Chernaț și alții împotriva României

Prima reclamantă, doamna Viorica Chernaț, este cetățean român și moldovean și s-a născut în Bălți, Moldova. Aceasta a depus cererea în nume propriu și în numele celor doi copii ai săi, Caesar Amitzur, născut la 9 octombrie 2001 în Hadera, Israel, și Emanuel Amitzur, născut la 22 ianuarie 2004 în Netanya, Israel. Toți cei trei reclamanți locuiesc în prezent în Oslo, Norvegia, și sunt reprezentați în fața Curții de doamna D. Hatneanu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei 1. Fondul cauzei

Prima reclamantă și N.A. s-au căsătorit în 2000, în Paraguay, iar ulterior s-au mutat în Israel. Cei doi copii ai cuplului, Caesar și Emanuel, s-au născut în Israel în 2001, respectiv în 2004. Copiii sunt cetățeni români, moldoveni și israelieni. Între 2000 și 2005, cuplul și-a schimbat domiciliul de patru ori, N.A. fiind căutat de numeroși creditori și de autoritățile polițienești. Prima reclamantă a fost citată de mai multe ori să se prezinte în fața autorităților israeliene pentru a depune mărturie cu privire la activitățile lui N.A., iar această chestiune a provocat întotdeauna tensiuni și discuții aprinse în familie. Din 2003, se presupune că N.A. s-a aflat sub supravegherea spitalului de psihiatrie Yaffa Hillel din Hadera, fiind supus tratamentului medical. În acest context, prima reclamantă susține că N.A. a încercat să se sinucidă de mai multe ori.

În aceste circumstanțe, cuplul, exercitând în comun autoritatea părintească asupra copiilor, a convenit ca mama și cei doi copii să se mute în România permanent; N.A. intenționa să li se alăture de îndată ce procedurile penale și civile (faliment) inițiate împotriva sa s-ar fi încheiat, întrucât toți doreau să înceapă o viață nouă și, sperau ei, mai bună în România.

La 20 august 2005, cei trei reclamanți au părăsit Israelul. Aceștia au cumpărat bilete tur-retur deoarece erau mai ieftine și, de asemenea, sperând să „păcălească autoritățile israeliene că nu urmau să părăsească țara pentru totdeauna”. Data de întoarcere era 7 septembrie 2005.

În urma plecării lor, N.A. le-a expediat toate bunurile (inclusiv mobila) la noul domiciliu din România. Copiii au început să frecventeze grădinița din ziua următoare sosirii lor. Aceștia au menținut legătura cu tatăl lor prin telefon și prin internet, N.A. promițându-le constant că li se va alătura curând. Totuși, întrucât lui N.A. i s-a interzis să părăsească Israelul (proceduri penale și de faliment inițiate împotriva sa erau pendinte), această promisiune a rămas neîmplinită. Prima reclamantă a susținut că, întrucât procedurile judiciare inițiate împotriva lui N.A. erau încă în curs de desfășurare, devenise imposibil ca acesta să vină în România, așa că a început să facă presiuni asupra sa pentru a se înapoia în Israel împreună cu copiii. Presupusele presiuni au inclus amenințări cu sinuciderea sau, dimpotrivă, cu moartea, atât a sa, cât și a copiilor, în cazul în care nu s-ar fi înapoiat.

Prin urmare, N.A. a formulat o cerere de înapoiere a copiilor săi în temeiul Convenției de la Haga (procedura descrisă la secțiunea nr. 2 de mai jos), în timp ce prima reclamantă a introdus, în fața instanțelor din România și în fața instanțelor din Republica Moldova (procedura descrisă la secțiunea nr. 3 de mai jos), acțiunea de divorț, solicitând totodată încredințarea copiilor . În urma hotărârilor pronunțate de instanțele moldovenești, prima reclamantă a contestat executarea hotărârii prin care se dispunea înapoierea copiilor în Israel (procedura descrisă la secțiunea nr. 4 de mai jos).

La 20 septembrie 2007, prima reclamantă a dat naștere celui de-al treilea copil al său, I., al cărui tată, A.C., a devenit soțul reclamantei în martie 2008.

