CASE OF STIHI-BOOS v. ROMANIA

Reclamanta, doamna Dorina Stihi-Boos, este resortisant român, este născută în 1932 și are domiciliul în București. Aceasta este reprezentată în fața Curții de Maria Ilinca, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.

Doamna L.M., în vârstă de 67 de ani la momentul faptelor, era sora reclamantei. 1. Circumstanțele decesului surorii reclamantei a) Starea de sănătate a doamnei L.M.

La 26 mai 2001, doamna L.M. a fost spitalizată la Spitalul Județean Ploiești, la secția de chirurgie, cu diagnosticul de „hernie ombilicală cu încarcerarea marelui epiploon, astm bronșic cortico-dependent, infarct miocardic acut (IMA) sechelar și obezitate”. L.M. a fost operată de urgență. Având o evoluție postoperatorie bună, la 1 iunie 2001, aceasta a părăsit spitalul.

La 13 iulie 2011, L.M. a fost spitalizată la Spitalul Universitar C.F. Witing București („Spitalul universitar”) cu diagnosticul „chistadenocarcinom genital, suspiciune de metastază hepatică, boală coronariană ischemică, crize de angină pectorală, sechele de infarct miocardic, aritmie extrasistolică, astm bronșic, infiltrații neoplazice sclero-tegumentare”. Aceasta a fost mai întâi spitalizată în secția chirurgie, pentru a fi transferată apoi în secția de terapie intensivă.

I s-a administrat un tratament și au fost efectuate examene medicale. La 25 iulie 2001, L.M. a fost supusă unei tomografii abdominale. În cursul acestui examen medical a fost notată mențiunea „pacient necooperant”. De asemenea, reclamanta a fost supusă unor analize de laborator, unei EEG și unei ECG, unui examen cardiovascular și unei ecografii abdominale.

În ciuda stării sale de sănătate precare și împotriva recomandărilor medicilor, la 31 iulie 2011, L.M. a părăsit spitalul la solicitarea sa și a familiei sale. Diagnosticul la externare indica faptul că L.M. suferea de o tumoare abdominală, precum și de o patologie cardiovasculară, cu un pronostic vital defavorabil. b) Faptele incriminate de reclamantă

La 2 august 2001, în jur de ora 20, L.M. a avut o indispoziție și reclamanta a chemat salvarea. Medicul de pe salvare, N.I., după ce a examinat-o pe L.M., a constatat că avea probleme cardiace și dificultăți respiratorii și a transportat-o de urgență la Spitalul universitar.

L.M. a fost spitalizată în secția cardiologie cu diagnosticul „tumoare abdominală, insuficiență cardio-respiratorie cronică, pleurezie metastazică dreapta, chistadenocarcinom genital, fibrilație atrială cronică, insuficiență cardiacă clasa III NYHA”. I s-a administrat imediat o oxigenoterapie.

Reclamanta, care o însoțise pe sora ei, i-a transmis medicului dosarul medical al doamnei L.M. întocmit cu ocazia spitalizărilor precedente. i) Versiunea reclamantei

Medicul F.A. care era de gardă la sosirea doamnei L.M. la Spitalul universitar, nu a examinat-o pe aceasta din urmă.

La 3 august 2001, în jur de ora 14, medicul de gardă D.D. a completat fișa medicală a doamnei L.M. și a examinat-o pe aceasta. I s-a prescris un tratament pe bază de antibiotice, substanțe bronho-dilatatoare, antalgice, antiinflamatoare și anxiolitice. Au fost efectuate analize de sânge.

Spre ora 16, L.M. a avut o criză de insuficiență respiratorie. Asistenta medicală G.R. a vrut să îi administreze o perfuzie, dar medicul D.D. s-a opus, după ce i-a cerut doamnei L.M. să nu se mai plângă.

La 4 august 2001, niciun medic nu a vizitat-o pe L.M. În cursul serii, L.M. a avut o nouă criză de insuficiență respiratorie și, la cererea reclamantei, asistenta D. l-a chemat pe medicul F.A. Acesta din urmă a refuzat să se deplaseze pentru a vedea pacienta.

