discriminarea respectivă. b) Jurisprudența Curții Constituționale

Prin decizia nr. 818/2008 din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000 motivând că articolele menționate au fost interpretate de instanțe astfel încât se încalcă principiul separației puterilor în stat. Astfel, instanțele judecătorești și-au arogat competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale „judiciară”.

Prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea Constituțională a constatat, în materie de sporuri acordate prin decizia nr. 36/2007 și decizia nr. 21/2008 ale I.C.C.J. ( supra , pct. 28), existența unui conflict constituțional între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și puterea legislativă și executivă, pe de altă parte. După ce precizează că decizia ei nu este retroactivă, neavând efect asupra validității deciziilor emise deja de I.C.C.J., Curtea Constituțională a declarat „deficitar” modul de reglementare și redactare a cadrului legislativ referitor la drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar de specialitate. În continuare, Curtea Constituțională a constatat că I.C.C.J. are obligația, în temeiul Constituției, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor. În concluzie, I.C.C.J. nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora. Capete de cerere

Reclamanții susțin că, prin adoptarea unor acte normative succesive, autoritățile au împiedicat executarea silită a unor hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea lor și au cauzat întârzieri nejustificate la plata creanțelor în litigiu. Aceștia invocă art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În drept

Reclamanții se plâng de întârzierile la executarea hotărârilor judecătorești care le acordau anumite drepturi salariale. Aceștia invocă art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevăd următoarele în părțile relevante: Art. 6 § 1 „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]” Art. 1 din Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.” A. Argumentele părților

Guvernul precizează, pentru început, că autoritățile nu au refuzat niciodată executarea hotărârilor în discuție. Potrivit acestuia, plata eșalonată a sumelor în litigiu era singura soluție pentru a avea garanția plății lor integrale.

Guvernul explică în primul rând faptul că situația creată prin acordarea anumitor drepturi pe cale judecătorească nu a fost doar neașteptată pentru autorități, ci și de o amploare ieșită din comun. Astfel, în octombrie 2010, instanțele pronunțaseră deja peste 3 000 de decizii care acordau magistraților sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică sau sporul de confidențialitate, precum și majorări salariale în temeiul O.U.G. nr. 10/2007. Pentru Guvern, totalul sumelor pe care statul a ajuns să le datoreze în urma acestor hotărâri judecătorești era de așa natură încât executarea imediată sau foarte rapidă a hotărârilor ar fi putut prejudicia în mod grav și pe termen lung echilibrul finanțelor publice. Instanțele ar fi continuat în decursul anilor 2010 și 2011 să pronunțe decizii care acordau magistraților majorări salariale și sporuri, ceea ce ar fi avut un impact financiar considerabil. În total, sumele acordate în instanță până în 2012 ar fi ajuns la 12 891,5 milioane RON, adică 2,2 % din PIB.

În al doilea rând, Guvernul amintește că și economia românească a fost afectată de criza economică mondială declanșată în 2008, cea mai gravă de la criza din 1929. Astfel, setul de circumstanțe descrise mai sus ar fi avut drept consecință faptul că la sfârșitul anului 2008 România înregistra un deficit public de 5,4 % din PIB, nivel considerat excesiv de către forurile competente ale Uniunii Europene. Guvernul afirmă că statul a fost nevoit, pe de o parte, să contracteze noi împrumuturi pe piața internațională, iar pe de altă parte, să ia numeroase măsuri drastice pentru reducerea deficitului la un nivel sub 3 % din PIB pentru a respecta criteriile de la Maastricht și recomandările Consiliului ECOFIN al Uniunii Europene. Printre aceste măsuri se numărau nu numai plata eșalonată a unor datorii precum cele în litigiu în prezenta speță, ci și reducerea cu 25 % a salariilor funcționarilor publici.

Referitor la modul de eșalonare ales, inclusiv forma cea mai recentă a acestuia stabilită prin Legea din 5 decembrie 2011, Guvernul consideră că acesta era cel mai potrivit în raport cu situația financiară a țării în 2011 și cu criza economică și financiară internațională, precum și că se încadra perfect în marja de apreciere de care statul dispune cu privire la aplicarea propriei politici economice, financiare și bugetare. În plus, modul de eșalonare a plăților stabilit, cu respectarea substanței drepturilor reclamanților, ar fi permis evitarea adoptării unor măsuri suplimentare pentru reducerea deficitului, care ar fi putut avea consecințe grave în plan socio-economic: reducerea cu 40 % a salariilor funcționarilor publici sau desființarea a peste 530 000 de locuri de muncă în sectorul public. Pe scurt, Guvernul susține că eventuala ingerință în drepturile reclamanților era necesară și proporțională cu obiectivele urmărite.