Întrucât, la o dată nespecificată din 2011, A.C. a încheiat un contract de muncă pe durată nedeterminată cu un angajator norvegian, întreaga familie, inclusiv al doilea reclamant și al treilea reclamant, precum și I., au plecat în Norvegia, intenționând să rămână acolo pentru o perioadă mai lungă de timp. S-a susținut că toți cei trei reclamanți mențin o legătură foarte strânsă cu România, unde bunicii pe linie maternă trăiesc încă și unde prima reclamantă a continuat să meargă cu copiii săi în vacanță. 2. Procedura de înapoiere a copiilor formulată în temeiul Convenției de la Haga

La 22 mai 2006, N.A. a depus o cerere de înapoiere a copiilor în temeiul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii („Convenția de la Haga”). Cererea a fost depusă prin intermediul Ministerului Justiției din Israel și adresată Ministerului Justiției din România („ministerul”). N.A. a susținut că soția sa îi reținea în mod nelegal copiii în România fără consimțământul său. La 14 august 2006, ministerul, în calitate de autoritate centrală pentru aplicarea Convenției de la Haga, a inițiat acțiunea în numele lui N.A. în fața Tribunalului București.

Pe baza probelor prezentate în cauză, și anume documentele și anchetele sociale la domiciliul părților, tribunalul a constatat, la 29 martie 2007, că, deși tatăl a consimțit ca minorii să viziteze România, nu a fost niciodată de acord cu relocarea lor în această țară. Întrucât toate cerințele procedurale prevăzute la art. 3 și 12 din Convenția de la Haga au fost îndeplinite, tribunalul a constatat că reținerea copiilor în România nu era legală, întrucât, la data reținerii, tatăl exercita autoritatea părintească în privința copiilor. În respingerea argumentelor primei reclamante prezentate în temeiul art. 13 din Convenția de la Haga, instanța a reținut că susținerile referitoare la consimțământul tatălui privind relocarea erau nefondate, în măsura în care N.A. a prezentat documente care arătau că acesta cumpărase, în Israel, o casă nouă pentru familia sa și încercase să înscrie copiii la grădinițe israeliene. Mărturia depusă de E.C. (mama reclamantei) în ceea ce privește existența acordului de relocare nu a fost luată în considerare, întrucât s-a considerat a fi subiectivă. Mai mult, faptul că au fost cumpărate bilete retur dovedea că nu a existat niciodată vreun acord în acest sens. Faptul că după plecarea reclamantei din Israel majoritatea bunurilor acestora a fost expediată în România de către N.A. nu constituie nici acesta o dovadă, din moment ce, în fapt, era vorba despre articole destinate utilizării de către copii și, potrivit unui acord semnat de cei doi soți, aparțineau, în orice caz, primei reclamante. Apărarea reclamanților în temeiul art. 13 din Convenția de la Haga s-a considerat prin urmare a fi nefondată. În plus, nu exista niciun indiciu cu privire la vreun risc de vătămare psihologică, în ciuda susținerilor reclamantei privind problemele mentale și financiare ale soțului său. Nu exista nicio dovadă a comportamentului violent din partea lui N.A. în ceea ce îi privește pe copii. De asemenea, aceasta a prezentat certificate medicale care atestau buna sa sănătate mentală.

Prin urmare, instanța a reținut că până în momentul în care o instanță sau o altă autoritate competentă se va pronunța asupra chestiunii încredințării copiilor, copiii trebuie să se înapoieze la domiciliul lor obișnuit . Instanța a dispus așadar ca reclamanta să înapoieze copiii în Israel în cel mult trei săptămâni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prima reclamantă a formulat apel împotriva acestei hotărâri. De asemenea, a solicitat verificarea autenticității unor documente transmise de N.A. (un contract de vânzare care arăta că N.A. a cumpărat o casă în Israel și o anchetă socială la presupusa casă a lui N.A. din Israel, care atesta existența unor bune condiții de trai în acel loc, a se vedea supra, pct. 10). În fundamentarea cererii sale, reclamanta a prezentat o scrisoare din 13 august 2007, transmisă de Departamentul pentru Afaceri Internaționale din cadrul Ministerului Justiției israelian către Ministerul Justiției român, în care se arăta că „posibila falsificare a contractului de cumpărare/vânzare și a raportului de anchetă socială prezentate în numele domnului N.A. în cadrul procedurilor în fața instanțelor inferioare este în prezent investigată de autoritățile israeliene”. Cu toate acestea, cererea reclamantei a fost respinsă de Curtea de Apel, care a reținut că toate aceste susțineri, chiar dacă ar fi fost adevărate, nu erau de natură să constituie un risc pentru bunăstarea fizică și/sau mentală a copiilor.

