ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1532/2024

Deliberând, asupra recursului de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV- a civilă la 11 iunie 2021, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând instanței următoarele:

- să constate săvârșirea de către pârâtă a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii reclamantului prin declarațiile făcute în cadrul emisiunii „(...)”, la 29 decembrie 2020, ora 19:36 și difuzate pe postul C, cât și prin articolele de presă scrisă online publicate pe site-ul ,,www.x.net”;

- să oblige pârâta la plata sumei de 2.500.000€, reprezentând daune morale și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a indicat art. 70, art. 253, art. 1357 C. civ., art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Prin sentința civilă nr. 1748 din 15 decembrie 2021, Tribunalul București – Secția a IV- a civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 899 A din 7 iunie 2022, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul A, împotriva sentinței civile nr. 1748 din 15 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B S.R.L., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 899 A din 7 iunie 2022, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A, formulând următoarele critici:

- Decizia recurată nu îndeplinește exigențele impuse de art. 425 C. proc. civ. Instanța nu a analizat faptele ilicite indicate de reclamant, limitându-se a statua că ,,nu poate fi reținută fapta ilicită pretinsă în sarcina pârâtei ȋn temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Practic, câtă vreme redactarea și publicarea articolelor nu reprezintă în sine o faptă ilicită, fapta pârâtei B S.R.L. de a difuza buletinul informativ și de a găzdui respectivele articole pe domeniul său de internet nu poate avea în sine nimic ilicit, ci a contribuit la o informare corespunzătoare a publicului larg.”

Instanța de apel nu a analizat în mod temeinic condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, astfel încât să fie arătate temeiurile de drept și cele de fapt în baza cărora au fost respinse apărările reclamantului, ci doar a fost absolutizat dreptul jurnaliștilor la libera exprimare, cu motivarea că aceștia dispun de autonomie în alegerea modului concret de transmitere a mesajului.

Nici vinovăția intimatei-pârâte nu a fost analizată în concret, deși obligația instanței de control judiciar era să analizeze întrunirea fiecărei condiții de răspundere civilă delictuală pentru ca hotărârea să fie suficient motivată în fapt și în drept.

Motivarea instanței de apel este lacunară în ceea ce privește caracterul ilicit al faptelor supuse analizei prin raportare la numeroasele fapte ilicite prezentate de reclamant; prin urmare, nu se reține că a fost realizată o analiză efectivă a susținerilor și probelor părților. În dovedirea existenței faptelor ilicite ale intimatei au fost învederate aspecte care privesc caracterul fals, denigrator și exagerat al mesajelor afișate, precum și nerespectarea normelor deontologice ale profesiei de jurnalist.

Nu se poate aprecia că instanța de apel a realizat o cercetare a problemelor supuse judecății, deoarece au fost ignorate cu desăvârșire probele depuse la dosar de reclamant, precum și apărările punctuale, apte să conducă la o soluție diferită asupra fondului cauzei.

- Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. , reținând că, dacă ar constata săvârșirea unei fapte ilicite în sarcina jurnaliștilor, aceasta ar genera o veritabilă încălcare a art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu efecte descurajatoare asupra rolului presei de a informa publicul în mod diligent, cu respectarea îndatoririlor și responsabilităților specifice.

De asemenea, a interpretat în mod greșit art. 10 din Convenție, care nu este un drept absolut, putând fi supus unor restrângeri și condiții. În aprecierea limitelor libertății de exprimare și a necesității respectării dreptului la imagine și la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere forma, stilul și contextul mesajului critic, interesul public pentru teza dezbătută, raportul dintre judecățile de valoare și situații faptice, doza de exagerare a limbajului artistic.

În mod greșit a apreciat curtea de apel că ,,în analiza titlului unui articol, prezintă deosebită importanță rolul său stilistic, faptul că acesta trebuie să capteze atenția publicului, ca stil de redactare. [...]Or, sub acest aspect, deși, la o primă vedere, titlul articolului ar putea transmite impresia unei acțiuni cvasi-ilicite a reclamantului, trebuie subliniat că reportajul lămurește pe deplin situația concretă.”

Datele la care face referire instanța de judecată nu se regăsesc într-o hotărâre judecătorească definitivă, iar intimata-pârâtă a deformat informațiile în mod voit, în scopul obținerii unor știri spectaculoase prin raportare la modalitatea în care acestea au fost expuse. Comentariile sunt denigratoare, fără suport faptic real în legătură cu subiectul sau cu alte aspecte ce țin de persoana reclamantului și a familiei sale, fiind astfel evidentă reaua-credință în prezentarea informațiilor.

Au fost aplicate greșit dispozițiile art. 71 și art. 72 C. civ. , întrucât reportajele ce prezintă săvârșirea cu certitudine a unor fapte cu caracter penal, precum și afirmațiile insultătoare și tendențioase aduc o atingere gravă drepturilor nepatrimoniale ale recurentului-reclamant.

Punând în balanță cele două drepturi, respectiv viața privată și libertatea de exprimare, instanța de apel a tins să absolutizeze libertatea de exprimare a jurnaliștilor, interpretând greșit prevederile art. 10 din Convenție și Rezoluția nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, ce reglementează principiile de etică.

În mod eronat s-a apreciat că afirmațiile se circumscriu dozei de exagerare permise jurnaliștilor, deși existau alte exprimări care puteau fi folosite pentru a face referire atât la situația litigioasă aflată în curs, cât și la situația financiară a recurentului-reclamant, fără a încerca să se inducă în mentalul colectiv o percepție total eronată cu privire la acesta, cu intenția de a îl denigra în scopul obținerii senzaționalului.

Atât timp cât recurentul-reclamant nu a săvârșit faptele penale de care s-a făcut vorbire în cadrul buletinului informativ/articolelor online, fără a exista o hotărâre definitivă, în condițiile în care informațiile privitoare la acest subiect au fost prezentate cu certitudinea că au fost săvârșite, a fost încălcată prezumția de nevinovăție. Art. 14 din Codul deontologic al jurnaliștilor consacră obligația respectării prezumției de nevinovăție.

Instanța de apel nu a mai analizat condiția existenței prejudiciului și pe cea a legăturii de cauzalitate, deși prejudiciul este reprezentat de încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului de către intimată, iar legătura de cauzalitate rezultă din însăși săvârșirea faptei, având în vedere că este vorba despre producerea unui prejudiciu moral.

Din săvârșirea faptelor ilicite rezultă reaua-credință a intimatei-pârâte, care cunoaște ori ar trebui să cunoască importanța respectării dreptului la imagine și la reputație, conform regulilor deontologice specifice, dar și a celor din materia audiovizualului. Știrile au fost prezentate cu titlul de adevăr absolut și prin folosirea unor termeni tendențioși, de natură a induce o percepție negativă cu privire la recurentul-reclamant, ceea ce înseamnă că intenția a fost ca acestea să producă efecte negative în rândul telespectatorilor.

În drept, au fost indicate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele argumente:

Motivele de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, deoarece curtea de apel a analizat criticile din apelul reclamantului și a concluzionat că din probele administrate nu rezultă îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, nefiind produs niciun prejudiciu nepatrimonial care să justifice acordarea daunelor morale.

Hotărârea este motivată atât în fapt, cât și în drept, soluția adoptată ținând cont de jurisprudența în materie. Motivarea instanței de apel este clară și concis, astfel că simpla nemulțumire a recurentului-reclamant cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea argumentelor sale de către instanță nu sunt aspecte ce pot fi asimilate unei nemotivări în sensul art. 425 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. , este relevant că în etapa recursului nu poate fi reevaluată situația de fapt, care reprezintă o problemă de temeinicie, întrucât instanța de recurs este învestită doar cu analiza chestiunilor juridice strict din perspectiva motivelor de nelegalitate.

Totodată, din analiza considerentelor deciziei recurate nu reiese că instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material care reglementează principiile răspunderii civile delictuale și cele ale libertății de exprimare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. , Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Acțiunea dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului – dreptul reclamantului la imagine și reputație, reglementat prin art. 72 alin. (1), art. 73 alin. (1) C. civ. și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv dreptul pârâtelor la liberă exprimare, recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) C. civ. și de art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului, și Libertăților Fundamentale, fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unor restrângeri, ingerințe sau limitări din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ. , raportat la art. 8 paragraful 2 și art. 10 paragraful 2 din Convenție.

Criticile privind viciul nemotivării hotărârii atacate, expuse prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. , vizează, în esență, lipsa unei examinări a faptelor ilicite, analiza sumară a condițiilor răspunderii civile delictuale, neindicarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora au fost respinse argumentele reclamantului, lipsa unei analize concrete a vinovăției pârâtei, precum și omisiunea instanței de a analiza caracterul fals/denigrator al mesajelor afișate și nerespectarea normelor deontologice specifice jurnaliștilor.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru acest motiv de nelegalitate când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Deoarece instanțele de fond au fost învestite de reclamant cu soluționarea unei cereri de răspundere delictuală pentru defăimare, care presupune o atentă punere în balanță a art. 8 cu art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului, și Libertăților Fundamentale, exigențele privind motivarea hotărârii recurate urmează a se raporta la specificul acestei materii.

În contextul punerii în balanță a drepturilor în discuție, criteriile pe care judecătorul național trebuie să le analizeze, pentru a pronunța o hotărâre compatibilă cu standardul convențional, pot fi grupate în funcție de obiect, după cum urmează: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conținutul mesajului; c) modalitatea de obținere a informației; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmațiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmațiilor; g) aspecte referitoare la consecințele afirmațiilor – repercusiuni; h) evaluarea severității sancțiunii ce se solicită a fi aplicată. Acești factori ajută la determinarea existenței unei fapte ilicite în sensul art. 1357 C. civ. , verificarea acestora reprezentând momentul în care cele două analize – cea convențională și cea axată pe dreptul intern – se întâlnesc.

Sub un prim aspect, esențial în combaterea criticilor, Înalta Curte reține că factorii enumerați devin relevanți în metodologia de punere în balanță a dreptului la respectarea vieții private și a libertății de exprimare în funcție de circumstanțele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puțin impact.

Contrar alegațiilor recurentului-reclamant, instanța de apel a analizat limitele legale ale libertății de exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 al Convenției și art. 75 alin. (2) C. civ. , prin prisma criteriilor care pot fi transpuse în prezenta cauză, ajungând la concluzia corectă în sensul că nu au fost depășite, fiind astfel asigurate proporționalitatea și justul echilibru între drepturile și interesele contrapuse de părțile litigante, proteguite în egală măsură atât de dispozițiile Convenției, cât și de legislația internă.

Verificând considerentele deciziei recurate, se constată că instanța de apel a analizat toate faptele ilicite imputate de reclamant, și anume: - știrea din buletinului informativ difuzat la 29 decembrie 2020, ora 19:36, privind amânarea dosarului în care parchetul a solicitat arestarea în lipsă a reclamantului, prezentată sub titlul „(...)” și „(...)”, - articolul intitulat „(...)”, - articolul intitulat „(...)”, precum și articolul „(...).”, - articolul intitulat „(...)”.

Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. , întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și următoarele C. civ. , menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății. Ca urmare a controlului efectuat, a constatat că nu poate fi reținută o faptă ilicită în sarcina jurnalistului prezentator al buletinului informativ și în sarcina autorilor articolelor. În continuare, a concluzionat că fapta pârâtei de a difuza buletinul informativ și de a găzdui respectivele articole pe domeniul său de internet nu are caracter ilicit, ci a contribuit la o informare corespunzătoare a publicului larg, câtă vreme redactarea și publicarea articolelor nu reprezintă în sine o faptă ilicită.

Instanțelor de fond nu le revenea obligația de a verifica toate condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât aceste condiții - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția - trebuie să fie întrunite cumulativ. Constatându-se inexistența faptelor ilicite în urma punerii în balanță a celor două drepturi opuse, nefiind întrunită această premisă esențială în mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale, nu mai era necesară verificarea celorlalte cerințe legale ale acestui tip de răspundere – prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția pârâtei. Asemenea abordare a motivării hotărârii este și rezultatul unei operațiuni de sistematizare a faptelor ilicite deduse analizei, fiind de prisos repetarea unui raționament logico-juridic deja expus.

Trebuie menționat că motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să le grupeze pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul acelorași considerente.

În acest sens, se constată că, printr-o motivare amplă, instanța de apel a analizat aspectele de fapt și de drept esențiale, având în vedere următoarele: conținutul concret al faptelor ilicite imputate, statutul pârâtei și buna sa credință, notorietatea și comportamentul anterior al reclamantului, tema de interes general abordată, distincția între afirmațiile determinate care au avut bază factuală și judecata de valoare conținută de titlul buletinului informativ, care nu depășește limitele libertății de exprimare specifice presei, respectarea prezumției de nevinovăție, repercusiunile generate de buletinul de știri și articolele de presă, cât și dreptul la replică.

Astfel, nu pot fi reținute carențe în motivarea deciziei recurate în legătură cu analiza caracterului fals/denigrator al informațiilor prezentate în buletinul informativ și în articolele de presă, câtă vreme s-a constatat de către instanța de apel că autorii articolelor și-au îndeplinit obligația de a furniza o bază faptică suficientă – dosarul penal, neexistând o deformare a realității, cât și că prezumția de nevinovăție a fost respectată, întrucât s-a specificat în mod clar că reclamantul „este acuzat” de săvârșirea anumitor infracțiuni. În plus, raportat la modul de transmitere a mesajelor, a reținut caracterul moderat al afirmațiilor făcute, tonul articolelor, limbajul decent folosit, fără caracter ofensator.

Nu poate fi confirmată nici critica în sensul că instanța de apel nu a analizat respectarea regulilor de deontologie profesională specifice jurnaliștilor. Raționamentul curții de apel cuprinde și analiza aspectelor referitoare la calitatea autorilor articolelor/prezentatorului, în considerentele deciziei recurate fiind examinate obligațiile care compun etica jurnalistică.

Argumentele prezentate reflectă preocuparea instanței de apel pentru stabilirea poziției subiective a jurnaliștilor, și implicit a pârâtei, care a difuzat buletinul informativ și a publicat articolele pe domeniul său de internet. În etapa de evaluare a atitudinii subiective a pârâtei, au fost avute în vedere reperele de ordin stilistic (modul de exprimare și tehnica de relatare), stilul jurnalistic, privind gradul de exagerare sau provocare specific presei, exigențele deontologiei profesionale privind obligația de documentare, dreptul la replică și respectarea prezumției de nevinovăție, precum și elementele concrete din situația de fapt.

De asemenea, curtea de apel a răspuns criticilor reclamantului în sensul că nu i s-a solicitat un drept la replică, elocvente în acest sens fiind considerentele prin care s-a reținut că acesta avea obligația să formuleze o cerere către postul TV în vederea acordării unui drept la replică, nefiind obligat postul de televiziune să-l interogheze cu privire la eventuala intenție a acestuia de acordare a unui drept la replică. Prin urmare, nici cu privire la acest aspect nu pot fi reținute deficiențe în motivarea deciziei recurate.

Înalta Curte constată că în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a expus și aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi examinate. În acest registru se înscriu susținerile potrivit cărora instanța a ignorat probele administrate în cauză și argumentele reclamantului, care în opinia acestuia ar fi fost apte să conducă la o soluție diferită. Așa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcende, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). Astfel, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Concluzionând asupra criticilor relative la viciile de motivare, Înalta Curte reține că decizia recurată este amplu motivată prin raportare la circumstanțele litigiului și relevă, fără sincope, silogismele care converg către soluția finală – nu poate fi atrasă răspunderea delictuală a pârâtei pentru afirmațiile imputate, acestea fiind compatibile cu art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Prin urmare, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Luând în examinare și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. , prin prisma cărora s-a susținut încălcarea art. 1357 raportat la art. 71 și art. 72 C. civ. , atunci când instanța a considerat că nu există fapte ilicite în cauză pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, Înalta Curte reține următoarele:

Verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii cerinței referitoare la existența unor fapte ilicite apte să angajeze răspunderea civilă delictuală, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situația de fapt, așa cum a fost determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Or, pornind de la această premisă, a elementelor de fapt care au fost deja determinate, fiind în căderea exclusivă a instanțelor de fond, se reține că prin decizia din apel s-a constatat, ținând seama de specificul faptelor ilicite reclamate (atingerea demnității prin informații denigratoare, defăimătoare aduse în spațiul public, cu depășirea libertății de exprimare) că prima instanță a făcut o legală aplicare a normelor privind răspunderea civilă delictuală în raport cu libertatea de exprimare jurnaliștilor.

Sesizând în mod corect particularitatea faptelor ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a îmbinat analiza cerințelor de drept intern – fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate și prejudiciul, reglementate de art. 1357 și următoarele C. civ., cu exigențele Convenției, luând în considerare factorii relevanți în realizarea balanței între art. 10 și art. 8, astfel cum au fost stabiliți în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțând o hotărâre legală.

Printr-o primă critică susceptibilă de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. , recurentul-reclamant a susținut că dreptul la liberă exprimare a fost absolutizat, deși este supus unor restrângeri necesare protecției dreptului la viață privată și la demnitate. Caracterul nefondat al acestei critici reiese din analiza efectuată de instanța de apel cu privire la limitele legale ale libertății de exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 al Convenției și art. 75 alin. (2) C. civ., prin prisma criteriilor care pot fi transpuse în prezenta cauză, ajungând la concluzia corectă în sensul că nu au fost depășite.

Astfel, în primul rând, a avut în vedere că articolul tratează un subiect de interes general, calificare care nu are rol teoretic, ci prezintă importanță practică, întrucât, pe de-o parte, în cazul unui subiect de interes public, limitele criticii admisibile sunt mult mai largi, ceea ce antrenează consecințe directe asupra analizei proporționalității, iar, pe de altă parte, temele de interes general se subsumează dreptului publicului de a primi astfel de informații. Instanța de apel a avut în vedere în mod corect reperele jurisprudențiale statuate de Curtea europeană în ceea ce privește calificarea afirmațiilor litigioase, stabilind printr-o aprecierea integrată că subiectul abordat în cadrul buletinului informativ și articolelor în discuție se raportează la o problemă de interes general.

Referitor la statutul recurentului-reclamant, se observă că instanța de apel a reținut că poate fi asimilat unei persoane publice, concluzie adoptată atât pe baza împrejurării că acesta a fost în atenția presei, cât și a calității sale de om de afaceri (deținător împreună cu familia sa a unor cunoscute branduri de băuturi răcoritoare ori alcoolice). Constatarea a atras, de asemenea, limite admisibile mai mari ale criticii, și nu a făcut obiectul criticilor formulate în recurs.

De asemenea, se constată că raționamentul curții de apel cuprinde și analiza aspectelor referitoare la statutul pârâtei, în considerentele deciziei recurate fiind expuse particularități ale libertății de exprimare a jurnaliștilor.

Nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant în sensul că acestea ar fi putut utiliza altă modalitate de exprimare, deoarece instanța de judecată nu se poate substitui presei în alegerea mijloacelor stilistice și tehnice de realizare a unei emisiuni sau a unui articol de presă. Cu toate că libertatea presei nu este absolută, trebuie remarcat că, prin prisma rolului său, esențial într-o societate democratică pentru a preveni și controla orice fel de derapaje, presa are un statut privilegiat, jurnaliștii bucurându-se de un grad de protecție extrem de ridicat în exercitarea libertății de exprimare. Multiplele drepturi de care presa se bucură atrag în mod natural o serie de obligații și responsabilități, ce trebuie respectate întocmai de către agenții mass-media pentru a reclama apoi cu succes protecția art. 10 din Convenție în materia libertății presei.

În cauză, instanța de apel a constatat că pârâta a respectat obligațiile care compun etică jurnalistică. În etapa de evaluare a atitudinii subiective a pârâtei, au fost avute în vedere reperele de ordin stilistic (modul de exprimare și tehnica de relatare), stilul jurnalistic, privind gradul de exagerare sau provocare specific presei, exigențele deontologiei profesionale privind obligația de documentare și respectarea prezumției de nevinovăție, precum și elementele concrete din situația de fapt.

Cât privește stilul jurnalistic, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că judecata de valoare expusă în cadrul titlului buletinului informativ „(...)” și „(...)” nu depășește limitele libertății de exprimare, față de doza de exagerare și provocare specifică presei, cât și elementele de ordin stilistic și metaforic specifice unui titlu. Folosirea anumitor expresii destinate în mod verosimil să atragă atenția publicului este permisă, astfel încât un limbaj de acest tip, chiar și provocator, nu poate, în sine, să ridice o problemă privind depășirea limitelor libertății de exprimare. Chiar dacă s-a adoptat un stil senzaționalist în prezentarea informațiilor, tocmai pentru a deveni mai atractiv pentru telespectatori/cititori, acest fapt, în sine, se menține în limitele libertății de exprimare, fiind respectată doza de exagerare și provocare specifică presei, deoarece, pe de o parte, raportat și la baza factuală – dosarul nr. x/P/2018 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor și dosarul penal nr. x/111/2020 al Tribunalului Bihor, informațiile transmise nu au fost apte să inducă în eroare publicul, iar, pe de altă parte, jurnaliștilor le este permis să recurgă la sarcasm și ironie, acestea fiind de pe deplin compatibile cu libertatea presei.

Cu toate că asemenea cuvinte, privite izolat, ar putea fi considerate dure, acestea au fost utilizate într-un context critic, fiind menite a amplifica scopul emisiunilor/articolelor, respectiv de a atrage atenția asupra problemei acuzării reclamantului de săvârșirea unor infracțiuni, a trimiterii sale în judecată și a solicitării formulate de parchet de arestare în lipsă. Limbajul general folosit nu este insultător, subiectul abordat este unul de interes general, astfel că emisiunea și articolele în discuție nu reprezintă un atac gratuit la adresa recurentului-reclamant.

Înalta Curte reține că relatările despre un litigiu penal în curs nu afectează dreptul la imagine al reclamantului. Informațiile prezentate se încadrează în limitele libertății de exprimare a jurnaliștilor, care include dreptul de a prezenta și de a comenta procedurile judiciare în limitele determinate de respectarea prezumției de nevinovăție a persoanei vizate, ce face obiectul cercetărilor penale, cât și de respectarea imaginii publice a justiției. Nu poate trece neobservat faptul că informațiile referitoare la dosarul penal au o dimensiune publică, legată de funcția preventivă pe care o are legea penală, iar pe de altă parte, raportat la infracțiunile investigate, publicul are în mod legitim un interes să fie informat.

Astfel, întrucât respectarea prezumției de nevinovăție presupune obligația de a se abține de la a declara public sau sugera în orice mod că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată se face vinovat de săvârșirea infracțiunii, înainte de a i se stabili vinovăția printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este lipsită de suport juridic susținerea în sensul că, la momentul difuzării emisiunii/publicării articolelor, faptele penale nu erau constatate printr-o hotărâre judecătorească.

Drept urmare, cât privește nemulțumirea recurentului-reclamant în sensul că intimata-pârâtă a prezentat informații despre fapte penale cu titlu de adevăr absolut, se constată că instanța de apel a fost chemată să analizeze dacă articolul a adus atingere prezumției de nevinovăție. În cauza de referință Allenet de Ribemont împotriva Franței, Curtea europeană a remarcat că „libertatea de exprimare garantată de articolul 10 al Convenției include libertatea de a primi și de a transmite informații. Articolul 6 paragraful 2 nu poate împiedica, prin urmare, autoritățile să informeze publicul cu privire la anchetele penale aflate în derulare, însă trebuie să facă acest lucru cu toată discreția și circumspecția necesare pentru a respecta prezumția de nevinovăție”.

Din acest unghi al analizei, Înalta Curte confirmă că informațiile prezentate și exprimările utilizate nu încalcă prezumția de nevinovăție a reclamantului și nici dreptul la reputație și onoare, deoarece nu au fost făcute afirmații privind vinovăția sau condamnarea sa, iar, pe de altă parte, aspectele de fapt relatate au fost întemeiate pe dosarul penal nr. x/111/2020 înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor. Ca atare, cum informațiile prezentate descriu doar o stare de suspiciune în ceea ce privește săvârșirea unor fapte penale, acestea nu au aptitudinea de a transmite ideea unei culpabilități, astfel că, în acord cu concluzia instanței de apel, se reține că acestea nu sunt defăimătoare.

Din această perspectivă, validând concluzia curții de apel, Înalta Curte mai observă că nu poate aduce atingere prezumției de nevinovăție utilizarea termenului ,,fugar”, din moment ce nu devoalează decât calitatea reclamantului de inculpat/suspect în cadrul unui proces penal nefinalizat, neavând aptitudinea de a induce în eroare publicul, în contextul în care parchetul a solicitat arestarea reclamantului în lipsă, trimis în judecată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni. Totodată, termenul utilizat nu reprezintă un ,,verdict” în legătură cu faptele penale despre care s-a făcut vorbire. În consecință, este nefondată și critica privind nerespectarea prevederilor art. 14 din Codul Deontologic al Jurnaliștilor. Prin urmare, informațiile privind ancheta penală în curs de desfășurare nu au fost prezentate cu titlu de adevăr absolut. Susținerea recurentului-reclamant în sens contrar fiind combătută de considerentele instanței de apel, care corect a remarcat că față de modalitatea de expunere a acestor informații nu a existat o deformare a realității.

Nu poate fi reținută nici aplicarea greșită a normelor europene care reglementează principiile de etică jurnalistică, prevăzute de Rezoluția nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 1 iulie 1993. Analiza curții de apel a avut în vedere calificarea afirmațiilor referitoare la dosarul penal, făcând distincția între judecăți de valoare și fapte. Ca atare, calificând anumite afirmații în fapte, curtea de apel a respectat și cerința privind proba verității, sens în care a reținut că acestea se întemeiau pe existența unui proces penal în curs, respectiv pe informații oferite publicului de parchet și de instanță. Dat fiind impactul asupra reputației reclamantului, curtea de apel a evidențiat că informațiile privind comiterea unor infracțiuni au o bază factuală solidă, întrucât informațiile puse la dispoziția publicului respectă cerința veridicității și a eticii jurnalistice.

Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra inexistenței faptelor ilicite, prin raportare la un context factual ce nu corespunde realității juridice desprinse din probatoriul administrat, recurentul-reclamant a redat, într-o manieră inadecvată, pentru faza procesuală a recursului, nemulțumirea sa față de temeinicia soluției, arătând că instanța de apel trebuia să ajungă la o altă concluzie, respectiv aceea că sunt întrunite condițiile pentru a atrage răspunderea delictuală a pârâtei.

Având în vedere că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se impune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la fapta ilicită, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția, constatarea neîntrunirii oricăreia dintre acestea fiind de natură a determina respingerea acțiunii, Înalta Curte urmează a observa că, față de concluzia mai sus reținută cu privire la inexistența faptelor ilicite, nu se mai impune examinarea celorlalte cerințe, referitoare la vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate. În condițiile în care nici instanțele de fond nu au făcut o astfel de analiză, cu atât mai mult ea este inutilă în recurs, neexistând statuări ale instanțelor anterioare, pe aceste aspecte, care să poată fi verificate de instanța de control judiciar. Așadar, câtă vreme nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că pârâta beneficiază de protecția art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și nu poate fi obligată la despăgubiri către reclamant, susținerile în sens contrar subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmând a fi înlăturate.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. , Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 899A din 7 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2024.

Cu opinie separată, în sensul:

Admite recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 899A din 7 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Opinia separată ce vizează soluția de admitere a recursului declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 899A din 7 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel are în vedere următoarele considerente din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. , vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului.

Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. , în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art.21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Cum motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte reține că fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă din nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței”.

Raportând cele expuse la decizia recurată, opinia separată reține că. în raport de obiectul dedus judecații ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâtei, hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigențelor prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ. , în condițiile în care considerentele hotărârii recurate, nu cuprind motivele fapt și de drept pe care se întemeiază soluția adoptată.

Astfel, deși se reține că ,,prin raportare la susținerile apelantului - reclamant din cererea de chemare în judecată, Curtea reține că se invocă incidența răspunderii civile delictuale proprii a pârâtei B S.R.L., în calitate de titulară a licenței audiovizuale pentru postul de televiziune D., pe cale de consecință, Curtea constată aplicabilitatea, în cauza de față, a dispozițiilor art. 252, 253, 257 C. civ., raportate la art. 72, 73, precum și la art. 1349 și urm. C. civ., precum și a art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului”, fără a proceda la o analiză a dispozițiilor legale enunțate în raport de starea de fapt necontestată, instanța de apel constată totuși că ,,articolele reprezintă o reflecție a activității organelor judiciare” Aceasta cu atât mai mult cu cât instanța de apel deși nu a procedat la o analiză a faptelor imputate pârâtei totuși concluzionează că ,,practic, câtă vreme redactarea și publicarea articolelor nu reprezintă în sine o faptă ilicită, fapta pârâtei B S.R.L. de a difuza buletinul informativ și de a găzdui respectivele articole pe domeniul său de internet nu poate avea în sine nimic ilicit, ci a contribuit la o informare corespunzătoare a publicului”, reține aspecte legate doar de persoana reclamantului care ,,a intrat în atenția publicului larg urmare a calității sale de fiu al numitului E, un important om de afaceri din România, unul dintre proprietarii grupului , , și , cȃt și ca urmare a aparițiilor în presă”.

Prin urmare, instanța de apel reține că ,,reclamantul poate fi asimilat unei persoane publice, conform raționamentului expus, limitele criticii admisibile împotriva acestuia fiind, astfel, mai mari, iar speranța legitimă a acestuia de a i se proteja viață privată trebuind să fie mult mai redusă. Referitor la notorietatea persoanei vizate, instanța are în vedere faptul că apelantul - reclamant nu este persoană publică, neocupând o funcție publică ȋn Romȃnia, dar are calitatea de persoană cunoscută publicului, ȋn sens convențional”.

Din perspectiva acestor considerente reținute de instanța de apel în motivarea soluției adoptate, opinia separată reține că ,,notorietatea reclamantului” nu poate fi nici ,,asimilată noțiunii de persoană publică” și nici echivalentă acestei noțiunii, cum greșit și nelegal a reținut instanța de apel.

Or, o astfel de motivare/argumentare a soluției adoptate cu referire la faptul că deși ,,- reclamantul nu este persoană publică, neocupând o funcție publică ȋn Romȃnia”, ci ,,are calitatea de persoană cunoscută publicului, ȋn sens convențional” datorită ,,calității sale de fiu al numitului E, un important om de afaceri din România, unul dintre proprietarii grupului ” fără o analiză concretă a stării de fapt în raport de dispozițiile art. 252, 253, 257 C. civ., art. 72, 73, precum și art. 1349 și urm. C. civ., și a art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a căror aplicabilitate în cauză a fost constată de instanța de apel, opinia separată reține că motivarea hotărârii nu se circumscrie exigențelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care soluția ce se impunea în cauză viza admiterea recursului declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 899A din 7 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.