La 5 august 2001, starea doamnei L.M. s-a agravat. Aceasta din urmă acuza dureri puternice și dificultăți de respirație. Asistenta a informat pe holul spitalului medicul de gardă B. cu privire la starea doamnei L.M., dar acesta nu a intrat în cameră pentru a o examina. În cursul serii, doamnei L.M. i s-au administrat medicamente pentru a-i calma durerile. Apoi, i-au fost administrate injecții la interval de două ore.

La 6 august 2001, la ora 4 dimineața, L.M. a intrat în comă. La ora 7 dimineața, i s-a efectuat o electrocardiogramă. În jur de ora 13, asistenta G.R. a vrut să îi administreze o perfuzie, dar acest lucru a fost imposibil din cauza stării proaste a venelor doamnei L.M. Aceasta din urmă a decedat la ora 14. ii) Versiunea Guvernului

Conform declarațiilor medicului D.D., cu o zi sau două înainte de 3 august 2001, infirmiera Z.I. îi solicitase verbal spitalizarea doamnei L.M., precizând că „pacienta avea o boală incurabilă, că pleca din secția de terapie intensivă-chirurgie și că la domiciliul acesteia nu era nimeni care să poată avea grija de ea”.

La 3 august 2001, D.D. a examinat-o pe doamna L.M. și a studiat documentele medicale ale acesteia (foaia de observație chirurgie-terapie intensivă, biletul de externare, rezultatele analizelor efectuate în cursul spitalizării anterioare). În aceeași zi, au fost efectuate analize de sânge. Pacienta a refuzat celelalte acte medicale, pe motiv că fuseseră efectuate deja cu ocazia spitalizării sale în secția de terapie intensivă. D.D. i-a prescris doamnei L.M. un tratament medical, care a fost administrat sub supravegherea personalului medical.

La 5 și 6 august 2001, ora 8 dimineața, D.D. a vizitat-o pe L.M. La această din urmă dată, D.D. i-a recomandat pacientei reluarea examenelor, dar a primit din nou un refuz. D.D. a recomandat tratamentul prescris în foaia de observație. Aceasta a notat la sfârșitul asistenței că L.M. prezenta o stare generală deteriorată, care se agrava treptat. I s-a prescris un tratament pentru zilele de 6 și 7 august 2001. Tratamentul medical i-a fost administrat doamnei L.M., alimentația și igiena acesteia fiind asigurate de personalul medical.

La 6 august 2001, medicul F.A. a examinat-o, de asemenea, pe L.M. și i-a indicat să urmeze tratamentul. L.M. a decedat la ora 14. c) Concluziile raportului de autopsie

La 8 august 2001, la cererea parchetului de pe lângă judecătoria de sector din București, Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” a efectuat autopsia doamnei L.M. Raportul a concluzionat că decesul doamnei L.M. nu a rezultat în urma unor violențe și că survenise ca urmare a unei insuficiențe cardio-respiratorii provocate de o miocardosceleroză avansată, pe fondul unor multiple afecțiuni cronice. De asemenea, se preciza faptul că tumoarea depistată la doamna L.M. nu intervenise în mecanismul care cauzase decesul acesteia și că tratamentul aplicat în unitățile sanitare succesive fusese corect. 2. Plângerea penală împotriva medicilor

La 20 august 2001, reclamanta a depus la parchetul de pe lângă judecătoria de sector din București o plângere penală, fără constituire ca parte civilă, împotriva medicilor F.A. și D.D., pentru ucidere din culpă, infracțiune prevăzută la art. 178 C. pen. Aceasta le reproșa încălcări grave ale obligației lor de a-i îngriji corect sora, care conduseseră, în opinia ei, la decesul prematur al acesteia din urmă. Aceasta considera că, în măsura în care se bazaseră numai pe dosarul medical deja existent al doamnei L.M., medicii acuzați nu diagnosticaseră corect bolile de care suferea aceasta. Or, o astfel de eroare ar fi putut fi evitată prin efectuarea de examene medicale adecvate.

În cursul urmăririi penale, reclamanta a fost asistată de doi avocați aleși. a) Cercetarea penală în fața organelor de urmărire penală

La 13 martie 2002, reclamanta a fost audiată de Inspectoratul de Poliție București.