La 11 septembrie 2007, Curtea de Apel București a menținut hotărârea instanței inferioare. Procedând astfel, curtea de apel a reiterat argumentele expuse de tribunal, considerând că refuzul de a înapoia copiii în Israel nu era legal. În acest context, toate susținerile mamei care încerca să justifice decizia de a rămâne în România împreună cu copiii (falimentul lui N.A., starea mentală a acestuia și faptul că intenționau să se mute împreună în România) nu au fost suficiente pentru a constitui un potențial risc grav cu care să se confrunte copiii în cazul înapoierii lor în Israel, având, de asemenea, în vedere faptul că N.A. avea încă drepturi părintești depline și că își exprimase dorința ca minorii să revină în Israel. Noile argumente ale reclamantei, în apel, conform cărora copiii nu mai puteau să vorbească ebraică și nici nu-și mai aduceau aminte de casa lor din Israel, întrucât părăsiseră țara cu mai mult de doi ani în urmă, au fost respinse de Curtea de Apel, care le-a considerat a fi, dimpotrivă, argumente în sprijinul necesității înapoierii copiilor în casa lor din Israel, până în momentul în care o autoritate competentă va decide asupra chestiunii încredințării. 3. Procedura de divorț și procedura de încredințare

La 7 septembrie 2006, prima reclamantă a introdus acțiune de divorț în fața instanțelor din România. La 20 decembrie 2007, cererea sa a fost respinsă, întrucât nu s-a prezentat în fața instanței și nu și-a motivat cererea .

La o dată nespecificată, reclamanta a introdus din nou acțiune de divorț și a solicitat încredințarea celor doi copii. Acțiunea a fost introdusă la Judecătoria Buiucani din Moldova, având în vedere că ea și cei doi copii aveau cetățenie moldovenească. Considerând că pârâtul a fost legal citat prin citație publică într-un ziar local, instanța s-a pronunțat în cele din urmă că era imposibilă continuarea căsătoriei. Instanța a admis așadar pretențiile reclamantei, inclusiv cererea de încredințare a copiilor săi, considerând că mama a demonstrat că are mijloacele necesare pentru întreținerea copiilor și că, având în vedere vârsta lor fragedă, era în interesul superior al acestora să rămână împreună cu mama lor. Întrucât nu a fost formulat apel împotriva respectivei hotărâri, a devenit definitivă la 14 decembrie 2007. La 15 decembrie 2007, hotărârea de divorț a fost emisă de Oficiul Stării Civile, Chișinău, Moldova.

La o dată nespecificată, prima reclamantă a depus o a doua cerere în fața Judecătoriei Buiucani din Chișinău, Moldova, solicitând de această dată restrângerea drepturilor părintești ale lui N.A. În susținerea cererii sale, aceasta a declarat că tatăl nu era interesat de bunăstarea copiilor, că nu le trimitea bani și că nu a încercat să-i viziteze încă din septembrie 2006. Hotărârea din 12 martie 2008, care confirma citarea legală a părților, a admis pretențiile reclamantei, stabilind că „s-a dovedit că pârâtul (N.A.) nu este interesat de educarea și de creșterea celor doi copii, prin urmare este în cel mai bun interes al minorilor ca mama lor să fie în măsură să decidă de una singură cu privire la viitorul acestora”. Nu s-a formulat niciodată apel împotriva hotărârii și astfel a devenit definitivă la 2 aprilie 2008. 4. Contestarea procedurii de executare

La 20 decembrie 2007, prima reclamantă a formulat o nouă acțiune, contestând executarea hotărârii prin care se dispunea înapoierea copiilor, ca urmare a existenței celor două hotărâri pronunțate de instanțele moldovenești, dintre care, prin una îi erau încredințați copiii, iar prin cealaltă erau restrânse drepturile părintești ale tatălui, N.A.

Judecătoria Sectorului 2 București a respins, la 10 iunie 2008, acțiunea reclamantei; aceasta a reținut că dispoziția de înapoiere a copiilor în Israel era, conform hotărârii din 11 septembrie 2007, limitată în timp, și anume până la momentul în care o autoritate competentă sau o instanță s-ar fi pronunțat asupra încredințării; această măsură fusese luată având în vedere situația de la acea vreme, situație care, de fapt, nu se schimbase. Astfel, s-a constatat că hotărârile la care a făcut trimitere reclamanta nu ar putea produce efecte, întrucât au fost pronunțate de autoritățile moldovenești, care, în prezenta cauză, în conformitate cu Convenția de la Haga, nu ar fi putut avea competență și nu au avut competență în astfel de materii precum divorțul și încredințarea copilului. De asemenea, instanța a reținut că cele două hotărâri contestate nu respectau dispozițiile art. 51–53 din Tratatul între România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, care prevedeau o procedură specifică, de la o jurisdicție la alta, pentru admiterea și executarea unei hotărâri judecătorești de către o instanță.

