ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1531/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a civilă la 15 mai 2020, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 500.000€, reprezentând daune morale produse ca urmare a încălcării dreptului la imagine, reputație, demnitate și a dreptului la viață intimă și privată în cadrul campaniei inițiate împotriva sa la canalul TV C și în mediul online, precum și încetarea difuzării informațiilor defăimătoare, a știrilor, retragerea materialelor video, publicarea pe cheltuiala sa a hotărârii pronunțate pe site-uri de internet și în presa scrisă, redarea dispozitivului hotărârii judecătorești în cadrul programelor de știri. Prin cererea precizatoare formulată la 16 octombrie 2020 (fila 89, vol. III dosar tribunal), la primul termen de judecată acordat în cauză, acesta a învederat că solicită despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității și reputației sale, întemeindu-și demersul pe dispozițiile art. 72 și art. 253 C. civ. Totodată, prin cererea precizatoare și notele de ședință depuse la 2 noiembrie 2020 (fila 94, vol. III dosar tribunal), în combaterea excepției insuficientei timbrări, reclamantul a arătat că solicită daune pentru atingerea și lezarea gravă a onoarei, demnității și reputației sale, învederând că nu solicită despăgubiri pentru ingerințele aduse vieții intime și private, referirile la acestea din urmă fiind făcută sub forma unor apărări de fond, întrucât aspecte care țin de viața sa privată au fost prezentate public în cadrul acțiunii de defăimare derulată împotriva sa.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 777 din 14 mai 2021, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea precizată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., pârâta a fost obligată la plata sumei de 100.000€ (echivalent în lei la data plății), cu titlu de daune morale, să înceteze difuzarea pe canalele mediatice a informațiilor cu caracter defăimător la adresa reclamantului, să retragă toate materialele video/scrise difuzate în perioada 3 mai 2020 până la pronunțarea hotărârii, să asigure comunicarea publică a dispozitivului hotărârii în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia pe canalele deținute, fiind respinse în rest pretențiile ca neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1401A din 10 octombrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de către apelantul-reclamant A împotriva sentinței civile nr. 777 din 14 mai 2021 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă, ca nefondat. A admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă B S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 5.000€, echivalent în lei la data plății, către reclamant. A înlăturat obligația de a înceta difuzarea pe canalele mediatice a informațiilor cu caracter defăimător la adresa reclamantului, stabilită în sarcina pârâtei. A menținut sentința în rest.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva deciziei nr. 1401A din 10 octombrie 2022 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă au declarat recurs principal reclamantul A și recurs incident pârâta B S.R.L. 4.1. Motivele de recurs formulate de reclamantul A Recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei civile nr. 1401A din 10 octombrie 2022 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, învederând următoarele critici: Discrepanța dintre soluția data de instanța de apel și cea pronunțată de prima instanță cu privire la valoarea despăgubirilor acordate, prin interpretarea și aplicarea acelorași norme de drept material este nejustificată, în condițiile în care, ambele instanțe au constatat și apreciat caracterul grav, nefondat și nereal, vădit defăimător și calomnios al afirmațiilor incriminate, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia nu pot fi apreciate probele și temeinicia soluției în raport cu interpretarea dată situației de fapt. Însă reținerea eronată a situației de fapt creează premise de nelegalitate în privința raportării la argumentele de iure care au stat la baza soluției judecătorești, așa cum, în plan paralel, o apreciere contrară față de situația de fapt și o motivare de drept contradictorie reprezintă un aspect de nelegalitate care se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 6 C. proc. civ. Spre deosebire de despăgubirile materiale, despăgubirile morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată care trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele, măsura în care situația familială, profesională și socială a fost afectată. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte nu operează cu criterii de evaluare prestabilite atunci când acordă despăgubiri morale, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei. Motivarea instanței de apel este contradictorie în ceea ce privește reducerea despăgubirilor de la valoarea de 100.000€, la cea insignifiantă de 5.000€, prin raportare la consecințele evidente și afectarea gravă a drepturilor reclamantului, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Spre deosebire de tribunal, care a motivat în mod detaliat rațiunea pentru care s-a impus acordarea acestor despăgubiri, este inexplicabilă și criticabilă modalitatea în care, în lipsa unei motivări clare, coerente și previzibile, instanța de apel a redus acest cuantum tot în mod ,,excesiv”, făcând să pară, contrar propriilor susțineri, că nu ne aflam în fața unor grave atingeri aduse drepturilor personalității reclamantului, deși în considerentele sale a statuat asupra acestor ingerințe și a apreciat în egală măsura caracterul grav al afectării dreptului la demnitate și reputație. Despăgubirile stabilite de instanța de apel nu respectă