La 4 aprilie 2002, poliția a prelevat documentele medicale referitoare la sora reclamantei, precum și documente administrative, pentru a stabili numele medicilor care fuseseră de gardă în timpul spitalizării doamnei L.M. Medicii D.D. și F.A. se numărau printre medicii de gardă.

La 4 și 8 aprilie 2002, F.A. a dat declarații poliției. La 10 și respectiv 26 aprilie 2002, au fost interogați medicii N.I. și D.D.

La 29 mai 2002, poliția a solicitat Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili: – dacă diagnosticul stabilit în timpul spitalizării doamnei L.M. fusese corect, ținând seama de simptomele pe care aceasta le prezenta și de documentele medicale prezentate de reclamantă; – dacă tratamentul medical și îngrijirile oferite fuseseră corespunzătoare și dacă acestea puteau cauza sau cauzaseră decesul doamnei L.M.; – dacă personalul medical al spitalului, în exercitarea funcțiilor sale, încălcase atribuțiile de serviciu, ceea ce ar fi condus la decesul doamnei L.M.

În absența unui răspuns, la 5 noiembrie 2002, poliția a revenit la Institutul de Medicină Legală cu solicitarea expertizei.

Raportul de expertiză, din data de 16 aprilie 2003 și realizat pe baza dosarului medical al doamnei L.M., stabilește că diagnosticul pus în timpul spitalizării fusese corect, în limita examenelor clinice și paraclinice care se aflau la dispoziția medicilor și pe care pacienta și familia acesteia le acceptaseră. De asemenea, acesta concluzionează că tratamentul și îngrijirile medicale fuseseră stabilite și acordate în mod corect și că tratamentul fusese administrat corect, conform semnelor de boală.

În raport s-a notat, de asemenea, că, ținând seama de vârsta pacientei și de numeroasele probleme organice de care suferea, intervenția chirurgicală pentru extragerea tumorii ar fi necesitat o pregătire preoperatorie complexă, cu un tratament medicamentos administrat în condiții de spitalizare pe o perioadă mai lungă. De asemenea, s-a precizat și că aspectul necrotic al tumorii pleda pentru lipsa cauzării de către aceasta a decesului doamnei L.M.

Acest raport a fost confirmat de Comisia Superioară Medico-Legală a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”.

Organele de anchetă au verificat toate foile de observație clinică și, la 4 iunie 2003, a fost întocmit un proces-verbal în acest scop.

La solicitarea reclamantei, care își făcea griji cu privire la derularea anchetei, la 10 iunie 2003, poliția a informat-o că verificările erau în curs și că va fi informată cu privire la rezultatul acestora cât mai repede posibil.

La 29 iulie 2003, poliția a trimis parchetului propunerea de a nu începe urmărirea penală în cauză. Prin ordonanța din 29 aprilie 2004, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen., parchetul de pe lângă judecătoria de sector din București a dispus neînceperea urmăririi penale față de medici, pe motiv că faptele nu erau prevăzute de legea penală. Reclamanta a fost informată cu privire la această decizie abia la 18 februarie 2005, după mai multe demersuri pe care le făcuse pentru a se informa cu privire la desfășurarea anchetei.

În urma unei contestații a reclamantei, această decizie de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată prin decizia din 30 martie 2005 a procurorului-șef al parchetului de pe lângă judecătoria de sector din București. Acesta din urmă și-a întemeiat decizia pe expertiza medico-legală efectuată în speță, subliniind caracterul de dovadă științifică al acesteia. b) Contestarea deciziei parchetului în fața instanțelor naționale

La 25 aprilie 2005, în temeiul art. 278 C. proc. pen., reclamanta, asistată de un avocat ales, a contestat decizia de neîncepere a urmăririi penale în fața judecătoriei de sector din București și a solicitat retrimiterea dosarului la parchet pentru a fi începută urmărirea penală împotriva F.A. și D.D. Aceasta susținea că medicii învinuiți nu o îngrijiseră în mod corespunzător pe L.M. și că tratamentul administrat nu fusese suficient. Aceasta a subliniat și deficiențele anchetei penale, în special durata acesteia, faptul că nu fusese asociată anchetei și că nu fusese audiat niciun martor citat de aceasta. În cele din urmă, aceasta a evidențiat existența anumitor contradicții între declarațiile F.A. și cele ale D.D., precum și în raportul de expertiză, și a solicitat audierea infirmierelor care o îngrijiseră pe L.M. în timpul spitalizării.

Prin hotărârea din 13 iulie 2005, judecătoria de sector din București a respins contestația reclamantei. Instanța a considerat că, în lumina concluziilor raportului de expertiză medico-legală, nu era necesară audierea martorilor propuși de reclamantă, că ancheta penală nu fusese superficială și că acuzațiile reclamantei erau în mod vădit nefondate.

Reclamanta a atacat această hotărâre, reiterând motivele acțiunii sale și susținând că judecătoria își întemeiase decizia numai pe concluziile raportului de expertiză. Or, în opinia sa, concluziile acestui raport nu erau suficiente pentru a hotărî dacă personalul medical își îndeplinise funcțiile în mod corespunzător în perioada spitalizării doamnei L.M. Aceasta a precizat, de asemenea, că raportul de expertiză era incomplet, în măsura în care nu răspundea celei de-a treia întrebări adresate de poliție.

Prin hotărârea definitivă din 5 octombrie 2005, Tribunalul București a respins acțiunea reclamantei. Acesta a considerat că, în măsura în care raportul de expertiză medico-legală stabilea că bolile doamnei L.M. fuseseră diagnosticate în mod corect și tratamentul administrat fusese bine stabilit, nu se putea considera că îngrijirile contribuiseră la decesul acesteia din urmă.

Printr-o scrisoare din 20 noiembrie 2006, reclamanta a informat Curtea că nu se constituise ca parte civilă în cadrul plângerii penale și că nici nu inițiase o acțiune în răspundere civilă delictuală, pe motiv că nu dorea să obțină o reparație materială din partea medicilor, ca urmare a decesului surorii sale. Aceasta a precizat că a depus plângerea penală împotriva medicilor pentru ca aceștia „să fie declarați responsabili pentru neglijența gravă de care dăduseră dovadă, neglijență care cauzase decesul surorii sale”. B. Dreptul intern relevant

Esențialul legislației generale în materie de răspundere civilă delictuală, și anume art. 998-1000 C. civ., în vigoare la momentul faptelor, precum și practica instanțelor naționale, sunt descrise în hotărârile Iambor împotriva României (nr. 1) , nr. 64536/01, pct. 142, 24 iunie 2008, Pantea împotriva României nr. 33343/96, pct. 153, CEDO 2003-VI (extrase) și Eugenia Lazăr împotriva României , nr. 32146/05, pct. 52- 54, 16 februarie 2010.

Guvernul oferă mai multe exemple de hotărâri interne adoptate în perioada 2003-2010 în cadrul unor proceduri penale sau civile în care medici au fost obligați la plata de daune-interese pentru greșeli profesionale, fie după ce au fost condamnați penal pentru ucidere din culpă sau vătămare corporală din culpă, fie după ce au fost achitați (pentru acest din urmă caz, a se vedea hotărârea definitivă din 29 aprilie 2010 a Tribunalului București și hotărârea definitivă din 2 februarie 2010 a Curții de Apel București). În unele din aceste hotărâri, spitalele, în calitate de comitente, au fost condamnate în solidar cu medicii la repararea prejudiciilor cauzate de aceștia din urmă (hotărârea definitivă din 21 aprilie 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, hotărârea definitivă din 18 decembrie 2009 a judecătoriei de sector din București, hotărârea definitivă din 29 aprilie 2010 a Tribunalului București și hotărârea definitivă din 2 februarie 2010 a Curții de Apel București).

Acesta prezintă, de asemenea, hotărârile pronunțate în perioada 2006-2010 de diferite instanțe naționale și în care instanțele sesizate cu plângeri penale cu constituire ca parte civilă au decis să trimită cauza la parchet, cu precizări referitoare la aspectele care trebuie clarificate și probele care trebuie administrate, inclusiv rapoarte suplimentare de expertiză medico-legală. Capete de cerere

Invocând art. 6 din convenție, reclamanta se plânge că decesul surorii sale a fost cauzat de lipsa de îngrijiri adecvate în timpul spitalizării acesteia din perioada 2-6 august 2001, precum și de modul în care autoritățile au condus ancheta inițiată în urma plângerii sale penale. În drept

Fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, Curtea nu se consideră legată de încadrarea făcută de reclamanți sau de guverne. În temeiul principiului jura novit curia , aceasta a examinat, de exemplu, din oficiu capetele de cerere din perspectiva unui articol sau paragraf pe care părțile nu l-au invocat. Un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu doar prin motivele sau argumentele de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra și alții împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, p. 223, pct. 44, și Berktay împotriva Turciei , nr. 22493/93, pct. 167, 1 martie 2001). În lumina acestor principii, Curtea consideră necesar să examineze întregul capăt de cerere al reclamantei din perspectiva art. 2 din convenție, care prevede următoarele în partea sa relevantă: Art. 2 „1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege [...]”

Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii ca urmare a neepuizării căilor de atac interne. Acesta subliniază că reclamanta a omis fie să se constituie ca parte civilă în cadrul plângerii sale penale, fie să introducă o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 998-999 și 1 000 § 3 C. civ., care ar fi putut conduce la repararea prejudiciului material și moral pe care pretinde că le-a suferit ca urmare a decesului surorii sale și a absenței unei anchete eficiente. Acesta precizează că prin calea civilă ar fi putut fi stabilită eventuala răspundere a medicilor învinuiți și/sau a spitalului în care a fost îngrijită sora acesteia.

De asemenea, Guvernul remarcă faptul că, în cadrul plângerii reclamantei, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen., împotriva deciziei parchetului de neîncepere a urmăririi penale, instanțele sesizate puteau dispune administrarea altor probe, inclusiv un nou raport de expertiză medico-legală. Or, în speță, reclamanta, asistată de un avocat ales, nu a solicitat în fața instanței judecătorești efectuarea unei contraexpertize medico-legale și nu a formulat obiecții în ceea ce privește raportul administrat.

Guvernul subliniază că Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății („Legea nr. 95/2006”), în vigoare începând cu 1 mai 2006, a impus asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională și a creat posibilitatea ca victimelor să li se plătească direct despăgubirile de către asigurător, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat. Făcând trimitere la dispozițiile sale relevante, acesta adaugă, în cele din urmă, că reclamanta ar fi putut formula o plângere disciplinară împotriva medicilor la Colegiul Medicilor din România.

În ceea ce privește fondul capătului de cerere, Guvernul consideră că ancheta efectuată de autorități în urma decesului surorii reclamantei a fost completă și eficientă, având în vedere că toate mijloacele de probă care ar fi putut fi utile au fost prezentate din ordinul parchetului și furnizate la dosar, pentru ca situația de fapt să fie stabilită complet.

Reclamanta susține că a epuizat căile de atac interne. Aceasta remarcă faptul că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 95/2006, nu exista în legislația națională nicio reglementare specifică pentru a angaja răspunderea medicilor pentru greșeli profesionale. Posibilitatea de a angaja răspunderea civilă delictuală a medicilor făcea obiectul unei controverse în doctrina și practica judiciară, astfel cum o demonstrează, de altfel, exemplele de jurisprudență furnizate de Guvern. Aceasta subliniază că medicii care lucrează în spitale publice nu sunt asimilați funcționarilor.

Reclamanta precizează că a sesizat autoritățile naționale cu o plângere penală pentru ucidere din culpă, pentru a dovedi greșeala medicilor și pentru a putea sesiza ulterior instanțele civile cu o acțiune întemeiată pe art. 998-999 C. civ. De asemenea, aceasta a contestat decizia de neîncepere a urmăririi penale în fața instanțelor naționale.

