ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 992/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă în data de 11.08.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea care se va pronunța să oblige pârâtul la: publicarea hotărârii prin care se constată încălcarea dreptului reclamantului la viață privată, a dreptului la imagine și a dreptului la demnitate într-un ziar de largă circulație din România, precum și într-un ziar de largă circulație din Republica Moldova, pe cheltuiala pârâtului; prezentarea de scuze publice prin publicarea acestora în presa locală și națională din România și din Republica Moldova, pentru declarațiile și afirmațiile defăimătoare la adresa reclamantului; plata daunelor morale în cuantum de 100.000 (osutămii) euro pentru prejudiciile de imagine suferite; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în baza art. 453 C. proc. civ. În drept, au fost invocate prevederile art. 11 alin. (2), art. 20, art. 30, art. 54 din Constituție, art. 15, art. 71-73, art. 75, art. 252-253, art. 1.349, art. 1.357 și urm. C. civ., art. 8, art. 10 și art. 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În data de 15.12.2020, reclamantul a formulat cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită inclusiv să se constate încălcarea, de către pârât, a prevederilor legale referitoare la dreptul reclamantului la viață privată, a dreptului la imagine și a dreptului la demnitate.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1091 din 30.06.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1020A/2023 din 04.07.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel, spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a invocat greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1.349, art. 1.353, art. 1.357 C. civ. și a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Modalitatea în care instanța de apel a decis să tranșeze problema juridică care a făcut obiectul prezentei cauze denotă o aplicare defectuoasă a normelor de drept substanțial, fiind, în plus, nesocotită atât jurisprudența CEDO, decisivă în ceea ce privește prevalenta dreptului la demnitate asupra dreptului la liberă exprimare exercitat abuziv, cât și jurisprudența națională. Prin aducerea unui număr considerabil de acuzații defăimătoare și cu urmarea diseminării acestora într-un număr mare de emisiuni de televiziune și articole de presă, toate menite să distrugă reputația, imaginea, stima de sine și deciziile politice ale recurentului în fața unui număr larg de persoane, respectiv alegători, intimatul a depășit limitele impuse de dispozițiile legale, conduita sa caiificându-se ca faptă ilicită, generatoare de prejudicii. - Printr-o primă critică, recurentul susține că instanța de apel a stabilit în mod eronat că au fost respectate limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare și nu a ținut seama de exagerările vădite și de denaturările diseminate publicului larg. Menționează că este de notorietate că un om politic își asumă în mod voluntar critici în legătură cu modalitatea în care acționează, însă în niciun caz nu își asumă eventuale denigrări și afirmații defăimătoare făcute în lipsa oricărui temei de fapt și cu scopul unic de a-i prejudicia imaginea, astfel cum s-a întâmplat în cazul de față. Dreptul la exprimare de care se prevalează intimatul nu este un drept absolut și nu poate fi exercitat abuziv și vădit contrar rațiunii în baza căruia acesta există. Printre factorii care trebuie avuți în vedere în momentul analizei compatibilității dintre dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la viață privată și demnitatea persoanei, prevăzute de art. 8 din Convenție, sunt gravitatea și amploarea acuzațiilor aduse de către autorul afirmațiilor părții vătămate, existența unei verificări corespunzătoare realizate de către autor înaintea susținerii afirmațiilor, existența unor fapte reale pe care s-au bazat acuzațiile aduse către acesta, buna-credință a autorului și modul în care acesta a respectat regulile de etică profesională. Dreptul la opinie și la liberă exprimare, ca orice drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, neputând prejudicia drepturile și interesele legitime ale celorlalte persoane, sens în care invocă prevederile art. 30 alin. (6) și art. 54 din Constituție. Cel ce își exercită dreptul la liberă exprimare trebuie să respecte demnitatea și onoarea unei persoane, independent de calitatea deținută de persoana vizată în societate, fiind indiferent dacă este om politic sau nu. Deși persoanele publice, așa cum sunt politicienii, trebuie să permită un grad mai mare de transparență, decât persoanele obișnuite, în ceea ce privește activitatea lor, relatarea unor evenimente de natură să stârnească reverberații negative trebuie sancționată. Menționează că există sancțiune chiar și dacă persoană vătămată este o persoană publică, în speță, la acel moment, candidat pentru funcția de primar general al Chișinăului. Instanțele naționale rețin că prin aducerea unor acuzații grave, fără ca acestea să se bazeze pe informații reale, se săvârșește o faptă ilicită de natură să lezeze demnitatea persoanei reclamantului, mai ales dacă aceste acuzații nu s-au dovedit a fi adevărate. Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este dată de faptul că afirmațiile intimatului sunt de natură a pune sub semnul întrebării moralitatea și competența recurentului. Ușurința cu care au fost comunicate afirmațiile de către o persoană care are reprezentarea consecințelor juridice ale unor afirmații nesusținute de o baza factuală argumentată și susținută de probe depășește limitele libertății de exprimare. Comparând afirmațiile intimatului cu informațiile vehiculate anterior în presă, este evidentă disproporția vădită și conținutul vătămător al afirmațiilor acestuia. Protecția sporită acordată de art. 10 din Convenție "câinilor de pază publici" și, în special, presei este subordonată condiției de respectare a îndatoririlor și responsabilităților corespunzătoare funcției de jurnalist, precum și obligației corolare, de a practica un "jurnalism responsabil". În articolele de presă anterioare se vorbește pe larg despre voturile politice ale recurentului și despre relația de prietenie cu familia C., făcându-se doar câteva speculații cu privire la sursele fondurilor financiare ale recurentului și cu privire la o așa-zisă atitudine pro-rusească. Se observă că intimatul a făcut afirmații false, de o gravitate sporită, bazate pe o profundă antipatie personală. De asemenea, așa-zisele evenimente despre care vorbește intimatul sunt "cunoscute publicului larg" tocmai din cauza sa, care a ieșit în presă și a povestit despre aceste evenimente, care, în realitate, nu s-au întâmplat niciodată, dar pe care le-a transformat în subiect de presă. Precizează că este cu atât mai grav că aceste acuzații, de săvârșire a unor infracțiuni, au fost aduse public de către viceprimarul municipiului București, om politic cu influență și care ocupă o funcție de conducere importantă, de la care opinia publică se așteaptă să dețină informații verificate cu privire la acuzațiile respective. - Printr-o altă critică, recurentul invocă faptul că instanța de apel a calificat în mod greșit informațiile aduse de către intimat la cunoștința opiniei publice prin intermediul presei ca fiind simple "opinii personale" sau "judecăți de valoare". Instanța de apel a calificat în mod greșit declarațiile incriminate ca judecăți de valoare, ceea ce a condus la o soluție greșită, fiind nesocotite normele juridice care interzic abuzul de drept. În contextul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului se impune necesitatea unei distincții clare între fapte, pe de o parte, și judecăți de valoare, pe de altă parte. Potrivit jurisprudenței Curții, pentru a face deosebirea între un fapt și o judecată de valoare, este necesar să se țină seama de circumstanțele cauzei și de tonul general al afirmațiilor. Cu toate acestea, chiar și în situația în care o afirmație este apreciată ca fiind o judecată de valoare, "trebuie să existe o bază factuală suficientă care să o susțină; în caz contrar, aceasta este excesivă." În concret, instanța a reținut în mod eronat caracterul de judecăți de valoare ale afirmațiilor intimatului, din moment ce considerentele care înclină balanța în favoarea libertății de exprimare nu sunt temeinice și nici suficiente pentru a predomina în fața reputației recurentului. Aprecierea instanței, în acest sens, se bazează pe contextul existenței unor articole de presă anterioare care ar constitui o bază factuală suficientă pentru a susține afirmațiile intimatului. Astfel, instanța face referire la articole de presă care ar trata subiecte precum: "legătura dintre reclamant și frații C., existența unor transferuri de bani care au ajuns în atenția anchetatorilor, votul dat de reclamant la APCE." Cu toate acestea, este esențial să se observe că intimatul nu s-a limitat la o simplă diseminare a unor informații cunoscute publicului larg, ci a transmis denaturări scandaloase ale realității, denaturări care aduc acuzații cu privire la săvârșirea unor fapte cu caracter penal, de o gravitate extremă, care nu se regăseau în articolele de presă (primirea sumei de 3.000.000 euro drept mită, apartenența la un grup infracțional organizat, desfășurarea activităților infracționale de contrabandă cu țigări, folosirea unei identități conspirative, trădare, colaborarea cu servicii de spionaj contra intereselor statului). Se observă că aceste afirmații nu se juxtapun conceptului de judecată de valoare, deoarece se folosesc termeni obiectivi cu caracter faptic, ce fac referire la săvârșirea unor fapte incriminate de lege, fapte care ar putea fi dovedite. Ca urmare, nu se justifică dispensa probatorie acordată de instanță prin calificarea acestora ca fiind simple judecăți de valoare, ce nu pot fi supuse unei probări a exactității lor. În sensul acesta s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Egill Einarsson vs. Islanda, respectiv în cauza Rata Monteiro Da Costa Nogueira și Patricio Pereira vs. Portugalia. Menționează că și instanțele naționale au recunoscut necesitatea existenței unei diferențieri clare între judecăți de valoare și acuzații cu un pronunțat caracter obiectiv, sens în care a făcut referire, cu titlu de jurisprudență, la sentința nr. 4845/16.04.2019 a Judecătoriei Sectorului 4 București. Prin urmare, în acord cu deciziile pronunțate în respectivele cauze, acuzațiile referitoare la săvârșirea unor infracțiuni au un pronunțat caracter obiectiv, acestea trebuind să fie probate, excedând simplei noțiuni de "judecată de valoare", ce înglobează mai degrabă o apreciere pur subiectivă. Consideră că se impune calificarea acuzațiilor intimatului ca fiind veritabile declarații de fapt, iar nu simple judecăți de valoare, afirmațiile denigratoare fiind circumscrise noțiunii de "abuz de drept". În consecință, este evident că afirmațiile nu sunt susținute de o bază factuală concretă și suficientă în raport cu gravitatea acestora. Așadar, orice acuzație ce implică săvârșirea unei infracțiuni trebuie să se supună unui standard probatoriu superior și unei analize amănunțite a veridicității acestora. În caz contrar, dreptul la liberă exprimare este exercitat abuziv, contrar exigențelor bunei-credințe, demersul acesta având ca unic scop discreditarea și distrugerea credibilității. - Prin altă critică, recurentul susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit acuzațiile intimatului ca fiind aspecte prezentate cu titlul de teme de interes general, în virtutea calității de oameni politici a ambelor părți, nesocotind, astfel, existența vădită a unui abuz de drept, sens în care a procedat la o aplicare eronată a normelor din materia răspunderii civile delictuale. Prin răspândirea repetată a unor acuzații cu un vădit scop defăimător, care conțineau acuze grave și denigratoare, prezentând informații neadevărate, dreptul la liberă exprimare al intimatului a fost dus în extrema abuzului de drept, sens în care face referire la prevederile art. 15 C. civ. și la dispozițiile art. 17 din Convenție. Atunci când în discuție este exercițiul dreptului la liberă exprimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului insistă asupra protecției pe care statele semnatare sunt obligate să o confere presei. Curtea se referă la presă ca fiind "câinele de pază" al democrației, recunoscându-i-se contribuția la semnalarea unor probleme de interes general și chiar o obligație în acest sens (cauza Smolorz împotriva Poloniei). Prin urmare, Curtea privește rezervat orice nerespectări ale dreptului la liberă exprimare a jurnaliștilor. Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței instanței europene, jurnaliștii trebuie să dea dovadă de bună-credință în analizele realizate, să prezinte informații care au o bază factuală, să nu utilizeze expresii care sunt, de fapt, jigniri gratuite și să respecte deontologia profesională. Așadar, libertatea de exprimare trebuie să respecte în aceste limite, chiar dacă în exercitarea ei s-ar aduce atingere drepturilor altor persoane, precum dreptul la viață privată. În momentul depășirii lor, se va putea discuta despre un abuz de drept. Acest lucru este subliniat inclusiv de către Constituție, care, la art. 30 alin. (6), subliniază că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. În acest sens, se admit și limitări ale dreptului la liberă exprimare, în măsura în care aceste limitări sunt necesare într-o societate democratică, iar măsurile luate sunt proporționale în raport cu scopul urmărit, anume protecția reputației unei persoane (cauza Radio France și alții împotriva Franței). Mai trebuie precizat că, în principiu, poziția Curții Europene a Drepturilor Omului este că persoanele publice, în special cele cu funcții politice înalte, trebuie să dea dovadă de un grad mai ridicat de toleranță decât persoanele particulare, față de criticile expuse (cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei). De asemenea, în cauzele Ojala și Etukeno Oy împotriva Finlandei și Ruusunen împotriva Finlandei, Curtea a observat că interesul publicului este mai ridicat în situația indivizilor care sunt persoane publice, iar prezentarea, în anumite limite, a aspectelor ce țin de viața privată constituie o chestiune relativ normală într-o societate democratică. Mai mult, în cauzele care privesc acuzații de comportament infracțional, cum este și cazul de față, Curtea a luat în considerare, de asemenea, faptul că, în temeiul art. 6 și art. 2 din Convenție, persoanele beneficiază de prezumția de nevinovăție până la dovedirea acesteia. Menționează că, în cazul de față, nici nu s-a pus vreodată problema vinovăției recurentului de către autoritățile statului. Totodată, Curtea a apreciat că libertatea de exprimare nu poate și nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate absolută se transformă în contrariul ei. Dreptul la libera opinie și exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, cu bună-credință, neputând prejudicia drepturile și interesele legitime ale celorlalte persoane. Așadar, Convenția nu poate fi interpretată în sensul că persoanele fizice trebuie să tolereze acuzații de săvârșire a unor infracțiuni, acuzații ce le sunt aduse public de către funcționari publici, de la care opinia publică se așteaptă să dețină informații verificate, fără ca astfel de declarații să fie susținute de fapte. În condițiile în care imaginea recurentului a fost distorsionată și conturată negativ în opinia publicului, în mod logic acest fapt a afectat alegerile situate în proximitatea acestor declarații. Scopul intimatului a fost murdărirea imaginii recurentului cu activități infracționale josnice și mincinoase și instigarea publicului la ură și dispreț, lucru care s-a și întâmplat. Declarațiile defăimătoare au fost făcute de intimat tocmai în acest scop, nefiind o coincidență momentul difuzării acestora în spațiul public, ci o practică politică recurentă, contrară legii. Este deja un aspect comun faptul că informațiile din mass-media au un rol covârșitor în formarea opiniei publice, cu atât mai mult cu cât s-au consacrat ca fiind mijlocul prin intermediul căruia este asigurată interfața legăturilor, conexiunilor, raportului dintre diversele structuri sociale, de la instituții publice, instituții comerciale, corporații, până la individul particular. Televiziunile care au difuzat declarațiile pârâtului sunt urmărite de majoritatea cetățenilor alegători, informațiile difuzate prin intermediul acestora având aptitudinea să influențeze major opțiunea de vot. În cazul de față, în mod evident influențarea a fost una intenționată și directă, fiind indiscutabile aceste chestiuni probate prin toate circumstanțele cauzei, precum persoana vizată (candidat la alegerile organizate), momentul difuzării declarațiilor (înainte de desfășurarea acestor alegeri), precum și scopul declarațiilor (atingerea imaginii recurentului și, în final, influențarea rezultatului alegerilor). Menționează că aceste afirmații, extrem de grave și denigratoare la adresa recurentului, au fost făcute în timpul sau în proximitatea campaniei electorale pentru alegerile locale la care a participat, fiind disponibile inclusiv pe platformele de social-media, fiind vizibile publicului larg. Precizează că acțiunile intimatului l-au prejudiciat în mod grav, reducându-i în mod drastic și total nejustificat șansele de a fi ales în funcția de primar, la care a încercat să acceadă, deși poziția sa în sondaje era una de vârf, dar și prin încălcarea dreptului la viață privată, la imagine și la demnitate al recurentului. Cu toate că intimatul nu a adus nicio probă care să îi susțină afirmațiile, efectul pe care aceste acuzații l-au produs asupra persoanei recurentului a fost și este deosebit de prejudicios, întrucât acestea au fost aduse la cunoștința populației prin intermediul unei surse recunoscute de către cetățeni ca fiind avizată. Astfel, nici nu a fost necesară prezentarea de probe pentru a induce opiniei publice această pretinsă imagine de infractor, corupt sau de conspiraționist a recurentului. Atitudinea de rea-credință a intimatului reiese cu claritate din ceea ce a afirmat cu privire la recurent, însă această defăimare este lipsită de bază factuală. Susține că intimatul nu a păstrat limitele obiectivitătii, creându-i recurentului, în mod voit, o imagine nereală de infractor și corupt. Sunt nesocotite, astfel, exigențele de bună-credință și respectarea deontologiei profesionale. Lipsa probelor care să susțină cele afirmate și inexistența unei baze factuale suficiente constituie o premisă pentru constatarea abuzului (cauza Medzlis Islamske Zajednice Brcko și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei). Precizează că, în acest mod, a fost lezat în mod grav și ireversibil drepturile sale la viață privată, la demnitate și la imagine. Menționează că au fost sancționate de către instanțele naționale afirmații precum "au furat de dimineața până seara, nu pentru a face vreun lucru bun pentru electorat", "pus pe căpătuială pentru el și familia lui", "a venit la furat", "risipește banii publici", "la câte firme a fost în control, nu a plecat cu mâna goală", "este la furat, nu la condus Primăria", "este pus pe căpătuit". De asemenea, invocă și că, în practica instanțelor naționale, s-a mai reținut și că "proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Astfel, dată fiind natura prejudiciului moral, nu era necesar a se proba fără dubiu și fără echivoc împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputație a reclamantului - persoană publică, cu o anumită notorietate și care se bucură de un anumit prestigiu - în contextul în care pârâtul, prin afirmațiile sale cu caracter scandalos și neadevărat, făcute în cadrul unei campanii de denigrare desfășurată la un nivel foarte extins, pe posturi de televiziune și în presă, a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitatea umană, "atacul" atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecințe negative în plan moral victimei". Susține recurentul că este de netăgăduit că a avut loc o campanie agresivă de discreditare a recurentului, campanie strategic dozată temporal (cu puțin timp înainte de noile alegeri), astfel încât efectele sale să se producă cu certitudine. Afirmațiile făcute cu ocazia apariției în emisiuni și cu ocazia intrării în direct în emisiune, prin telefon, conțin o serie de informații care dezinformează publicul, lăsând impresia că recurentul a realizat diverse activități infracționale ce implică prejudicierea statului, fără a exista dovezi în acest sens, ci doar presupuneri și acuze fără nicio bază factuală. Aceleași afirmații induc publicului ideea că recurentul a săvârșit infracțiuni de corupție și de serviciu în mod constant, obținând sume de bani exorbitante în mod ilegal (în realitate respectivele sume de bani și activități infracționale neexistând niciodată). Având în vedere toate conduitele expuse pe larg și prezentarea stării de fapt relevante, instanța de apel ar fi trebuit să facă o aplicare corectă a regulilor de drept substanțial ce reglementează instituția răspunderii civile delictuale, în care fapta ilicită se materializează prin abuzul de drept. Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii, are în vedere situația valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altuia un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de leguitor și în limitele sale. Caracterul excesiv al exercitării dreptului impune, per a contrario, necesitatea existenței unui raport de proporționalitate între exercițiul dreptului de către titular și prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terțe persoane pe această cale. Depășirea acestui raport de proporționalitate și, implicit, situarea dreptului subiectiv în afara limitelor sale, face ca exercițiul dreptului să fie excesiv și de natură să atragă răspunderea titularului. De altfel, art. 1.353 C. civ. stabilește, ca principiu general, că cel care cauzează altuia un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, decât în măsura în care exercită abuziv acest drept, fapt care a fost demonstrat prin probatoriul administrat în prezenta cauză. Așadar, instanța de apel trebuia să facă o justă aplicare a normelor de drept substanțial care sancționează abuzul de drept, ca formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, și să constate că, în prezenta cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a intimatului pentru ampla acțiune de denigrare pe care a întreprins-o împotriva recurentului.

Apărări formulate în cauză În cauză nu a fost formulată întâmpinare de către intimat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele expuse în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea. Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior. Înalta Curte constată că, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederi legale care au în vedere situația în care instanța a aplicat greșit normele de drept material, când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greșit, recurentul-reclamant nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate subsumabile motivului de casare invocat. În realitate, memoriul de recurs, care se întinde pe mai multe pagini, și în conținutul căruia se fac referiri la texte de lege și la principii ce decurg din jurisprudența în materie a curții de contencios european, se bazează pe susțineri cu caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanța de apel, recurentul-reclamant urmărind, de fapt, doar o reevaluare a elementelor de temeinicie ale cauzei, care să justifice, în acest mod, incidența aspectelor de drept material pretinse a fi încălcate. - Cât privește cea dintâi critică dedusă judecății, prin care se pretinde reținerea eronată, de către instanța de apel, a respectării limitelor dreptului la liberă exprimare de către intimatul-pârât, se constată că recurentul-reclamant, deși indică textele de lege pretins a fi greșit interpretate/aplicate de către instanța de apel, art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 30 alin. (6) și art. 54 din Constituție, acestea au un caracter strict formal, nefiind în măsură să permită exercitarea controlului judiciar al instanței de recurs, atât ca urmare a manierii generale în care au fost prezentate, cât mai ales că, prin susținerile subsumate acestei critici, recurentul-reclamant tinde, în realitate, la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de instanțele de fond. Astfel, după prezentarea respectivelor susțineri cu caracter general, recurentul-reclamant face trimitere la situația de fapt, respectiv la calitatea sa de "persoană publică, în speță, la acel moment, candidat pentru funcția de primar general al Chișinăului", pentru ca ulterior să aducă în discuție chestiuni ce tind la o nouă apreciere a bazei factuale reținute de către instanța de apel, ca efect al interpretării probatoriului (în speță, a declarațiilor intimatului-pârât), prin afirmații precum "aceste acuzații nu s-au dovedit a fi adevărate", "afirmații nesusținute de o bază factuală argumentată și susținută de probe". Însă, în speță, instanța de apel, în cercetarea temeiniciei soluției primei instanțe, a stabilit, în legătură cu obligația de probă care îi incumbă autorului afirmațiilor, că este necesară, în prealabil, calificarea acestora, după caz, ca fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, ca judecăți de valoare, cu implicațiile ce decurg din acest aspect, în acord cu principiile stabilite prin jurisprudența instanței de contencios european (cauza Lingens c. Austriei), constând în aceea că doar persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească existența și veridicitatea lor, pe când demonstrarea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată (pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situație, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie), unicul element a cărui cercetare se impune, în acest din urma caz, fiind atitudinea subiectivă a autorului afirmațiilor denunțate ca fiind calomnioase. Or, în legătură cu aceste aspecte, instanța de apel a stabilit, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, că majoritatea afirmațiilor intimatului-pârât reprezintă "judecăți de valoare și nu situații faptice". A afirma, așadar, la acest moment procesual, contrariul, constituie o nesocotire a limitelor în care instanța de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalității acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu și cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat (în temeiul căruia a fost stabilită existența bazei factuale, în funcție de care s-au făcut apoi statuările în drept ale instanței de prim control judiciar) - aspecte de temeinicie a căror existență și apreciere aparțin exclusiv instanțelor fondului. Prin urmare, cum criticile recurentului-reclamant vizează, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu, în legătură cu care solicită o nouă dezlegare - respectiv a afirmațiilor intimatului-pârât - pentru ca acestea să capete valența unor situații faptice, contrar reținerii instanțelor fondului (care nu mai pot fi supuse unei noi dezbateri în fața instanței de recurs), acestea nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac. - În acest sens, se constată că însuși recurentul-reclamant afirmă, în mod expres, în dezvoltarea celei de-a doua critici formulate prin memoriul de recurs, că "instanța a calificat în mod greșit informațiile aduse de către pârâtul-intimat la cunoștința opiniei publice, prin intermediul presei, ca fiind simple opinii personale sau judecăți de valoare", susținere formulată în scopul de a se obține "calificarea acuzațiilor pârâtului-intimat ca fiind veritabile declarații de fapt și nu simple judecăți de valoare". Or, o atare atitudine procesuală nesocotește limitele în cadrul cărora are loc judecata în fața instanței de recurs, al cărei obiect este determinat strict de cercetarea conformității cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât și în drept. Prin urmare, exigențele procedurale determinate de motivul de casare invocat de parte impuneau, așadar, doar invocarea unei greșite interpretări și aplicări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situația factuală reținută. Astfel, se constată că recurentul-reclamant tinde, în realitate, a obține, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o atare eventuală împrejurare, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanțial și a principiilor ce decurg din jurisprudența instanței de contencios european, la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs. Așadar, în lipsa unei argumentații care să dovedească nelegalitatea deciziei atacate, nu sunt apte a declanșa controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora, urmare a reținerii caracterului de judecăți de valoare a afirmațiilor intimatului-pârât, "considererentele ce înclină balanța în favoarea libertății de exprimare nu sunt temeinice". Suplimentar, nici modalitatea în care recurentul a înțeles să deducă, spre examinare, susținerile formulate în cadrul celei de-a doua critici, referitoare la "greșita calificare a informațiilor ca fiind judecăți de valoare", care constituie reiterări ale susținerilor în același sens invocate în cuprinsul cererii de apel, nu sunt în măsură să asigure legala învestire a instanței de recurs cu examinarea lor, din moment ce acestea au primit deja dezlegare jurisdicțională în calea devolutivă de atac. Or, o atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac, partea interesată poate invoca doar aspecte de nelegalitate care își au corespondent în considerentele deciziei atacate. În egală măsură, nu poate forma obiect de analiză în recurs nici simpla afirmație a recurentului-reclamant referitoare la pretinsa reținere, în mod eronat, de către instanța de apel, a existenței unei baze factuale suficiente, care să susțină afirmațiile intimatului-pârât, din moment ce, în dezvoltarea acesteia, partea arată că "în articolele de presă anterioare se vorbește foarte pe larg" despre cele afirmate de intimat, respectiv că "pârâtul-intimat nu s-a limitat la o simplă diseminare a unor informații cunoscute publicului, ci a transmis denaturări (...) cu privire la săvârșirea unor fapte cu caracter penal (...) care nu se regăseau în articolele de presă", pentru ca ulterior să arate că "aceste afirmații nu se juxtapun conceptului de judecată de valoare". În același sens, recurentul-reclamant a mai arătat și că "afirmațiile făcute cu ocazia apariției în emisiuni (...) conțin o serie de informații care dezinformează publicul (...), fără a exista dovezi în acest sens, ci doar presupuneri și acuze fără nicio bază factuală", respectiv că "așa-zisele evenimente despre care vorbește acesta sunt cunoscute publicului larg tocmai din cauza pârâtului-intimat, care a ieșit în presă și a povestit aceste evenimente (...)". Prin urmare, inclusiv maniera în care au fost formulate aceste susțineri denotă o pretinsă netemeinicie a reținerilor curții de apel în legătură cu modalitatea de interpretare, în cauză, a probatoriului (articolele anterioare care se refereau la subiectele cu privire la care au fost formulate afirmațiile intimatului-pârât), care a justificat considerentele instanței de apel. Nu este permisă, așadar, solicitarea adresată instanței de recurs de a reveni asupra modalității de apreciere a unor mijloace probatorii de către instanțele fondului, câtă vreme o asemenea analiză este exclusă de scopul și de limitele controlului judiciar al instanței de recurs, de a supune instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., anterior menționate. Se constată, de asemenea, că recurentul-reclamant expune în continuare, în legătură cu pretinsa lipsă a unei baze factuale suficiente a afirmațiilor intimatului-pârât, doar considerații generale reținute în practica instanței de contencios european în legătură cu acest aspect, care nu deduc judecății posibile nelegalități săvârșite de către instanța de apel, motiv pentru care acestea nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. Nici susținerile recurentului-reclamant în legătură cu reținerile instanței de apel referitoare la atitudinea subiectivă a intimatului-pârât, la momentul formulării afirmațiilor, nu sunt în măsură să învestească în mod legal instanța de recurs cu critici de nelegalitate. Astfel, fără a opune dezlegărilor curții de apel (prin care s-a reținut că judecățile de valoare "nu au avut un caracter de noutate și nu au determinat vreun impact negativ major asupra activității sale de om politic") critici subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege, partea s-a limitat doar la a susține (suplimentar celor deja analizate în raport cu aspectul existenței articolelor anterioare de presă) următoarele: "cu toate că intimatul nu a adus nicio probă care să îi susțină afirmațiile, efectul pe care aceste acuzații l-au produs (...) a fost și este deosebit de prejudicios, întrucât acestea au fost aduse la cunoștința populației prin intermediul unei surse recunoscute de către cetățeni ca avizată", pentru ca ulterior să arate, în mod contradictoriu, că, "astfel, nici nu a fost necesară prezentarea de probe pentru a induce opiniei publice această pretinsă imagine de infractor, corupt sau de conspiraționist", iar în final să concluzioneze că "atitudinea de rea-credință a intimatului reiese cu claritate din ceea ce a afirmat (...), însă această defăimare este lipsită de o bază factuală." Se constată, așadar, că inclusiv aceste susțineri ale recurentului-reclamant vizează, în realitate, modalitatea de valorificare a probelor și repun în discuție, într-o manieră inadecvată procedural, calificarea dată afirmațiilor de către instanțele de fond, singurele care au competența de administrare și evaluare a probatoriului. Concluzionând, se reține că recurentul-reclamant este nemulțumit, în esență, de maniera în care au fost analizate articolele anterioare de presă (în legătură cu care s-a reținut că reprezintă baza factuală a afirmațiilor intimatului-pârât), precum și că nu a fost dată o interpretare corectă unor expresii și sintagme ale părții adverse, afirmate ca fiind "denaturări scandaloase ale realității" și ca fiind formulate cu depășirea limitelor bazei factuale pe care se întemeiau. Toate aceste susțineri se raportează, însă, așa cum a fost arătat, în mod exclusiv, la modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în dosar, astfel încât nu pot fi subsumate motivului de casare invocat. De asemenea, se constată ca fiind formal invocată și susținerea recurentului-reclamant în legătură cu afirmațiile privind activitatea acestuia de "contrabandă cu țigări" - singurele stabilite de către instanțele de fond ca nereprezentând o judecată de valoare - din moment ce partea se rezumă la a arăta, în deplină concordanță cu reținerile instanței de prim control judiciar, că "aceste afirmații nu se juxtapun conceptului de judecată de valoare". Totodată, fără a contrapune critici de nelegalitate dezlegărilor instanței de apel în legătură cu respectiva afirmație (calificată drept situație faptică), recurentul-reclamant se limitează, pe parcursul memoriului de recurs, doar la a formula aprecieri generale, referitoare la ansamblul afirmațiilor intimatului, atunci când afirmă, dată fiind televizarea lor, că "declarațiile pârâtului au aptitudinea să influențeze major opțiunea de vot", luând în considerare și momentul în care au fost făcute ("în timpul sau în proximitatea campaniei electorale"), că acțiunile intimatului l-au "prejudiciat în mod grav", prin "reducerea în mod drastic și total nejustificat" a șanselor sale, în calitate de candidat, la funcția de primar al orașului Chișinău, precum și că scăderea numărului cetățenilor care îl simpatizau "se datorează în mod exclusiv acestei anticampanii susținute de pârâtul-intimat". Or, aceste susțineri nu pot forma obiectul examinării instanței de recurs, fiind formulate cu ignorarea împrejurării că, în valorificarea echilibrului între dreptul la viață privată și cel la libera exprimare, instanța de apel a ținut seama de însăși baza factuală relevată de probele administrate (articolele anterioare de presă), ceea ce i-a permis concluzionarea în sensul că "doar această afirmație nu are greutatea pentru a produce un efect major în rândul publicului, de natură a afecta reputația reclamantului-apelant, având în vedere și restul informațiilor publicate de presă cu privire la acesta." - Nici cea din urmă critică a recurentului-reclamant, referitoare la pretinsa nesocotire a existenței unui abuz de drept al intimatului-pârât, ca efect al "răspândirii repetate a unor acuzații cu un vădit scop defăimător", respectiv a unei așa-zise aplicări eronate a normelor de drept material care guvernează răspunderea civilă delictuală, nu constituie veritabile critici de nelegalitate. În ceea ce privește aspectele relative la existența unui abuz de drept, se reține că, deși sunt indicate textele de lege pretins a fi greșit interpretate/aplicate de către instanța de apel (art. 15 C. civ., art. 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 30 alin. (6) din Constituție), respectiv se face referire la aspecte ce decurg din jurisprudența instanței de contencios european, recurentul-reclamant realizează, similar cu modalitatea în care a formulat criticile anterioare, doar aprecieri de ordin general, trimiteri la probe ("cu toate că intimatul nu a adus nicio probă") și referiri la situația de fapt ("această defăimare este lipsită de bază factuală"), ceea ce face critica nesusceptibilă de încadrare în drept, fiind de neprimit în cadrul procesual dat. Astfel, prin modalitatea de redactare a memoriului de recurs, partea nu realizează o argumentație efectivă, prin care să arate, în mod efectiv, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel, ci doar redă, sub forma citării, și menționează cadrul general în care respectivele norme de drept și principii jurisprudențiale invocate își găsesc aplicabilitatea. Or, astfel de susțineri, care nu îmbracă forma unor critici de nelegalitate, exclud posibilitatea încadrării lor în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Totodată, și în cadrul acestei critici, se fac trimiteri nepermise de exigențele procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, la probele dosarului, respectiv se reproșează neverificarea existenței unei eventuale vinovății a recurentului-reclamant, stabilită de către organele de cercetare penală, în raport cu acuzațiile care i-au fost aduse. Această susținere ignoră, însă, cadrul factual reținut de instanța de apel, care a stabilit, ca urmare a cercetării elementelor probatorii (articolele anterioare de presă), că "intimatul-pârât nu avea obligația de a stabili veridicitatea acestora, chiar și în ipoteza prezentării unor situații faptice", dată fiind "preluarea" respectivelor informații din alte surse jurnalistice care se refereau la acest subiect - aspect de temeinicie nespus reexaminării în prezenta cale de atac. În continuare, se constată că susținerile expuse la par. 65-71 din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul cererii de apel, care au fost avute în vedere de către instanța devolutivă de control judiciar în pronunțarea deciziei din apel, cu o argumentare identică, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind în prezența unor veritabile critici de nelegalitate ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, motiv pentru care nu pot fi primite. Aceasta întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel în legătură cu aceste susțineri, se constată că recurentul a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Cât privește susținerile referitoare la pretinsa nerespectare a normelor de drept material ce guvernează răspunderea civilă delictuală, se constată că nici de această dată recurentul-reclamant nu formulează, în mod efectiv, critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată, ci se rezumă la a-și exprima nemulțumirea cu privire la cadrul factual, sens în care arată, în mod expres că, "având în vedere conduitele expuse pe larg și prezentarea stării de fapt relevante, instanța de apel ar fi trebuit să facă o aplicare corectă a regulilor de drept substanțial ce reglementează instituția răspunderii civile delictuale". Or, dată fiind modalitatea prin care partea a înțeles să deducă, spre analiză, respectiva susținere, se constată că acesta tinde, în realitate, să stabilească, în mod artificial, contextul factual al cauzei, într-o altă manieră decât cea stabilită de către instanțele fondului, și să justifice, astfel, neprocedural, o eventuală încălcare a regulilor de drept și a criteriilor jurisprudențiale în raport cu cadrul factual afirmat ca fiind corect. Această manieră nesocotește, însă, limitele de exercitare a controlului judiciar specific instanței de recurs, circumscrise strict aspectelor de nelegalitate pe baza situației determinate de instanțele de fond, singurele care au competența de administrare și evaluare a probatoriului. Prin urmare, nefiind formulate critici de nelegalitate conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., controlul judiciar specific instanței de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1020A/2023 din 4 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.