ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 498/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 1 noiembrie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. să-i plătească suma de 220.000 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral cauzat, obligarea pârâtului să înceteze orice acte de defăimare la adresa ei, obligarea pârâtului să transmită, pe cheltuiala sa, hotărârea instanței de judecata, către toate structurile și instituțiile unde a adresat/transmis reclamații și petiții cu conținut defăimător la adresa ei.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (11), art. 30 alin. (6) și art. 57 din Constituția României, art. 54 din Decretul nr. 31/1954, art. 6 alin. (2), art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 12 al Declarației universale a drepturilor omului, art. 17 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă:

Prin sentința civilă nr. 1649 din data de 27 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., și a obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către pârât în cuantum de 4.827 RON reprezentând onorariu avocat.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă:

Prin decizia civilă nr. 1040A din data de 28 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1649 din data de 27 octombrie 2020, pronunțate în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., ca nefondat.

A obligat pe apelanta-reclamantă A. la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 3.940 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1040A din data de 28 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A..

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esență, recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată nu a fost motivată în concret prin raportare la toate apărările esențiale pe care le-a invocat și la dispozițiile art. 425 C. proc. civ.

Astfel, a apreciat că lipsa completă a analizei apărărilor pe care le-a formulat și a probelor administrate echivalează cu o nemotivare totală a hotărârii, ceea ce presupune o încălcare a drepturilor sale la apărare și la un proces echitabil.

Totodată, a arătat că analiza impusă de lege și jurisprudență în cazul motivării deciziei civile ar fi trebuit să pună în balanță afirmațiile și probatoriul pe care le-a susținut cu cele ale părții adverse.

A invocat faptul că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire apărările concrete pe care le-a formulat, a confundat faptele ilicite supuse analizei, nefăcând nicio trimitere sau referire la recunoașterile pârâtului din interogatoriu, nu a analizat în concret întregul text al înscrisului aflat la dosar, raportându-se lapidar doar la sintagma "hărțuire sexuală", făcând abstracție de faptul că aceasta nu poate fi analizată separat, prin extragerea sa din context, întrucât fapta ilicită reclamată vizează întregul text considerat defăimător, inserat de către intimatul-pârât în plângerea înregistrată sub nr. x din data de 9 iulie 2019.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, au fost invocate apărări factuale, a căror neexaminare este asimilată lipsei asigurării de către instanță a dreptului la apărare.

A mai susținut și că obligația judecătorului de a asigura dreptul părților la apărare prin asistența juridică acordată de un avocat presupune nu doar asigurarea prezenței fizice a apărătorului, ci și ascultarea acestuia și analiza efectivă a apărărilor formulate.

În opinia sa, singura modalitate prin care se poate considera că judecătorul a analizat aspectele învederate de apărare este prin identificarea "procesului de deliberare" în considerentele hotărârii, referitor la mijloace de probă esențiale înlăturate.

A apreciat că imposibilitatea identificării motivelor pentru care curtea de apel a înlăturat aceste mijloace de probă și a ajuns, contrar acestora, la concluzia inexistenței faptelor ilicite, pune în serios în discuție în ce măsură apărările sale au fost cu adevărat ascultate și analizate.

Totodată, a invocat faptul că art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor părților (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos), întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției".

De asemenea, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că, prin decizia nr. 6569 din data de 19 decembrie 2018, s-a reținut că "instanța de judecată trebuie să motiveze hotărârea în mod corespunzător, conform art. 425 alin. (1) lit. b) și jurisprudenței CEDO (hotărârea Albina împotriva României din 28 aprilie 2005, hotărârea Hirvisaari c. Finlandei din 27 septembrie 2001), în sensul că trebuie prezentate motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, pentru a permite exercitarea controlului judiciar".

În dezvoltarea criticilor circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut atât teza I, cât și teza a II-a a acestor dispoziții legale, apreciind că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit norme de drept material.

Astfel, prin cea de a doua critică adusă hotărârii instanței de apel, circumscrisă de către parte cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ., aceasta a arătat că instanța, încălcând normele prevăzute de art. 13 alin. (3) C. proc. civ., de art. 22 alin. (1), (3), (6) și (7) C. proc. civ. și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, i-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin refuzul de a admite și a administra probele esențiale pe care și-a întemeiat acțiunea.

A subliniat că, întrucât a precizat în concret că faptele ilicite pe care le invocă sunt reprezentate de afirmațiile defăimătoare proferate de către intimatul-pârât cu ocazia apărărilor formulate în scris de către acesta (în dosarul disciplinar nr. x/2019, aflat la Penitenciarul Rahova și prin plângerile nr. x din data de 9 iulie 2019, nr. y din data de 30 octombrie 2019, nr. z din data de 9 decembrie 2019, nr. w din data de 24 octombrie 2019, nr. t din data de 28 octombrie 2020, respectiv nr. t din data de 30 octombrie 2019, adresate Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor), pentru analiza existenței sau nu a faptelor ilicite pe care le-a susținut era necesar ca, la dosarul cauzei, înscrisurile menționate anterior să fie depuse pe cale instituțională, de la instituțiile care le dețin.

În opinia recurentei-reclamante, prin respingerea probatorului solicitat instanța de apel a încălcat normele de drept material ce reglementează dreptul său la apărare și la un proces echitabil, prevăzute de art. 13 alin. (3) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și normele ce consacră rolul activ al judecătorului pentru aflarea adevărului, respectiv ale art. 22 alin. (1), (3), (6) și (7) C. proc. civ.

Raportându-se la teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, prin cea de a treia critică formulată, a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală și drepturile personale nepatrimoniale privitoare la cinste, onoare, demnitate, bună-reputație etc., respectiv a dispozițiilor art. 1357 C. civ., art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (11), art. 30 alin. (6) și art. 57 din Constituția României, art. 54 din Decretul nr. 31/1954, art. 6 alin. (2), art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 12 din Declarația universală a drepturilor omului și art. 17 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că, și în lipsa probelor esențiale pe care le-a solicitat și care au fost respinse în mod nelegal de către instanța de apel, prin analizarea integrală a înscrisului aflat la dosar, instanța de apel putea și trebuia să constate îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

A apreciat că în mod nefondat curtea de apel a analizat, extrăngând-o din contextul în care a fusese folosită, sintagma "hărțuire sexuală", în înscrisul existent la dosar fiind folosită doar sintagma "hărțuire" care are însă aceeași conotație dacă se analizează textul integral.

Recurenta-reclamantă a menționat și că, după respingerea cererii de probatorii pe care a formulat-o, a depus, în fața instanței de apel, plângerea inițială formulată de către intimatul-pârât, în care este folosită sintagma "hărțuire sexuală".

Totodată, a solicitat instanței de recurs să constate, pe baza probatoriului administrat în cauză, că intimatul-pârât a făcut afirmații defăimătoare, că acestea sunt cele redate în cuprinsul cererii de recurs și au avut scopul de o denigra în rândul colegilor, a determina anchetarea sa în mod injust de către conducerea Autorității Naționale a Penitenciarelor, atragerea unor eventuale sancțiuni și, cel mai grav, punerea sub semnul îndoielii a întregii sale activități profesionale.

I.5. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 9 decembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului nr. 2, astfel cum rezultă din fișa ECRIS aflată la dosar.

Prin rezoluția din data de 13 decembrie 2021, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât la data de 10 ianuarie 2022, potrivit mențiunii din cuprinsul procesului-verbal de înmânare, aflat la dosar.

În termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare prin care a combătut cele susținute de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs, solicitând respingerea căii de atac și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 25 februarie 2022, astfel cum rezultă din procesul-verbal de înmânare aflat la dosar, iar aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din data de 14 februarie 2022, a fost fixat termen de judecată la data de 15 martie 2022, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra excepției nulității recursului, invocate din oficiu.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speță, deși recurenta-reclamantă a invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată este nemotivată, precum și că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, această susținere este una formală, în condițiile în care partea nu a adus critici concrete de nelegalitate a hotărârii recurate.

Astfel, prin prima critică formulată, susținând lipsa motivării deciziei pronunțate de către instanța de apel în ceea ce privește apărările pe care le-a formulat și probele pe care le-a administrat, în realitate, recurenta-reclamantă își exprimă nemulțumirea, pe de o parte, cu privire la modul în care curtea de apel a analizat înscrisul aflat la dosarul tribunalului, la valoarea probantă a celor consemnate în cuprinsul acestuia, iar pe de altă parte, față de aprecierea instanței cu privire la care determinarea probelor pe care le-a considerat relevante pentru soluționarea cauzei și a căror analiză a fundamentat soluția pronunțată.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că această critică a recurentei-reclamante nu tinde a demonstra incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva lipsei din cuprinsul hotărârii atacate a motivelor pe care aceasta se întemeiază, precum nici vreun alt motiv de casare reglementat de lege, ci privește aprecierea recurentei a netemeiniciei hotărârii pronunțate de către instanța de apel și, implicit, pretinsa apreciere eronată a probelor cauzei, aspecte ce nu pot face obiectul analizei în faza procesuală a recursului.

Totodată, nici invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la cerința legală a motivării hotărârii nu este de natură a putea determina incidența unuia dintre motivele de casare limitativ enunțate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care recurenta-reclamantă s-a mărginit doar la a arăta la nivel teoretic care sunt aspectele statuate prin hotărârile acestor instanțe.

Nici celelalte susțineri formulate de către recurenta-reclamantă, circumscrise de către aceasta în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi convertite într-un veritabil de motiv de recurs, având în vedere că, și de această dată, partea a înțeles să critice decizia recurată tot prin prisma felului în care instanța de apel a analizat probele și a stabilit, pe baza acestora, situația de fapt a speței.

Or, instanța de apel, ca instanță învestită cu soluționarea unei căi de atac devolutive, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a decide asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, în timp ce, potrivit legii, instanța de recurs nu are competența de a proceda la reinterpretarea probelor administrate.

Cu alte cuvinte, criticile recurentei-reclamante vizând stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciun motiv de nelegalitate, și nu doar în cele invocate, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar, în cauză, instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pentru redarea situației de fapt reținute și a procedat la indicarea corespunzătoare a normelor de drept aplicabile, demonstrând, în cadrul unui raționament clar și convingător, modalitatea de aplicare a normelor de drept incidente la situația de fapt a cauzei.

Totodată, deși recurenta-reclamantă a susținut încălcarea de către instanța de apel a mai multor prevederi cuprinse în C. proc. civ., C. civ., Constituția României, Decretul nr. 31/1954, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Declarația universală a drepturilor omului și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, aceasta nu a arătat în concret în ce fel aceste prevederi au fost nesocotite sau aplicate greșit de către curtea de apel, făcând referire, în realitate, tot la aprecierea probelor și la analiza care a determinat stabilirea situație de fapt a speței și concluzia că intimatul-pârât nu a folosit sintagma "hărțuire sexuală", iar tribunalul a reținut în mod corect lipsa caracterului ilicit al faptelor imputate intimatului-pârât.

Ca atare, aspectele susținute de către recurenta-reclamantă în dezvoltarea motivelor de recurs vizează împrejurări de fapt, ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, partea repunând în discuție încadrarea unor atare circumstanțe în ipoteza antrenării răspunderii civile delictuale.

Or, în cadrul controlul judiciar pe care îl exercită, instanța de recurs este nu are atribuția legală de a verifica situația de fapt reținută de instanțele de fond și, drept urmare, nu o poate schimba.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că o astfel de modalitate de redactare a motivelor de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel și nu critici de netemeinicie a acesteia, astfel cum sunt cele aduse în discuție de către recurenta-reclamantă.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Cum susținerile formulate de recurenta-reclamantă nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este de precizat că în speță nu au fost identificate motive de casare de ordine publică care ar fi putut fi invocate din oficiu, astfel că, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) și cu aplicarea prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, Înalta Curte reține că partea care a pierdut procesul este recurenta-reclamantă și având în vedere că intimatul-pârât a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, dovedite prin înscrisurile aflate la dosar, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât.

În ceea ce privește cuantumul acestora, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că suma de 5.000 RON solicitată de intimatul-pârât (onorariu de avocat) este vădit disproporționată în raport cu complexitatea cauzei în această fază procesuală, soluționată prin admiterea excepției nulității recursului, invocată din oficiu, precum și față de împrejurarea că recursul a fost judecat pe cale de excepție la primul termen de judecată acordat.

Prin urmare, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimatul-pârât B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1040A din data de 28 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimatul-pârât B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 martie 2022.