Prima reclamantă a atacat această decizie. Ea a susținut, între altele, că instanța de fond nu a indicat, în niciun fel, în mod precis care dintre condițiile prevăzute la art. 51–53 din tratatul bilateral au fost încălcate. Mai mult, a susținut reclamanta, Convenția de la Haga nu stabilea în niciun fel cui revenea competența în privința restrângerii drepturilor părintești.

La 4 februarie 2009, Tribunalul București a respins apelul formulat din următoarele motive: În primul rând, în conformitate cu Raportul Vera Perez privind interpretarea Convenției de la Haga, orice problemă referitoare la încredințare trebuia discutată în fața instanțelor în a căror rază teritorială se afla reședința obișnuită a copilului. În prezenta cauză, autoritățile care aveau competență se dovediseră a fi cele israeliene, nu cele moldovenești. Contestarea, prin disputarea executării, a aspectelor deja stabilite în hotărârea principală care stabilea înapoierea copiilor, constituia o încălcare a principiului res judicata . În al doilea rând, în ceea ce privește art. 17 din Convenția de la Haga, o hotărâre de încredințare a unui copil ar putea justifica un refuz de a se dispune înapoierea copilului, dar numai în cazul în care cererea formulată în temeiul Convenției de la Haga ar fi încă pendinte. În prezenta cauză, procedurile în ceea ce privește încredințarea s-au încheiat după ce a fost dispusă înapoierea copiilor, ceea ce face ca art. 17 să fie inaplicabil. Pentru a concluziona, instanța a reținut că întrucât cele două hotărâri citate nu au fost pronunțate de autorități competente în materie, deoarece autoritățile competente erau cele israeliene, hotărârile nu puteau fi luate în considerare. În măsura în care prin hotărârea contestată se stabilise obligația înapoierii copiilor în Israel până la momentul în care o instanță sau o altă autoritate competentă se pronunța asupra încredințării, și ținând seama de faptul că hotărârile moldovenești nu au fost pronunțate de autorități competente, hotărârea de înapoiere a copiilor trebuia să fie executată.

La 29 ianuarie 2009, ministerul a solicitat Tribunalului București să încuviințeze executarea silită a hotărârii prin care se dispunea înapoierea copiilor. Instanța a admis cererea și l-a autorizat pe N.A. să ia copiii în Israel, fie personal, fie cu ajutorul primei reclamante.

În scrisoarea sa din 2 iulie 2009, prima reclamantă a informat Curtea că a fost declanșată procedura de executare silită. Astfel, la 4 iunie 2009, N.A., însoțit de ofițeri de poliție și de un executor judecătoresc, s-a deplasat la școala la care învăța Caesar cu intenția de a-l lua de acolo. Prima reclamantă și Emanuel s-au deplasat acolo în același timp. Copiii au refuzat să meargă împreună cu tatăl lor, fiindu-le teamă de acesta. Procesul-verbal al incidentului întocmit de executorul judecătoresc cu acea ocazie stipula că, având în vedere reticența copiilor, adulții au decis să meargă în biroul directorului școlii pentru a avea o discuție. În urma discuției, N.A. a declarat că „nu a insistat să ia copiii cu forța, întrucât îi iubește foarte mult și vrea ca ei să fie fericiți [...] așadar, a renunțat pentru moment la dreptul său de a obține executarea silită a hotărârii, dar ar dori să i se permită contactul cu copiii, întrucât mama a refuzat să îi permită să mențină legătura cu aceștia”. Reclamanta a susținut că, în urma acestui incident, copiii s-au speriat și au avut coșmaruri noaptea, când s-au trezit plângând.

Într-un document ulterior, trimis la 23 iunie 2009 de prima reclamantă Ministerului Justiției român, se menționa că N.A. insistase ca hotărârea din 11 septembrie 2007 să fie executată silit, dar, având în vedere reacția copiilor, a cerut primei reclamante să coopereze pentru a ajunge la o soluționare pe cale amiabilă.

