CASE OF GOLDSTEIN AND S.C. RING PRESS SRL v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
CASE OF GOLDSTEIN AND S.C. RING PRESS SRL v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2012)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
DECIZIE
Cererea nr. 877/04 prezentată de Florian GOLDSTEIN și S.C. RING PRESS SRL
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 10 aprilie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,
președinte,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi,
judecători
,
și Santiago Quesada,
grefier de secție,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 8 decembrie 2003,
având în vedere decizia președintelui Camerei de a-l desemna pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător
ad hoc
(art.
26
§
4 din convenție și art.
29 §
1 din Regulamentul Curții), în urma abținerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art.
28 din Regulamentul Curții),
având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
În fapt
Primul reclamant s-a născut în 1951 și locuiește în București. Este jurnalist; la data evenimentelor în litigiu în prezenta cauză era redactor-șef la cotidianul
Bursa,
principalul acționar și reprezentant legal al societății reclamante. Societatea reclamantă este proprietara și editoarea cotidianului
Bursa
, avându-și sediul în București.
Reclamanții sunt reprezentați de doamna G.
Teodorescu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”)
este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.
Reclamantul a început în 2001 să scrie o serie de peste 50 de articole în
Bursa
pe tema situației financiare dificile a trustului media M.P. De asemenea, și-a exprimat nemulțumirea față de aparentul tratament preferențial acordat de stat trustului M.P. la plata impozitelor.
M.P. a formulat o plângere împotriva societății reclamante, susținând că articolele scrise de primul reclamant constituiau acte de concurență neloială. Acțiunea era întemeiată pe art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, care sancționează denigrarea ca un act de concurență neloială.
Trustul a făcut trimitere la următoarele articole: „
Ministrul V.D. se lasă manipulat de [M.P.]
”; „
[M.P.] – posibil subiect de cercetare penală interstatală
”; „
[M.P.] – înglodat în datorii, dar cu tupeu”); „Profiturile CME după contabilitatea americană reprezintă pierderi la [M.P.]”); „Naivitate? Incompetență? Corupție?”; „[M.P.] din România a intrat sub investigațiile Securities and Exchange Commission din Washington”;
și
„[P. TV] – ANTINATO”
.
Articolele conțineau referiri la rapoarte întocmite de Securities and Exchange Commission și de Comisia Europeană, precum și la Cartea albă privind guvernarea din decembrie 2000. Într-un articol din acea serie, publicat la 7
mai 2001 în
Bursa
, i s-a solicitat trustului M.P. să își prezinte punctul de vedere în această privință.
La 14
noiembrie 2002, Tribunalul București a admis acțiunea și a obligat societatea reclamantă „să se abțină de la răspândirea, prin publicațiile sale, a unor declarații calomnioase privind activitățile reclamantului”. De asemenea, societatea reclamantă a fost obligată la plata a 800
000 000
lei românești (ROL) cu titlu de prejudiciu moral și la publicarea unei copii a deciziei de șapte pagini a tribunalului în
Bursa.
Părțile relevante ale motivării instanței sunt redactate după cum urmează:
„Faptul că actele [societății reclamante] se încadrează în domeniul concurenței este dovedit de modul în care, într-o serie de articole din cotidianul
Bursa
, prezenta activitățile [trustului media], activități care [...] sunt de interes public general.
În această privință, sunt relevante articolele referitoare la agenția de știri [deținută de M.P.], despre care [societatea reclamantă] a comentat, de exemplu, că: «[...] o revistă a presei nu poate fi încredințată unei agenții care face parte dintr-un trust media cu cea mai mare datorie din țară – [M.P.]; este în interesul acesteia să elimine orice referire la cercul corupt care îi tolerează datoriile.» [...]
Majoritatea articolelor conțin [...] acuzații deschise la adresa [M.P.].
Acestea vizează, de exemplu, situația financiară a [M.P.]: «grupul cu cea mai mare datorie din țară», «un datornic inveterat», «înglodat în datorii, dar cu tupeu», «incorect», «mișmașuri în contabilitate»; sau afacerile grupului: «Enronul României», «posibil subiect de cercetare penală interstatală», promovarea unui «management incestuos».
Din cauza gravității lor, aceste afirmații, chiar dacă se dovedesc adevărate, promovează un sentiment de dezaprobare, dezgust chiar, față de grupul media. Expresiile arată că [societatea reclamantă] a înțeles greșit libertatea presei și dreptul la opinie și de a difuza informații [...]
Publicarea repetată, pentru o lungă perioadă de timp, a unor informații negative referitoare la activitățile unui concurent, într-un mod care poate stârni dezaprobarea clienților, nu poate constitui o concurență loială și acceptabilă [...]
Vina există atâta timp cât există concurență neloială.