Reclamanții consideră că refuzul autorităților de a executa o hotărâre judecătorească definitivă conferă dreptului lor la un proces echitabil un aspect iluzoriu și teoretic și creează o situație incertă, lipsită de previzibilitate. În plus, intervenția legislativă a statului în executarea unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate împotriva lui ar fi încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, respectiva intervenție privilegiind în mod evident interesele statului în detrimentul intereselor cetățenilor, inclusiv ale reclamanților. Reclamanții recunosc că, teoretic, executarea eșalonată a unei creanțe patrimoniale rezultate în urma unei hotărâri judecătorești nu este, în sine, incompatibilă cu Convenția și că, prin urmare, adoptarea O.U.G. nr. 71/2009 putea fi considerată necesară – așa cum de altfel a declarat Curtea Constituțională în Decizia din 2 martie 2010 ( supra , pct. 25) – atâta timp cât era vorba de măsuri cu aplicabilitate limitată în timp. Totuși, aceștia susțin că limita de timp nu a fost respectată deoarece modificările ulterioare ale ordonanței au prelungit și amânat în mai multe rânduri plata sumelor datorate funcționarilor în temeiul hotărârilor judecătorești. În plus, orice posibilitate de a proceda la executarea silită a hotărârilor respective în vederea recuperării sumelor datorate reclamanților a fost suspendată prin intermediul actelor normative respective. În opinia reclamanților, toate aceste particularități fac ca sistemul instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, să fie incompatibil cu cerințele Convenției. Reclamanții adaugă că, în orice caz în 2007 și 2008 nu exista niciun motiv real și serios pentru a întârzia executarea rapidă și integrală a hotărârilor pronunțate în favoarea lor. Pe de o parte, în 2007, România înregistrase o creștere de circa 8 % din PIB. Pe de altă parte, chiar și după începutul crizei economice în 2008, statul ar fi continuat onorarea anumitor datorii, după cum o atestă adoptarea O.U.G. nr. 51/2010, care i-ar fi permis să acorde unităților administrativ-teritoriale împrumuturi pentru ștergerea unor datorii față de operatorii economici privați. În fine, aceștia își exprimă temerea că plata sumelor datorate poate fi amânată în mod repetat în viitor și că dreptul lor poate fi astfel golit de substanță. B. Aprecierea Curții

Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 ( Hornsby împotriva Greciei , 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II). Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție ( Bourdov împotriva Rusiei , nr. 59498/00, pct. 34, CEDO 2002 ‑ III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 ( Bourdov , citată anterior, pct. 40).

O autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele, Hornsby , citată anterior, pct. 40; Jasiūnienė împotriva Lituaniei , nr. 41510/98, pct. 27, 6 martie 2003; Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei , nr. 54268/00, pct. 38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei , nr. 7352/03, pct. 60, 22 august 2006).

Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat ( Raïlian împotriva Rusiei , nr. 22000/03, pct. 31, 15 februarie 2007). Pentru a răspunde la întrebarea dacă art. 6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (a se vedea, mutatis mutandis , Young, James și Webster împotriva Regatului Unit , 13 august 1981, pct. 48 ‑ 49, seria A nr. 44).

Chemată să se pronunțe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional ( Mellacher și alții împotriva Austriei , 19 decembrie 1989, pct. 45, seria A nr. 169).

În plus, Curtea a declarat incompatibilă cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție eșalonarea plății datoriilor stabilite pe care judiciară deoarece actul de eșalonare nu avea statut de „lege” în sensul jurisprudenței Curții ( SARL Amat-G și Mébaghichvili împotriva Georgiei , nr. 2507/03, pct. 61, CEDO 2005 ‑ VIII) sau deoarece mecanismul de eșalonare, deși respecta noțiunea de „lege”, fusese aplicat în mod defectuos ( Suljagić împotriva Bosniei ‑ Herțegovinei , nr. 27912/02, pct. 56-57, 3 noiembrie 2009).

În prezenta speță, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătorești care le recunoșteau reclamanților anumite drepturi patrimoniale. Reclamanții nu susțin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărârilor judecătorești respective.

Reclamanții se plâng în principal de eșalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanțelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătorești. Curții i se solicită să verifice dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția.

Curtea constată că în perioada 2008-2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale. Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor în trei tranșe anuale, în intervalul 2010-2012. În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în trei tranșe anuale, însă în intervalul 2012-2014. În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5 % în primul an până la 35 % în ultimul an ( supra , pct. 24-27).

Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situația financiară a țării. În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătorești prin care anumitor categorii de funcționari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutățirea situației financiare a statului a continuat și după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eșalonare instituit la realitățile economice.

Curtea amintește că a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [ Mihăieș și Senteș împotriva României (dec.), nr. 44232/11 și 44605/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr. 42923/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr. 13902/11, pct. 21, 20 martie 2012].

În prezenta speță, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea este gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.

Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale –, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.

Curtea observă că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate. Astfel, în conformitate cu legislația în vigoare ( supra , pct. 24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30 % din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară reprezentând 25 % din a doua tranșă de 34 % din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012. Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății. Până în prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016. Nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților.

Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților. În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus și contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.

Prin urmare, Curtea consideră că această cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Egbert Myjer Grefier adjunct Președinte