cerința proporționalității și a rezonabilității. Apreciind că suma inițial stabilită cu titlu de daune morale, în valoarea de 100.000€, este excesivă, instanța de apel s-a apropiat de ,,cealaltă extremă” a derizoriului, afectând justul echilibru, operând prin raționamente contradictorii la o diminuare a despăgubirilor, în aceeași modalitate excesivă, ceea ce conturează lipsa proporționalității și a rezonabilității daunelor morale acordate de instanța de apel. Decizia instanței de apel nu este conformă cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, deși dreptul convențiilor și tratatelor în materia drepturilor omului are prioritate, în conformitate cu prevederile art. 11 și art. 20 din Constituția României. Motivarea instanței de apel are caracterul general, fără a antama elemente concrete, privitoare la faptele reclamate, la caracterul lor determinant în ceea ce privește afectarea valorilor nepatrimoniale ale reclamantului, precum reputația, onoarea, demnitatea, prestigiul acestuia în societate, în sensul în care reclamantul a fost acuzat pe nedrept de anumite legături obscure cu personaje din cadrul serviciilor secrete romane, că ar fi avut legături cu agenții de spionaj din Rusia și că ar fi desfășurat activități contrare intereselor Statului Român, implicațiile acestora făcându-se remarcate până la nivelul obținerii unor licitații în mod nelegal, toate aceste afirmații, fiind apte a atrage eventuale cercetări penale la adresa acestuia. Totodată, din motivarea instanței de apel nu reies modalitatea și criteriile concrete/obiective în virtutea cărora a concluzionat că atingerea adusă valorilor nepatrimoniale menționate ar fi minimă, astfel încât să reclame diminuarea excesivă a cuantumului despăgubirilor morale acordate de către prima instanță. Dimpotrivă, instanța de apel a constatat caracterul grav, continuat și afectarea neîndoielnică a drepturilor personalității, în aceeași măsura în care a constatat și prima instanța. Instanța de apel trebuia să explice de ce a apreciat că tribunalul a pronunțat o hotărâre greșită când a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 100.000€, ceea ce nu a făcut, ci s-a limitat la a afirma că suma de 5.000€ este suficientă pentru a acoperi prejudiciul ocazionat reclamantului, fără a prezenta propriile argumente sau exemple de practică judiciară națională sau europeană, încălcând astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Nu rezultă nici argumentele care să privească faptele supuse judecății, personalitatea reclamantului, impactul acestor acte defăimătoare propagate în mod direct și repetat pe o perioada îndelungată de timp pe mijloacele mass-media, în scopul de a consolida opinia publica asupra unui anumit profil al reclamantului, gradul de lezare a drepturilor și intereselor legitime ale reclamantului privind demnitatea, onoarea și reputația, care trebuie să rămână inviolabile, hotărârea fiind nemotivată. Normele de drept material prevăzute de art. 72 și art. 75 C. civ. au fost aplicate greșit, dat fiind faptul că se impunea ca despăgubirile să fie acordate în echitate, raportat la caracterul grav al acestor afirmații, odată cu ingerințele grave aduse acestor drepturi inviolabile. Curtea de apel a constatat că afirmațiile făcute la postul de televiziune C și în cuprinsul articolelor publicate pe website-ul ,,x.net” cu privire la reclamant au fost făcute cu depășirea limitelor libertății de exprimare, neexistând o bază factuală pentru parte din susținerile făcute cu privire la acesta, iar judecățile de valoare exprimate la adresa sa au fost făcute cu rea-credință, fără să existe vreo justificare obiectivă pentru modalitatea de exprimare folosită, în mod corect prima instanță reținând în sarcina pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite. Cu toate acestea, așa cum s-a putut observa din cuprinsul paragrafelor mai sus-menționate, curtea de apel își contesta propriile argumente, poziționându-se în mod surprinzător într-o situație de contradictorialitate în ceea ce privește propriile considerente, împrejurare care se înscrie în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Lipsa unei motivări coerente și pertinente este dată și de faptul că ,,deși apreciază ca fiind excesivă suma acordată cu titlu de despăgubiri de către prima instanța, nu este motivat acest ,,caracter excesiv”, nici de ce ,,este nejustificat în raport cu natura valorilor lezate, de gradul în care acestea au fost afectate și de consecințele psihice”, niciunul din aceste criterii nefiind motivate, ci doar enumerate cu caracter general, instanța de apel rezumându-se a aprecia că ,,judecând în echitate”, rezultă că suma de 5.000€ ar fi una care să asigure o reparație corespunzătoare a prejudiciului moral. În ceea ce privește criticile privind respingerea apelului aferent celorlalte petite ale cererii introductive, hotărârea recurată încalcă prevederile art. 253 alin. (l) lit. b) C. civ. Normele care reglementează răspunderea civilă în materia drepturilor personalității, respectiv a dreptului la onoare, demnitate și reputație, au fost aplicate greșit, aceasta fiind una din posibilitățile de reparare a prejudiciul moral (nu este una alternativă, putând fi cumulate cu despăgubirile bănești aferente daunelor morale). Considerentul că publicarea hotărârii judecătorești pe site-uri de internet ori în ziare de largă circulație nu justifică o astfel de necesitate trebuie înlăturat, având în vedere ca pârâta nu s-a rezumat la promovarea atacurilor mediatice doar pe calea postului TV C, dar și pe website-ul ,,x.net, care a servit sursă pentru preluarea articolelor. Cât privește temeinicia capătului de cerere privind interzicerea difuzării programelor referitoare la situația recurentului-reclamant, aceasta este demonstrată de însuși faptul că pârâta a continuat propagarea afirmațiilor defăimătoare. 4.2. Motivele de recurs formulate de pârâta B S.R.L. Recurenta pârâtă a solicitat casarea deciziei instanței de apel pentru următoarele critici: În fața instanțelor de fond a arătat că a încheiat cu societatea D S.R.L. contractul de asociere în participațiune nr. 137 din 30 octombrie 2019, prin intermediul căruia a dobândit doar dreptul de a difuza materialele jurnalistice, acestea fiind realizate exclusiv de cealaltă societate. Prin urmare, nu are niciun drept și nicio obligație cu privire la conținutul materialelor jurnalistice, câtă vreme are doar rolul de a emite materialele din punct de vedere tehnic. Reprezentanții săi nu au niciun raport juridic cu moderatorii emisiunilor și, implicit, nu au obligația și nici posibilitatea de a verifica veridicitatea informațiilor transmise de aceștia, așa cum este prevăzut în art. 1 din Codul deontologic al jurnalistului. Hotărârea recurată conține motive contradictorii. Deși instanța a observat că reclamantul A are calitatea de persoană publică, că o parte din informațiile prezentate de jurnaliști au fost veridice, precum și că toate informațiile au fost preluate din alte surse, în mod contradictoriu a reținut că pârâta nu este exonerată de răspundere, având în vedere că nu s-a făcut dovada faptului că ar fi fost acționat potrivit principiilor unui jurnalism responsabil. Reluarea unor informații deja prezentate publicului de către un jurnalist și prezentarea acestora în cadrul unei alte emisiuni nu poate constitui o faptă ilicită, întrucât acestea nu produc niciun impact asupra dreptului la imagine și la reputație, pe care le-a invocat recurentul-reclamant, impactul fiind produs la momentul prezentării inițiale a informațiilor. Instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ., întrucât s-a dovedit în fața instanțelor de fond că reclamantul nu a făcut dovada existenței condițiilor referitoare la fapta ilicită, vinovăție, legătura de cauzalitate și prejudiciu, fiind totodată încălcate prevederile art. 249 C. proc. civ. Aceste dispoziții au fost interpretate și aplicate greșit, întrucât instanța de apel a făcut referire concretă doar la obligația dovedirii existenței prejudiciului. Or, legiuitorul nu a reglementat în mod distinct administrarea mijloacelor de probă în ceea ce privește dovedirea existenței daunelor morale, prin urmare, modalitatea de interpretare ar trebui să țină cont de principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Raportat la dispozițiile art. 327 și art. 329 C. proc. civ. rezultă că pentru a opera prezumția judiciară trebuie să existe un fapt cunoscut, or în situația de față, așa cum rezultă din toate mijloacele de probă administrate, nu s-a făcut dovada existenței faptei ilicite. Inexistența faptei ilicite rezultă din prezentarea unor fapte veridice, lipsa caracterului de noutate, calitatea reclamantului de persoană publică, interesul public în ceea ce privește subiectul dezbătut și doza de exagerare recunoscută jurnaliștilor. În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Pârâta B S.R.L. a solicitat, în principal, în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să se dispună anularea recursului formulat de către reclamantul A, deoarece motivele de recurs invocate nu se încadrează în niciunul dintre motivele prevăzute de către legiuitor la art. 488 alin. (1) din același cod. În opinia sa, susținerile recurentului-reclamant au ca obiect modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. în raport cu mijloacele de probă administrate în etapa cercetării judecătorești în fața instanțelor de fond. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-reclamantul A a formulat note scrise în sensul combaterii argumentelor prezentate de recurenta-pârâtă B S.R.L. în cuprinsul întâmpinării și recursului incident. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Asupra excepției nulității recursului, deși prin întâmpinarea intimatei-pârâte B S.R.L. a fost invocată nulitatea căii de atac pentru motivul neîncadrării criticilor în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu va reține incidența acestei sancțiuni. În conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. A contrario, în situația în care au fost invocate mai multe motive de recurs, însă numai o parte dintre acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine sancțiunea nulității recursului în integralitatea sa. Într-un astfel de caz, recursul nu poate fi constatat nul, dar neîncadrarea în motivele de nelegalitate, prevăzute de lege, va împiedica analizarea respectivelor critici pe fond, urmând ca, în soluționarea căii de atac, să fie luate în considerare exclusiv motivele ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate. O asemenea situație se regăsește în cauză, dat fiind că, după cum s-a arătat anterior, motivele de casare pot fi analizate pe fond. Așadar, având în vedere că neregularitatea formală a neîncadrării criticilor, deși prezentă, nu afectează cererea de recurs în întregul său, excepția nulității recursului este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, rămânând ca pe parcursul analizei să fie arătate punctual susținerile recurentului-reclamant care nu vor primi, din acest motiv, un răspuns din partea instanței de recurs. II.1. Cu aceste precizări, supunând analizei recursul formulat de reclamant împotriva deciziei instanței de apel, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte: Cu titlu prealabil, trebuie menționat că situația de fapt reținută de instanțele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare a legalității deciziei pronunțate de instanța de apel, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situație de fapt deplin stabilită. De asemenea, nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate, întrucât tind la modificarea situației de fapt avută în vedere cu prilejul aplicării legii de către instanțele de fond. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor face obiectul analizei instanței de recurs, care nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează expres dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Procedând la încadrarea criticilor din recurs în motivele de nelegalitate, se constată că recurentul-reclamant a indicat în cuprinsul cererii de recurs inclusiv motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă nu au fost prezentate susțineri referitoare la neregularități procedurale care să intre sub incidența acestui motiv de casare. - Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a invocat deficiențe în motivarea hotărârii instanței de apel, este nefondat. În temeiul acestui motiv de recurs se poate dispune casarea unei decizii ,,când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.” Din modul în care sunt enunțate diferitele ipoteze ale cazului de casare, rezultă că aceste ipoteze de nemotivare au o gravitate egală, fiind vorba despre lipsa motivării, fie despre caracterul contradictoriu al considerentelor, care se anihilează astfel reciproc ori despre caracterul cu totul străin de natura pricinii al considerentelor. Verificând respectarea exigențelor de motivare a hotărârii judecătorești, reglementate de art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente din care reiese raționamentul juridic care a determinat respingerea apelului declarat de reclamant, cât și admiterea apelului declarat de pârâtă. Soluționând cauza în primă instanță, tribunalul a admis acțiunea în parte, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ. pentru a angaja răspunderea civilă delictuală a pârâtei, pe care a obligat-o să achite reclamantului daune morale în cuantum de 100.000€. De asemenea, pârâta a fost obligată să înceteze difuzarea pe canalele mediatice a informațiilor cu caracter defăimător la adresa reclamantului, să retragă toate materialele video/scrise difuzate în perioada 3 mai 2020 până la momentul pronunțării hotărârii și să asigure comunicarea publică a dispozitivului hotărârii în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă pe canalele deținute. Pe calea apelului, reclamantul a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată. Prin motivul de apel vizând capătul de cerere prin care a solicitat daune morale în cuantum de 500.000€, se observă că acesta a invocat caracterul insuficient al despăgubirilor acordate în raport cu gravitatea afirmațiilor și perioada de timp în care acestea au fost difuzate, susținând că trebuie să fie avut în vedere nu numai caracterul compensatoriu, cât și cel sancționator, precum și că afirmațiile referitoare la pretinsa implicare în activități nelegale sunt de natură să aducă prejudicii de imagine, cu repercusiuni asupra relațiilor sociale, de familie sau profesionale. Procedând, de asemenea, la exercitarea apelului împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta a criticat sentința sub mai multe aspecte, relevante pentru examinarea viciului nemotivării, invocat de recurentul-reclamant, fiind motivul de apel referitor la inexistența faptei ilicite și motivul de apel prin care a fost criticat cuantumul daunelor morale. În urma exercitării controlului judiciar asupra hotărârii de primă instanță, curtea de apel a respins apelul formulat de reclamant, însă a admis apelul formulat de pârâtă și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a redus daunele morale la 5.000€ și a înlăturat obligația de a înceta difuzarea pe canalele mediatice a informațiilor cu caracter defăimător la adresa reclamantului, stabilită în sarcina pârâtei. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în susținerea soluției pronunțate instanța de apel a realizat o motivare oportună și suficientă în raport cu problematica dedusă judecății, răspunzând motivelor de apel formulate de ambele părți. Este de reținut că legala motivare a unei hotărâri nu presupune, în mod necesar, că instanța trebuie să răspundă fiecărui argument și fiecărei aserțiuni făcute de parte, fiind suficient dacă instanța, grupând argumentele și/sau aserțiunile în cadrul unui motiv de apel, oferă o motivare care, expres sau cel puțin implicit, însă îndeajuns de limpede, răspunde motivelor de apel și argumentației juridice esențiale care le configurează. În aceste coordonate, pentru a răspunde punctual criticilor din recursul reclamantului, Înalta Curte observă că raționamentul juridic în baza căruia curtea de apel a confirmat caracterul ilicit al afirmațiilor incriminate și caracterul lor determinant în ceea ce privește afectarea valorilor nepatrimoniale ale reclamantului, precum reputația, onoarea, demnitatea, a fost transpus în cadrul unor elocvente considerente ce se regăsesc la paginile 19-22 din decizia recurată. În ceea ce privește statutul reclamantului, curtea de apel a reținut că acesta este o persoană în atenția publicului, prin urmare, a valorificat acest criteriu în determinarea limitelor criticii acceptabile, stabilind că acesta trebuie să manifeste o toleranță mai mare în ceea ce privește dezbaterea unor chestiuni care ține de viața și activitatea sa. Verificând aspectele referitoare la conținutul mesajelor, instanța de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului fondului, că afirmațiile făcute în cadrul programelor și articolelor menționate în cererea de chemare în judecată au constituit o veritabilă campanie de presă derulată împotriva reclamantului timp de aproximativ un an, subiectul achizițiilor realizate de către acesta prin intermediul firmelor sale fiind difuzat începând cu 3 mai 2020 în mai multe emisiuni tv ale postului C («(...)», «(...)», «(...)») și în cadrul știrilor de la același canal, apoi reluat în articole ce au fost publicate pe site-ul de știri. Afirmațiile și judecățile de valoare de valoare analizate în mod concret de curtea de apel sunt: «(...)», «(...)», «(...)», «(...)», «(...)», «(...)», «(...)», «(...)». În continuare, procedând la analiza afirmațiilor nesusținute de o bază factuală și a judecăților de valoare, pentru a identifica consecințele pe care acestea le-au produs în ceea ce îl privește pe reclamant, curtea de apel a constatat că prin intermediul lor au fost afectate onoarea și reputația acestuia. În concret, s-a reținut că, prin intermediul afirmațiilor și judecăților de valoare, pârâta l-a prezentat ca o persoană ce s-ar afla sub sfera de influență a unei puteri străine și a serviciilor secrete, că ar derula afaceri cu caracter ilegal, folosindu-se de legăturile cu aceste structuri. Raportat la aceste elemente concrete, a concluzionat că pârâta a avut scopul de a-l denigra pe reclamant și de a crea o îndoială în fața opiniei publice cu privire la caracterul legal și moral al activităților comerciale pe care le desfășoară. În consecință, se constată că decizia recurată cuprinde argumente concrete, care privesc faptele supuse judecății, personalitatea reclamantului, impactul mesajelor defăimătoare difuzate repetat și pe o perioada îndelungată de timp, scopul avut în vedere de pârâtă, precum și gradul de lezare a drepturilor și intereselor legitime ale reclamantului privind demnitatea, onoarea și reputația. De asemenea, Înalta Curte reține că instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea și a indicat cu claritate considerentele pentru care a fost apreciat ca întemeiat motivul de apel referitor la caracterul excesiv al despăgubirilor în valoare de 100.000€ acordate de tribunal, cu care a fost învestită de pârâtă. Acest cuantum a fost apreciat ca nejustificat în raport cu natura valorilor lezate, gradul în care acestea au fost afectate și de consecințele pe plan psihic resimțite de către reclamant, acestea fiind criteriile obiective care au format convingerea instanței de apel că, pentru a păstra un raport rezonabil de proporționalitate al daunei cu despăgubirea, suma de 5.000€ este de natură a asigura o reparație corespunzătoare a prejudiciului moral. Prin urmare, este nefondată critica în sensul că instanța de apel nu ar fi explicat de ce a apreciat că tribunalul a pronunțat o hotărâre greșită când a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 100.000€. Un raționament similar a fost expus în cadrul considerentelor destinate respingerii motivului de apel formulat de reclamant referitor la majorarea cuantumului despăgubirilor. Preocupată să statueze în echitate asupra despăgubirilor, față de natura afirmațiilor făcute la adresa reclamantului, de caracterul repetat al acestora și de importanța pe care reclamantul o acordă propriei reputații în mediul în care activează, curtea de apel a concluzionat că suma de 5.000€ reprezintă o compensație financiară pentru suferința resimțită de către reclamant ca urmare a încălcării drepturilor sale personale nepatrimoniale (onoare și reputație). Ca atare, aceste considerente lămuresc implicit discrepanța dintre compensația financiară acordată reclamantului de prima instanță și cea acordată de instanța de apel. Totodată, curtea de apel a explicat în mod amplu aplicarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Din acest unghi al analizei, se observă că motivul de apel formulat de reclamant a fost examinat în concret, instanța de apel explicând și de ce nu pot fi avute în vedere susținerile referitoare la un prejudiciu indirect, prin scăderea cifrei de afaceri a societăților în care reclamantul deține participații. Rezultă astfel că este nefondată susținerea recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel nu a prezentat modalitatea/criteriile care întemeiază soluția de diminuare a despăgubirilor morale de la 100.000€ la 5.000€. Nici teza motivelor contradictorii nu este incidentă. Această deficiență de motivare presupune fie contradicția între considerente și dispozitiv, în sensul că argumentația nu fundamentează soluția din dispozitivul hotărârii atacate, fie divergența între considerente, astfel încât, neputându-se cunoaște care sunt cele corecte, nu poate exista o asemenea reprezentare nici în ceea ce privește soluția adoptată în dispozitiv. Recurentul-reclamant susține contradictorialitatea considerentelor, afirmând că ar fi în opoziție cu dispozitivul, precum și divergența între argumentele reliefate în cadrul considerentelor prin care instanța a răspuns motivelor de apel formulate de pârâtă și reclamant. Analizând considerentele redate de recurentul-reclamant (pagina 13 din recurs), se constată că acestea au rolul de a răspunde motivului de apel prin care pârâta a susținut netemeinicia soluției de admitere a acțiunii. Instanța de apel a respins aceste critici ale pârâtei, reținând în esență că afirmațiile incriminate au caracter ilicit, întrucât depășesc limitele libertății de exprimare permise presei și vatămă dreptul reclamantului la onoare și reputație. Argumentele astfel prezentate nu se circumscriu unei motivări contradictorii în raport cu cele prin care a fost respins motivul de apel al reclamantului referitor la majorarea despăgubirilor. Împrejurarea că instanța de apel a constatat afectarea neîndoielnică a drepturilor personalității reclamantului, confirmând astfel existența faptelor ilicite și a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, nu o împiedică pe aceasta să statueze semnificativ diferit față de prima instanță în planul compensației financiare acordate reclamantului, care de altfel reprezintă o sancțiune pecuniară în raport cu pârâta. Totodată, se observă că argumentele expuse de curtea de apel în sprijinul caracterului întemeiat al criticilor pârâtei privind cuantumul excesiv al despăgubirilor stabilite de tribunal și cele care stau la baza respingerii apelului reclamantului reflectă împreună raționamentul care a condus la diminuarea daunelor morale la valoarea de 5.000€. Cât privește susținerea în sensul că motivarea ar fi contradictorie cu situația de fapt, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a conturat o critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci și-a exprimat nemulțumirea față de soluția pronunțată. Referitor la lipsa indicării unor exemple de practică judiciară în sprijinul compensației financiare acordate de instanța de apel, Înalta Curte constată că acest argument nu poate fi valorificat în sensul că hotărârea recurată ar fi viciată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea va fi casată când ,,nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cadrul considerentelor hotărârii vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Se observă astfel că instanța de judecată nu era obligată să indice în mod punctual exemple de practică judiciară în care daunele morale acordate să fie similare. Față de considerentele expuse, susținerile recurentului-reclamant nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată, înlăturând susținerile reclamantului, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, drept urmare vor fi respinse toate criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a invocat aplicarea eronată a normelor de drept material, este nefondat. Analizând criticile care privesc modalitatea de evaluare a prejudiciului, se observă că, în esență, recurentul-reclamant și-a expus nemulțumirea față de reducerea cuantumului daunelor morale acordate, considerând că acestea nu au valența unei reparații echitabile, care să acopere prejudiciul suferit, sens în care a evidențiat că, spre deosebire de tribunal, care a motivat în mod detaliat rațiunea pentru care s-a impus acordarea daunelor morale în valoare de 100.000€, este inexplicabilă și criticabilă modalitatea în care instanța de apel a redus semnificativ acest cuantum, deși în considerente a apreciat în egală măsura caracterul grav al afectării dreptului la demnitate și reputație. Cu privire la cuantumul daunelor morale stabilit de prima instanță, evaluând în concret proporționalitatea despăgubirilor, curtea de apel a constat că depășesc limitele rezonabilului. În schimb, a apreciat că suma de 5.000€ are caracterul unei indemnizații rezonabile, care este aptă să ofere protecție suficientă și efectivă dreptului la imagine. Diminuarea semnificativă a daunelor morale a fost justificată prin prisma respectării principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, ceea ce presupune ca suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să aibă nici un caracter pur simbolic, dar nici să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care persoana prejudiciată le-a îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure. În plus, trebuie avut în vedere că despăgubirile reprezintă atât un drept al persoanei lezate, cât și o sancțiune pentru depășirea limitelor libertății de exprimare, care nu trebuie să constituie o ingerință disproporționată. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Acoperirea prejudiciului nepatrimonial se asigură prin compensarea sa cu plata unor sume de bani pentru trauma suferită, acestea neavând o valoare materială. Dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor, astfel că evaluarea judiciară presupune o apreciere complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează. Astfel cum s-a statuat în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. Respectând aceste repere, instanța de apel a stabilit că suma de 5.000€ reprezintă o compensație echitabilă pentru afectarea dreptului la imagine. Înalta Curte reține că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanței de judecată. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont de scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea păstrării unui echilibru între drepturile concurente. Diminuarea daunelor morale acordate de tribunal reprezintă tocmai consecința aplicării criteriului proporționalității, iar protecția recunoscută dreptului la imagine al reclamantului subzistă, în condițiile în care beneficiază în continuare de constatarea existenței unei încălcări, publicarea hotărârii și de o compensație financiară, astfel că prin sancțiunile aplicate pârâtei este îndeplinită atât funcția educativ-preventivă, cât și cea reparatorie a răspunderii civile. Trebuie menționat că prevederile art. 253 C. civ. stabilesc un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau amenințate [cele de la și ], cât și măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)]. Din analiza acestor reglementări se desprinde regula potrivit căreia măsurile reparatorii de natură nepatrimonială în raport cu cele pecuniare trebuie să aibă prioritate și, numai dacă celelalte măsuri nepatrimoniale nu sunt suficiente sau în cazul absenței altei forme de reparație, se va recurge la despăgubirile prin echivalent bănesc despre care face vorbire art. 253 , măsură văzută ca ultim remediu aplicabil în situația în care celelalte forme de reparație nu sunt suficiente. Împrejurarea că recurentul-reclamant este nemulțumit de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care a fost evaluat pecuniar prejudiciul moral în raport cu probele administrate în cauză, nu echivalează cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. Instanța de recurs nu poate reevalua temeinicia sancțiunii pecuniare aplicate pentru încălcarea dreptului la imagine al recurentului-reclamant, respectiv cuantumul daunelor morale acordate, întrucât acestea sunt determinate prin valorificarea circumstanțelor fiecărei cauze în parte. Așadar, criticile recurentului-reclamant dezvoltă și combat elemente ale situației de fapt, de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului de legalitate care poate fi exercitat în recurs, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile privind respingerea apelului aferent celorlalte petite ale cererii introductive, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu încalcă prevederile art. 253 alin. (l) lit. b) C. civ., care stipulează că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă. Prima instanță a respins capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat interzicerea difuzării în mass media a programelor referitoare la situația sa, cu motivarea că este vorba despre o acțiune viitoare și nu se poate delimita anticipat caracterul defăimător al afirmațiilor ce pot fi făcute la adresa reclamantului, considerând că doar în raport cu un anumit conținut al afirmațiilor pot fi făcute verificări și stabili caracterul ilicit al acestora. Totodată, a reținut caracterul neîntemeiat și al capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătorești pe site-uri de internet ori în ziare de largă circulație, considerând că această măsură nu este necesară în contextul în care s-a dispus obligarea pârâtei la a reda dispozitivul hotărârii în cadrul propriilor programe, această măsură fiind suficientă pentru a se aduce la cunoștința publicului conduita ilicită a pârâtei și faptul că aceasta a fost sancționată. Confirmând legalitatea și temeinicia acestor soluții, curtea de apel a explicat că interdicția formulată la modul generic de a difuza orice informații cu privire la situația personală, familială și profesională a apelantului reclamant și a societăților comerciale în cadrul cărora acesta activează, echivalează cu o formă de cenzură ce nu poate fi dispusă, întrucât s-ar aduce atingere în mod evident libertății de exprimare. Înalta Curte reține că interzicerea difuzării în mass-media a programelor referitoare la situația sa reprezintă o sancțiune nepatrimonială, cu efecte nelimitate în timp și care intervin ulterior dezvăluirii informațiilor (ex post). Ca atare, instanța de apel a sesizat în mod corect că, având în vedere obiectul generic al sancțiunii solicitate, precum și rolul presei în societate, aceasta constituie o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare, care ar conduce la încălcarea libertății de exprimare, întrucât nu respectă cerința proporționalității și caracterul necesar într-o societate democratică. În ceea ce privește critica recurentului-reclamant referitoare la publicarea hotărârii judecătorești pe site-uri de internet ori în ziare de largă circulație, măsură care în opinia acestuia este necesară, având în vedere că pârâta nu s-a rezumat la promovarea atacurilor mediatice doar pe calea postului TV C, dar și pe calea site-ului ,,x.net”, care a servit sursă pentru preluarea articolelor, Înalta Curte nu poate statua diferit de instanțele de fond asupra temeiniciei acestui capăt de cerere în raport cu structura recursului, astfel cum este reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului A ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare invocate. II.2. Examinând recursul incident formulat de pârâta B S.R.L. împotriva deciziei instanței de apel, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte: Printr-o primă critică, pârâta a afirmat că nu are drepturi și obligații cu privire la conținutul materialelor jurnalistice, câtă vreme prin contractul de asociere în participațiune nr. 137 din 30 octombrie 2019 a dobândit doar dreptul de a difuza materialele jurnalistice, acestea fiind realizate exclusiv de D S.R.L. Ca atare, a apreciat că reprezentanții săi nu au niciun raport juridic cu moderatorii emisiunilor și, implicit, nu au obligația și nici posibilitatea de a verifica veridicitatea informațiilor transmise de aceștia, așa cum este prevăzut în art. 1 din Codul deontologic al jurnalistului. Se observă că instanța de apel a analizat motivul de apel prin prisma căruia pârâta a susținut că nu îi poate fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta unui terț din perspectiva dispozițiilor art. 1352 C. civ., căruia i se subsumează argumentului referitor la imposibilitatea sa de a influența sau de a controla în vreun fel conținutul difuzat. Tranșând asupra acestei chestiuni de fond, care privește existența faptei ilicite de care este acuzată, curtea de apel a constatat că pârâta are calitatea de furnizor de servicii media audiovizuale, respectiv de proprietar al postului de televiziune și al site-ului de știri prin intermediul cărora au fost făcute afirmațiile pretins a fi denigratoare, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 30 din Constituție, care stabilesc că ,,răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii”, răspunderea proprietarului postului TV nefiind una subsidiară, ci aceasta intervenind alternativ cu cea a celorlalte categorii enumerate în textul citat. Analizând criticile formulate în recurs, se constată că acestea nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, nefiind deduse judecății, în concret, argumente care să evidențieze o eventuală neconformitate a hotărârii cu regulile de drept aplicate de instanța de apel. Așa fiind, acest mod de expunere a criticilor, care, fără a opune elemente concrete de nelegalitate grefate pe considerentele hotărârii atacate, se referă la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele (sens în care partea afirmă, cu ignorarea soluției date de instanțele fondului, că nu s-a probat existența faptei ilicite, a vinovăției, a legăturii de cauzalitate și nici a prejudiciului) nu poate constitui obiectul examinării în prezenta cale extraordinară de atac. Aceasta, întrucât aspecte precum cele evocate pot constitui, eventual, doar elemente de netemeinicie a deciziei atacate, iar nu de nelegalitate a acesteia, fiind deci lipsite de aptitudinea de a declanșa cenzura instanței de recurs. În aceeași manieră inadecvată procedural, neținând cont de silogismul logico-juridic al instanței de apel (prin care s-a constatat că libertatea de exprimare este un drept recunoscut în egală măsură pârâtei în calitate de deținător de licență și de proprietar al unui portal de știri), recurenta-pârâtă afirmă, la modul general, că nu are drepturi și obligații cu privire la conținutul materialelor jurnalistice realizate de D S.R.L., neavând raport juridic cu moderatorii emisiunilor. Or, simpla afirmare a imposibilității de a verifica materialele jurnalistice apare, așadar, mai degrabă ca formală în raport cu ansamblul statuărilor instanței devolutive de control judiciar (lăsate, practic, în afara unor critici de nelegalitate propriu-zise), care stabilesc, în esență, că pârâta era obligată să își exercite libertatea de exprimare în conformitate cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 din Convenția Europeană și dispozițiile interne relevante în acest domeniu, în temeiul cărora îi revin în egală măsură aceleași îndatoriri și responsabilități cu cele stabilite de-a lungul timpului la nivel legal, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în sarcina furnizorilor tradiționali de informații. Nefondată este și critica privind contradictorialitatea considerentelor curții de apel în sensul că deși instanța a observat că reclamantul A are calitatea de persoană publică, că o parte din informațiile prezentate de jurnaliști au fost veridice, precum și că toate informațiile au fost preluate din alte surse, a reținut în mod contradictoriu că pârâta nu este exonerată de răspundere. Înalta Curte observă că raționamentul curții de apel nu relevă divergența între aceste considerente și concluzia că afirmațiile făcute la postul de televiziune C și în cuprinsul articolelor publicate pe website-ul ,,x.net” cu privire la intimatul reclamant au fost făcute cu depășirea limitelor libertății de exprimare, neexistând o bază factuală pentru parte din susținerile făcute cu privire la acesta, iar judecățile de valoare exprimate la adresa sa au fost făcute cu rea- credință, fără să existe vreo justificare obiectivă pentru modalitatea de exprimare folosită, fiind nefondat motivul de apel prin care se susține că în cauză ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Motivarea instanței de apel este clară, rezultând, pe de o parte, că pârâta și-a exercitat libertatea de exprimare cu depășirea limitelor permise, încălcând astfel dreptul reclamantului la reputație, iar, pe de altă parte, că despăgubirile acordate reclamantului au fost adaptate la un cuantum proporțional în raport cu prejudiciul suferit de acesta, astfel cum a fost circumstanțiat în mod amplu în considerentele hotărârii recurate. În plus, susținând că informațiile prezentate de jurnaliști au fost veridice, se observă că recurenta-pârâtă a invocat fără temei că ar fi protejată de art. 10 din Convenție. Cu toate acestea, concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma evaluării circumstanțelor de fapt prin prisma probelor este că pentru unele dintre faptele afirmate nu a fost prezentat niciun element factual care să le fundamenteze (aspectele referitoare la legăturile cu Rusia și Serviciul Român de Informații și persoanele aflate la conducerea acestuia). Or, în coordonatele acestor critici, aprecierea asupra bazei factuale reprezintă o chestiune de fapt, asupra căreia instanțele de fond dețin marja de apreciere în urma examinării probelor administrate și pe care instanța de recurs nu o poate reevalua față de structura recursului, astfel cum este reglementată de art. 483 alin.(3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Cât privește argumentul în sensul că informațiile au fost preluate din alte surse, raționamentul instanței de apel este legal, deoarece această împrejurare nu este aptă să o exonereze pe pârâtă de vreo răspundere, câtă vreme nu s-a făcut dovada faptului că aceasta ar fi acționat potrivit principiilor unui jurnalism responsabil și ar fi făcut minime verificări cu privire la caracterul real al afirmațiilor pe care le-a difuzat. Validând considerentele instanței de apel, Înalta Curte reține că pentru respectarea deontologiei și a bunei-credințe, este necesar ca jurnaliștii să se documenteze în prealabil cu privire la veridicitatea informațiilor transmise, inclusiv atunci când conținutul este preluat din alte articole/reportaje. Prin urmare, în calitate de furnizor al serviciilor media audiovizuale și proprietar al website-ului la data difuzării/publicării emisiunilor/articolelor incriminate, recurenta-pârâtă nu poate fi exonerată de răspundere invocând că informațiile au fost preluate din alte surse. Nu poate fi primită nici afirmația în sensul că reluarea unor informații deja prezentate publicului larg nu poate constitui faptă ilicită, întrucât nu ar mai produce niciun impact asupra dreptului de imagine al reclamantului. Contrar exigențelor impuse de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-pârâtă urmărește să combată temeinicia statuărilor instanței de apel în legătură cu calificarea temei abordate de emisi