Reaua credință nu este decât o circumstanță agravantă [...] [efectele negative] pot rezulta chiar și fără intenție. [Lipsa intenției] nu înlătură răspunderea.
Într-adevăr, alte ziare au publicat articole asemănătoare, însă acestea nu au constituit acte de concurență și nu era calomnioase ori repetate în timp. În orice caz, [faptul că alte ziare au publicat articole asemănătoare] nu înlătură răspunderea pârâtului.”
Hotărârea a fost confirmată la 10 iunie 2003 de Curtea de Apel București, rămasă definitivă.
Părțile relevante ale deciziei curții de apel sunt redactate după cum urmează:
„[...] articolele atacate prezintă o evaluare comparativă a metodelor jurnaliste folosite de
Bursa
și
[M.]
, o comparație defavorabilă lui [M.P.]...
Reaua-credință [a societății reclamante] este dovedită de atitudinea sa: acuzații extrem de grave, tendențioase; durata [campaniei] și frecvența articolelor împotriva [M.P.]; precum și modul în care articolele incriminate au fost scrise și prezentate [...]
Hotărârea pronunțată în primă instanță nu a încălcat libertatea de exprimare a [societății reclamante]. [Societatea reclamantă] își menține libertatea de a publica orice informație, fie defavorabilă sau negativă, atâta timp cât informația este corectă și adevărată, iar publicația nu devine o campanie de presă îndreptată spre distrugerea imaginii și reputației unui concurent [...]
În cazul de față, acuzațiile de corupție, fraudă, șantaj și manipulare cu tentă politică, precum și manipularea prin intermediul mass-media, afectează indubitabil imaginea publică, prestigiul și reputația [a M.P.] [...]”
M.P. a introdus și alte acțiuni împotriva reclamanților: o plângere similară pentru concurență neloială (respinsă la 24 aprilie 2002 de Tribunalul București întrucât M.P. nu a plătit taxa judiciară de timbru), două acțiuni în despăgubire (prima respinsă la 23 noiembrie 2003; cea de a doua admisă în primă instanță dar atacată în apel de primul reclamant), precum și o plângere pentru calomnie împotriva primului reclamant (respinsă la 24 octombrie 2002 de judecătorie).
Capete de cerere
Reclamanții se plâng de faptul că, prin condamnarea lor pentru acte de concurență neloială drept consecință a publicării unei serii de articole ce criticau activitățile și relațiile pretins corupte ale funcționarilor statului cu un grup media concurent, instanțele le-au restrâns libertatea de exprimare, cu încălcarea art.
10 din convenție.
De asemenea, reclamanții s-au plâns, în temeiul art.
6 din convenție, că procesele inițiate de M.P. în temeiul Legii concurenței nu au fost echitabile. Au susținut că instanțele nu au examinat probele prezentate de apărare. În ultimul rând, aceștia s-au plâns de modul în care instanțele au încadrat articolele incriminate ca fiind acte de concurență neloială.
În drept
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenție
Reclamanții au considerat condamnarea lor pentru acte de concurență neloială drept o restrângere a libertății lor de exprimare, ceea ce contravine art.
10 din convenție, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Guvernul a susținut că articolele respective nu intrau sub incidența art. 10. În opinia sa, formularea și scopul articolelor indicau că nu urmăreau să influențeze sau să mobilizeze opinia publică, ci să promoveze interese economice. Citând opinia separată din
Hertel împotriva Elveției
(25 august 1998,
Culegere de hotărâri și decizii
1998-VI), Guvernul a susținut că, în chestiuni de concurență neloială, statelor ar trebui să li se acorde o marjă de apreciere mai largă decât în alte domenii ale libertății de exprimare. Mai mult, Guvernul a argumentat că măsura luată de instanțele interne împotriva reclamanților era necesară într-o societate democratică. De asemenea, acesta a confirmat că reclamanții nu au putut dovedi veridicitatea declarațiilor lor. Referitor la sancțiunea aplicată, acesta a remarcat că reclamanții nu au suferit consecințe semnificative deoarece sumele pe care le aveau de plătit nu erau excesive, iar sentința instanței nu i-a împiedicat să publice articole atâta timp cât informațiile din acestea sunt corecte și adevărate. Acesta a reamintit că Curtea nu ar trebui să înlocuiască, cu propria evaluare a faptelor, pe cea a instanțelor naționale.
Reclamanții au contestat argumentele respective. În primul rând, au argumentat că art. 10 este aplicabil în cazul lor. Aceștia au susținut că articolele în litigiu vizau bugetul de stat și comportamentul statului față de companii care nu și-au plătit impozitele, fiind în consecință o problemă de interes public care afecta publicul larg.
Reclamanții au mai reiterat că articolele abordau probleme de interes public, că au fost cercetate cu minuțiozitate și includeau trimiteri la surse disponibile pentru consultare generală (rapoarte ale Guvernului, Raportul anual al Comisiei Europene din 2002 referitor la România, rapoarte ale Parlamentului). Ei au raportat strict chestiuni care implică bugetul de stat și, în consecință, sunt de interes pentru public și nu au făcut publice informații confidențiale sau private legate de M.P. Ei au remarcat că, deși au încercat să obțină punctul de vedere al M.P. în această chestiune, trustul a refuzat să comenteze.
Reclamanții consideră că sancțiunea aplicată este disproporționată și contrară libertății lor de exprimare.
Chiar și presupunând că prezentul caz constituie exclusiv o chestiune de concurență neloială, Curtea a constatat deja că asemenea chestiuni intră sub incidența art. 10, în special atunci când au legătură cu ziare concurente [a se vedea
Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei (nr. 3)
, nr.
39069/97, pct.
20, CEDO 2003
‑
XII]. Aceasta nu vede niciun motiv să ajungă la o concluzie diferită în cazul de față.
Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, înaltele părți la convenție dispun de o oarecare marjă de apreciere la judecarea chestiunilor legate de libertatea de exprimare. Această marjă de apreciere este deosebit de importantă în domeniul complex și instabil al concurenței neloiale. Cu toate acestea, se impune reducerea marjei de apreciere atunci când în joc nu se află simplele afirmații pur „comerciale” ale unei persoane, ci participarea acesteia într-o dezbatere de interes general (a se vedea
Krone Verlag GmbH & Co. KG
, citată anterior, pct. 30, și
Hertel împotriva Elveției
,
25 august 1998, pct. 47,
Culegere
1998
‑
VI).
De asemenea, Curtea reiterează că examinarea faptelor este în principal de competența instanțelor naționale, prin urmare nu are sarcina de a cerceta pretinsele erori de fapt sau de drept comise de o instanță națională decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi și libertăți protejate prin convenție [a se vedea,
mutatis mutandis
,
García Ruiz împotriva Spaniei
(MC), nr.
30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I].
În cazul de față, Curtea observă că reclamanții au fost condamnați pentru o serie de articole privind situația financiară a unui alt trust media. Articole similare au fost publicate și de alte ziare la vremea respectivă. În plus, articolele incriminate se bazau pe rapoarte publice din diverse surse naționale și internaționale. Diverse instanțe interne au admis că chestiunea era de interes public general. În sensul art.
10 din convenție, Curtea are așadar convingerea că articolele prezentau o problemă de interes general și au contribuit la dezbaterea publică a problemei.
Curtea observă totuși că, în baza probelor care le-au fost prezentate, instanțele interne au considerat în hotărâri foarte lungi și larg motivate că publicarea articolelor nu constituia decât o campanie de presă menită să distrugă imaginea și reputația concurentului, fiind prin urmare prejudiciabilă în sine pentru trustul media, indiferent dacă informația transmisă era adevărată. Consideră totodată că primul reclamant a acționat cu rea-credință, cu intenția de a denigra M.P. [a se vedea
Ieremeiov (nr. 2)
, citată anterior, pct. 44]. Nu există indicii ale unor elemente arbitrare în modul în care instanțele s-au achitat de sarcinile lor.
De asemenea, Curtea acordă importanță faptului că alte instanțe interne care au soluționat în mod specific o plângere pentru calomnie formulată din aceleași motive ca și plângerea pentru concurență neloială i-au achitat pe reclamanți.
Reiterând faptul că instanțele interne sunt într-o poziție mai bună pentru examinarea și interpretarea faptelor, Curtea nu constată niciun motiv pentru a se abate de la concluziile formulate de instanțele interne în acest caz (a se vedea,
mutatis mutandis
,
García Ruiz
, citată anterior, pct. 28). De asemenea, consideră, în circumstanțele cauzei, că chiar și presupunând că a existat o ingerință în dreptul reclamanților la libertate de exprimare, această ingerință a fost proporțională cu scopul legitim urmărit.
Având în vedere toate argumentele anterioare, concluzia Curții este că motivarea prezentată de instanțele interne pentru condamnarea reclamanților a fost pertinentă și suficientă, precum și că instanțele naționale nu au depășit limita marjei lor de apreciere în prezenta cauză (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Kuliś și Różycki împotriva Poloniei
, nr.
27209/03, pct.
39, 6
octombrie 2009).
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din convenție.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din convenție
Reclamanții au afirmat că procesele inițiate în temeiul Legii concurenței nu
au fost echitabile.
Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu
indică nicio aparentă încălcare a drepturilor garantate de art. 6 § 1 din convenție. În special, Curtea reiterează că nu a găsit indicii ale unor elemente arbitrare în modul în care instanțele au examinat probele și au aplicat legislația relevantă faptelor cauzei (a se vedea, în special, supra, pct. 16).
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din convenție.
Pentru aceste motive, Curtea
, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte