CASE OF R.R. v. POLAND - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF R.R. v. POLAND - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2011)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secția a patra

CAUZA R.R. ÎMPOTRIVA POLONIEI

(Cererea nr. 27617/04)

Hotărâre

Definitivă

28/11/2011

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art.

44

§

2 (c) din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza R.R. împotriva Poloniei

,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din: Nicolas Bratza,

președinte,

Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, Sverre Erik Jebens, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Vincent A. De Gaetano,

judecători,

și Lawrence Early,

grefier de secție

,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29.03.11 și la 10.05.11,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

Procedura

1.

La originea cauzei se află cererea nr.

27617/05 îndreptată împotriva Republicii Polone, prin care un resortisant al acestui stat, doamna R.R. („reclamanta”),

a sesizat Curtea la 30.07.04, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”). Președintele Camerei a admis cererea reclamantei de a nu i se dezvălui numele (art. 47 alin. 3. din Regulamentul Curții).

2.

Reclamanta a fost reprezentată de dna Monika Gąsiorowska și dna

Irmina Kotiuk, avocate în Varșovia, asistate de dna Christina Zampas. Guvernul polonez („Guvernul”)

este reprezentat de agentul guvernamental, domnul J.

Wołąsiewicz, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

Reclamanta a pretins că respectivele circumstanțe ale cauzei sale au generat încălcări ale art. 8 din convenție. Aceasta a invocat, de asemenea, art. 3 din convenție. Reclamanta a făcut plângere în temeiul art. 13 că nu a avut un recurs efectiv la dispoziție.

4.

Părțile și-au răspuns reciproc în scris la observații.

5.

În plus, comentariile terței părți au fost primite de la Raportorul special al Organizației Națiunilor Unite pentru dreptul la cel mai înalt standard de sănătate fizică și mentală, din partea Federației Internaționale de Ginecologie și Obstetrică și din partea Programului internațional de legislație cu privire la sănătatea reproductivă și sexuală al Universității Toronto, Canada, cărora Președintele le-a permis să intervină în procedura scrisă (art. 36 §

2 din convenție și art. 44 §

2).

În fapt

I.

Circumstanțele cauzei

6.

Reclamanta s-a născut în 1973.

7.

La începutul lui decembrie 2001 reclamanta l-a vizitat pe Dr. S.B. într-un spital din T., în regiunea acoperită de Fondul de Asigurări de Sănătate din Małopolska (înlocuit apoi de Fondul Național de Sănătate). Făcându-i o ecografie cu ultrasunete, Dr. S.B. a estimat că reclamanta era în a 6-a sau a 7-a săptămână de sarcină.

8.

La 2 ianuarie 2002, în cea de-a 11-a săptămână de sarcină, reclamanta – care avea atunci 29 ani, era căsătorită și avea doi copii – a fost înregistrată cu sarcină la clinica locală.

9.

La 23 ianuarie și 20 februarie 2002 i-au fost făcute alte ecografii cu ultrasunete, în cea de-a 14-a și a 18-a săptămână de sarcină. La ultima dintre ele, Dr. S.B. a estimat că nu este exclus ca fătul să aibă o malformație și a informat-o despre asta. Reclamanta i-a spus că dorește să facă avort dacă se dovedește a fi adevărat.

10.

Guvernul susține că în ianuarie și februarie 2002 reclamanta a mers la Dr. S.B. la o clinică privată. Argumentează asupra faptul că o astfel de instituție nu are dreptul să emită o sesizare niciunei instituții de sănătate publică.

11.

Reclamanta a contestat acest argument. Susține mai întâi că, la data faptelor, Dr.

S.B. lucra într-un spital public din T. – unde ea a fost în decembrie 2001 și în februarie 2002, după a doua ecografie –, și într-o clinică privată. Susține, de asemenea, că sistemul de sănătate polonez este compus din așa-numitele unități sanitare publice și unități sanitare private. Acestea din urmă, cel mai adesea fiind unități de prim ajutor și de îngrijire medicală de bază, au contracte cu Fondul național de sănătate publică (a avut astfel de contracte și cu predecesorii săi, Fondul de Asigurări de Sănătate Regional, la momentul faptelor). Serviciile medicale disponibile în clinicile private sunt finanțate parțial din fonduri publice, constituite din prime plătite de toate persoane acoperite de sistemul universal de asigurări de sănătate. Medicii care lucrează la unități private au aceleași drepturi și datorii de a oferi îngrijire medicală pacienților ca și medicii angajați de unitățile publice, inclusiv dreptul de a trimite un pacient la o unitate publică.

12.

Ulterior, reclamanta a mers la un spital din T. Rezultatele celei de-a treia ecografii cu ultrasunete făcută în acel spital au confirmat probabilitatea ca fătul să aibă o malformație. Dr. O. i-a recomandat amniocenteza pentru a se confirma sau infirma acea suspiciune.

[1]

13.

La 28 februarie 2002 reclamanta a făcut o altă ecografie cu ultrasunete la o clinică privată din Łódź. Nu avea recomandare de la Dr. S.B. și a trebuit să plătească ea însăși ecografia. În conformitate cu legile aplicabile, cheltuielile ei nu puteau fi despăgubite. Rezultatele acelei ecografii au confirmat probabilitatea ca fătul să aibă o malformație neidentificată. I-au fost din nou recomandate teste genetice.

14.

A fost apoi primită de Profesorul K.Sz. din Łódź, specialist în genetică clinică. I-a fost din nou recomandat un test genetic. Profesorul K.Sz. i-a recomandat reclamantei să obțină o trimitere de la medicul ei de familiei, S.B., pentru a face un test într-un spital public din Łódź, care era în afara reședinței ei ce aparținea atunci de Fondul de asigurări medicale generale.

Apoi, Dr. S.B. a refuzat să-i dea trimitere deoarece, în opinia lui, starea fătului nu o punea pe reclamantă în situația unui avort în temeiul dispozițiilor legii din 1993 (a se vedea pct. 66 de mai jos).

15.

Guvernul susține că nu s-a pomenit niciodată de posibilitatea ca fătul să fie afectat de sindromul Edwards.

16.

Reclamanta a contestat acest argument. Ea susține că i s-a spus la consultație că ecografia generează suspiciunea sindromului Edwards sau Turner.

[2]

17.

În prima săptămână a lunii martie 2002 reclamanta a mers împreună cu soțul ei la Dr. S.B. când era de gardă la spitalul din T. Aceștia au cerut să i se facă avort. Acesta a refuzat și a arătat că rezultatele ecografiei cu ultrasunete nu reprezintă un motiv pentru diagnosticarea fătului cu o malformație gravă. A propus o întrunire cu alți medici din același spital pentru examinarea deciziei sale. Reclamanta a refuzat.

18.

La 11 martie 2002 reclamanta a mers la un spital public din T. de la reședința ei ce aparținea de Fondul Național de Asigurări de Sănătate, și a cerut sfaturi. I s-a spus că nu se poate decide să i se facă un avort la acel spital și a fost trimisă la un spital universitar din Cracovia, la secția de obstetrică patologică, din altă regiune decât cea acoperită de Fond, pentru investigații suplimentare (“

w celu dalszej diagnostyki

”).

19.

În timpul șederii reclamantei în spitalul din T. un avocat al spitalului a fost rugat să consilieze pentru a se asigura respectarea legilor privind avortul. Reclamantei i s-a spus că încetarea sarcinii i-ar pune viața în pericol și că cele două nașteri prin cezariană pe care le-a avut înainte au constituit cel mai important factor de risc în luarea deciziei cu privire la efectuarea sau nu a unui test genetic.

20.

La 14 martie 2002, imediat după externarea din spitalul din T., reclamanta a călătorit 150 kilometri până la Cracovia. A mers la Dr. K.R. de la Spitalul Universitar din Cracovia. Acesta a criticat-o pentru că s-a gândit la avort. De asemenea, a fost informată că spitalul a refuzat categoric să facă avorturi și că nici un avort nu a fost făcut acolo în ultimii 150 ani. I s-a refuzat de asemenea efectuarea unei examinări genetice, Dr. K.R. fiind de părere că nu era necesară în cazul ei. A stat în spital trei zile și a mai făcut o ecografie cu ultrasunete, ale cărei rezultate au fost neconcludente. I s-au făcut și analizele de sânge și urină. A ieșit din spital la 16 martie 2002. Biletul de ieșire din spital al reclamantei indica că fătul prezintă anomalii de dezvoltare ((“

wady rozwojowe płodu

”). La fel indica și certificatul medical semnat de Dr. K.R. Acesta a recomandat teste genetice pentru a se stabili tipul anomaliei.

21.

La 21 martie 2002 reclamanta l-a contactat din nou pe Profesorul K.Sz., care a examinat-o în februarie. I-a făcut o altă ecografie cu ultrasunete la o clinică privată unde Profesorul K.SZ. le examina pe pacientele cu suspiciune de malformație. Reclamanta a obținut o trimitere de la profesor către Spitalul pentru Mamă și Copil din Łódź, dar a informat-o că, de fapt, nu era de competența lui să-i dea această trimitere. Profesorul i-a spus că pentru a face un test genetic în Łódź, care era în afara reședinței ei, avea nevoie de o trimitere emisă de un medic ce practica în regiunea ei și, în plus, de o aprobare de la fondul regional de asigurări, împreună cu un angajament de decontare a costurilor testului către fondul regional unde urma să fie efectuat acel test. Profesorul a sfătuit-o să meargă la spitalul din Łódź ca având o urgență, să pretindă că are risc de pierdere a sarcinii, întrucât în acest mod era posibil să fie internată în spital.

22.

Ulterior, la 22 martie 2002, reclamantul i-a cerut Dr. K.R. o trimitere.

Guvernul susține că Dr. K.R. nu îi putea da o trimitere reclamantei pentru efectuarea unui test genetic la Cracovia pentru că nici Spitalul Universitar, nici un alt spital din Cracovia nu efectuau de obicei asemenea teste. Reclamanta contestă acest argument. Ea susține că Dr. K.R. i-a spus că nu va obține trimiterea pentru testul genetic deoarece, dacă rezultatele erau pozitive, va dori să facă avort.

23.

Apoi, în aceeași zi, i-a cerut din nou Dr.-ului S.B., fără succes, o trimitere pentru spitalul Łódź.

24.

Guvernul susține că reclamanta a obținut de la el o trimitere la același Spital Universitar din Cracovia unde a fost deja internată în perioada 11 - 14 martie. Reclamanta contestă acest argument și susține că nu a primit nicio trimitere.

Curtea observă această contradicție între susținerile părților și observă că nu i-a fost prezentată copia vreunei trimiteri.

25.

La 24 martie 2002 reclamanta a mers la Spitalul Mama și Copilul din Łódź.

26.

Guvernul susține că aceasta a mers la spital cu o trimitere de la Profesorul K.Sz.

27.

Reclamanta a contestat acest argument. Ea susține că a mers la acel spital fără o trimitere, așa cum a fost sfătuită, și a fost internată ca o pacientă care prezenta o urgență.

28.

Testul genetic (amniocenteza) a fost realizat acolo la 26 martie 2002, în a 23-a săptămână de sarcină, iar reclamantei i s-a spus că trebuie să aștepte două săptămâni pentru rezultate.

29.

Guvernul susține că testele au fost realizate în ciuda faptului că reclamanta nu a solicitat aprobare de finanțare de la secția din Małopolska a fondului de asigurări medicale.

30.

Reclamanta a ieșit din spitalul Łódź la 28 martie 2002. Înainte să vină rezultatele, la 29

martie 2002, reclamanta, din ce în ce mai disperată deoarece îi era foarte frică ca fătul să nu prezinte anomalii genetice grave, a mers la spitalul din T., unde a făcut o cerere în scris cerând să i se facă avort. Dr. G.S. i-a spus că el singur nu poate lua o asemenea decizie. Că trebuie să vorbească cu consultantul.

31.

Într-o scrisoare din 29 martie 2002 reclamanta a cerut spitalului din T. încetarea sarcinii, făcând referire la dispozițiile legii din 1993. Ea a cerut ca în cazul unui răspuns negativ ar trebui făcut în scris „cât mai curând posibil”.

32.

La 3 aprilie 2002 reclamanta a mers din nou la spital și i s-a spus că nu se poate întâlni cu consultantul deoarece s-a îmbolnăvit. Vizita a fost reprogramată pentru 10 aprilie 2002. În aceeași zi ea a făcut o plângere directorului spitalului din T., susținând că nu a primit tratamentul adecvat și că avea impresia că medicii amânau intenționat luarea deciziilor în cazul ei astfel încât să nu poată obține aprobarea unui avort în termenul prevăzut de lege.

33.

La 9 aprilie 2002 a cerut din nou medicilor din spitalul T. să i se facă avort. Aceasta a făcut referire la testele genetice pe care le-a primit atunci. Certificatul, întocmit de Profesorul K.Sz, a confirmat că cartiotipul indica prezența sindromului Turner. Certificatul spune:

„A fost efectuată o ecografie cu ultrasunete pentru identificarea de anomalii cromozomiale care indică prezența unor afecțiuni congenitale ce pot avea un impact serios asupra dezvoltării normale a copilului.

Se poate lua în considerare rezolvarea cazului în temeiul dispozițiilor Legii privind avortul din 1993.

Trebuie luată o decizie corespunzătoare având în vedere și opinia părinților”.

Medicii din spitalul T. au refuzat efectuarea unui avort, Dr. G.S. spunându-i reclamantei că era prea târziu deoarece fătul putea supraviețui în afara corpului mamei.

34.

La 11

aprilie 2002 reclamanta a făcut din nou o plângere în scris Directorului spitalului T cu privire la modul în care a fost rezolvat cazul ei și la amânarea la care a apelat Dr. G.S.

35.

În aprilie 2002 reclamanta și soțul ei au adresat un număr de plângeri la mai multe instituții din sistemul de sănătate. Într-un răspuns din partea Ministerului Sănătății, din 16 mai 2002, se spunea că „era imposibil de stabilit pe baza documentelor disponibile motivul pentru care testele genetice au fost amânate la 28 februarie 2002 când fătul era deja capabil să supraviețuiască în afara corpului mamei.”

36.

La 29 aprilie 2002 reclamanta a primit răspuns din partea spitalului T. la plângerile ei din 29 martie 2002 și 3 aprilie 2002. Scrisoarea conținea un sumar al faptelor cazului ei și cita dispozițiile legii din 1993. Nu s-a făcut nicion apreciere cu privire la legalitatea conduitei personalului medical implicat.

37.

La 11 iulie 2002 reclamanta a născut o fetiță cu sindrom Turner.

38.

La 31 iulie 2002 reclamanta a cerut autorităților de urmărire penală începerea acțiunii penale împotriva persoanelor implicate în rezolvarea cazului ei. A acuzat eșecul grav al medicilor, ca și agenți publici, de apărarea a intereselor ei protejate prin lege din cauza nereușitei lor de a efectua la timp examinările prenatale. Prin urmare, reclamanta nu a avut acces la informațiile cu privire la starea fătului și, în consecință, a fost privată de posibilitatea de a decide dacă dorește sau nu să facă avort în condițiile prevăzute de lege, și a fost forțată să păstreze sarcina.

39.

La 16 decembrie 2002 procurorul comunei Tarnów a încetat urmărirea penală, constatând că nu a fost comisă nicio infracțiune. Procurorul s-a bazat pe opinia unui expert care a studiat la Universitatea de Medicină din Białystok, conform căruia în temeiul legii din 1993 avortul legal era posibil numai dacă malformația fătului era gravă. Nu se putea estima dacă malformațiile unui făt erau destul de grave pentru a se justifica un avort până ce fătul nu era capabil să supraviețuiască independent în afara corpului mamei. A concluzionat că în cazul reclamantei se putea face avort cel târziu în a 23-a săptămână de sarcină. Reclamanta a formulat o plângere.

40.

La 22 ianuarie 2003 procurorul regional i-a admis plângerea și a dispus redeschiderea urmăririi penale. Au fost administrate alte probe medicale în timpul investigației. La 5 decembrie 2003 procurorul a încetat din nou urmărirea penală, constatând că nu a fost comisă nicio infracțiune.

41.

Reclamanta a formulat o plângere, acuzând,

inter alia

, că autoritățile de urmărire penală nu au abordat problema esențială dacă, în circumstanțele cazului, ar fi trebuit efectuate teste genetice pentru a se obține un diagnostic al stării de sănătate a fătului. În schimb, investigația s-a concentrat pe faptul dacă reclamanta are sau nu dreptul de a face avort în temeiul legii aplicabile.

42.

În cele din urmă, la 2 februarie 2004, instanța competentă a confirmat decizia autorităților de urmărire penală. Curtea a susținut că medicii angajați în spitalele publice nu aveau calitatea de „funcționari publici”, ceea ce, în circumstanțele cauzei, era un element necesar pentru constituirea infracțiunii de încălcare a obligațiilor de către un funcționar public.

43.

La 11 mai 2004 reclamanta a formulat o acțiune civilă la Tribunalul Regional din Cracovia împotriva medicilor S.B., G.S. și K.R. și a spitalelor din Cracovia și T. Aceasta a pretins că medicii care s-au ocupat de cazul ei au amânat în mod nejustificat luarea deciziei privind efectuarea unor teste genetice și nu au reușit, așadar, să-i furnizeze la timp informațiile utile despre starea fătului. De asemenea, nu au reușit să stabilească la timp care este starea fătului pentru ca ea să poată lua decizia informată dacă sa înceteze sau nu sarcina. Ca urmare a întârzierii nejustificate în obținerea informațiilor relevante, ea a fost privată de posibilitatea de a face o alegere autonomă în ceea ce privește maternitatea sa.

Reclamanta a pretins, de asemenea, că legile în vigoare autorizau avortul în anumite situații. Totuși, acest drept i-a fost refuzat în urma dificultăților de a obține la timp accesul la testele genetice și a întârzierii de lungă durată înainte să aibă acest acces.

Reclamanta a făcut referire la art. 4 (a) 1.2 din Legea privind Planificarea Familială (Protecția fătului uman și Condițiile care permit încetarea sarcinii) din 1993 și la art. 23 și 24 C. civ. garantând așa-numitele drepturi personale.

Reclamanta a pretins că circumstanțele în care s-a decis stabilirea accesului ei la testele genetice i-au încălcat drepturile personale și demnitatea și au umilit-o profund. Nu i-au fost luate în considerare opiniile și sentimentele.

Aceasta a cerut, de asemenea, despăgubire din partea Dr.-lui S.B. pentru declarațiile ostile și batjocoritoare la adresa caracterului și conduitei ei pe care le-a făcut într-un interviu din presă cu privire la cazul ei. Acesta a făcut publice informații despre ea și starea de sănătate a fătului ei acoperite de secretul medical și a spus ziaristului că reclamanta și soțul ei sunt niște părinți răi și iresponsabili.

44.

Reclamanta a cerut doar o despăgubire în valoare de 110.000 PLN pentru nerespectarea drepturilor ei de pacient și a drepturilor ei personale. Aceasta a cerut, de asemenea, o declarație prin care cele trei instituții medicale se fac responsabile de viitoarele costuri pe care le va avea de suportat pentru tratamentul fiicei ei.

45.

La 28 octombrie 2004 Tribunalul Tarnów l-a găsit pe S.B. vinovat de dezvăluirea informațiilor în public, într-un interviu pe care l-a dat în presă, informații acoperite de secretul medical, inclusiv faptul că s-a gândit la încetarea sarcinii. Instanța a întrerupt urmărirea penală împotriva lui și a stabilit liberarea condiționată.

46.

La 19 octombrie 2005 Tribunalul Regional din Cracovia l-a obligat pe S.B. să plătească reclamantei 10.000 PLN, constatând că într-un interviu în presă publicat în noiembrie 2003 acesta a dezvăluit informații despre starea de sănătate și viața privată a reclamantei în legătură cu sarcina ei. Acesta a făcut, de asemenea, comentarii nerespectuoase și supărătoare despre conduita și personalitatea reclamantei.

47.

Instanța a respins restul capetelor de plângere pe care reclamanta le-a făcut împotriva medicilor G.S. și K.R. și împotriva spitalelor. Instanța a constatat că drepturile personale și de pacient ale reclamantei nu au fost încălcate nici de medici nici de spitale. Nu a existat nicio amânare din partea medicilor în cazul reclamantei. Conform standardelor Organizației Mondiale a Sănătății, încetarea sarcinii era permisă numai până în a 23-a săptămână de sarcină, iar reclamanta a mers la spitalele respective când era deja în săptămâna a 23-a de sarcină, și la 11 aprilie 2022 când trecuse în a 24-a săptămână. Prin urmare, nu au fost încălcate nici dreptul de a decide cu privire la maternitate, nici drepturile de pacient astfel încât să îi învinovățească pe acuzați.

48.

La 12 decembrie 2005 reclamanta a formulat apel. A susținut că dreptul la informațiile privind sănătatea era apărat atât de art. 24 C. civ., care prevede apărarea legală a drepturilor personale, cât și de art. 19 din Legea privind instituțiile medicale din 1992. În cazul ei, medicii S.B., K.R. și G.S. au fost de părere că testele genetice erau relevante la stabilirea stării de sănătate a fătului, dar nu i-au dat trimiterea necesară. K.R. nu a putut cita nicio bază legală pentru refuzul său. G.S. a declarat în instanță că nu i-a dat trimitere deoarece reclamanta nu i-a cerut-o. Totuși, este de datoria medicului cu cunoștințe de specialitate să decidă ce teste trebuie făcute într-o anumită situație medicală. Mărturia dată de acuzați a arătat clar că conduita lor în acest caz nu a respectat dispozițiile legale aplicabile. Medicii au încercat să transfere reclamantei responsabilitatea pentru modul în care i-a fost tratat cazul, în ciuda faptului evident că responsabilitatea fundamentală pentru rezolvarea adecvată a unui caz medical era a lor, în calitate de profesioniști. Medicii au fost conștienți, după cum arată și mărturiile depuse, că reclamanta fusese disperată ca reacție la informația că fătul său putea prezenta o afecțiune genetică.

49.

Reclamanta a susținut că prin conduita medicilor s-a încălcat legea, în special art. 2 (a) din Legea din 1993 în măsura în care se impunea autorităților o obligație de a asigura accesul liber la informațiile și testele prenatale, în special în cazuri cu risc ridicat de suspiciune a unei afecțiuni genetice sau probleme de dezvoltare, sau în cazul unei anomalii incurabile care-i punea viața în pericol. Prin urmare, reclamanta a avut acest drept, prevăzut clar de legea aplicabilă, dar acuzații au făcut să-i fie imposibil să se bucure de el.

50.

La 28 iulie 2006 Curtea de Apel Cracovia a respins apelul reclamantei și a confirmat hotărârea primei instanțe, sprijinind concluziile instanței de grad inferior.

51.

La 11 iulie 2008 Curtea Supremă i-a admis recursul, a casat hotărârea curții de apel în întregime în ceea ce privește motivele de fond și a dispus reexaminarea cazului.

Curtea Supremă a notat că plângerea reclamantei avea la bază doi piloni: se baza mai întâi pe nereușita trimiterii ei la efectuarea testelor genetice și apoi pe încălcarea dreptului ei de a lua o decizie informată care a rezultat din respectiva nereușită.

52.

În ceea ce privește prima parte a plângerii ei, Curtea Supremă a notat că nu se punea la îndoială (și s-a confirmat prin opinia unui expert pregătită pentru urmărirea penală) faptul că numai testele genetice puteau confirma sau infirma suspiciunea că fătul prezenta sindromul Turner. Medicii respectivi cunoșteau procedura. Erau obligați, conform Legii instituțiilor medicale din 1992 (

ustawa o zakładach opieki zdrowotnej

), în măsura în care garanta drepturile pacienților, să dea trimiteri pentru testele genetice din proprie inițiatică, fără ca reclamanta să o ceară. În temeiul aceleiași legi, reclamanta avea dreptul protejat de lege de a obține informații despre starea de sănătate a fătului. Dacă medicii au avut obiecții la emiterea unei trimiteri, trebuiau să fi informat reclamanta cu privire la acest lucru și să o trimită la alt medic care să-i dea trimitere pentru teste, în conformitate cu legile aplicabile din domeniul profesiei de medic ce guvernau procedura relevantă, dar nu au făcut-o.

53.

Procedurile care guvernau efectuarea testelor genetice și finanțarea lor de diferite părți ale Fondului de asigurări medicale, aplicabile la vremea respectivă, nu puteau fi luate în considerare în mod valabil ca fiind o scutire a medicilor de a da o trimitere, în special pentru că acele proceduri nu aveau un caracter statutar și nu se puteau baza pe ele la justificarea restricționării drepturilor reclamantei ca pacient. Obligația de trimitere reclamantei nu s-a încheiat, contrar poziției instanțelor, la data la care avortul legal al unui făt cu suspiciune de malformație nu mai era posibil (adică, după cea de-a 22-a săptămână de sarcină), deoarece nu existau motive legale – sau medicale – care să lege automat testele genetice de accesul la avortul legal. Mai mult, la vremea respectivă nu a existat nicio limitare temporală cu privire la efectuarea acestor teste în timpul sarcinii. Abia în 2004 a fost emisă o ordonanță conform căreia testele genetice se pot face cel târziu în cea de-a 22-a săptămână de sarcină.

54.

Curtea Supremă a considerat că existau, prin urmare, motive întemeiate să se accepte faptul că doctorii care s-au ocupat de cazul reclamantei i-au încălcat drepturile personale în sensul art. 24 C. civ. și a drepturilor ei personale garantate de Legea privind instituțiile medicale. Au fost conștienți că numai testele genetice erau capabile să stabilească starea fătului, dar tot au refuzat să-i dea o trimitere; în schimb, au trimis-o la diverse teste făcute într-un spital care nu erau relevante pentru un asemenea diagnostic.

Mai mult, instanțele inferioare au greșit când au făcut constatarea că reclamanta nu a suferit un prejudiciu moral în urma acțiunilor medicilor. Acest prejudiciu a fost cauzat de stresul, supărarea și umilința la care a fost supusă în urma modului în care a fost tratat cazul său.

55.

În ceea ce privește a doua parte din cererea reclamantei, Curtea Supremă a notat că reieșea din jurisprudența Curții Supreme (IV CK 161/05, hotărârea din 13 octombrie 2005; a se vedea pct. 80 de mai jos) că dreptul de a fi informat despre starea de sănătate a fătului și de a lua decizii informate, în lumina acelor informații, dacă să continue sau nu sarcina era un drept personal în sensul Codului civil. Dacă un copil cu o afecțiune genetică se naște în urma nerealizării testelor genetice, părinții fac o cerere de acordare a reparației echitabile (

zadośćuczynienie

). Instanțele inferioare au greșit când au constatat că nu exista nicio legătură de cauzalitate adecvată între conduita medicilor în cazul reclamantei și faptul că nu a avut acces la avortul legal. În această privință, instanța a notat că a existat destul timp să facă testele genetice între săptămâna a 18-a de sarcină, când apăruse suspiciunea, și săptămâna a 22-a de sarcină, când expirase termenul-limită pentru avort. Când testele au fost în cele din urmă făcute, reclamanta a primit rezultatele după două săptămâni. Prin urmare, testele ar fi trebuit făcute imediat după apariția suspiciunii, dar, în schimb, în urma amânării medicilor S.B., G.S. și K.R., au fost făcute în cele din urmă mult mai târziu.

56.

Instanța a susținut în cele din urmă că suma de 10.000 PLN ce urma să fie plătită de dr. S.B. pentru declarațiile calomnioase pe care le-a făcut într-un interviu în presă cu privire la reclamantă era, în circumstanțele cauzei, în mod vădit necorespunzătoare.

57.

Prin urmare, hotărârea a trebuit casată și cauza trimisă pentru a fi rejudecată în întregime.

58.

La 30 octombrie 2008 Curtea de Apel Cracovia a pronunțat o hotărâre. Aceasta a susținut, în ceea ce privește constatările Curții Supreme, că dr. S.B. nu i-a dat trimitere reclamantei pentru efectuarea de teste genetice imediat ce a apărut suspiciunea legată de starea fătului. Doctorul a trimis-o de două ori la spitalul din Cracovia, în ciuda faptului că mai fusese la acel spital și că nu i s-au efectuat teste genetice atunci. Instanța a susținut că trebuie acordată reclamantei suma pretinsă de 20.000 PLN.

59.

De asemenea, a modificat hotărârea instanței de prim grad mărind suma la 30.000 PLN, reparația echitabilă urmând să fie plătită reclamantei de S.B. pentru încălcarea drepturilor sale personale prin unele declarații publice calomnioase despre aceasta în presă.

60.

În măsura în care acțiunea era împotriva spitalului T., instanța a susținut că reclamanta nu a primit un diagnostic corect. Dr. G.S., de la spitalul T., nu a trimis-o să facă teste genetice, ci numai la spitalul din Cracovia, deși era conștient că acolo nu se făceau teste genetice. Când reclamanta a primit în cele din urmă rezultatele testelor și, pe baza lor, i-a cerut dr.-lui G.S., la 29 martie 2002, să îi facă avort, a primit un răspuns negativ în scris după o lună de zile, adică la 29 aprilie 2002.

61.

În ceea ce privește Spitalul Universitar din Cracovia, instanța a notat că atunci când reclamanta a fost internată la 14 martie 2002, aceasta avea deja rezultatele ecografiei făcute de prof. K.Sz. din Łódź, care indicau clar că fătul avea sindromul Turner. În aceste circumstanțe, spitalul avea obligația să-i facă testele pentru confirmarea sau infirmarea acestei suspiciuni, dar nu le-a făcut. Alte teste au fost făcute în schimb în privința unei stări inflamatorii a fătului, care erau irelevante pentru diagnosticarea sindromului Turner. Spitalul a supus-o pe reclamantă la stres inutil, fără să-i dea diagnosticul corect. Pârâții erau conștienți că timpul era foarte important în realizarea unui avort legal, dar nu au grăbit luarea deciziilor. Spitalele erau responsabile de actele de neglijență ale angajaților lor în măsura în care era obligația lor să-i furnizeze reclamantei toate informațiile despre vreo afecțiune genetică a fătului și modul în care i-ar putea afecta dezvoltarea și să o facă la timp pentru ca aceasta să se pregătească pentru situația în care va da naștere unui copil cu o afecțiune genetică. Mai mult, medicii nu au înregistrat refuzurile date sau motivele acestora, obligație ce le era impusă la art. 39 din Legea privind exercitarea profesiei medicale.

62.

Cum Spitalul Universitar din Cracovia avea un nivel mai ridicat de trimiteri, responsabilitatea sa era mai serioasă pentru că se aștepta de la acesta un nivel mai înalt de aptitudini profesionale. Reclamanta s-a așteptat în mod legitim să primească diagnostic și tratament terapeutic la calitatea necesară, iar cazul său a fost de fapt tratat cu întârzieri nejustificate.

63.

Având în vedere faptul că acuzații nu au respectat drepturile reclamantei, instanța a obligat Spitalul T. din St. Lazarus la plata sumei de 5.000 PLN și Spitalul Universitar din Cracovia la plata sumei de 10.000 PLN către reclamantă și a respins restul capetelor de cerere ale reclamantei.

II.

Dreptul și practica interne relevante

A. Constituția

64.

Art. 38 din Constituție se citește după cum urmează:

„Republica Polonia asigură protecția juridică a vieții tuturor ființelor umane.”

65.

Art. 47 din Constituție se citește după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la protecția juridică a vieții sale private și de familie, a onoarei și bunei sale reputații și la luarea deciziilor cu privire la viața personală”.

B. Legea privind planificarea familială din 1993 (Protecția fătului uman și Condițiile care permit încetarea sarcinii) și normele aferente

66.

Legea privind planificarea familială (Protecția fătului uman și Condițiile care permit încetarea sarcinii), care este încă în vigoare, a fost votată de Parlament în 1993. Art. 1 prevedea la acea vreme că „orice ființă umană are dreptul înnăscut la viață din momentul concepției”.

Art. 2 (a) din Legea din 1993 se citește în felul următor:

„Statul și administrația locală vor asigura accesul liber la informații și teste prenatale, în special în cazurile unor riscuri sau suspiciuni mari de afecțiuni genetice, probleme de dezvoltare sau suferințe incurabile ce pun viața în pericol.”

67.

Art. 4 (a) din Legea din 1993 se citește în felul următor în partea sa relevantă:

„1. Un avort poate fi făcut numai de un medic în cazul în care

1) sarcina pune în pericol viața sau sănătatea mamei;

2) testele prenatale sau alte constatări medicale indică un risc mare ca fătul să prezinte o afecțiune gravă și ireversibilă sau suferă de o afecțiune incurabilă care-i pune viața în pericol;

3) există motive solide să se creadă că sarcina este consecința unui act penal.

2.

În cazurile menționate anterior la subpunctul 2), un avort poate fi făcut până cel târziu în momentul în care fătul este capabil să supraviețuiască în afara corpului mamei; în cauzele menționate anterior la subpunctul 3), până la sfârșitul celei de-a 12-a săptămâni de sarcină.

68.

Un ordin emis de ministrul sănătății din 22 ianuarie 1997, cu privire la calificarea medicilor autorizați să facă avorturi, cuprinde două articole fundamentale. În art. 1 sunt prevăzute calificările necesare medicilor autorizați să facă avorturi legale în condițiile prevăzute de Legea din 1993. Art. 2 din ordin se citește după cum urmează:

„Circumstanțele care arată că sarcina constituie o amenințare la viața sau sănătatea femeii vor fi atestate de un consultant specializat în domeniul respectiv de medicină relevant pentru starea femeii.”

69.

La 21 decembrie 2004 ministrul sănătății a promulgat un Ordin privind anumite servicii medicale (

rozporządzenie Ministra Zdrowia w sprawie zakresu świadczeń opieki zdrowotnej

)

.

Anexa nr. 3 la acest ordin, numită Domeniul de aplicare a serviciilor medicale prenatale (...) (

Zakres lekarskich badań prenatalnych (...)

) se citește în felul următor:

„1. Testele prenatale sunt înțelese ca examinări și proceduri de diagnostic efectuate asupra unor femei însărcinate în primul și al doilea trimestru de sarcină dacă există riscul mare de afecțiune sau malformație genetică, dar nu mai târziu de săptămâna a 22-a de sarcină.

teste invazive [inclusiv biopsia de trofoblast și amniocenteza].

C. Dispoziții relevante ale Codului penal

70.

Încetarea sarcinii prin nerespectarea condițiilor prevăzute de Legea din 1993 este o infracțiune pedepsită la art. 152 § 1 C. pen. Orice persoană care oprește sarcina prin nerespectarea legii sau asistă la încetarea unei sarcini poate fi condamnată până la trei ani de închisoare. Femeia gravidă nu este responsabilă penal pentru un avort făcut prin nerespectarea legii din 1993.

71.

În temeiul art. 157 litera (a) punctul 1, provocarea de daune fizice unui copil nenăscut este infracțiune pedepsită cu amendă, cu privarea libertății sau cu cel mult doi ani închisoare.

D. Drepturile pacienților

72.

La momentul acela, drepturile pacienților erau prevăzute de Legea instituțiilor medicale din 1992 (

ustawa o zakładach opieki zdrowotnej

). Art. 19 alin. (2) prevedea că pacientul are dreptul să fie informat cu privire la starea sănătății sale.

E. Drepturile și obligațiile medicilor

73.

În temeiul art. 39 din Legea privind exercitarea profesiei medicale (

ustawa o zawodzie lekarza

), un medic poate refuza efectuarea unui act medical, invocându-și obiecțiile pe motiv de conștiință. Este obligat să informeze pacientul dacă serviciul medical respectiv poate fi obținut și să-și înregistreze refuzul în dosarul medical al pacientului. Medicii angajați de instituțiile sanitare sunt, de asemenea, obligați să informeze în scris conducerea de refuzul lor.

74.

Art. 31.1 din Legea privind exercitarea profesiei medicale din 1996 prevede că medicii au obligația de a furniza pacientului, sau reprezentantului său, informații cuprinzătoare despre sănătatea sa, diagnosticul dat sau posibilul diagnostic și metodele terapeutice, consecințele previzibile ale unei decizii de a recurge sau nu la ele și despre posibilele rezultate ale terapiei și prognozei.

75.

Art.

37 din Legea privind exercitarea profesiei medicale din 1996 prevede că, în cazul oricărui diagnostic sau dubii terapeutice, un medic, din proprie inițiativă sau la cererea pacientului și dacă consideră rezonabil în lumina cerințelor medicinii, poate obține opinia unui specialist sau poate consulta alți medici.

F. Răspunderea civilă delictuală

76.

Art.

415 și următoarele C. civ. polonez prevede răspunderea civilă delictuală. În temeiul acestei prevederi, orice persoană care cauzează din vina vreo daună altei persoane este obligată să o remedieze.

77.

În temeiul art. 444 C. civ., în cazuri de vătămare corporală sau a sănătății, făptuitorul este obligat să acopere toate daunele materiale rezultate.

78.

În temeiul art. 448 C. civ., persoana ale cărei drepturi personale au fost încălcate poate solicita despăgubiri. Această prevedere, în partea sa relevantă, este formulată după cum urmează:

„Instanța poate acorda o sumă adecvată ca despăgubire pecuniară pentru daunele morale (

krzywda

) suferite de o persoană ale cărei drepturi personale au fost încălcate. Alternativ, persoana în cauză, fără prejudicierea dreptului de a căuta orice alt ajutor necesar pentru eliminarea consecințelor pretinsei încălcări, poate solicita instanței să acorde o sumă adecvată în favoarea unui interes social specific. ...”

G. Jurisprudența instanțelor poloneze

79.

În hotărârea din 21

noiembrie 2003 (V CK 167/03) Curtea Supremă a susținut că refuzul ilegal de a pune capăt unei sarcini în cazul în care a fost rezultatul unui viol, adică în circumstanțele prevăzute la art. 4

litera (a)

1.3 din legea din 1993, ar putea genera o acțiune în despăgubiri pentru daune materiale suferite în urma acelui refuz.

80.

În hotărârea din 13 octombrie 2005 (IV CJ 161/05) Curtea Supremă și-a exprimat opinia că un refuz de efectuare a testelor prenatale în circumstanțele în care s-ar putea bănui în mod rezonabil că o femeie gravidă prezenta riscul să dea naștere unui copil cu o afecțiune gravă și ireversibilă, adică în circumstanțele prevăzute la art. 4 litera (a) 1.2 din legea respectivă, a generat o acțiune în despăgubiri.

H. Elemente relevante neprevăzute de convenție

81.

La 21 iunie 1990 Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea Nr.

R

(90)

13 privind screening-ul genetic prenatal, diagnosticul genetic prenatal și consilierea genetică. Recomandarea conține,

inter alia

, următoarele principii:

„Comitetul de Miniștri [...], observând că în ultimele decenii a existat un progres considerabil în detectarea anomaliilor genetice la copilul nenăscut, prin screening genetic și diagnostic prenatal la femeia gravidă, dar observând și temerile generate de aceste proceduri;

Având în vedere că femeile de vârstă fertilă și cuplurile ar trebui informate și educate despre disponibilitatea, motivele și riscurile acestor proceduri;

Convins că diagnosticul și screening-ul genetic trebuie să fie întotdeauna însoțite de consiliere genetică adecvată, dar că aceasta nu trebuie în niciun caz să fie de natură directă și să o informeze întotdeauna pe femeia de vârstă fertilă pentru a lua o decizie liberă; ...

Recomandă ca Guvernele statelor membre să adopte legislația în conformitate cu principiile cuprinse în această recomandare sau să ia orice alte măsuri pentru a le asigura implementarea.

„Diagnosticul prenatal” este termenul folosit pentru descrierea testelor care se fac pentru confirmarea sau excluderea vreunei afecțiuni a embrionului sau fătului.

Principiul 1: Nici un screening genetic prenatal și/sau test de diagnosticare genetic prenatal nu trebuie făcut fără o consiliere prealabilă sau ulterioară.

Principiul 2: Screening-ul genetic prenatal și/sau testele de diagnosticare genetice prenatale făcute cu scopul de a identifica un risc al sănătății copilului nenăscut trebuie să urmărească numai detectarea vreunui risc grav pentru sănătatea copilului. ...

Principiul 4: Consilierea nu trebuie să fie ca un ordin, consultantul nu trebuie în nicuin caz să încerce să-și impună convingerile asupra persoanelor consiliate, ci să le informeze și consilieze cu privire la faptele și alegerile relevante. ...

Principiul 9: Pentru protecția libertății femeii de a alege, aceasta nu trebuie să fie obligată de cerințele legii naționale sau ale practicii administrative să accepte sau să refuze screening-ul sau diagnosticul. În special, orice drept la asigurare medicală sau indemnizație socială nu trebuie să depindă de realizarea acestor teste.

Principiul 10: Nicio condiție discriminatorie nu trebuie aplicată femeilor care cer screening prenatal sau teste de diagnostice sau celor care nu cer aceste teste, în cazul în care acestea sunt recomandate.”

82.

În 2008 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluția 1607 (2008) „Dreptul de acces la avort sigur și legal în Europa”. Această rezoluție, în dispozițiile sale relevante, prevede:

„1. Adunarea Parlamentară confirmă că avortul nu poate fi considerat în nicio circumstanță o metodă de planificare familială. Avortul trebuie evitat pe cât posibil. Toate mijloacele posibile compatibile cu drepturile femeilor trebuie folosite pentru reducerea numărului atât de sarcini nedorite cât și de avorturi.

...

7.1. dezincriminarea avortului în limitele gestaționale rezonabile, dacă nu au făcut-o deja;

7.2. garantarea exercitării efective de către femei a dreptului de acces la un avort sigur și legal;

7.3. acordarea femeilor a libertății de a alege și a condițiilor adecvate pentru o alegere liberă și lămurită fără promovarea în mod special a avortului;

7.4. punerea unor restricții care să împiedice,

de jure

sau de facto, accesul la avortul sigur și, în special, realizarea pașilor pentru crearea condițiilor adecvate pentru îngrijire medicală și psihologică și oferirea mijloacelor financiare adecvate...”

83.

Dispozițiile relevante ale Convenției pentru Protecția Drepturilor Omului și Demnității Ființei Umane privind Aplicarea Biologiei și Medicinii (Convenția privind Drepturile Omului și Biomedicina), adoptată în Oviedo, Spania, la 4

aprilie 1997, prevăd:

„Art. 5 – Principiul general

O intervenție în starea de sănătate poate fi făcută după ce persoana respectivă și-a exprimat consimțământul liber și informat. Această persoană va fi dinainte informată corespunzător despre scopul și natura intervenției, precum și despre riscurile și consecințele acesteia. ...

Art. 10 – Viața privată și dreptul la informare

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private în legătură cu informațiile despre starea sa de sănătate.

Orice persoană are dreptul să cunoască orice informație adunată despre sănătatea sa. Totuși, dorințele persoanelor de a nu fi informate vor fi respectate.”

84.

Guvernul Poloniei, în cel de-al cincilea raport periodic prezentat Comitetului (CCPR/C/POL/2004/5), a declarat:

„106. În Polonia, datele despre avorturi se referă strict la avorturile făcute în spitale, de ex, cele permise de lege. Numărul avorturilor din statisticile oficiale actuale este mic în comparație cu anii precedenți. Organizațiile neguvernamentale, pe baza propriilor lor cercetări, estimează că numărul avorturilor făcute ilegal în Polonia se ridică la 80.000 – 200.000 anual.

[3]

85.

Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a examinat cel de-al cincilea raport periodic al Poloniei (CCPR/C/POL/2004/5) la cea de-a 2240-a și 2241-a adunare (CCPR/C/SR.2240 și 2241), din 27, respectiv 28 octombrie 2004 și a adoptat observațiile concludente care, în partea lor relevantă, prevăd:

“8. Comitetul reiterează îngrijorarea profundă cu privire la legile de restricționarea a avortului în Polonia care pot incita femeile să ceară avorturi nesigure și ilegale cu riscuri pentru viața și sănătatea lor. De asemenea, își exprimă îngrijorarea privind lipsa practicării avortului chiar și în cazul în care legea o permite, cum este cazul sarcinii rezultate după viol, și privind neinformarea, folosindu-se clauza conștiinței de către medicii care refuză să facă avorturi legale. Comitetul regretă și lipsa informațiilor cu privire la măsura avorturilor ilegale și consecințele lor pentru femeile în cauză (art. 6).

Statul ar trebui să-și liberalizeze legislația și practica cu privire la avort. Ar trebui să furnizeze mai multe informații privind folosirea clauzei obiecției conștiinței de către medici și, în măsura posibilului, privind numărul de avorturi ilegale care au loc în Polonia. Aceste recomandări trebuie luate în considerare la dezbaterea în Parlament a proiectului de lege privind conștientizarea parentală.”

86

‑

{}

‑

.

Comisia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW), la cea de-a 37-a ședință, care a avut loc în perioada 15 ianuarie - 2 februarie 2007, a examinat împreună rapoartele periodice patru și cinci (CEDAW/C/POL/4-5) și al șaselea raport periodic al Poloniei (CEDAW/C/POL/6). A formulat următoarele comentarii concludente:

„24. ... Comisia este îngrijorată de lipsa datelor oficiale și cercetarea prevalenței avortului ilegal în Polonia și a impactului său asupra sănătății și vieții femeilor.

... 25. Comisia îndeamnă statul parte să ia măsuri concrete pentru a spori accesul femeilor la îngrijire medicală, în special la servicii de sănătate sexuală și reproductivă, în conformitate cu art. 12 din Convenție și cu Recomandarea generală nr. 24 a Comisiei pentru femei și sănătate. A cerut Statului parte să realizeze cercetări cu privire la sfera, cauzele și consecințele avortului ilegal și a impactului său asupra sănătății și vieții femeilor. De asemenea, îndeamnă Statul parte să se asigure că femeile care vor să facă avort legal au acces la acesta și că acest acces nu este limitat de utilizarea clauzei de conștiință.”

87.

Obiectivul Federației Internaționale de Ginecologie și Obstetrică (FIGO) este promovarea sănătății sexuale și reproductive și a drepturilor la aceasta prin cercetare educațională și activități de susținere. În 1991 Comisia de Etică a făcut o declarație privind Probleme Etice de Diagnosticare Prenatală a Bolilor la Făt. Aceasta afirmă că:

„Diagnosticul prenatal a devenit un serviciu stabilit în cazul femeilor gravide. Noi progrese, în special la nivel molecular, vor lărgi acuratețea și sfera diagnosticului bolilor de mai târziu. Aceste informații pot duce la încetarea sarcinii, inginerie genetică sau la ajustări în viitorul stil de viață. Există, de asemenea, pericolul unei stigmatizări sau discriminări împotriva părintelui sau a copilului identificat cu vreo anomalie sau boală. ...

Un posibil beneficiu al diagnosticului prenatal este respingerea fătului bolnav la cererea femeii și permisă de lege. Poziția legală și atitudinea probabilă a femeii față de încetarea sarcinii ar trebui constatată dinainte.

Înainte de a înțelege procedurile de diagnostic, femeile ar trebui informate despre riscurile și beneficiile tehnicii care va fi folosită. Această consiliere trebuie să fie efectivă, să respecte opinia femeii și să nu fie coercitivă. Trebuie obținut consimțământul pentru folosirea procedurii.

Femeilor nu ar trebui să le fie refuzată disponibilitatea unui diagnostic prenatal deoarece nu vor fi de acord dinainte cu încetarea sarcinii ca opțiune. Și nici tehnicile nu ar trebui refuzate din motive sociale sau financiare.

Cunoașterea bolii diagnosticată prenatal nu trebuie folosită ca justificare a refuzului îngrijirii sau serviciilor medicale normale în timpul sarcinii, la naștere sau ulterior, aceasta fiind dorința părinților.

Echitatea impune ca aceste servicii importante de diagnostic să fie disponibile cât mai larg posibil. ...”

88.

Declarația din 1991 a Comisiei de Etică a FIGO cu privire la Aspectele Etice ale Încetării Sarcinii după Diagnosticarea Prenatală prevede,

inter alia

, că:

„3. Cunoștințele acumulate din diagnosticul prenatal permit posibilitatea încetării sarcinii în țările în care aceasta este legală. Acest lucru ridică întrebări etice serioase cu privire la gradul anomaliei și reducerea calității vieții care poate justifica acest curs de acțiune. Atitudinea părinților, în special a mamei, după consiliere, este de importanță majoră la luarea deciziei. Nu este etic să se exercite presiuni asupra cuplului în vederea acceptării unei anumite opțiuni.

89.

Declarația Comisiei din 1994 privind Cadrul Etic pentru Asistența Medicală de Obstetrică-ginecologie prevede că:

„3.

dacă se cer decizii privind îngrijirea medicală, femeile trebuie pe deplin informate despre alternativele medicale disponibile, inclusiv riscurile și beneficiile.

Informarea femeilor și obținerea opiniei și consimțământului lor, sau a dezacordului lor, ar trebui să fie un proces continuu.

4.

Dacă un medic nu poate sau nu vrea să acorde serviciile medicale cerute din motive nemedicale, ar trebui să depună orice efort pentru a da o trimitere corespunzătoare.”

În drept

90.

Reclamanta s-a plâns că circumstanțele cauzei au generat nerespectarea art. 3 din Convenție care, în partea sa relevantă, este redactat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus... tratamentelor inumane ori degradante... ”

91.

Reclamanta a pretins, de asemenea, că circumstanțele cauzei ei au generat nerespectarea art. 8 din Convenție. Dreptul ei la respectarea vieții private și a integrității psihologice și morale a fost încălcat de nereușita autorităților de a-i permite accesul la testele genetice în contextul incertitudinii ei pentru a stabili dacă fătul avea sau nu o anomalie genetică și de absența cadrului legal cuprinzător pentru garantarea drepturilor ei.

Art. 8 din Convenție, în partea sa relevantă, este redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale ... private ...

I. Excepțiile preliminare ale Guvernului

A. Statutul de victimă al reclamantei

1.

Argumentele părților

92.

Guvernul a constatat mai întâi că reclamanta le-a respins propunerea de soluționare pe cale amiabilă. În opinia lor, și-a pierdut așadar statutul de victimă în urma încălcării drepturilor ei garantate de convenție.

Au constatat, de asemenea, că reclamanta și-a pierdut acel statut deoarece Curtea de Apel Cracovia, în hotărârea din 30 octombrie 2008, i-a acordat 65.000 PLN și că această hotărârea a devenit definitivă ulterior.

93.

Guvernul a argumentat că Curtea Supremă, în hotărârea din 11

iulie 2008, a susținut că dreptul la planificarea familială și dreptul aferent de a înceta legal sarcina reclamantei în condițiile prevăzute de legea poloneză a trebuit considerat drept personal în sensul Codului civil. Prin urmare, aceste drepturi ar trebui văzute încadrate în sfera de aplicare a art. 3 și 8 din convenție. Curtea Supremă și curtea de apel au confirmat astfel că drepturile reclamantei au fost încălcate și i-au oferit despăgubiri.

94.

Reclamanta a argumentat că nerespectarea convenției în cazul ei a fost rezultatul lipsei procedurilor de revizuire disponibile în legătură cu refuzul medicilor de a-i acorda un diagnostic și o îngrijire prenatală și al practicii nereglementate și haotice a obiecției de conștiință prevăzută de legea poloneză, care au stat la baza plângerilor ei în temeiul convenției. A subliniat, de asemenea, că nu a primit suficiente despăgubiri pentru încălcarea drepturilor ei.

În plus, instanțele interne nu au reușit să se ocupe de deficiențele din sistemul de îngrijire a sănătății și din sistemul juridic al Poloniei dezvăluite de cazul ei. Reclamanta a făcut referire la cauza

M.A împotriva Regatului Unit

(nr.

35242/04, CEDO 2005 – VIII) în care un judecător competent în cauze familiale și-a cerut scuze pentru deficiențele din sistemul de îngrijire a copiilor care au ieșit la iveală pe fundalul unui caz, a efectuat o analiză explicită și detaliată a deficiențelor din sistem și a făcut o listă cu recomandări pentru a se evita repetarea acelorași nerespectări. Ea a argumentat că această cauză ar fi trebuit să fie un model pentru soluționarea cazului ei.

95.

Reclamanta a concluzionat că, în orice caz, despăgubirile ce i-au fost acordate la nivel național nu trebuie folosite ca mijloace de evitare a respectării de către stat a obligațiilor prevăzute de convenție.

2.

Motivarea Curții

96.

În măsura în care Guvernul a făcut referire la negocierile privind soluționarea pe care amiabilă dintre părți, Curtea reiterează mai întâi că, în conformitate cu art. 38 §

2 din convenție, aceste negocieri sunt confidențiale și nu prejudiciază argumentele părților în procedura contencioasă. Conform art. 62 din Regulamentul Curții, în procedura contencioasă nu ne putem baza sau face referire la nicio comunicare orală sau în scris și la nicio ofertă sau concesiune făcută în cadrul încercării de a asigura o soluționare pe cale amiabilă. În orice caz, în cazul de față reclamanta a refuzat termenii soluționării propuse. Refuzul ei de soluționare a cauzei nu are, prin urmare, nicio incidență asupra statutului de victimă [a se vedea

Chebotarev împotriva Rusiei

, nr. 23795/02, pct. 20, 22 iunie 2006,

mutatis mutandis; Nina Kazmina și alții împotriva Rusiei

, no. 746/05, 13570/06, 13574/06, 13576/06 și 13579/06 (Sect. 1) (Eng), pct. 25, 13 ianuarie 2009;

Tahsin Acar împotriva

Turciei

(preliminară) (MC),

nr. 26307/95, pct. 74, CEDO

2003

‑

VI].

97.

Curtea reiterează că este, mai întâi, de datoria autorităților naționale să corecteze orice nerespectare a convenției. În această privință, întrebarea dacă un reclamant se poate pretinde victima unei presupuse nerespectări este relevantă în toate etapele acțiunii în temeiul convenției [a se vedea,

inter alia

,

Siliadin împotriva

Franței

, nr.

73316/01, pct.

61, CEDO 2005-VII, și

Scordino împotriva

Italiei (nr. 1)

(MC), nr.

36813/97, pct.

179, CEDO 2006

‑

V]. Statutul unui reclamant de victimă a unei nerespectări a convenției poate depinde de despăgubirea acordată la nivel intern pe baza faptelor de care se plânge în fața Curții [a se vedea

Normann împotriva Danemarcei

(dec.), nr. 44704/98, 14

iunie 2001; și

Jensen și Rasmussen împotriva Danemacei

(dec.), nr. 52620/99, 20

martie 2003]. Potrivirea acestei corectări nu este estimată în lumina tuturor circumstanțelor cauzei luate în întregime [a se vedea,

mutatis

mutandis

,

Dubjaková împotriva

Slovaciei

(dec.), nr. 67299/01, 19 octombrie 2004]. Statutul de victimă al reclamantei depinde, de asemenea, de faptul dacă autoritățile interne au recunoscut, în mod clar sau pe fond, nerespectarea convenției. Numai în cazul în care aceste două condiții sunt îndeplinite natura subsidiară a mecanismului protector al convenției împiedică examinarea unei cereri (a se vedea

Eckle împotriva Germaniei

, hotărârea din 15 iulie 1982, Seria A nr. 51, p. 32, pct. 69 și urm

.

, și

Jensen împotriva Danemarcei

(dec.), nr.

48470/99, CEDO 2001

‑

X).

98.

Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod clar sau pe fond, încălcarea drepturilor protejate de convenție.

99.

Notează în acest sens că reclamanta, în cauza civilă în fața instanțelor naționale, s-a plâns de nereușita medicilor de a-i da trimitere pentru testele genetice și de încălcarea dreptului ei de a lua o decizie informată cu privire la continuarea sarcinii (a se vedea pct. 43 de mai sus).

100.

De asemenea, s-a plâns că drepturile ei personale, inclusiv dreptul la respectarea demnității personale, au fost încălcate în urma modului în care a fost stabilit accesul ei la testele genetice (a se vedea pct. 43 de mai sus).

101.

Curtea constată că, în hotărârea din 11

iulie 2008, Curtea Supremă a susținut că dreptul unei femei gravide de a fi informată la timp cu privire la starea de sănătate a fătului și de a lua decizii informate în lumina acelor informații dacă să continue sau nu sarcina era un drept personal în sensul Codului civil. Curtea Supremă a constatat că evaluarea juridică a conduitei medicilor în legătură cu accesul reclamantei la testele genetice era ușor de combătut. În consecință, a casat, în întregime, hotărârea Curții de Apel Cracovia, pronunțată la 28 iulie 2008. Drept urmare, în hotărârea ulterioară – și definitivă – din 30 octombrie 2008, Curtea de Apel Cracovia și-a inversat poziția anterioară și a recunoscut că drepturile personale și de pacient ale reclamantei au fost încălcate.

102.

Curtea notează că în hotărârea sa Curtea Supremă a arătat o înțelegere profundă a problemelor juridice ale cauzei și le-a interpretat într-un mod ce arată respectul față de demnitatea și autonomia personală a reclamantei, valori protejate de dispozițiile Codului civil polonez. Le-a cântărit cu atenție în defavoarea altor interese implicate în acest caz. În mod special, Curtea Supremă a subliniat dreptul de acces al pacientului la informațiile relevante cu privire la sănătatea sa, incluzând și starea fătului. A susținut, de asemene, că reclamanta a fost supusă la stres, supărare și umilință din cauza modului în care a fost tratat cazul său (a se vedea pct. 54 de mai sus).

103.

În ceea ce privește primul set de probleme ridicate de cauza reclamantei (a se vedea

pct. 99 de mai sus) Curtea notează că aceasta le-a prezentat Curții, pretinzând că au generat nerespectarea art. 8 din convenție (a se vedea pct. 91 de mai sus). Curtea consideră că această parte a obiecției Guvernului este strâns legată de fondul plângerii reclamantei conform prezentei dispoziții și că examinarea sa ar trebui alăturată fondului plângerii.

104.

În măsura în care obiecția Guvernului cu privire la statutul de victimă al reclamantei privește și plângerea acesteia în temeiul art. 3 din convenție (a se vedea pct. 90 de mai sus), Curtea este de părere că sumele acordate la nivel intern trebuie vizualizate pe fondul cauzei ca un întreg. Cauza civilă privea protecția demnității reclamantei. Problemele cauzei erau, prin urmare, de cea mai mare importanță pentru ea.

105.

În acest context, trebuie estimat nivelul adecvat al despăgubirii acordate în acțiunea civilă. Instanțele au acordat reclamantei 65.000 PLN pentru cele trei plângeri pe care le-a făcut cu privire la modul în care a fost tratată de personalul medical.

106.

Cu toate acestea, Curtea constată că suma i-a acoperit și plângerea pentru calomnie împotriva lui S.B., unul din medicii care a făcut declarații compromițătoare despre ea într-un interviu în presă. I s-a dispus să plătească 50.000 PLN, din care 30.000 PLN erau pentru plângerile făcute în legătură cu interviul. Numai suma de 20.000 PLN era pentru aceleași probleme precum cele examinate de Curte în prezente cauză și care apar în legătură cu circumstanțele nereușitei dr.-lui S.B. de a da reclamantei o trimitere imediată pentru testele genetice.

107.

Curtea constată, de asemenea, că reclamanta a primit 5.000 PLN de la spitalul din T. și 10.000 PLN de la Spitalul Universitar din Cracovia pentru încălcarea drepturilor ei de pacient. Aceste sume trebuie adăugate la suma de 20.000 PLN menționată la punctul anterior. Pe scurt, suma despăgubirilor interne relevante pentru cauza prezentată Curții, în întregime, a fost așadar de 35.000 PLN.

108.

Curtea notează că în cauza

Tysiąc împotriva Poloniei

a examinat dacă statul polonez și-a îndeplinit obligația pozitivă prevăzută la art. 8 din convenție pentru a proteja dreptul reclamantei la respectarea vieții private în contextul unei controverse pentru a stabili dacă avea dreptul la avort legal. A acordat reclamantei 25.000 EURO

[4]

pentru nerespectarea acestei dispoziții. Această sumă era aproape de trei ori mai mare decât cea acordată de instanțele naționale în prezenta cauză în ceea ce privește capetele de cerere ale reclamantei formulate în temeiul art. 3 și 8 din convenție. Prin urmare, Curtea este de părere că, având în vedere circumstanțele cauzei, suma de 35.000 PLN nu poate fi considerată o despăgubire financiară proporțională cu natura prejudiciului presupus de reclamantă (a se compara și contrasta

Caraher împotriva

Regatului Unit

(dec.), nr.

24520/94, CEDO 2000

‑

I).

109.

Curtea constată că reclamanta nu a încetat să fie victima nerespectării art. 3 din convenție în sensul art. 34 din convenție. Prin urmare, obiecția Guvernului în această privință este respinsă.

110.

Guvernul a declarat că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne relevante.

Sistemul juridic polonez a prevăzut căi legale care au făcut posibil, fie prin intermediul unor proceduri penale sau cereri de despăgubiri civile, să se stabilească responsabilitatea medicilor pentru orice prejudiciu cauzat de malpraxis medical.

111.

Au argumentat că art. 8 din convenție nu prevedea obligația statului de a stabili un mecanism general preventiv pentru revizuirea deciziilor medicale sau de a crea o procedură de recurs privind accesul la serviciile medicale, chiar dacă accesul la alte servicii medicale a împiedicat diagnosticarea prealabilă. La fel și în cazul serviciilor medicale în care timpul era crucial, cum ar fi chimioterapia, de exemplu, precum și serviciile care erau esențiale pentru prevenirea deteriorării grave a sănătății sau chiar a decesului. Nu au existat motive de derogare de la această regulă generală în care deciziile medicale ar putea ajuta să se stabilească dacă fătul prezintă sau nu o posibilă malformație genetică.

112.

De asemenea, alegerea statului între luarea unor măsuri preventive sau retroactive, cum ar fi răspunderea civilă sau penală, depindea de presupunerile făcute de puterile publice cu privire la un conflict între drepturile unei femei însărcinate și cele ale unui copil nenăscut. Obligațiile impuse la art. 8 nu excludeau perceperea vieții unui copil nenăscut ca având valoare crucială astfel încât să facă acceptabil riscul unui diagnostic medical greșit cu privire la existența – sau inexistența – unor condiții care ar fi făcut un avort legal. La fel, o astfel de percepere a intereselor implicate ar putea justifica limitarea căilor legale pentru contestarea unui asemenea diagnostic la cele retroactive. Evident, numai o femeie care ar dori să înceteze sarcina ar recurge la un posibil mecanism de revizuire în legătură cu un diagnostic medical ce aduce atingere drepturilor fătului. Drept urmare, numai un copil nenăscut ar prezenta riscul unui asemenea diagnostic incorect.

113.

Guvernul a declarat, de asemenea, că reclamanta ar fi apelat la o acțiune constituțională pentru contestarea dispozițiilor legii din 1993. Curtea a susținut deja că o acțiune constituțională este o cale de atac internă eficientă și suficientă.

114.

Reclamanta a declarat că acțiunea civilă nu i-a adus suficiente căi de atac eficiente cu privire la presupusele încălcări. Procedurile în care deciziile privind disponibilitatea avortului legal au fost revizuite

post factum

nu puteau îndeplini această funcție (

Tysiąc

, citată anterior, pct.

118). Măsurile retroactive nu erau suficiente pentru o protecție adecvată a integrității fizice și psihologice a persoanelor aflate în această situație vulnerabilă cum este reclamanta (

Tysiąc

, pct. 124). Cadrul juridic disponibil aplicabil la acel moment nu cuprindea nici un mecanism eficient capabil să determine dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile pentru obținerea unui avort legal (

Tysiąc

, pct. 127).

115.

Reclamanta a argumentat, de asemenea, că a căutat informații despre starea de sănătate a fătului prin examenul genetic prenatal care i-ar fi permis să ia o decizie informată, pe baza dovezilor medicale, dacă să continue sau nu sarcina. În schimb, din cauza unor probleme din sistemul de sănătate și, în special, din cauza nereușitei statului de a implementa legile existente privind obiecția de conștiință și accesul la serviciile de îngrijire a sănătății prenatale și la avortul legal, medicii au refuzat să-i furnizeze la timp informații și servicii de sănătate care ar fi trebuit considerate normale și accesibile, legal și potrivite în circumstanțele cauzei ei. Întârzierea testelor de diagnostic prenatal a întârziat și luarea unei posibile decizii informate dacă să ceară sau nu încetarea sarcinii, la care reclamanta avea dreptul, făcând în cele din urmă avortul imposibil.

116.

În măsura în care Guvernul face referire la o acțiune constituțională ca o cale de atac relevantă în circumstanțele reclamantei, Curtea este de părere că o asemenea acțiune nu ar fi fost un mod eficient de protecție a dreptului reclamantei la respectarea vieții private din următoarele motive.

Curtea notează, mai întâi, că s-a ocupat deja de problema eficienței acțiunii constituționale poloneze [

Szott-Medyńska împotriva

Poloniei

(dec.), nr. 47414/99, 9 octombrie 2003;

Pachla împotriva Poloniei

(dec.), nr.

8812/02, 8 noiembrie 2005;

Wypych împotriva Poloniei

(dec.),

nr. 2428/05, 25

octombrie 2005]. I-a examinat caracteristicile și, în special, a constatat că acțiunea constituțională era o cale de atac eficientă în scopul art. 35 § 1 din convenție numai în situațiile în care presupusa nerespectare a rezultat din aplicarea directă a dispoziției legale considerată de reclamantă ca fiind neconstituțională. În această cauză, nu putem spune că plângerile făcute de reclamantă își au originea într-o singură dispoziție legală sau chiar un set bine-definit de dispoziții. Au rezultat mai degrabă din modul în care legile au fost aplicate în practică cauzei ei. Totuși, reiese din jurisprudența Curții Constituționale poloneze că nu are competența să examineze modul în acre dispozițiile legii naționale au fost aplicate unei anumite cauze.

117.

Mai mult, Curtea a susținut deja că instanțele constituționale nu erau

forurile

potrivite pentru a se stabili în primul rând dacă o femeie poate face avort legal prevăzut într-un stat. În mod special, acest proces se ridică să ceară instanțelor constituționale să hotărască prin dovezi, în mare măsură de natură medicală, dacă o femeie a stabilit existența unor circumstanțe în care avortul legal ar putea fi cerut în temeiul legii din 1993 [a se vedea,

mutatis mutandis

,

A, B și C împotriva Irlandei

MC, nr. 25579/05, pct. 258, 16 decembrie 2010].

118.

Prin urmare, Curtea respinge obiecția preliminară a Guvernului cu privire la nereușita reclamantei de a epuiza căile de atac interne prin nedepunerea unei acțiuni constituționale.

119.

Mai mult, Curtea consideră că obiecția Guvernului privind presupusa nereușită de a epuiza căile de atac interne prin urmărirea unei acțiuni în despăgubiri în fața instanțelor civile este strâns legată de fondul capetelor de cerere ale reclamantei prevăzute la art. 8 § 1 coroborat cu art. 13 din convenție, și ar trebui unită cu fondul cauzei.

120.

Curtea remarcă, de asemenea, că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenție. De asemenea, constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

II. În drept

121.

Curtea va stabili mai întâi pretențiile terților intervenienți în cauză (A.). Apoi, va examina fondul capetelor de cerere ale reclamantei întemeiate pe art. 3, 8 și 13 din Convenție (B., C. și D.).

A. Argumentele terților intervenienți

122.

Decizia de a continua sau întrerupe sarcina având un efect profund asupra vieții private a femeii, inclusiv asupra integrității ei fizice și morale, orice interferență în această decizie trebuie analizată în lumina dreptului femeii la viață privată. Acest lucru era adevărat, indiferent dacă amestecul a afectat direct sau indirect accesul femeii la avort legal, refuzându-i îngrijirea medicală prealabilă de care avea nevoie pentru a decide dacă să continue sau să întrerupă sarcina. Numeroase convenții internaționale au recunoscut în linii mari dreptul femeii la cel mai înalt standard de sănătate, inclusiv accesul la îngrijirea adecvată a sănătății reproductive. Intimitatea era deosebit de importantă în cazul îngrijirii sănătății sexuale și reproductive, care trebuie realizată în conformitate cu drepturile femeilor la autonomie personală.

123.

Accesul la testele genetice prenatale a atins aspecte legate de sănătatea reproductivă ale dreptului la viață privată. Accesul la informații era deosebit de important în contextul sănătății, deoarece nimeni nu poate lua decizii importante legate de sănătate fără accesul la informații de sănătate. Cunoașterea cu exactitate a stării de sănătate a unei persoane este necesară pentru ca acea persoană să înțeleagă opțiunile de îngrijire a sănătății sale și să-și protejeze integritatea corporală hotărând tratamentul medical de care să beneficieze.

124.

Acest drept la informare a fost aplicat în ceea ce privește starea de sănătate reproductivă a femeii, a cărei cunoaștere este deosebit de importantă dacă femeile ar fi împuternicite să-și păstreze integritatea corporală luând decizii de îngrijire a sănătății reproductive. Femeile însărcinate ar putea avea nevoie de accesul la testele prenatale pentru a obține informații exacte despre propria lor stare de sănătate și despre sănătatea fătului lor, în special dacă au existat alte indicații privind o malformație genetică. Testele genetice au fost adesea cea mai sigură metodă pentru detectarea defectelor genetice ale fătului.

125.

Statele trebuie să permită persoanelor să ia decizii cu privire la sănătatea lor într-un mod activ și informat. Testele genetice au fost o sursă importantă de informații cu privire la starea de sănătate a fătului. Obstrucționarea accesului la testele necesare pentru luarea deciziilor privind sănătatea reproductivă a interferat cu luarea deciziilor privind sănătatea reproductivă. Fără informații despre starea fătului, dacă prezintă sau nu o malformație gravă, o femeie nu ar putea lua decizii cruciale privind tratamentul prenatal sau dacă să continue sau nu sarcina. Dacă într-o țară este permis avortul în cazul unor defecte genetice ale fătului, femeile trebuie să aibă acces la testele genetice prenatale pentru a-și exercita dreptul la avort legal.

126.

Singurul mod în care statele au interferat cu dreptul unei femei de a decide cu privire la avortul legal era să facă aceste avorturi indisponibile în practică. Comitetul pentru Drepturile Omului și-a exprimat grija cu privire la statele care au declarat că acordă femeilor acces la avortul legal, dar au permis continuarea practicilor care au interferat cu accesul actual la serviciile de avort.

127.

Dacă un stat a permis furnizorilor să se opună conștient furnizării de servicii de sănătate, trebuie să se asigure că are alte proceduri adecvate pentru protejarea abilității femeilor de a-și exercita în mod eficient drepturile prevăzute la art. 8 din convenție, inclusiv dreptul la avort dacă este legal și dreptul la informare în ceea privește starea lor de sănătate.

128.

Consensul dintre Organismele de monitorizare a tratatelor ONU și organizațiile de sănătate era că dreptul unui furnizor de servicii de sănătate de a obiecta în mod conștient la furnizarea unor servicii de sănătate trebuie reglementat cu grijă astfel încât să nu refuze unei femei dreptul de a obține aceste servicii care erau garantate de lege, în acest caz în temeiul art. 8 din Convenția Europeană.

129.

Protecția vieții prenatale era o valoare socială și morală importantă pentru toate părțile contractante. Totuși, trebuie întrebat dacă protejarea acestei valori era un motiv legitim pentru refuzul accesului femeilor la testele prenatale care le vor ajuta, mai mult decât medicii, să ia decizii informate privind urmarea sau nu a unui tratament.

130.

S-a răspândit recunoașterea regională și internațională a importanței asigurării dreptului femeilor la accesul egal la sistemele de sănătate în general, și accesul la diagnosticarea la timp în vederea tratamentului și la avort legal.

131.

Atunci când au existat standarde europene uniforme cu privire la accesul în timp util al femeilor la testele de diagnostic indicate de medici și la tratamentul legal corespunzător, marja de apreciere a părților contractante s-a diminuat foarte mult.

132.

Stereotipul că maternitatea este rolul și destinul natural al femeii era discriminatoriu atunci când implica faptul că toate femeile trebuie tratate numai ca mame sau posibile mame, neținându-se cont de nevoile lor individuale de a nu deveni mame în anumite momente ale vieții lor. Atunci când părțile contractante au introdus acest stereotip în furnizarea serviciilor de asistență medicală, le-a dezavantajat pe femei. Stereotipurile discriminatorii au limitat abilitatea fiecărei femei de a lua decizii autonome cu privire la sănătatea și viața sa privată și de familie care ar putea intra în conflict cu rolul lor de mame sau viitoare mame.

133.

Femeile nu ar trebui condiționate de refuzul funcționarilor publici de servicii medicale disponibile care ar putea diagnostica grave anomalii fetale dacă legea le permite alegerea pe cale privată de a pune capăt acestor sarcini.

134.

În consecință, negarea injustă sau împiedicarea serviciilor de diagnosticare pe baza intenției exprese a femeii de a pune capăt unei sarcini era o interferență în viața sa privată. Suferința unei femei însărcinate era prea intimă și personală pentru ca statul să mai insiste asupra propriei sale opinii despre rolul femeii, indiferent cat de dominantă a fost această opinie de-a lungul istoriei și culturii noastre. Destinul femeii trebuie modelat în mare măsură de propria sa concepție a imperativelor spirituale și a locului său în societate.

135.

Alegerile private ale femeilor privind crearea și compunerea familiilor lor nu ar trebui să fie la dispoziția specialiștilor și a instituțiilor de îngrijire a sănătății care determină alocarea resurselor disponibile de îngrijire a sănătății sau care caută să promoveze norme specifice vieții sexuale pe baza ideologiilor religioase sau culturale prin refuzul serviciilor de diagnostic disponibile pentru prevenirea unor rezultate pe care le dezaprobă.

136.

Dreptul femeilor de control asupra propriului corp le-a afectat capacitatea de a servi familiilor lor, inclusiv copiilor pe care îi au în îngrijire și adesea membrilor familiei mai în vârstă de care se îngrijesc. Crearea și compunerea vieții de familie a femeilor, inclusiv modul în care își proporționau resursele de timp și energie pentru copiii sănătoși și cei cu handicap și pentru copii și membrii familiei mai în vârstă era o problemă de importanță personală și emoțională.

137.

A existat un larg consens că în administrarea sistemelor de sănătate părțile contractante erau obligate în mod pozitiv să asigure disponibilitatea rezonabilă a serviciilor de diagnostic pentru a permite pacienților să dețină informațiile necesare în vederea luării deciziilor medicale semnificative pentru sănătatea și bunăstarea familiei lor.

138.

Acest principiu de luare a deciziilor libere și informate se regăsea în coduri de etică medicală și era reflectat în legi naționale, hotărâri judecătorești ale părților contractante, norme legale internaționale și aplicarea lor, și instrucțiuni internaționale privind practica medicală.

139.

Medicii își pot exercita autoritatea profesională de a trata pacientele femei mai degrabă după propriile lor credințe și stereotipuri bazate pe sex decât în funcție de nevoile concrete ale acestor paciente. În cazul în care pacientele sunt tratate în moduri care nu au legătură cu nevoile lor medicale și cu propriile lor priorități și aspirații, ci mai degrabă cu propriile scopuri ale medicilor, avem de-a face cu o formă de tratament umilitor. Refuzul exercitării de către femei a autonomiei reproductive împiedicându-le accesul în timp util la testele prenatale de diagnostic ar putea, de asemenea, încălca art. 3. Orice continuare involuntară rezultată a unei sarcini care poate fi încetată legal și nașterea unui copil cu anomalii grave ar constitui o formă de tratament inuman și umilitor.

140.

Părțile contractante trebuie să justifice vulnerabilitățile specifice sexului ale femeilor care solicită diagnostic genetic prenatal. Aceste femei aveau deja copiii lor pe care să-i crească. Aveau de-a face cu o decizie foarte stresantă, poate una din cele mai grele decizii din viața lor. Drept urmare, cereau consiliere fără jigniri care să le permită să reconsidere circumstanțele propriilor lor vieți, valorile și prioritățile personale, de obicei constrânse de timp.

141.

Atunci când părțile contractante, reglementând sistemele de asistență medicală, au ajuns la femeile însărcinate, au înfruntat posibilitatea de a se naște copii cu grave anomalii, cu mijloace indirecte sau obstructive de obținere a informațiilor sau tratamentelor, cu efectul refuzului oportunităților de a lua decizii la timp privind serviciile de avort legal, a fost încălcat art. 14 din convenție coroborat cu art. 3.

142.

Părțile contractante trebuie să respecte anumite instrucțiuni privind acordarea diagnosticului genetic prenatal. Aceste instrucțiuni trebuie să includă principiul etic de a avea în vedere în primul rând bunăstarea pacientului și de a asigura implementarea acestuia, indiferent de sexul pacientului.

143.

Federația Internațională de Ginecologie și Obstetrică (FIGO) a declarat că ar fi util Curții să cunoască constatările și recomandările Federației și ale Comisiei sale de Etică cu privire la accesul femeilor la testele prenatale prescrise medical, la exercitarea alegerii reproductive și la exercitarea de către medici a drepturilor la obiecția de conștiință într-un mod care să respecte legal convingerile pe motive de conștiință ale colegilor lor și ale pacienților. Comitetul de Etică al FIGO a recunoscut că este posibil ca unii medici să prezinte mai degrabă un diagnostic fals sau motive clinice pentru care refuză să acorde pacienților îngrijirea indicată cu care ei nu sunt de acord decât „să facă o notificare publică privind serviciile profesionale pe care refuză să le acorde”.

B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

1.

Argumentele părților

144.

Guvernul a declarat că reclamanta nu a primit, cu nicio ocazie, vreun tratament care să ducă la nerespectarea art. 3 din Convenție. Se poate ca reclamanta să fi simțit un anume stres sau disconfort, dar tratamentul pe care l-a reclamat nu s-a apropiat suficient de mult de pragul gravității astfel încât să intre sub incidența acestei dispoziții. Chiar presupunând că discuțiile reclamantei cu anumiți medici au fost stresante și neplăcute sau că medicii și-au exprimat părerile într-un mod grosolan și nepoliticos, astfel cum pare să considere reclamanta, nu a rezultat nicio nerespectare a art. 3.

În măsura în care reclamanta era de părere că medicii au tratat-o într-un mod disprețuitor și cu desconsiderare, criticând-o în mod repetat pe ea și eforturile ei de a obține acces la testele prenatale și pentru faptul că s-a gândit la încetarea sarcinii, Guvernul a argumentat că nimic din faptele cauzei nu sugera vreo conduită contrară art. 3 din convenție. Acuzațiile reclamantei de neacordare intenționată a tratamentului necesar nu avea nicio bază în faptele cauzei.

Guvernul a respins presupunerea că tratamentul inuman și umilitor ar putea rezulta din nereușita statului de a promulga ceea ce reclamanta a perceput ca fiind legislația corespunzătoare.

145.

Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 3 din Convenție, că a fost supusă unui tratament inuman și umilitor din cauza nereușitei medicilor de a-i acorda tratamentul medical necesar sub forma testelor prenatale la timp pentru a-i permite să ia decizia de a continua sau nu sarcina în termenul prevăzut de legea din 1993. De asemenea, s-a plâns de faptul că medicii au tratat-o într-un mod disprețuitor și cu desconsiderare, criticând-o în mod repetat pe ea și eforturile ei de a obține acces la testele prenatale și pentru faptul că s-a gândit la încetarea sarcinii ca o posibilă soluție la situația critică în care se afla.

146.

Reclamanta a declarat că refuzul repetat și intenționat de îngrijire medicală în timp util a avut ca scop împiedicarea ei de a recurge la un avort legal. Modul în care a fost tratată de personalul medical, incluzând dar nelimitându-se la remarcile umilitoare despre solicitarea ei de informații și teste medicale pe care era îndreptățită legal să le primească, reținerea sa inutilă zile întregi în spitalul din Cracovia fără nicio explicație, numai pentru realizarea unor teste simple fără legătură cu testele genetice, și absența testelor genetice în multe zone ale țării, după cum statul admite, au fost umilitoare și degradante și au avut un impact continuu asupra vieții reclamantei.

147.

Reclamanta a argumentat, de asemenea, că presiunea a fost și mai mare deoarece era conștientă că dacă malformația este destul gravă urma să ceară realizarea unui avort legal, dar nu putea face asta decât în termenele permise de lege. Și soțul ei era de acord cu avortul legal în cazul unei malformații a fătului. Știa că nu putea obține avortul, că se va confrunta cu creșterea unui copil ce va prezenta o malformație pe tot parcursul vieții. Aceste circumstanțe i-au cauzat mult stres și agitație. Medicii cunoșteau restricțiile de timp și dorința ei de a înceta sarcina, dar au manipulat-o și amânat-o, în ciuda faptului evident că încetarea sarcinii era mai periculoasă decât dacă ar fi fost făcută mai devreme. Mai mult, atitudinea disprețuitoare a dr.-lui S.B. față de reclamantă a fost clar arătată în interviul dat.

2.

Motivarea Curții

(a)

Principii generale

148.

Conform jurisprudenței bine-stabilite a Curții, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidența art. 3. Evaluarea acestui nivel minim depinde de toate circumstanțele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice și/sau psihice ale acestuia și, în anumite cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [a se vedea, printre multe alte autorități,

Price împotriva Regatului Unit

, no.

33394/96, pct.

24, CEDO 2001-VII;

Kupczak împotriva

Poloniei

, nr.

2627/09, pct. 58, 25 ianuarie 2011;

Jalloh împotriva

Germaniei

(MC), nr.

54810/00, pct. ..., CEDO 2006

‑

IX].

149.

Curtea a considerat „inuman” tratamentul respectiv deoarece,

inter alia

, fusese premeditat, aplicat timp de mai multe ore la rând și a cauzat fie vătămare corporală concretă, fie suferință fizică și mentală intensă [a se vedea

Labita

,

Labita împotriva

Italiei

(MC), nr.

26772/95, pct.

120, CEDO 2000

‑

IV].

150.

Tratamentul a fost considerat „umilitor” când a generat victimelor sale sentimente de frică, angoasă și inferioritate capabile să le umilească și să le înjosească (a se vedea, printre multe alte autorități,

Iwańczuk împotriva

Poloniei

, nr.

25196/94, pct.

51, 15

noiembrie 2001;

Wiktorko împotriva

Poloniei

, nr.

14612/02, pct.

45, 31

martie 2009).

151.

Deși scopul acestui tratament este un factor ce trebuie luat în considerare, în special dacă a avut intenția de a umili sau înjosi victima, absența acestui scop nu duce în mod inevitabil la constatarea că nu a existat nicio nerespectare a art. 3. De exemplu, Curtea a găsit nerespectări ale acelei dispoziții în multe cazuri în care autoritățile au avut de-a face cu cereri de furnizare a informațiilor de importanță crucială pentru reclamanți, de exemplu cu privire la reședința și sitauția rudelor dispărute, dezvăluind un dispreț aspru față de vulnerabilitatea și durerea lor (a se vedea, printre multe alte autorități,

Kukayev împotriva

Rusiei

, nr.

29361/02, pct.

102

‑

106; 15

noiembrie 2007;

Takhayeva și Alții împotriva

Rusiei

, nr.

23286/04, pct.

102-104, 18

septembrie 2008).

152.

Mai mult, nu se poate exclude faptul că actele și omiterile autorităților în domeniul politicii de îngrijire a sănătății își pot angaja, în anumite circumstanțe, responsabilitatea prevăzută la art. 3 din cauza nereușitei lor de a acorda tratamentul medical adecvat [a se vedea, de exemplu,

Powell împotriva

Regatului Unit

(dec.), nr.

45305/99, CEDO 2000-V].

(b) Aplicarea principiilor la circumstanțele cauzei

153.

Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă că rezultatele ecografiei cu ultrasunete făcută în cea de-a 18-a săptămână de sarcină au confirmat probabilitatea ca fătul să prezinte o malformație neidentificată (a se vedea pct. 9 de mai sus). În urma acelei ecografii, reclamanta s-a temut ca fătul să nu prezinte o anomalie genetică și, în lumina rezultatelor unor ecografii ulterioare, nu putem spune că temerile ei au fost fără temei. Aceasta a încercat, în repetate rânduri și cu perseverență, prin numeroase vizite la medici și prin cereri și plângeri făcute în scris, să obțină accesul la testele genetice care i-ar fi furnizat informații care să-i confirme sau infirme temerile; fără folos. Săptămâni întregi a fost lăsată să creadă că va face testele necesare. A fost trimisă în repetate rânduri la diverși medici, clinici și spitale departe de domiciliul ei și a fost chiar și internată în spital câteva zile fără niciun scop clar (a se vedea pct. 20 de mai sus). Curtea constată că decizia dacă reclamanta să aibă sau nu acces la testele genetice, recomandată de medici în lumina constatărilor celei de-a doua ecografii cu ultrasunete, a fost umbrită de amânarea, confuzia și lipsa unor sfaturi și informații adecvate pentru reclamantă.

În sfârșit, numai urmând sfatul profesorului K.Sz., singurul medic care a înțeles situația în care se afla, reclamanta a fost primită în spitalul din Łódź printr-un subterfugiu. Ea s-a prezentat la acel spital declarându-se un pacient cu o urgență și, în cele din urmă, a făcut testele în cea de-a 23-a săptămână de sarcină, la 26 martie 2002. Reclamanta a obținut rezultatele la 9 aprilie 2002, două săptămâni mai târziu.

154.

Curtea notează că nu s-a discutat despre faptul că era posibil numai prin realizarea testelor genetice să se stabilească, obiectiv și în modul dictat de știința și tehnologia medicală modernă, dacă diagnosticul inițial era corect. Într-adevăr, acest lucru nu a fost niciodată contestat nici de Guvern în procedura în fața Curții, nici de acuzați în procedura civilă internă.

155.

Curtea notează, de asemenea, că nu s-a argumentat, să nu mai vorbim, faptul că la vremea respectivă testele genetice ca atare nu erau disponibile din cauza lipsei de echipament, de expertiză medicală sau finanțare. Cu nicio ocazie nu i s-a spus reclamantei că era imposibil să i se facă testele pentru vreun motiv tehnic sau material.

156.

In acest sens, Curtea nu poate decât să noteze că legea din 1993

prin care se stabilesc condițiile ce permit încetarea sarcinii prevede în mod expres și fără echivoc, și la momentul relevant, obligația statului de a asigura accesul liber la informații și teste prenatale. Art. 2 litera (a) din această lege a impus această obligație statului și administrației locale în special în cazurile suspecte de anomalii genetice sau probleme de dezvoltare. Această obligație acoperea toate cazurile în care apărea această suspiciune cu privire la o sarcină, nefăcându-se nicio distincție în lege pe baza gravității anomaliei suspectate (a se vedea pct. 66 de mai sus).

157.

Curtea observă, de asemenea, că Legea privind exercitarea profesiei medicale prevedea clar la timpul respectiv o obligație generală a medicilor de a acorda pacienților informații clare despre starea lor, diagnosticul, metodele propuse și posibile de diagnostic și terapeutice, consecințele previzibile ale unei decizii de a apela la ele sau nu, posibilele rezultate ale terapiei și pronosticul (a se vedea

pct. 74 de mai sus). De asemenea, Legea privind instituțiile medicale, aplicabilă la vremea respectivă, prevedea dreptul pacienților de a obține informații clare despre sănătatea lor (a se vedea pct. 72 de mai sus). Prin urmare, existau la vremea respectivă o serie de dispoziții legale precise în vigoare care prevedeau obligațiile pozitive ale statului față de femeile însărcinate cu privire la accesul lor la informații despre sănătatea lor și cea a fătului.

158.

Totuși, nu există nici un indiciu că obligațiile legale ale statului și ale personalului medical privind drepturile pacientei reclamantă au fost luate în considerare de persoanele și instituțiile care se ocupă de cererile reclamantei de a avea acces la testele genetice.

159.

Curtea notează că reclamanta se afla într-o situație de mare vulnerabilitate. Asemenea oricărei alte femei însărcinate în situația ei, era foarte supărată din cauza informațiilor că fătul ar putea prezenta o malformație. Prin urmare, era normal să vrea să obțină cât mai multe informații cu putință pentru a afla dacă diagnosticul inițial era corect, și dacă era așa, care era anomalia exactă. De asemenea, voia să afle ce opțiunea avea la dispoziție. În urma amânării de către medicii specialiști descrisă anterior, a trebuit să îndure săptămâni întregi de incertitudine dureroasă privind starea de sănătate a fătului, a ei și viitorul familiei ei și gândul ca va crește un copil cu o afecțiune incurabilă. A suferit o angoasă acută când a trebuit să se gândească la modul în care va fi ea și familia ei în stare să asigure acestui copil bunăstarea, fericirea și îngrijirea medicală potrivită pe termen lung. Grijile ei nu au fost recunoscute și abordate cum trebuie de medicii care s-au ocupau de cazul ei. Curtea subliniată faptul că au trecut șase săptămâni de la 20

februarie 2002, când prima ecografie cu ultrasunete a generat, pentru prima dată, suspiciunea despre starea de sănătate a fătului, și 9

aprilie 2002, când reclamanta a obținut în cele din urmă informațiile pe care le căuta, confirmate de testele genetice. Nu a fost deloc luat în seamă aspectul temporal al situației critice a reclamantei. Aceasta a obținut rezultatele testelor când era deja prea târziu pentru a lua o decizie informată dacă să continue sarcina sau să recurgă la avort legal pentru că termenul prevăzut la art. 4 litera (a) de la alin. 2 expirase deja.

160.

De asemenea, Curtea este de părere că se poate spune că suferința reclamantei, atât înainte cât și după primirea rezultatelor testelor, a fost agravată de faptul că serviciile de diagnostic pe care le-a cerut din timp erau întotdeauna disponibile și că avea dreptul în temeiul legii interne să se folosească de ele.

Există marele regret că reclamanta a fost atât de meschin tratată de medicii care s-au ocupat de cazul ei. Curtea nu poate decât să fie de acord cu opinia Curții Supreme poloneze conform căreia reclamanta a fost umilită (a se vedea pct. 54 de mai sus).

161.

Curtea este de părere că suferința reclamantei a atins pragul minim de gravitate prevăzut la art. 3 din Convenție.

162.

Prin urmare, Curtea concluzionează nerespectarea acelei dispoziții.

C. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

1.

Argumentele părților

(a) Guvernul

163.

Guvernul a declarat că sarcina și întreruperea ei nu se referă, în principiu, numai la sfera vieții private a mamei. Atunci când o femeie rămâne însărcinată, viața ei privată devine strâns legată de fătul aflat în dezvoltare. Nu poate exista nicio îndoială că anumite interese care au legătură cu sarcina erau protejate de lege (Com. Eur. DR,

Brüggemann și Scheuten împotriva

Germaniei

, Raportul din 12

iulie 1977, DR

10, p.

100). Legea poloneză proteja fătul uman în același mod ca și viața mamei și a permis, prin urmare, încetarea sarcinii numai în circumstanțele descrie în legea din 1993. Guvernul a fost de părere că în cazul reclamantei nu au fost îndeplinite condițiile încetării legale a sarcinii.

164.

Guvernul a argumentat că în cazul reclamantei Curtea nu trebuie să pună accentul numai pe întrebarea dacă reclamanta a fost privată sau nu de dreptul ei de a primi consiliere genetică. A subliniat faptul că, în cele din urmă, reclamanta a obținut acces la testele genetice prenatale, după cum a cerut.

165.

Dacă reclamanta era de părere că în urma amânării accesului la testele genetice a fost privată de posibilitatea de a înceta sarcina, atunci s-a pus problema dacă, în cazul ei, o astfel de posibilitate a existat într-adevăr în temeiul legii. Totuși, acest lucru nu se putea determina cu claritatea necesară, deoarece la vremea respectivă nu exista în Polonia un acord cu privire la declararea sindromului Turner ca o malformație destul de gravă în sensul legii din 1993 pentru justificarea unui avort legal.

Mai mult, opinia expertului medical pregătită în scopul investigației penale a indicat că sindromul Turner nu s-a calificat ca fiind o stare gravă sau care i-ar pune viața în pericol. Prin urmare, medicii implicați în cazul reclamantei nu au putut emite un certificat care să autorizeze încetarea sarcinii.

În măsura în care reclamanta părea să sugereze faptul că o altă malformație fetală – sindromul Edwards – a fost suspectată, dosarul său medical nu arăta acest lucru. În orice caz, dacă reclamanta s-a bazat în primul rând pe ceea ce i s-a părut a fi dreptul său la avort pe motivul malformației fetale, Guvernul a fost de părere acest drept nu putea deriva din obligația pozitivă a statului pentru a garanta îngrijirea medicală adecvată. Mai mult, conform declarației Guvernului, orice examinare genetică a fătului trebuia realizată atunci înainte de cea de-a 22-a săptămână de sarcină.

166.

Guvernul a declarat, de asemenea, că nu era de acord cu raționamentul Curții în hotărârea din cauza

Tysiąc împotriva Poloniei

, cu privire la posibila amenințare la sănătatea femeii însărcinate cauzată de sarcină și de refuzul de a o înceta. Totuși, chiar dacă prezenta cauză ar urma să fie evaluată din punctul de vedere al principiilor dezvoltate în această hotărâre, niciun sprijin nu ar putea fi găsit aici pentru poziția reclamantei. Problema încetării voluntare a sarcinii din motive eugenice, în prezenta cauză, nu ar putea fi derivată din obligațiile pozitive ale statului de a acorda îngrijire medicală adecvată.

167.

Dacă, pe de altă parte, reclamanta a considerat statul responsabil pentru întârzierea accesului ei la testele genetice, Guvernul a argumentat că ea singură a contribuit la acea întârziere pentru că a insistat să facă testele genetice într-un anumit spital, din Łódź, din afara regiunii de care aparținea. Acest lucru a dus în mod inevitabil la prelungirea procedurilor relevante.

168.

Guvernul a făcut de asemenea referire la dispozițiile Ordinului Ministrului Sănătății din 22

ianuarie 1997 (a se vedea pct. 68 de mai sus), argumentând că prevedeau o procedură de reglementare a deciziilor privind accesul la avort. Acesta a declarat, de asemenea, că art. 37 din Legea profesiilor medicale din 1996 a făcut posibil ca un medic să ia decizia pentru un pacient în ceea ce privește oportunitatea unui avort revizuită de colegii săi. În această cauză, dr. S.B. i-a oferit reclamantei posibilitatea de a convoca un grup de medici care să-i examineze cazul, dar reclamanta a refuzat.

169.

În cele din urmă, Guvernul a argumentat că reclamanta s-a folosit singură de posibilitățile procedurale prevăzute de legea administrativă. Instituțiile de sănătate publică trebuie considerate ca fiind subiecte de drept administrativ, conform dispozițiilor Codului de procedură administrativă. În consecință, refuzul internării într-un spital cu scopul de a înceta voluntar sarcina a constituit o decizie administrativă a direcției spitalului și, ca atare, a fost supusă procedurilor de supervizare administrativă prevăzute de acel cod.

(b) Reclamanta

17