La 27 ianuarie 2010, în prezența lui N.A., prima reclamantă a dat o declarație oficială în fața notarului public, prin care se angaja să-i permită lui N.A. să viziteze copiii în România de cel puțin două ori pe an, să-i permită lui N.A. să îi contacteze pe copii pe telefoanele lor mobile, să-l consulte pe N.A. cu privire la fiecare chestiune referitoare la starea de sănătate a copiilor, studiile acestora și altele, și să faciliteze contactul dintre copii și tatăl lor de cel puțin două ori pe lună. În schimb, N.A. își dădea acordul ca cei doi minori să călătorească în străinătate fără restricții. Declarația a fost semnată atât de prima reclamantă, cât și de N.A. 5. Procedura de exequatur

La 31 august 2009, prima reclamantă a depus la Tribunalul București o cerere având ca obiect exequatur în ceea ce privește cele două hotărâri pronunțate de instanțele moldovenești (a se vedea supra, pct. 15–16). Autoritățile române au admis cererile acesteia și au pronunțat două hotărâri – prima, la 23 octombrie 2009, de recunoaștere a hotărârii moldovenești având ca obiect restrângerea drepturilor părintești ale lui N.A., iar cealaltă, la 30 octombrie 2009, având ca obiect divorțul și încredințarea minorilor. Instanțele au reținut că toate condițiile pentru admiterea și executarea hotărârilor străine, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat și de Tratatul bilateral dintre România și Republica Moldova (a se vedea infra, pct. 27–28) au fost îndeplinite. Întrucât nu s-a formulat apel împotriva acestora, ambele hotărâri au devenit definitive la 12, respectiv 14 ianuarie 2010. B. Dreptul intern relevant

Dispozițiile relevante ale Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii sunt descrise în Iosub Caras împotriva României , nr. 7198/04, 27 iulie 2006, și în Deak împotriva României și a Regatului Unit , nr. 19055/05, pct. 58, 3 iunie 2008. Convenția de la Haga a fost ratificată de România prin Legea nr. 100 din 16 septembrie 1992. Legea nr. 369/2004 stabilește principiile și procedura de aplicare a Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.

Tratatul bilateral dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală a fost semnat la 6 iulie 1996 și a intrat în vigoare la 13 noiembrie 1997. În secțiunea relevantă cu privire la condițiile de recunoaștere reciprocă și executare a hotărârilor, tratatul prevede următoarele: Art. 50 (1) Fiecare parte contractantă recunoaște și încuviințează executarea, pe teritoriul său, în condițiile prevăzute de prezentul tratat, a hotărârilor pronunțate pe teritoriul celeilalte părți contractante. (2) În sensul paragrafului 1 prin hotărâri se înțelege: a) hotărârile în cauzele civile, patrimoniale și nepatrimoniale, pronunțate de instanțe judecătorești sau alte instituții competente... Art. 51 Hotărârile se recunosc și se execută în cazul în care sunt întrunite următoarele condiții: a) dacă sunt definitive și susceptibile de executare potrivit legii părții contractante pe teritoriul căreia au fost pronunțate... b) dacă nu a fost încălcată competența exclusivă a autorității părții contractante pe teritoriul căreia urmează a avea loc recunoașterea sau executarea; c) dacă persoanei obligate prin hotărâre, care nu a participat la proces, i s-au înmânat citația și actul de sesizare a instanței în timp util și în conformitate cu legea părții contractante pe teritoriul căreia a fost pronunțată hotărârea, iar în cazul în care nu avea capacitate de exercițiu, i s-a dat posibilitatea de a fi reprezentată în proces; d) dacă între aceleași părți, cu privire la același obiect și pentru aceleași fapte, nu s-a pronunțat în prealabil o hotărâre ori nu se află în curs de judecată o acțiune intentată anterior pe teritoriul părții contractante unde urmează să se recunoască ori să se încuviințeze executarea hotărârii. e) dacă, în cazurile în care trebuie aplicată legea celeilalte părți contractante, din hotărârea pronunțată rezultă că această lege nu a fost aplicată. Totuși, recunoașterea nu poate fi refuzată numai pentru singurul motiv că instanța care a pronunțat hotărârea a aplicat o altă lege, în afară de situațiile în care procesul privește starea și capacitatea unei persoane, iar soluția adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii aplicabile; f) dacă prin recunoașterea sau încuviințarea executării hotărârii nu se aduce atingere ordinii publice a părții contractante pe teritoriul căreia urmează să se recunoască ori să se încuviințeze executarea hotărârii. Art. 52 (1) Cererea de recunoaștere și încuviințare a executării se depune la instanța care s-a pronunțat în primă instanță în cauza respectivă. Această cerere va fi transmisă autorității din celălalt stat, competentă să încuviințeze executarea. Cererea poate fi depusă și direct la această autoritate... Art. 53 (1) Hotărârile pronunțate pe teritoriul unei părți contractante referitoare la statutul civil al propriilor cetățeni se recunosc de plin drept pe teritoriul celeilalte părți contractante sau dacă, fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți. (2) Hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate la paragraful 1 pot fi recunoscute dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 50 și 51… Art. 54 Hotărârile definitive, odată recunoscute sau admise pentru a fi executate, vor avea aceleași efecte ca și cele date de autoritățile competente ale părții contractante solicitate [...]

Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat se aplică pentru recunoașterea și executarea în România a hotărârilor judecătorești pronunțate în țări din afara UE. Potrivit art. 167, acest lucru este posibil numai în anumite condiții, cum ar fi: hotărârile trebuie să fie definitive și executabile în țara în care au fost pronunțate; trebuie să fi fost pronunțate de o instanță care să aibă competența jurisdicțională de a face acest lucru; hotărârea să nu fi fost obținută în mod fraudulos. De asemenea, legea prevede că autoritățile române nu au niciodată competența de a examina în fond o hotărâre străină. Capete de cerere

Reclamanții se plâng în temeiul art. 5, 6, 8 din Convenție că instanțele române le-au încălcat dreptul la siguranță și au ignorat principiul general al interesului superior al copilului, obligând mama să înapoieze copiii dintr-un mediu sigur, în care aceștia erau înconjurați de o familie extinsă, în Israel, într-o casă pe care nu o cunoșteau și alături de un tată care are o situație precară mentală și financiară, fără alte rude pentru a-i ajuta să se adapteze. Procedând astfel, instanțele au interpretat eronat dispozițiile legale relevante și au apreciat în mod incorect probele aduse în cauză. Pentru aceleași motive, reclamanții se plâng în continuare că executarea hotărârii prin care se dispune înapoierea lor s-ar face cu încălcarea drepturilor lor, protejate de art. 8 din Convenție.

Totodată, reclamanții susțin că, în mod contrar art. 1 din Protocolul nr. 12 și art. 5 din Protocolul nr. 7, autoritățile române, în general, și Ministerul Justiției român, în special, au demonstrat o atitudine părtinitoare, favorizând poziția tatălui, N.A., pe parcursul procedurilor.

Reclamanții se plâng că, prin încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 4, în septembrie 2008, au fost împiedicați să meargă în vacanță în străinătate, deoarece autoritățile de frontieră nu le-au permis copiilor să părăsească țara. În drept I. Cu privire la admisibilitatea plângerilor în temeiul art. 6 și 8 din Convenție

Reclamanții s-au plâns, în temeiul art. 6 și 8 din Convenție, că procedurile în fața instanțelor române privind înapoierea celui de-al doilea reclamant și a celui de-al treilea reclamant în Israel nu au fost echitabile, întrucât instanțele naționale au greșit în interpretarea și aplicarea Convenției de la Haga și a dispozițiilor relevante de drept internațional cu privire la recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate de instanțele moldovenești referitoare la încredințarea celor doi copii.

Curtea observă că cererile formulate de reclamanți sunt îndreptate în principal împotriva fondului hotărârilor contestate, privind problema esențială a unei pretinse răpiri internaționale de copii. Curtea are competența de a realiza o încadrare în drept a faptelor cauzei și nu se limitează la încadrarea făcută de reclamant; prin urmare, consideră că examinarea trebuie să vizeze exclusiv chestiunea invocată în temeiul art. 8 din Convenție. Art. 8 din Convenție este redactat după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” 1. Argumentele părților

Guvernul a argumentat că ingerința contestată de reclamanți era prevăzută de lege, și anume de Convenția de la Haga; aceasta a avut un scop legitim, urmărind să protejeze dreptul copiilor de a fi reuniți cu tatăl lor; ingerința era necesară într-o societate democratică, fiind proporțională cu scopul urmărit. În această privință, Guvernul a susținut că instanțele naționale au efectuat o evaluare în profunzime a cauzei, și în legătură cu bunăstarea fizică și psihologică a copiilor în eventualitatea înapoierii lor în Israel; instanțele au pus în balanță cu atenție diferitele interese în joc și au motivat soluția adoptată în considerarea intereselor superioare ale celor doi copii, soluția implicând o evaluare a situației generale a familiei, din punct de vedere financiar, psihologic și, de asemenea, medical. În examinarea cauzei, instanțele naționale au aplicat corect legislația internațională relevantă, atât pe cea privind răpirea copiilor, cât și pe cea referitoare la recunoașterea hotărârilor pronunțate de autoritățile moldovenești cu privire la încredințare. În acest context, Guvernul a subliniat că prima reclamantă nu a depus nicio cerere în fața instanțelor israeliene pentru încredințarea copiilor, o astfel de cerere, în caz de reușită, reprezentând o cale de atac adecvată în măsură să împiedice înapoierea copiilor în Israel.

Prezenta cauză diferă considerabil de cauza Neulinger și Shuruk împotriva Elveției [(MC), nr. 41615/07, CEDO 2010], în special având în vedere că în cauză nu a existat nicio probă care să facă dovada unui potențial pericol pentru copii în eventualitatea înapoierii lor în Israel.

În orice caz, Guvernul a subliniat că atât prima reclamantă, cât și N.A. au respectat acordul reciproc semnat în fața notarului la 27 ianuarie 2010 (a se vedea supra, pct. 24). Mai mult, în urma acordului sus-menționat, N.A. nu și-a exprimat intenția de a redeschide procedura de executare a hotărârii prin care se dispunea înapoierea copiilor. În această privință, împrejurările par a fi favorabile unei evoluții pozitive a relației tată – copii. O astfel de îmbunătățire a fost, de asemenea, recunoscută de N.A. în scrisoarea trimisă ministerului la 18 martie 2010, prin care acesta confirma că avea contact periodic cu copiii săi prin telefon și prin poștă electronică. În aceeași scrisoare, N.A. a reiterat acordul său ca cei doi copii să călătorească în străinătate, fără restricții, împreună cu mama lor. Guvernul a solicitat așadar Curții să respingă pretențiile reclamanților ca fiind vădit nefondate și să constate că nu a existat nicio încălcare a dreptului reclamanților la o viață de familie.

Reclamanții au susținut că, deși s-au mutat în Norvegia (a se vedea supra, pct. 8), legăturile lor cu România au rămas foarte strânse, în măsura în care au continuat să-și petreacă toate vacanțele în România, unde aveau încă o familie unită. Reclamanții au susținut așadar că ori de câte ori s-au aflat pe teritoriul României, ar fi putut fi supuși executării silite a hotărârii de înapoiere a copiilor, având în vedere și faptul că N.A. nu a renunțat niciodată în mod oficial la dreptul său de a solicita o astfel de executare silită. Al doilea reclamant și al treilea reclamant au susținut că au menținut contactul cu tatăl lor în limba română, prin telefon sau on-line, conversațiile lor fiind uneori tensionate; cu toate acestea, N.A. nu a contribuit financiar la creșterea lor, chiar dacă le încasa alocația israeliană lunară. Reclamanții consideră așadar că situația lor era similară cu cea descrisă în cauza Neulinger și Shuruk , citată anterior, în măsura în care al doilea reclamant și al treilea reclamant, în vârstă de zece ani, respectiv opt ani la acel moment, s-au integrat între timp foarte bine în noua lor familie, o executare silită a hotărârii de înapoiere la cinci ani de la pronunțare nefiind, cu siguranță, precum în cauza elvețiană, în interesul superior al copiilor.

În continuare, reclamanții au susținut că, în luarea deciziilor lor, instanțele naționale s-au concentrat pe protejarea drepturilor lui N.A. în raport cu copiii săi și au aplicat în mod automat procedura prevăzută de Convenția de la Haga, fără a cerceta circumstanțele concrete ale cauzei și fără a evalua astfel interesele tuturor părților implicate, în special pe cele ale copiilor. În fapt, bunăstarea celui de-al doilea reclamant și a celui de-al treilea reclamant nu au fost niciodată evaluate sau luate în considerare în hotărârile instanțelor, ceea ce reprezintă o încălcare a drepturilor lor în temeiul art. 8. 2. Motivarea Curții

În ceea ce privește principiile generale referitoare la aspectele legate de răpirea internațională de copii, Curtea face trimitere la rezumatul jurisprudenței sale consacrate în cauza Neulinger și Shuruk , citată anterior, pct. 131-40).

În lumina acestor principii, Curtea observă în primul rând că decizia privind înapoierea celui de-al doilea reclamant și a celui de-al treilea reclamant în Israel produce o ingerință în drepturile reclamanților protejate de art. 8 din Convenție (a se vedea Neulinger și Shuruk , citată anterior, pct. 90). În continuare, Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele prezentei cauze, ingerința a fost conformă legislației, bazându-se pe dispozițiile Convenției de la Haga, ratificată de România și care face parte din dreptul său intern, și a urmărit un scop legitim, mai exact protejarea drepturilor familiale ale copiilor, cel de-al doilea reclamant și cel de-al treilea reclamant, și ale tatălui lor, N.A. În consecință, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerința în cauză era „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8 § 2 din Convenție, interpretat în lumina instrumentelor internaționale aplicabile circumstanțelor prezentei cauze, problema decisivă fiind aceea dacă s-a păstrat un echilibru echitabil și proporțional între interesele concurente aflate în joc – cele ale copiilor, ale părinților și ale ordinii publice, în marja de apreciere acordată statelor în asemenea situații (a se vedea între altele, Maumousseau și Washington împotriva Franței , nr. 39388/05, pct. 62, 6 decembrie 2007).