Criticând modul în care autoritățile au condus ancheta inițiată ca urmare a plângerii penale, aceasta se plânge de durata anchetei, de faptul că nu a fost asociată anchetei, de refuzul instanțelor de a interoga martorii pe care i-a solicitat și de faptul că deciziile instanțelor fuseseră întemeiate pe concluziile raportului de expertiză. Aceasta adaugă că calitatea rapoartelor de expertiză medicală realizate de Institutul de Medicină Legală este mediocră și menționează că persoanele în cauză nu pot comunica cu experții pentru a le furniza informații care ar putea aduce precizări în plan medical. Aceasta subliniază că fișa medicală a doamnei L.M., întocmită cu ocazia spitalizării, indica faptul că acesteia i se administrase un tratament medical la 7 august 2001, dată la care aceasta deja decedase.

Curtea evidențiază că reclamanta nu pretinde că sora sa a fost ucisă intenționat de medicii spitalului public care aveau sarcina de a o îngriji. În schimb, persoana în cauză susține că medicii învinuiți au fost neglijenți și nu și-au respectat datoriile profesionale, deoarece nu au luat măsurile necesare pentru a-i salva sora.

Curtea nu poate exclude faptul că actele și omisiunile autorităților în cadrul politicilor de sănătate publică pot, în anumite circumstanțe, angaja răspunderea lor din perspectiva aspectului material al art. 2. Totuși, aceasta a considerat deja că, atunci când un stat contractant a făcut ceea ce trebuia să facă pentru a asigura un nivel înalt de competență în ceea ce privește cadrele medicale și pentru a garanta protejarea vieții pacienților, nu se poate admite că aspecte precum o eroare de judecată din partea unui cadru medical sau în special o proastă coordonare a cadrelor medicale în ceea ce privește tratamentul unui pacient sunt suficiente în sine pentru a obliga un stat contractant să ofere explicații în baza obligației pozitive de protejare a dreptului la viață care îi revenea în temeiul art. 2 din convenție [ Byrzykowski împotriva Poloniei , nr. 11562/05, pct. 104, 27 iunie 2006 și Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V].

În speță, este necesar să se remarce că, în niciun moment, nu s-a constatat nicio deficiență în coordonarea serviciilor medicale ale Spitalului Universitar C.F. Witing. În plus, concluziile raportului de expertiză medico-legală realizat în speță au stabilit că diagnosticul patologiei doamnei L.M. a fost pus corect, în limita informațiilor aflate la dispoziția medicilor, și că tratamentul prescris era corespunzător, ținând seama de simptomele pe care aceasta le prezenta. În aceste circumstanțe, nu poate fi angajată răspunderea statului din perspectiva aspectului material al art. 2 din convenție.

Obligațiile pozitive enunțate la art. 2 din convenție implică, sub aspect procedural, obligația autorităților de introduce un sistem judiciar eficient și independent, care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ și pedepsirea vinovaților ( Calvelli și Ciglio împotriva Italiei [MC], CEDO 2002, pct. 51). Forma anchetei poate varia în funcție de circumstanțe și urmărirea penală nu se impune în mod necesar în toate cazurile ( Mastromatteo împotriva Italiei [MC], nr. 37703/97, pct. 90 și 94-95, CEDO 2002 ‑ VIII, și Furdik împotriva Slovaciei (dec.), nr. 42994/05, 2 decembrie 2008). De asemenea, trebuie să se facă distincție între prezenta cauză referitoare la o pretinsă neglijență medicală și cauzele referitoare la relele tratamente aplicate de către agenții statului în mod intenționat și care au avut ca rezultat decesul unei persoane. În astfel de cauze, Curtea a considerat că, în absența unei anchete penale eficiente care să ducă la identificarea și pedepsirea responsabililor, simpla acordare de daune-interese ca urmare a constatării unei încălcări a art. 2 din convenție nu este suficientă pentru a-i retrage persoanei respective calitatea de victimă ( Nikolova și Velitchkova împotriva Bulgariei , nr. 7888/03, pct. 55-56, 20 decembrie 2007, și Yeter împotriva Turciei , nr. 33750/03, pct. 58, 13 ianuarie 2009).

Curtea observă că reclamanta a formulat o plângere penală pentru ucidere din culpă împotriva medicilor care îi trataseră sora. Parchetul a deschis o anchetă și a audiat toți medicii care o examinaseră pe L.M. De asemenea, acesta a dispus realizarea unui raport de expertiză pentru a stabili cauzele decesului. Reclamantei i s-a cerut să facă o declarație și i s-au transmis deciziile de către parchet, deși aceasta a trebuit să facă demersuri în acest sens. În plus, în cursul etapei judiciare, aceasta a participat la dezbateri și a avut acces la dosar. De altfel, durata procedurii de aproximativ patru ani și două luni nu poate pune în sine o problemă din perspectiva art. 2 din convenție [ Lopez împotriva Franței (dec.), nr. 45325/06, 2 februarie 2010 și Desjardins și alții împotriva Franței (dec.), nr. 50533/07, 15 iunie 2010].

Reclamantei i s-a opus caracterul de dovadă științifică al raportului de expertiză care stabilește cauzele decesului doamnei L.M. Deși persoana în cauză nu a solicitat realizarea unei expertize suplimentare, este la fel de adevărat că, la momentul faptelor, organizarea sistemului național de medicină legală împiedica organele judiciare să solicite institutelor medicale, în absența unor elemente noi de ordin medical sau legate de anchetă, o nouă expertiză medico-legală, având în vedere că Comisia Superioară a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici" emisese deja un aviz în cauză ( Eugenia Lazăr citată anterior, pct. 78-80). În aceste circumstanțe, Curtea observă că, în speță, spre deosebire de cauza Eugenia Lazăr , rapoartele de expertiză medico-legală întocmite erau în concordanță cu faptul că diagnosticul doamnei L.M. fusese stabilit corect și că aceasta fusese îngrijită în mod corespunzător, în limita examenelor clinice și paraclinice acceptate de pacientă și de familia acesteia. În consecință, instanțele naționale, care au sarcina de a aprecia relevanța probelor a căror prezentare este solicitată de o parte, au considerat că dispuneau de elemente suficiente pentru a determina circumstanțele decesului doamnei L.M. și responsabilitățile celor învinuiți. De asemenea, Curtea remarcă faptul că nu există niciun element în dosar care ar putea conduce la concluzia că declarațiile infirmierelor ar fi determinat un rezultat diferit al procedurii ( mutatis mutandis , Sevim Gungor împotriva Turciei (dec.), nr. 75173/01, 14 aprilie 2009).

În ceea ce privește acuzațiile reclamantei care denunță faptul că nu a avut posibilitatea de a participa la realizarea raportului de expertiză din 16 aprilie 2003, Curtea admite că întrebările la care trebuiau să răspundă experții se confundau cu cele pe care trebuiau să le soluționeze autoritățile judiciare: să stabilească dacă existase vreo eroare în diagnosticarea și tratarea doamnei L.M. Or, acest raport era întemeiat numai pe dosarul medical al L.M., pe care reclamanta îl cunoștea înainte de finalizarea raportului și depunerea acestuia la dosarul cauzei ( a contrario , Mantovanelli împotriva Franței , 18 martie 1997, pct. 36, Culegere de hotărâri și decizii 1997 ‑ II).

În urma unei proceduri judiciare, prin hotărârea definitivă din 5 octombrie 2005, Tribunalul București a confirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale din 29 aprilie 2004, pronunțată fașă de medici de către parchetul de pe lângă judecătoria de sector din București. F În opinia Curții, instanțele naționale au confirmat, printr-o hotărâre definitivă, decizia de neîncepere a urmăririi penale nu din cauza vreunei deficiențe de procedură, ci datorită faptului că acestea au considerat, ținând seama de rapoartele de expertiză, că nu erau stabilite elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă.

Este necesar să se amintească faptul că art. 2 din convenție nu implică dreptul de a începe urmărirea penală sau de a condamna penal un terț și Curtea consideră că concluzia autorităților referitoare la inexistența unei răspunderi penale în privința decesului doamnei L.M. nu poate ridica o problemă din perspectiva acestui articol, ținând seama de lipsa caracterului arbitrar al aprecierii de către autoritățile de anchetă a faptelor aflate la originea decesului. În plus, atunci când se pune în discuție o neglijență, o acțiune civilă sau disciplinară, separat sau concomitent cu o acțiune în fața instanțelor penale, poate fi suficientă pentru a stabili răspunderea în cauză și, dacă este cazul, pentru a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile corespunzătoare, precum plata de daune-interese (a se vedea, de exemplu, Calvelli și Ciglio , citată anterior, pct. 51, și Vo împotriva Franței [MC], nr. 53924/00, pct. 90, CEDO 2004 ‑ VIII).

Curtea remarcă faptul că Guvernul a invocat inadmisibilitatea cererii ca urmare a neepuizării căilor de atac interne. Aceasta amintește că, în cauza Floarea Pop împotriva României , (nr. 63101/00, pct. 47, 6 aprilie 2010), a considerat că, prin intermediul unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, autoritățile naționale recunoscuseră, anterior momentului faptelor în speță, că decesul fiului doamnei Floarea Pop se datorase greșelilor, omisiunilor și neglijențelor comise de persoanele care aveau sarcina de a-l supraveghea și îngriji în timpul detenției acestuia într-un centru de reeducare pentru minori și într-un spital din cadrul unui penitenciar, și că acestea reparaseră în mod corespunzător și suficient prejudiciul suferit de reclamantă în această privință, acordându-i și o reparație cu titlu de daune morale.

În speță, Curtea consideră că reclamanta avea, de asemenea, posibilitatea de a introduce o astfel de acțiune pentru a denunța deficiențele din cadrul spitalului public în care a fost îngrijită sora acesteia sau greșeala medicilor. În această privință, este necesar să se remarce faptul că o acțiune în răspundere civilă delictuală nu are doar o finalitate pecuniară, ci are ca scop, în primul rând, constatarea greșelii. În speță, decizia de neîncepere a urmăririi penale pronunțată față de medici era întemeiată pe art. 10 lit. b) C. proc. pen., care exclude numai răspunderea penală a celor învinuiți, fără a aduce atingere constatării unei eventuale fapte ilicite de natură civilă sau de altă natură. Având în vedere că probele în materie civilă nu au o valoare prestabilită, instanța civilă avea libertatea de a se pronunța cu privire la situația de fapt, în conformitate cu probele prezentate în fața sa. De altfel, Curtea consideră că instanțele civile nu pot opune unei astfel de acțiuni concluziile autorităților penale în ceea ce privește inexistența unei răspunderi penale ( Ursu împotriva României (dec.), nr. 58670/00, 3 mai 2005 și a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis , Ionel și Maria Elena Tatar împotriva României (dec.), nr. 1668/03, 21 iunie 2011, pct. 60).

Curtea a constatat caracterul aleatoriu al jurisprudenței referitoare la răspunderea spitalelor publice pentru faptele medicilor care își exercită profesia în cadrul lor ( Codarcea împotriva României , nr. 31675/04, pct. 108, 2 iunie 2009). Totuși, aceasta subliniază că simplul fapt că există îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei anumite acțiuni care nu este în mod evident sortită eșecului nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne [ Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001 ‑ IX]. Din contră, există interesul de a sesiza instanța competentă, pentru a-i permite să dezvolte drepturile existente, folosind puterea sa de interpretare (a se vedea, mutatis mutandis , Iambor împotriva României (nr. 1) , nr. 64536/01, pct. 221, 24 iunie 2008).

În cele din urmă, Curtea observă că reclamanta nu a sesizat autoritățile administrative cu o plângere disciplinară împotriva medicilor în cauză ( a contrario, Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 11-14). Deși dispozițiile administrative indicate de Guvern nu erau aplicabile la vremea faptelor, este la fel de adevărat că reclamanta ar fi putut sesiza Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor din București. În lipsa unei astfel de plângeri, Curtea nu poate specula cu privire la eventualele efecte ale unei astfel de proceduri asupra soluției cauzei.

Ținând seama de elementele precedente, Curtea consideră că, în speță, căile de atac puse la dispoziția reclamantei erau suficiente pentru a îndeplini obligațiile procedurale ale statului din perspectiva art. 2 din convenție. Prin urmare cererea este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 a) și 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte