CASE OF GRABOWSKI v. POLAND - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF GRABOWSKI v. POLAND - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

HOTĂRÂREA

din 30 iunie 2015

În Cauza Grabowski împotriva Turciei

(Cererea nr. 57722/12)

Strasbourg

Definitivă la 30 septembrie 2015

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art.

44

§

2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Grabowski împotriva Poloniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din Guido Raimondi, președinte

,

Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Nona Tsotsoria, Krzysztof Wojtyczek, Faris Vehaboviæ, Yonko Grozev, judecători, și Françoise Elens-Passos, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iunie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află cererea nr.

57722/05 îndreptată împotriva Republicii Polone, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Maksymilian Grabowski („reclamantul”),

a sesizat Curtea la 31 august 2012, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2.

Reclamantul a fost reprezentat de domnul M. Burda, avocat în Cracovia. Guvernul polonez („Guvernul”)

a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna J. Chrzanowska, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 5 § 1 din Convenție cu privire la ilegalitatea detenției sale continue într-un centru de reeducare pentru minori și cu privire la inexistența unei căi de atac prin care să conteste legalitatea detenției sale.

4.

La 30 ianuarie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

5.

S-au primit observații scrise din partea Fundației Helsinki pentru Drepturile Omului din Varșovia, care a primit încuviințarea președintelui să intervină ca terț (art.

36

§

2 din Convenție și art.

44

§

2 din Regulament).

6.

Prin scrisoarea din 18 septembrie 2013, Guvernul a solicitat Curții scoaterea cererii de pe rol în temeiul art. 37 din Convenție și a anexat o declarație unilaterală pentru soluționarea pe cale amiabilă a aspectelor invocate de reclamant. Prin observațiile din 27 noiembrie 2013, reclamantul s-a opus propunerii Guvernului. La 1 aprilie 2014, Camera a decis să respingă cererea de scoatere de pe rol pe baza declarației unilaterale a Guvernului și să continue examinarea pe fond a cererii.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

7.

Reclamantul s-a născut în 1995 și locuiește în Cracovia.

8.

La 7 mai 2012, reclamantul a fost arestat sub suspiciunea săvârșirii la 4 mai 2012 a trei tâlhării cu mână armată și a unei tentative de tâlhărie cu folosirea unei săbii. Inițial a fost deținut într-un centru pentru minori al poliției (

policyjna izba dziecka

) din Cracovia.

9.

La 7 mai 2012, Judecătoria Cracovia-Krowodrze (Secția pentru cauze de familie și cu minori) a pus în mișcare acțiunea penală

(postępowanie wyjaśniające)

pentru a stabili dacă reclamantul a săvârșit infracțiunile de care era acuzat.

10.

În aceeași zi, Judecătoria Cracovia-Krowodrze l-a plasat pe reclamant într-un centru de reeducare pentru minori (

schronisko dla nieletnich

) pentru o perioadă de trei luni. În lumina probelor disponibile, instanța a constatat că exista o suspiciune rezonabilă că reclamantul a săvârșit trei tâlhării cu mână armată și o tentativă de tâlhărie cu mână armată, precum și alte infracțiuni. De asemenea, instanța a reținut că reclamantului îi lipsea caracterul moral, precum și că natura infracțiunilor de care era acuzat constituia un argument pentru plasarea acestuia într-un centru corecțional (

zakład poprawczy

). De asemenea, a observat că exista riscul ca reclamantul să se sustragă sau să exercite presiune asupra martorilor.

11.

Reclamantul a formulat recurs. A susținut, printre altele, că nu exista riscul să se sustragă sau să interacționeze cu martorii. A obiectat și împotriva plasării sale în centrul de reeducare pe motiv că, în trecut, a avut probleme mentale și că a frecventat cursurile unei instituții speciale.

12.

La 10 iulie 2012, Tribunalul Cracovia a confirmat hotărârea primei instanțe. Motivarea instanței a avut în vedere gravitatea infracțiunilor pretins săvârșite de reclamant și faptul că acestea nu reprezentau un incident izolat. S-a reținut că, în trecut, instanța pentru cauze de familie i-a aplicat sancțiunea cu avertisment, iar la 29 mai 2012, acesta a fost pus sub supravegherea unui curator numit de instanță. Având în vedere aceste circumstanțe, s-a considerată adecvată plasarea reclamantului într-un centru de reeducare. Plasarea acestuia în centru a fost justificată suplimentar de faptul că reclamantul o amenințase pe una din victimele tâlhăriei. Răspunzând argumentelor referitoare la sănătatea mentală a reclamantului, instanța a reținut că plasarea sa în centrul de reeducare alături de izolarea acestuia îl puneau sub o supraveghere educațională care nu poate fi considerată incompatibilă cu bunăstarea sa.

13.

La 27 iulie 2012, Judecătoria Cracovia-Krowodrze a dispus ca examinarea cauzei reclamantului să fie realizată în cadrul unei proceduri de reeducare (

postêpowanie poprawcze

).

14.

La 9 august 2012, avocatul reclamantului a solicitat Judecătoriei Cracovia-Krowodrze să dispună punerea în libertate imediată a reclamantului. Acesta a argumentat că perioada de trei luni pentru aplicarea măsurii expirase la 7 august 2012 și că nu exista o decizie de prelungire a duratei acesteia. În conformitate cu art. 27 alin. (4) și alin. (5) din Legea privind minorii, măsura de prelungire a duratei internării într-un centru de reeducare pentru minori putea fi aplicată doar de instanță după citarea părților și a avocaților. Avocatul reclamantului a obținut informații de la grefa instanței că, în practică, nu fusese pronunțată o asemenea decizie și că a fost suficient pentru instanță să pronunțe o hotărâre pentru ca respectiva cauză să fie examinată în procedura de reeducare. Avocatul reclamantului a obiectat în fața acestei practici și a considerat că nu este legală.

15.

La 9 august 2012, Judecătoria Cracovia-Krowodrze a respins cererea de punere în libertate a reclamantului. Motivarea instanței a fost următoarea:

„Minorul Maksymilian Grabowski este acuzat de săvârșirea unor infracțiuni cu folosirea unui obiect periculos. Aceste circumstanțe exclud posibilitatea modificării măsurii de siguranță cu privire la minor. În prezent, starea de sănătate a minorului este normală.

În lipsa unor motive care să justifice anularea măsurii de siguranță cu privire la minor, s-a decis în conformitate cu art. 20 și art. 27 din Legea privind minorii."

16.

La 9 august 2012, avocatul reclamantului i-a scris directorului Centrului de reeducare minori din Gacki solicitându-i punerea în libertate a reclamantului.

17.

Prin scrisoarea din 16 august 2012, Judecătoria Cracovia-Krowodrze l-a informat pe avocatul reclamantului că, după ce instanța a dispus examinarea cauzei în procedura de reeducare la 27 iulie 2012, nu a mai prelungit durata plasării minorului în centrul de reeducare, conform art. 27 alin. (3) din Legea privind minorii.

18.

Judecătoria Cracovia-Krowodrze a programat termene de judecată în cauza reclamantului la 21 noiembrie 2012 și la 9 ianuarie 2013. La ultimul termen, instanța l-a condamnat pe reclamant pentru săvârșirea infracțiunilor de care era acuzat. Judecătoria a dispus plasarea reclamantului într-un centru de reeducare, dar a suspendat aplicarea acestei măsuri pe durata termenului de încercare de doi ani. În plus, a hotărât plasarea reclamantului sub supravegherea unui curator numit de instanță pe durata termenului de încercare.

19.

Având în vedere hotărârea din 9 ianuarie 2013, Judecătoria Cracovia-Krowodrze a anulat măsura de plasare a reclamantului în centrul de reeducare pentru minori. Reclamantul a fost pus în libertate la aceeași dată.

20.

Hotărârea din 9 ianuarie 2013 nu a fost atacată și a rămas definitivă la 14 februarie 2013.

II. Dreptul intern și internațional relevante

A. Dreptul și practica interne relevante

21.

Art. 41 alin. (1) și alin. (2) din Constituție prevăd în partea lor relevantă:

„1. Orice persoană are asigurată inviolabilitatea și siguranța personală. Lipsirea de libertate sau limitare acesteia poate fi impusă doar în conformitate cu principiile și procedurile prevăzute de lege.

22.

Legea privind procedura din cauzele cu minori din 26 octombrie 1982 (

ustawa o postêpowaniu w

sprawach nieletnich

; „Legea privind minorii”) prevede procedura aplicabilă minorilor în vârstă de 13-17 ani care au săvârșit infracțiuni. Procedura se desfășoară, de regulă, într-o instanță pentru cauze de familie.

23.

Trăsăturile principale ale Legii privind minorii au fost stabilite în hotărârea Curții din cauza

Adamkiewicz împotriva Poloniei

(nr. 54729/00, pct. 51-62, 2

martie 2010).

24.

Art. 27 din Legea privind minorii reglementează plasarea minorului într-un centru de reeducare pentru minori. În măsura relevanței, prevede:

„1. Un minor poate fi plasat într-un centru de reeducare pentru minori (

schronisko dla nieletnich

) atunci când există circumstanțele în favoarea plasării într-un centru corecțional (

zakład

poprawczy

) și dacă există un risc rezonabil ca minorul să se sustragă sau să distrugă probele infracțiunii ori dacă nu poate fi stabilită identitatea sa.

[...]

25.

Procedura prevăzută în Legea privind minorii constă în două etape: cercetarea (

postępowanie wyjaśniające

) și procedura în fața instanței (

postępowanie rozpoznawcze

). Procedura în fața instanței se poate desfășura fie ca procedură educațională (

postępowanie opiekuńczo-wychowawcze

) în cadrul căreia instanța pentru cauze de familie poate aplica măsuri educative sau medicale, fie ca procedură corecțională (

postępowanie poprawcze

) în cadrul căreia instanța pentru cauze de familie poate dispune plasarea într-un centru de reeducare.

26.

În conformitate cu art. 42 alin. (2) din Legea privind minorii, instanța pentru cauze de familie dispune examinarea cauzei în cadrul procedurii corecționale când sunt îndeplinite condițiile plasării minorului într-un centru de reeducare. Conform art. 43 alin. (4) din Legea privind minorii, ordonanța pentru examinarea cauzei în cadrul procedurii corecționale înlocuiește rechizitoriul de trimitere în judecată.

27.

Legea privind minorii a fost modificată prin Legea din 30 august 2013 de modificare a Legii privind minorii și a altor legi (Monitorul Oficial 2013, punctul 1165). Aceste modificări au intrat în vigoare la 2 ianuarie 2014 și au introdus o procedură uniformă în cauzele privind minorii care să fie judecate de instanța pentru cauze de familie. Ca urmare, instanța nu mai este obligată să dispună examinarea cauzei fie în procedura educațională, fie în procedura corecțională. Art. 42 din Legea privind minorii a fost abrogat.

28.

În scrisoarea din 24 iunie 2013 către ministrul justiției, Ombudsmanul a ridicat aspectul interpretărilor divergente ale art. 27 din Legea privind minorii. Pe baza plângerilor primite, Ombudsmanul l-a informat pe ministru că instanțele pentru cauzele de familie, în temeiul art. 27 alin. (3) sau art. 27 alin. (6) coroborate cu art. 27 alin. (3) din Legea privind minorii, au acceptat că transmiterea cauzelor pentru examinarea în cadrul procedurii corecționale constituia în sine un temei pentru prelungirea duratei plasării minorului într-un centru de reeducare.

29.

Ombudsmanul a solicitat președinților instanțelor regionale din Varșovia, Cracovia și Gdansk să trimită informații privind practica judiciară în acest sens. Informațiile primite au indicat că interpretarea dominantă cu privire la art. 27 din Legea privind minorii era să nu se solicite pronunțarea unei decizii separate cu privire la prelungirea duratei plasării într-un centru de reeducare. Ombudsmanul a considerat că această practică implica consecințe semnificative asupra minorilor respectivi. În special, lipsa unei decizii de prelungire a duratei plasării într-un centru de reeducare după ce cauza a fost transmisă pentru examinare în cadrul procedurii corecționale implică faptul că o asemenea prelungire nu poate fi contestată. În plus, decizia instanței prin care se stabilea un termen în cauză nu menționa durata plasării în centrul pentru minori.

30.

Ombudsmanul a subliniat că plasarea unui minor într-un adăpost implica lipsirea de libertate. S-a reținut că lipsa unor dispoziții precise în Legea privind minorii, fapt ce a dus la interpretări divergente făcute de instanțe, nu poate priva minorii de protecția drepturilor lor consfințite de Constituție. Ombudsmanul a solicitat ministrului să ia în considerare posibilitatea unui amendament legislativ al art. 27 din Legea privind minorii care ar putea să soluționeze această problemă.

31.

În răspunsul din 22 iulie 2013, ministrul justiției a împărtășit opinia Ombudsmanului cu privire la faptul că art. 27 din Legea privind minorii nu oferea suficientă protecție drepturilor minorilor împotriva unei acțiuni arbitrare a instanțelor în situația în care cauza acestora era trimisă pentru examinare în procedura corecțională. Plasarea într-un adăpost pentru minori reprezenta o lipsire de libertate. Fiecare prelungire a perioadei de plasare în afara perioadei stabilite în decizia inițială de plasare ar trebui să facă obiectul unei decizii pronunțate de instanța pentru cauze de familie. Ministrul l-a informat pe Ombudsman că va iniția demersuri ce țin de activitatea legislativă pentru soluționarea problemei invocate.

[1]

A. Convenția cu privire la drepturile copilului

32.

Art. 37 din Convenția cu privire la drepturile copilului, în părțile sale relevante, este redactat după cum urmează:

„Statele părți vor veghea ca:

[...]

b) nici un copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deținerea sau întemnițarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea și nu va fi decât o măsură extremă și pentru o cât mai scurtă perioadă.

[...]

d) copiii privați de libertate să aibă dreptul de a avea acces rapid la asistența juridică sau la orice altă asistență corespunzătoare, precum și dreptul de a contesta legalitatea privării lor de libertate, în fata unei instanțe sau a unei alte autorități competente, independente și imparțiale, și dreptul la judecarea în procedura de urgență a cazului respectiv.ˮ

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art.

5

§

1 din Convenție

33.

Reclamantul s-a plâns de faptul că, după 7 august 2012, a fost lipsit de libertate fără a exista o decizie judecătorească. Acesta a invocat art.

5 § 1 lit. d) din Convenție, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

[...]

d. dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa, sub supraveghere, sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;

[...]ˮ

A. Cu privire la admisibilitate

34.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este

necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1.

Argumentele părților

35.

Reclamantul și-a menținut susținerile.

36.

Guvernul, după examinarea circumstanțelor de fapt și de drept ale cererii, a dorit să se abțină de la exprimarea unei poziții pe fondul cauzei, ținând cont de jurisprudența Curții cu privire la art. 5 din Convenție.

37.

Fundația Helsinki pentru Drepturile Omului s-a referit, pentru început, la prevederi internaționale. Aceasta a notat că, în conformitate cu art. 37 din Convenția cu privire la drepturile copilului, nici un copil nu trebuie lipsit de libertate în mod nelegal sau arbitrar. În plus, toți copiii lipsiți de libertate au dreptul să conteste legalitatea unei asemenea măsuri în fața unei instanțe sau a unei alte autorități. În conformitate cu observațiile finale cu privire la Polonia adoptate de Comisia pentru Drepturile Copilului din 2002, aceasta a recomandat ca Polonia să asigure implementarea integrală a standardelor justiției pentru minori, în special art. 37, art. 40 și art. 39 din convenție, precum și Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing).

38.

Terțul intervenient s-a referit și la Recomandarea Rec (203) a Comitetului de Miniștrii a Consiliului Europei cu privire la noi modalități de tratare a delincvenței juvenile și rolul justiției juvenile. Recomandarea a prevăzut ca, pentru minori, perioada de detenție înainte de începerea procesului să nu depășească șase luni și să poată fi prelungită doar în cazuri excepționale. Acolo unde este posibil, în cazul suspecților juvenili, ar trebui folosite alternative la privarea de libertate.

39.

De asemenea, intervenientul a făcut comentarii cu privire la normele constituționale poloneze referitoare la lipsirea de libertate, în special art. 41, care conține garanții de tipul

habeas corpus.

40.

Acesta a descris principalele caracteristici ale Legii privind minorii din 1982. A notat opinia unor experți juriști care au argumentat că legea privind minorii nu mai îndeplinea scopurile pentru care fusese adoptată și ar trebui rescrisă integral. În ceea ce privește aspectele din speța de față, intervenientul a notat că, în martie 2013, Comisarul pentru drepturile copiilor a solicitat Ombudsmanului să ia în considerare invocarea excepției de neconstituționalitate privind art. 27 alin. (3) din Legea privind minorii. În iunie 2013, după ce a analizat practica judiciară, Ombudsmanul a solicitat ministrului justiției să ia în considerare problema diferențelor de interpretare a art. 27.

41.

Intervenientul a subliniat că plasarea minorului într-un centru pentru minori echivala cu o arestare preventivă. Totuși, Legea privind minorii nu prevede aceleași garanții pentru minorii respectivi precum prevedea Codul de procedură penală pentru acuzați. Deficiențele specifice referitoare la aplicarea art. 27 alin. (3) se referă la prelungirea automată a duratei detenției în centrele de reeducare pentru minori în lipsa unei hotărâri judecătorești separate și la inexistența unui termen maxim concret pentru lipsirea de libertate. Intervenientul și-a menținut opinia potrivit căreia situația reclamantului nu era unica. Conform datelor Ministerului Justiției, cei 340 de minori plasați în centre de reeducare la 27 decembrie 2012 ar fi putut fi afectați în același mod precum reclamantul. Anual, au fost inițiate 830 de proceduri corecționale în instanțele din Polonia. Intervenientul a subliniat că durata medie a procedurilor corecționale în 2012 a fost de 3,89 luni, dar în anumite judecătorii aceste proceduri au durat între 8 și 10 luni.

3.

Motivarea Curții

42.

Curtea reiterează că art. 5 din Convenție garantează dreptul fundamental la libertate și siguranță. Acest drept are o importanță majoră într-o „societate democratică” în sensul Convenției (a se vedea, printre altele,

Winterwerp împotriva Țărilor de Jos

, 24

octombrie

1979, pct. 37, Seria A nr. 33). Scopul principal este de a preveni arbitrarul sau lipsirea nejustificată de libertate [

McKay împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 543/03, pct. 30, CEDO 006-X].

43.

Toate persoanele au dreptul la protecția acestui drept, și anume să nu fie lipsite de libertate sau să le fie prelungită durata lipsirii de libertate (

Weeks împotriva Regatului Unit

, 2 martie 1987, pct. 40, Seria A nr. 114) decât în conformitate cu condițiile prevăzute de art. 5 § 1. Lista excepțiilor stabilite de art. 5 § 1 este una exhaustivă și doar o interpretare strictă a acestor excepții este conformă cu scopul acestei prevederi, și anume acela de a asigura că nicio persoană nu este lipsită de libertate în mod arbitrar [

Amuur împotriva Franței

, 25 iunie 1996, pct. 42,

Culegere

1996

‑

III;

Labita împotriva Italiei

(MC), nr.

26772/95, pct.

170, CEDO 2000-IV;

Assanidze împotriva Georgiei

(MC), nr. 71503/01, pct. 170, CEDO 2004-II].

44.

În situațiile în care „legalitatea" detenției este în litigiu, inclusiv aspectul dacă „procedura prevăzută de lege" a fost respectată, Convenția se referă în mod esențial la legislația națională și prevede obligația de conformare la normele procedurale și materiale conținute de aceasta. Deși, în mod obișnuit, le revine în primul rând autorităților naționale și în special instanțelor obligația de a interpreta și de a aplica dreptul intern, situația este diferită în cazurile în care, astfel cum prevede art. 5

§

1, nerespectarea legii implică o încălcare a Convenției. În asemenea cauze, Curtea poate și ar trebui să exercite o anumită putere de a examina dacă legislația națională a fost respectată [a se vedea, printre altele,

Benham împotriva Regatului Unit

, 10 iunie 1996, pct.

41,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-III,

Baranowski împotriva Poloniei

, nr.

28358/95, pct.

50, CEDO

2000-III,

Jėčius

împotriva Lituaniei

, nr. 34578/97, pct. 68, CEDO 2000

‑

IX;

Ladent împotriva

Poloniei

, nr. 11036/03, pct.

47, 18

martie 2008;

Creangă împotriva României

(MC), no. 29226/03, pct. 101, 23

februarie 2012].

45.

Cu toate acestea, conformarea la legislația națională nu este suficientă: art. 5

§

1 prevede, în plus, ca orice lipsire de libertate să rămână în cadrul scopului de a oferi protecție individuală împotriva arbitrarului [a se vedea, printre altele,

Bouamar împotriva Belgiei

, 29 februarie 1988, pct. 47, Seria A nr.

129;

Steel și alții împotriva Regatului Unit

, 23 septembrie 1998, pct.

54,

Culegere de hotărâri și decizii

1998

‑

VII;

Witold Litwa împotriva

Poloniei

, nr. 26629/95, pct. 78, CEDO

2000

‑

III;

Saadi împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 13229/03, pct. 67, CEDO 2008]. Curtea trebuie să stabilească în plus, în această privință dacă legislația internă este în conformitate cu Convenția, inclusiv principiile generale exprimate sau implicate, și, mai ales, principiul securității juridice (a se compara cu

Baranowski

, pct. 51-52, și

Jėčius

, pct. 56, citate anterior).

46.

În acest ultim aspect, Curtea subliniază faptul că, în cazurile de lipsire de libertate, este deosebit de important ca principiul general al securității juridice să fie respectat (a se vedea

Baranowski

, pct. 51-52;

Jėčius

, pct. 56, citate anterior). Regula privind „legalitatea" conținută la art. 5 § 1 se referă și la „calitatea legiiˮ, ce trebuie să fie compatibilă cu statul de drept, un concept inerent tuturor articolelor Convenției. „Calitatea legii” implică faptul că atunci când o

lege națională autorizează lipsirea de libertate, trebuie să fie suficient de accesibilă, precisă și previzibilă în aplicarea sa pentru a evita orice risc de arbitrar (

Amuur

, citată anterior, pct.

50). Atunci când este în discuție o lipsire de libertate, este esențial ca dreptul intern să

definească în mod clar condițiile de detenție [a se vedea

Creangă

, citată anterior, pct.120;

Del Rio Prada împotriva Spaniei

(MC), nr. 42750/09, pct.

125, CEDO 2013].

47.

În cauza de față, Curtea reține că, între data de expirare a deciziei din 7 mai 2012 de plasare a minorului în centrul de reeducare pentru minori ‒ și anume 7 august 2012 – și decizia Judecătoriei Cracovia-Krowodrze din 9 ianuarie 2013, prin care s-a dispus punerea în libertate a reclamantului, nu a existat nicio decizie de prelungire a duratei detenției reclamantului. În această perioadă, reclamantul a continuat să fie internat în centrul de reeducare doar pe baza faptului că instanța dispusese transmiterea cauzei reclamantului pentru examinarea în cadrul procedurii corecționale în conformitate cu art. 42 alin. (2) din Legea privind minorii. Acest lucru este confirmat de notificarea Judecătoriei Cracovia-Krowodrze către avocatul reclamantului, prin care acesta era informat că, după ce un judecător a dispus trimiterea cauzei pentru examinare în cadrul procedurii corecționale la 27 iulie 2012, instanța nu a mai prelungit plasarea reclamantului în centrul de reeducare în conformitate cu art. 27 alin. (3) din Legea privind minorii.

48.

Curtea reține că problema în speța de față, și anume menținerea unui minor într-un centru de reeducare printr-o decizie care trimitea cauza în procedura corecțională, fusese examinată de Ombudsman. Acesta din urmă a stabilit că practică dominantă a instanțelor pentru cauzele de familie, în conformitate cu art. 27 alin. (3) din Legea privind minorii, nu era de pronunțare a unei decizii separate de prelungire a duratei plasării într-un centru de reeducare odată ce s-a dispus trimiterea cauzei spre examinare în cadrul procedurii corecționale (supra, pct. 28-29). Instanțele pentru cauzele de familie au considerat că o asemenea trimitere constituia în sine o bază pentru prelungirea duratei plasării unui minor într-un centru de reeducare. În opinia Ombudsmanului, practica în materie a rezultat din lipsa unor prevederi precise în Legea privind minorii. Ombudsmanul a ridicat această problemă ministrului justiției care a fost de acord că practica existentă era nesatisfăcătoare și a solicitat o soluție (supra, pct. 31).

49.

În lumina celor sus-menționate, Curtea consideră mai întâi că Legea privind minorii, ca urmare a inexistenței unor prevederi precise care să oblige instanțele pentru cauzele de familie să pronunțe prelungirea duratei plasării minorului într-un centru de reeducare odată ce cauza a fost trimisă în procedura corecțională și odată ce decizia anterioară de plasare într-un centru de reeducare a expirat, nu îndeplinește condiția „calității legii” în sensul art. 5 § 1 din Convenție (a se vedea

Baranowski

, citată anterior, pct. 55). Prevederile deficitare din Legea privind minorii la momentul relevant au permis dezvoltarea unei practici conform căreia era posibilă prelungirea plasării într-un centru de reeducare pentru minori fără o hotărâre judecătorească concretă.

50.

În al doilea rând, Curtea consideră că practica în materie în speța de față, prin care un minor este plasat într-un centru de reeducare fără ca decizia de plasare să se bazeze pe o dispoziție legală concretă sau pe o hotărâre judecătorească este prin sine contrară principiului securității juridice, un principiu care este invocat în Convenție și care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea

Baranowski

, citată anterior, pct. 56).

51.

Curtea reține că art. 27 alin. (6) din Legea privind minorii prevede că durata totală a plasării într-un centru de reeducare până la pronunțarea hotărârii în primă instanță nu poate depăși un an. Totuși, această garanție, deși importantă, nu a îmbunătățit și nici nu a modificat în nici un mod situația reclamantului. Curtea notează că după expirarea deciziei inițiale de plasare a reclamantului într-un centru de reeducare, acesta a fost internat în continuare în centrul respectiv fără să fie pronunțată vreo hotărâre timp de 5 luni și 2 zile.

52.

În concluzie, Curtea constată că detenția reclamantului nu a fost „legală” în sensul art. 5 § 1 din Convenție. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art.

5 § 4 din Convenție

53.

Reclamantul s-a plâns că nu a avut acces la o instanță pentru a contesta legalitatea detenției sale după data de 7 august 2012. Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie să fie examinat în cadrul art. 5 § 4 din Convenție. Această dispoziție prevede următoarele:

„4.

Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.ˮ

A. Cu privire la admisibilitate

54.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este

necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1.

Argumentele părților

55.

Reclamantul și-a menținut susținerile.

56.

Guvernul, după examinarea circumstanțelor de fapt și de drept ale cererii, a dorit să se abțină de la exprimarea unei poziții pe fondul cauzei, ținând cont de jurisprudența Curții cu privire la art. 5 din Convenție.

2.

Motivarea Curții

57.

Curtea amintește că, potrivit art. 5 §

4, o persoană arestată sau reținută are dreptul să introducă o acțiune pentru examinarea de către o instanță a condițiilor procedurale și de fond care sunt esențiale pentru „legalitatea”, în sensul art. 5 §

1, a lipsirii sale de libertate [a se vedea

Brogan și alții împotriva Regatului Unit,

29 noiembrie 1988, pct. 65, seria A nr. 145-B;

Reinprecht împotriva Austriei,

nr

.

67175/01, pct. 31, CEDO 2005-II;

Idalov împotriva Rusiei

(MC), nr.

5826/03, pct.

161, 22 mai 2012].

58.

Noțiunea de „legalitate" în sensul art. 5 § 4 din Convenție are același înțeles ca și în cazul art. 5 § 1, astfel încât persoana arestată sau deținută are dreptul să solicite examinarea „legalitățiiˮ deținerii sale nu doar în lumina condițiilor dreptului național, dar și a Convenției, a principiilor generale cuprinse în aceasta și a scopului urmărit prin restricțiile permise de art. 5 § 1 [a se vedea

E. împotriva Norvegiei,

29 august 1990, pct.

49, Seria

A nr. 181;

A.

și alții împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 3455/05, pct. 202, CEDO

2009;

Rahmani

și Dineva împotriva Bulgariei

, nr. 20116/08, pct. 75, 10

mai 2012]. Art. 5 § 4 nu garantează dreptul la o examinare judiciară de o asemenea întindere pentru a permite instanței să devină, în mod discreționar, o autoritate decizională, cu privire la toate aspectele cauzei inclusiv probleme de pură promptitudine. Cu toate acestea, examinarea ar trebui să fie suficient de extinsă pentru a cuprinde și condițiile care sunt esențiale pentru detenția legală a unei persoane în conformitate cu art. 5 §

1 (a se vedea

Chahal împotriva Regatului Unit

, 15

noiembrie 1996, pct.

127,

Culegere de hotărâri și decizii

1996

‑

V;

S.D. împotriva Greciei

, nr.

53541/07, pct. 72, 11 iunie 2009). În mod similar cu toate celelalte prevederi din Convenție și protocoale, art. 5 § 4 este destinat să garanteze drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci au un caracter practic și efectiv [a se vedea

Schöps împotriva Germaniei

, nr. 25116/94, pct. 47, CEDO 2001-I;

Svipsta împotriva Letoniei

, nr.

66820/01, pct.

129, CEDO 2006

‑

III (extrase)].

59.

Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că, după expirarea deciziei inițiale de plasare a reclamantului într-un centru de reeducare, detenția continuă a acestuia s-a bazat exclusiv pe faptul că un judecător a dispus trimiterea cauzei reclamantului spre examinare în cadrul procedurii corecționale. Așa cum a stabilit Curtea anterior, menținerea reclamantului în detenție în centrul de reeducare s-a bazat pe practica dezvoltată în lipsa unor prevederi precise în Legea privind minorii și nu pe o prevedere legală concretă sau pe o hotărâre judecătorească.

60.

Curtea observă că reclamantul a depus o cerere de punere în libertate, argumentând că, după expirarea deciziei inițiale de plasare în centrul de reeducare, nu a mai fost pronunțată nicio o decizie ulterioară de prelungire a duratei plasării sale în centrul pentru minori. Rezultă că această cerere a fost formulată în temeiul art. 254 din Cod procedură penală care se aplică în procedura corecțională în conformitate cu art. 20 din Legea privind minorii. La 9 august, Judecătoria Cracovia-Krowodrze a respins cererea reclamantului de punere în libertate. Motivarea acestei decizii se referă la faptul că reclamantul a fost acuzat de săvârșirea unor infracțiuni cu folosirea unui obiect periculos și, în consecință, posibilitatea de a modifica măsura de siguranță (plasamentul) era exclusă. Aceste motive sunt superficiale și, mai important, nu ridică argumentul esențial al reclamantului, și anume că menținerea reclamantului în detenție într-un centru pentru minori nu s-a bazat pe o hotărâre judecătorească.

61.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă că cererea de punere în libertate are scopul de a anula sau de a modifica o măsură preventivă. Totuși, Curtea nu este convinsă că o cerere de punere în libertate ar asigura controlul judecătoresc prevăzut de art. 5 § 4 din Convenție în situația în care lipsirea de libertate a reclamantului nu este rezultatul aplicării unei măsuri preventive în temeiul Legii privind minorii (plasarea într-un centru de reeducare), ci s-a bazat pe faptul că decizia de examinare a cauzei în cadrul procedurii corecționale a fost pronunțată în conformitate cu art. 42 alin (2) din aceeași lege. În orice caz, Curtea nu are obligația să determine acest aspect pentru următoarele motive.

62.

Chiar dacă respectiva cerere de punere în libertate ar fi putut îndeplini teoretic condițiile pentru un control judecătoresc în temeiul art. 5 § 4, nu aceasta a fost situația reclamantului. Deși art. 5 § 4 din Convenție nu impune unei instanțe care examinează o cale de atac împotriva detenției obligația de a soluționa fiecare argument din observațiile reclamantului, garanțiile acestui articol ar fi lipsite de substanță dacă instanța, bazându-se pe legislația și practica interne, ar trata ca irelevante sau nu ar ține cont de fapte concrete invocate de persoana lipsită de libertate și nu ar fi capabilă să pună sub semnul întrebării existența condițiilor esențiale cu privire la „legalitateaˮ lipsirii de libertate, în sensul Convenției [a se vedea

Nikolova împotriva. Bulgariei

(MC), nr. 31195/96, pct. 61, CEDO 1999

‑

II]. Totuși, decizia Judecătoriei Cracovia-Krowodrze din 9 august 2012 nu a explicat temeiul legal pentru menținerea reclamantului în detenție în centrul de reeducare, ci doar s-a referit la faptul că acesta fusese acuzat de săvârșirea unor infracțiuni grave. În plus, decizia contestată nu a soluționat aspectul „legalității” detenției reclamantului în sensul art. 5 §

1 din Convenție, aspect tratat de Curte mai sus.

63.

Considerentele anterioare sunt suficiente Curții pentru a concluziona că reclamantul nu a avut la dispoziție o cale de atac prin intermediul căreia să obțină examinarea legalității detenției sale, cu încălcarea art. 5 § 4 din Convenție.

64.

Prin urmare, a fost încălcată această prevedere în speța de față.

III.

Cu privire la aplicarea art.

46 din Convenție

65.

Prevederile relevante ale art. 46 din Convenție sunt redactate după cum urmează:

„1. Înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți.

66.

Curtea reiterează că, potrivit art. 46 din Convenție, părțile contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții pronunțate în cauzele în care sunt părți, executarea fiind supravegheată de Comitetul de Miniștri. Rezultă, între altele, că o hotărâre în care Curtea identifică o încălcare a Convenției sau a protocoalelor la aceasta impune statului pârât o obligație legală nu numai de a plăti celor în cauză sumele acordate prin aplicarea reparației echitabile, ci și de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau individuale, dacă este cazul, care trebuie adoptate în dreptul lor intern pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a remedia, pe cât posibil, efectele acestora [a se vedea

Menteș și alții împotriva Turciei

(art. 50), 24

iulie

1998, pct. 24, Rapoarte 1998–IV;

Scozzari și Giunta

(MC), nr.

39221/98 și 41963/98, pct.

249, CEDO 2000–VIII;

Maestri împotriva Italiei

(MC), nr. 39748/98, pct. 47, CEDO 2004–I]. În principiu, nu este obligația Curții să determine care ar fi măsurile adecvate de reparație pentru un stat pârât în temeiul art. 46 din Convenție [a se vedea

Scozzari și Giunta

, citate anterior;

Brumărescu împotriva României

(reparație echitabilă) (MC), nr.

28342/95, pct. 20, CEDO

2001-I;

Öcalan

împotriva

Turciei

(MC), nr.

46221/99, pct. 210, CEDO

2005

‑

IV]. Totuși, pentru a ajuta statul pârât să-și îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul art.

46, Curtea va încerca să indice tipul de măsuri individuale și/sau generale care ar putea fi luate pentru a pune capăt situației constatate [a se vedea

Broniowski împotriva Poloniei

(MC), nr.

31443/96, pct.

194, CEDO 2004–V;

Scoppola împotriva Italiei

(nr. 2) (MC), nr.

10249/03, pct.

148, 17 septembrie 2009;

Stanev împotriva Bulgariei

(MC), nr.

36760/06, pct.

255, 17 ianuarie 2012;

Suso Musa

împotriva Maltei

, nr.

42337/12, pct. 120, 23

iulie 2013].

67.

În opinia Curții, problemele identificate în cauza reclamantului pot genera alte cereri întemeiate. În această privință, Curtea reține că, în observațiile terțului intervenient, statisticile Ministerului Justiției din 27 decembrie 2012 indicau alte 340 de cazuri asemănătoare cu cel al reclamantului în care minorii erau plasați în centre de reeducare. În această privință și ținând cont de situația identificată (supra, pct. 49-50), Curtea consideră că sunt necesare măsuri generale la nivel național pentru punerea în executare a hotărârii de față.

68.

Curtea reține, în plus, că problemele identificate în cauza reclamantului au fost deja prezentate de Ombudsman și aduse în atenția ministrului justiției care a considerat că acestea necesitau remedierea pe calea modificărilor legislative (supra, pct. 31). Totuși, se pare că nicio acțiune concretă nu a fost efectuată de Guvern în acest sens. În plus, modificările Legii privind minorii introduse prin Legea din 30 august 2013 se pare că nu remediază problemele identificate de Curte în cauza de față. Având în vedere cele de mai sus, statul pârât ar trebui să întreprindă măsuri legislative sau măsuri adecvate pentru a elimina practica dezvoltată în temeiul art. 27 din Legea privind minorii aplicabilă la momentul respectiv și să asigure că orice perioadă de lipsire de libertate a unui minor sunt autorizate printr-o hotărâre judecătorească. Aceste măsuri ar trebui să fie capabile să remedieze ambele încălcări ale Convenției stabilite de Curte în cauza prezentă.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

69.

Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A.

Prejudiciu

70.

Reclamantul a solicitat 5

000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pentru detenția sa ilegală.

71.

Guvernul a răspuns că suma solicitată este conformă cu jurisprudența Curții.

72.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral și îi acordă integral suma solicitată.

B. Cheltuieli de judecată

73.

Reclamantul nu a formulat nicio cerere pentru cheltuielile de judecată.

C. Dobânzi moratorii

74.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art.

44

§

2 din Convenție, suma de 5

000 EUR (cinci mii de euro), care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 martie 2015, în temeiul art.

77

§

2 și §3 din Regulamentul Curții.

Françoise Elens-Passos

Guido Raimondi

Grefier

Președinte

[1]

Răspunsul ministrului este sintetizat în raportul anual pentru 2013, redactat de Ombudsman, disponibil pe site-ul de internet www.brpo.gov.pl.