Curtea subliniază că unul dintre obiectivele Convenției de la Haga este acela de a înapoia cu celeritate copiii în țara de reședință obișnuită, pentru a preveni astfel ca ei să se obișnuiască cu reținerea lor nelegală [a se vedea Lipkowsky și Mc Cormack împotriva Germaniei (dec.) , nr. 26755/10, 18 ianuarie 2011]. În astfel de chestiuni, instanțele naționale, având avantajul contactului direct cu persoanele implicate, pot în general aprecia mult mai bine probele care le sunt prezentate, luând în același timp în considerare că interesul superior al copilului trebuie să fie primordial (a se vedea Neulinger și Shuruk , citată anterior, pct. 134).

Chiar dacă ar putea exista întrebări asupra respectării, prin hotărârile instanțelor judecătorești naționale, a jurisprudenței consacrate a Curții (a se vedea Maumousseau și Washington , citată anterior, pct. 74), urmând principiile stabilite în cauza Neulinger și Shuruk (citată anterior, pct. 145), pentru a evalua conformitatea cu art. 8, Curtea trebuie să ia în considerare și evoluțiile produse de la pronunțarea hotărârii de înapoiere în 2007; în acest scop, Curtea trebuie să ia în considerare momentul executării măsurii, având în vedere că executarea acesteia după o anumită perioadă de timp de la răpirea copilului poate periclita oportunitatea Convenției de la Haga, aceasta fiind în esență un instrument de natură procedurală, nu un tratat al drepturilor omului care protejează persoanele pornind de la temeiuri obiective.

Din această perspectivă, Curtea subliniază în primul rând că decizia de înapoiere a fost limitată în timp, și anume până în momentul în care o autoritate competentă s-ar fi pronunțat asupra aspectelor legate de încredințare (a se vedea supra, pct. 11, 13 și 18). În continuare, Curtea subliniază că, în 2010, cele două hotărâri moldovenești prin care minorii erau încredințați primei reclamante au fost recunoscute de instanțele române în procedura de exequatur ca fiind pronunțate de o autoritate competentă (a se vedea supra, pct. 25). Conform legislației relevante, odată recunoscute, aceste hotărâri sunt aplicabile și produc efecte depline pe teritoriul României (a se vedea supra, pct. 27–28). Având în vedere cele de mai sus, și ținând seama de intervalul de timp în executarea silită a hotărârii, Curtea consideră că forța executorie a obligației de înapoiere a copiilor poate fi pusă în discuție (a se vedea Neulinger și Shuruk , citată anterior, pct. 145).

În plus, Curtea observă că acordul reciproc semnat de prima reclamantă și de N.A. în 2010 a fost respectat de tată, care, potrivit observațiilor Guvernului, nu și-a manifestat intenția de a redeschide procedura de punere în executare a hotărârii de înapoiere (a se vedea supra, pct. 36). Dorința tatălui de a dezvolta o relație cu copiii săi fără a recurge la o executare a hotărârii de înapoiere este, de asemenea, subliniată și de faptul că acesta a consimțit ca minorii să poată călători liber în străinătate împreună cu prima reclamantă; pe baza consimțământului, reclamanții s-au mutat în Norvegia pe termen nelimitat, vizitele lor în România fiind acum ocazionale (a se vedea supra, pct. 8 și 37).

Având în vedere schimbările și progresele semnificative în situația de fapt și de drept a părților implicate în cauză, Curtea nu observă elemente necesare care să susțină capetele de cerere ale reclamanților în temeiul art. 8. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. II. Admisibilitatea celorlalte capete de cerere

În cele din urmă, reclamanții se plâng de faptul că autoritățile române au încălcat obligațiile ce le revin în temeiul art. 5 din Convenție, al art. 1 din Protocolul nr. 12, al art. 5 din Protocolul nr. 7 și al art. 2 din Protocolul nr. 4, prin ignorarea dreptului copiilor la siguranță, prin împiedicarea acestora să călătorească în străinătate fără consimțământul tatălui și, în general, prin favorizarea constantă a lui N.A. în procesul lor decizional.

În lumina tuturor elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte