ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 562/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă la 29 aprilie 2021, sub nr. x/3/2021, reclamanții A și B au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Națională Anticorupție și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea caracterului ilicit al faptelor acestora, constând în scurgerea în presă a informațiilor din dosarul penal nr. x/P/2011, efectuarea unei percheziții ilegale la domiciliul reclamanților, emiterea de comunicate de presă prin care a fost încălcată prezumția de nevinovăție a reclamantei, respectiv încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal prin trimiterea în judecată a reclamantei, fără să existe vreo probă concretă care să-i ateste vinovăția; constatarea încălcării de către pârâți a drepturilor nepatrimoniale la imagine, reputație, demnitate și viață privată ale reclamantei; obligarea pârâților la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro către reclamantă, cu titlu de daune morale; eliminarea de pe site-ul DNA a comunicatelor referitoare la reclamantă și să asigure, pe propria cheltuială, publicarea hotărârii judecătorești definitive în două ziare centrale; obligarea pârâtului Statul Român la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro către reclamantă, având în vedere durata excesivă a procesului penal și constatarea încălcării de către pârâte a drepturilor nepatrimoniale la imagine, reputație, demnitate și viață privată ale reclamantului.

În drept, au invocat prevederile art. 192 și urm. C. proc. civ., art. 253, art. 1357 - 1358 și art. 1373 C. civ., art. 20 alin. (2) din Constituție, precum și art. 3, art. 5, art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin întâmpinare, pârâta Direcția Națională Anticorupție a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele de cerere i)-iii) și v) ale acțiunii, arătând că termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., era împlinit la momentul depunerii cererii de chemare în judecată; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că nu poate fi ținut să răspundă pentru faptele imputate, având în vedere și prevederile art. 224 alin. (1) C. civ.; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Reclamanții au depus răspuns la întâmpinările formulate, solicitând respingerea excepțiilor invocate și admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin sentința nr. 1982 din 17 februarie 2021, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A respins cererea (cu excepția capătului IV) de cerere, vizând durata excesivă a procesului penal), în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea de obligare a pârâtei Direcția Națională Anticorupție la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru următoarele fapte ilicite imputate: scurgerea în presă a informațiilor din dosarul penal nr. x/P/2011, emiterea de comunicate de presă prin care a fost încălcată prezumția de nevinovăție și efectuarea unei percheziții ilegale la domiciliul reclamanților. A respins cererea în rest, formulată de reclamanții A și B, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 222/A din 14 februarie 2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de reclamanții A și B împotriva încheierii de ședință din data de 18 octombrie 2021, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2021.

A admis apelul formulat de reclamanții A și B împotriva sentinței nr. 1982 din 17 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimații-pârâți Direcția Națională Anticorupție și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A anulat în parte sentința apelată cu privire la soluția vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român.

A respins, în parte, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român cu privire la capetele de cerere vizând percheziția ilegală, respectiv încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal.

A trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță cu privire la capetele de cerere vizând percheziția ilegală, respectiv încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român.

A modificat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea. A constatat că pârâta Direcția Națională Anticorupție a încălcat dreptul la reputație și demnitate al reclamantei A prin scurgerea de informații din dosarul penal nr. x/P/2011 în octombrie 2011, respectiv iulie 2014. A constatat că pârâta Direcția Națională Anticorupție a încălcat prezumția de nevinovăție a reclamantei A prin comunicatele de presă emise la datele de 10.10.2011, 16.06.2014 și 24.07.2014 și a dispus eliminarea acestora de pe pagina de internet a pârâtei. A respins, ca neîntemeiată, solicitarea formulată față de pârâta Direcția Națională Anticorupție vizând publicarea hotărârii judecătorești în două ziare centrale. L-a obligat pe pârâtul Statul Român la plata către reclamanta A a sumei de 6.000 euro, echivalentă în lei, la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de prejudiciu pentru durata excesivă a procesului penal. A respins, ca neîntemeiată, solicitarea formulată de reclamantul B cu privire la faptele referitoare la scurgerea de informații, comunicatele de presă emise de Direcția Națională Anticorupție și durata excesivă a procesului penal. A menținut soluția primei instanțe cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând repararea prejudiciului moral pentru faptele reprezentate de scurgerea de informații și comunicatele de presă, soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pentru faptele reprezentate de scurgerea de informații și comunicatele de presă emise de Direcția Națională Anticorupție, precum și soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii față de pârâta Direcția Națională Anticorupție cu privire la capetele de cerere vizând percheziția ilegală, respectiv încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal.

Împotriva deciziei nr. 222/A din 14 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții A și B.

Ulterior expunerii situației de fapt a cauzei și a parcursului dosarului, recurenții-reclamanți au invocat următoarele motive de nelegalitate:

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se arată că, prin decizia recurată instanța de apel a constatat în mod implicit cu privire la faptele ilicite menționate o pretinsă lipsă a calității procesuale pasive a DNA, deși niciuna dintre părți și nici instanța din oficiu n-au invocat acest aspect. Încălcarea prevederilor art.476-478 C. proc. civ., art. 481 C. proc. civ., art. 9 C. proc. civ., art. 14 alin. (4) C. proc. civ. și art. 13 C. proc. civ.

Din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel a apreciat în mod implicit că DNA nu are calitate procesuală pasivă cu privire la faptele ilicite constând în efectuarea unei percheziții ilegale la domiciliul reclamanților și încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal prin trimiterea în judecată a reclamantei, deși niciuna dintre părți și nici instanța din oficiu n-au invocat acest aspect.

De asemenea, trebuie menționat că, prin sentința nr. 1982/17.12.2021, instanța de fond nu a respins solicitările reclamantei împotriva DNA cu privire la faptele ilicite constând în efectuarea unei percheziții ilegale la domiciliul reclamanților și încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal prin trimiterea în judecată a reclamantei față de vreo pretinsă lipsă a calității procesuale pasive a DNA, ci Tribunalul București a analizat și respins pe fond solicitările menționate.

Or, în aceste condiții, este evident că instanța de apel nu putea reține vreo lipsă a calității procesuale pasive a DNA cu privire la vreuna din faptele ilicite imputate în mod solidar DNA și Statului Român, ci singurul aspect cu care Curtea de Apel București a fost învestită și cu privire la care se putea pronunța a fost reprezentat de criticile reclamanților referitoare la calitatea procesuală pasivă a Statului Român.

De altfel, Curtea de Apel reține expres împrejurarea că nu s-a formulat apel incident de către intimata-pârâtă DNA și că nu s-a criticat soluția cu privire la calitatea procesuală pasivă a acesteia referitoare la capetele de cerere vizând percheziția ilegală, respectiv încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal; deși doar Statul Român are calitate procesuală pasivă sub acest aspect, totuși soluția este, în accepțiunea nelegală a instanței de apel, de „menținere a soluției de respingere, ca neîntemeiată, a acestor capete de cerere față de intimata-pârâta DNA”.

Singura soluție pe care o putea pronunța Curtea de Apel București era de trimitere a cauzei spre rejudecare instanței de fond în vederea analizării pe fond în contradictoriu cu ambii pârâți a solicitărilor referitoare la faptele ilicite în privința cărora Tribunalul București admisese prin sentința pronunțată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.

Procedând în sensul constatării în mod implicit a lipsei calității procesuale pasive a DNA, instanța de apel a eludat efectul devolutiv al apelului, principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac prevăzut de art. 481 C. proc. civ., principiile contradictorialității și disponibilității, precum și a dreptului la apărare al reclamanților

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin nemotivarea deciziei sub acest aspect. Astfel, deși au demonstrat care sunt motivele în raport de care trebuie atrasă răspunderea civilă delictuală a DNA cu privire la faptele ilicite constând în efectuarea unei percheziții ilegale la domiciliul reclamanților și încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal prin trimiterea în judecată a reclamantei, din analiza deciziei recurate se poate observa că instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns în niciun fel argumentelor (reținând doar că aceste critici nu ar putea fi avute în vedere raportat la dezlegarea dată de Curte în sensul responsabilității pârâtului Statul Român).

Prin urmare, față de prevederile art. 425 C. proc. civ., instanța de apel avea obligația să explice care este motivul pentru care a considerat că soluția instanței de fond de respingere a solicitărilor de angajare a răspunderii civile delictuale a DNA cu privire la faptele ilicite constând în efectuarea unei percheziții ilegale la domiciliul reclamanților și încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal prin trimiterea în judecată a reclamantei ar fi legală și temeinică și de ce motivele de apel formulate cu privire la această soluție ar trebui înlăturate.

Cu referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține de către recurenți încălcarea prevederilor art. 36 C. proc. civ. și ale art. 1349 C. civ. în sensul că, în contra raționamentului nelegal al instanței de apel, DNA răspunde cu privire la faptele ilicite constând în efectuarea unei percheziții ilegale la domiciliul reclamanților și încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal față de reclamantă.

În speță, raportat la prevederile art. 100-101 C. proc. pen. din 1968, percheziția locuinței reclamanților din data de 06.10.2011 a fost solicitată și efectuată de procurorii DNA, aspect care rezultă atât din Procesul-Verbal de percheziție domiciliară din data de 6.10.2011, cât și din celelalte acte de urmărire penală efectuate în cadrul dosarului penal x/P/2011.

Faptul că percheziția domiciliară efectuată de DNA în data de 06.10.2011 a fost încuviințată în prealabil de către CSM nu înlătură răspunderea civilă delictuală a pârâtei DNA, ci dovedește că cei doi pârâți, DNA și Statul Român, răspund solidar în cauză.

DNA răspunde și cu privire la fapta ilicită constând în încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal, în condițiile în care această pârâtă este cea care a dispus începerea urmăririi penale, extinderea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale cu privire la reclamantă, trimiterea sa în judecată fără să existe niciun fel de probe sau indicii care să justifice în vreun fel măsurile adoptate cu scopul exclusiv de a afecta imaginea unui șef de secție al X.

Prin sentința penală nr. 1055/29.11.2016 pronunțată în dosarul nr. x/1/2014 și prin decizia penală nr. 80/03.05.2018 pronunțată în dosarul nr. x/1/2017 reclamanta a fost achitată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cu putere de lucru judecat caracterul vădit nefondat al acuzațiilor pârâtei DNA, maniera informă de construire a acuzării și de efectuare a urmăririi penale, precum și inexistența vreunei probe care să susțină săvârșirea vreunei infracțiuni.

Prin urmare, fapta ilicită constând în încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal este o faptă ilicită imputată intimatei DNA, din această perspectivă soluția instanței de apel reprezentând și o încălcare a principiului disponibilității.

Ca și în cazul percheziției domiciliare, faptul că, referitor la această faptă ilicită este atrasă și răspunderea Statului Român, nu înlătură răspunderea DNA, ci răspunderea celor doi pârâți este solidară.

DNA răspunde cu privire la fapta ilicită constând în încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal, împrejurare ce rezultă în mod cert din art. 2, art. 5, art. 327 C. proc. pen., care reglementează obligațiile organelor de urmărire penală.

Raportat la prevederile art. 36 C. proc. civ., DNA are calitate procesuală pasivă cu privire la faptele ilicite constând în efectuarea unei percheziții ilegale la domiciliul reclamanților și încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal, existând identitate între părți și subiectele raportului juridic litigios (intimata DNA fiind persoana care a efectuat percheziția locuinței și cea care a încălcat principiile și regulile de desfășurare a procesului penal).

De altfel, într-o acțiune în răspundere civilă delictuală, simpla solicitare de atragere a răspunderii unei persoane cu privire la săvârșirea unei fapte ilicite este aptă să confere persoanei respective calitate procesuală pasivă, îndeplinirea condițiilor răspunderii (inclusiv din perspectiva existenței fapte ilicite) fiind o chestiune de fond.

Trebuie subliniat și că, așa cum a reținut instanța de apel, reclamanții nu au invocat în cauză dispozițiile referitoare la eroarea judiciară (nici dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și nici prevederile art. 538-541 C. proc. pen.), ci antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți.

Or, prin prisma temeiului de drept invocat, este evident că atât DNA, cât și Statul Român au calitate procesuală pasivă cu privire la efectuarea unei percheziții ilegale la domiciliul reclamanților, respectiv la încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal.

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții apreciază că motivarea instanței de apel este contradictorie, în condițiile în care toate cele patru fapte imputate au fost săvârșite de către DNA (din această perspectivă fiind atrasă și răspunderea Statului Român în calitate de garant al drepturilor fundamentale ale cetățenilor și de a le asigura acestora un proces echitabil în ansamblul său, cu toate implicațiile pe care le poate avea asupra vieții private și profesionale). La baza solicitării de obligare a pârâților DNA și Statul Român la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro nu stau patru fapte ilicite distincte, ci cele patru fapte menționate au strânsă legătură între ele, alcătuind o singură faptă cu caracter continuu.

În acest sens, arată că scurgerea în presă a informațiilor din dosarul penal nr. x/P/2011, publicarea unor comunicate care au încălcat prezumția de nevinovăție, efectuarea unei percheziții ilegale la domiciliu reprezintă tot o încălcare a principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal intentat reclamantei de către DNA. Or, din această perspectivă, nu există nicio justificare logică sau juridică pentru a exista o diferență de tratament în privința persoanelor răspunzătoare.

Din moment ce toate cele patru faptele ilicite au fost săvârșite de DNA, este evident că motivarea instanței de apel este contradictorie, în condițiile în care, deși Curtea de Apel București pretinde că nu poate fi atrasă răspundere obiectivă a Statului Român pentru toate faptele ilicite ale intimatei-pârâte DNA, totuși dispune atragerea răspunderii pentru două din cele patru fapte (or, din perspectiva săvârșirii de către DNA a celor patru fapte situația este identică).

Totodată, caracterul contradictoriu al motivării instanței rezultă și din considerentul reținut la pagina 64 (primul alineat) din decizia recurată. Practic, deși instanța de apel admite că Statul Român răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, iar scurgerea în presă a informațiilor din dosarul penal nr. x/P/2011, precum și publicarea comunicatelor de presă reprezintă astfel de fapte, totuși apreciază în mod nelegal că Statul Român nu ar avea calitate procesuală pasivă cu privire la faptele menționate.

În ceea ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., contrar reținerilor nelegale ale instanței de apel, recurenții consideră că legitimarea Statului Român rezultă cu titlu general din prevederile art. 221 C. civ., potrivit cărora „Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat”.

Faptul că „intimata-pârâtă DNA, ca persoană juridică de drept public, răspunde în mod direct pentru faptele sale ilicite” nu conduce la concluzia că nu ar putea fi incidentă răspunderea Statului Român pentru faptele ilicite constând în scurgerea în presă a informațiilor din dosarul penal nr. x/P/2011 și emiterea de comunicate de presă prin care a fost încălcată prezumția de nevinovăție.

Raportat la prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 26 alin. (1) și ale art. 22 alin. (1) din Constituția României și ale art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Statul Român are obligația constituțională de garant al drepturilor fundamentale ale cetățenilor și de a le asigura acestora un proces echitabil în ansamblul său, cu toate implicațiile pe care le poate avea asupra vieții private și profesionale.

În speță, Statul Român a abdicat de la aceste obligații cu privire la toate faptele ilicite în privința cărora recurenții solicită pe de-o parte constatarea încălcării drepturilor nepatrimoniale la imagine, reputație, demnitate și viață privată, iar pe de altă parte obligarea pârâților la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro către reclamanta A.

Astfel, dacă declanșarea unui proces penal (și efectuarea unor acte în cadrul acelui dosar penal) teoretic nu constituie prin ea însăși o culpă, finalizarea cauzei cu achitarea inculpatului implică o culpă generică a Statului Român care, într-un caz dat, nu a reușit să asigure unui cetățean nevinovat protecție împotriva bulversării vieții sale private și profesionale, cauzată de proceduri instituțional statale, din această perspectivă fiind evidentă calitatea procesuală pasivă a Statului Român.

Atât prezumția de nevinovăție reglementată de art. 6 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptul la viață privată, respectiv dreptul la onoare și reputație ca parte componentă a dreptului la viață privată, reglementat de art. 8 alin. (1) din Convenție, reprezintă garanții și drepturi protejate expres de Convenție.

Raportat la prevederile art. 1 și art. 13 ale Convenției, CEDO a statuat în mod constant că garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare a drepturilor cetățeanului, dar și înlăturarea eventualelor încălcări ale acestor drepturi de către autoritățile naționale (dreptul la un remediu efectiv prevăzut de art. 13 din Convenței). Astfel, în cauza Cășuneanu împotriva României, Curtea a reiterat obligația statelor membre să-și organizeze și să își formeze autoritățile pentru a se asigura că nicio informație confidențială sau secretă nu va fi divulgată. Similar, în cauza Voicu împotriva României (22015/10), Curtea a retrimis la practica formată în cauza Cășuneanu împotriva României: „Curtea reiterează că, în cauza Cășuneanu, care a ridicat o problemă identică, a conchis că există o violare a articolului 8 al Convenției în măsura în care Statul respondent a eșuat în îndeplinirea obligației de a salvgarda dreptul aplicantului la respectarea vieții sale private și, de asemenea, a eșuat în a remedia această încălcare de drept. Curtea a arătat (în cauzele Khuzhin și altii împotriva Rusiei, Lavents împotriva Letoniei, Daktaras împotriva Lituaniei, Y.B. și alții împotriva Turciei) că prezumția interzice pronunțarea prematură a instanței cu privire la vinovăția celui acuzat și că se aplică și declarațiilor celorlalți oficiali publici dacă aceste declarații sunt în legătură cu procedurile penale aflate în desfășurare și dacă prin ele se încurajează opinia publică să considere că suspectul este vinovat și se prejudecă cauza înainte ca autoritatea judiciară competentă să se pronunțe. Prezumția de nevinovăție este încălcată ori de câte ori într-o decizie judiciară ori o declarație publică este reiterată opinia că acuzatul este vinovat fără ca această vinovăție să fi fost stabilită în conformitate cu legea. În cauza Butkevicius împotriva Lituaniei, Curtea a reamintit că este important ca, la momentul inițial, când un rechizitoriu nu a fost emis împotriva acuzatului, declarații publice care ar putea fi interpretate drept o confirmare a vinovăției petentului de către importanți funcționari publice să nu fie făcute.

Practica instanței supreme atașată apelului formulat în cauză este relevantă pentru soluționarea cauzei, în condițiile în care în cadrul deciziilor menționate instanța supremă a statuat asupra faptului că poate fi atrasă răspunderea Statului Român pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție.

Față de aceste motive, recurenții solicită admiterea recursului cu privire la soluția instanței de apel de respingere a criticilor din apel referitoare la soluția instanței de fond de admitere a excepției lipsei calității procesuale a Statului Român cu privire la faptele ilicite constând în scurgerea în presă a informațiilor din dosarul penal nr. x/P/2011 și încălcarea prezumției de nevinovăție prin emiterea comunicatelor de presă.

Astfel, recurenții susțin că la baza solicitării de obligare a intimaților DNA și Statul Român la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro nu stau patru fapte ilicite distincte (și fără legătură între ele), ci o singură faptă cu caracter continuu, de încălcare a principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal intentat de către pârâta DNA, fiind întocmite în baza aceleiași rezoluții unice a intimatei-pârâte.

Or, încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal a fost constatată în mod definitiv (și putea fi cunoscută în mod definitiv de reclamanți și de orice persoană în mod rezonabil) doar la momentul pronunțării hotărârii definitive de achitare a reclamantei, 03.05.2018, dată la care instanța supremă a statuat asupra caracterului ilicit al faptei și asupra culpei pârâților cu privire la fapta menționată, Înalta Curte stabilind cu titlu definitiv că întreaga urmărire penală desfășurată de DNA și toate actele procedurale întocmite de aceasta sunt ilicite.

Contrar reținerilor nelegale ale instanței de apel, „faptele ilicite în discuție” nu „au fost comise și s-au epuizat instantaneu”, ci fapta DNA cu caracter continuu (ce cuprinde toate actele materiale întocmite de către DNA în cursul urmăririi penale, inclusiv scurgerea în presă a informațiilor din dosarul penal nr. x/P/2011, publicarea unor comunicate care au încălcat prezumția de nevinovăție, efectuarea unei percheziții ilegale domiciliare) s-a epuizat la momentul pronunțării achitării definitive a reclamantei. În acest sens este și jurisprudența instanței supreme.

Așadar, data de 03.05.2018 este data la care reclamanții au cunoscut „atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea” - acesta fiind momentul obiectiv de la care curge termenul de trei prevăzut de lege.

Or, cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 29.04.2021, anterior împlinirii termenului de 3 ani calculat de la momentul achitării definitive (03.05.2018), cu respectarea termenului de prescripție de trei ani.

Și dacă se va aprecia de către instanța de recurs că raționamentul instanței de apel ar fi corect și că în speță termenul de prescripție cu privire la solicitările patrimoniale ale reclamantei nu a început să curgă la data achitării sale definitive (03.05.2018), soluția și considerentele reținute de instanța de apel sunt oricum nelegale.

În acest sens, recurenții arată că scurgerea în presă a informațiilor din dosarul nr. x/P/2021 reprezintă o faptă care prin natura sa are caracter continuu. Astfel, scurgerea în presă a informațiilor menționate a început la data demarării dosarului penal nr. x/P/2011, a continuat pe toată perioada derulării procesului, inclusiv la momentul demarării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, iar faptul ilicit cauzator de prejudicii continuă și în prezent să aibă loc, subzistă în continuare, astfel că efectele faptei continue nu s-au epuizat nici la acest moment.

Practic, nu articolele de presă conferă caracter continuu faptei ilicite, ci fapta ilicită în sine are caracter continuu, iar consecințele sale dăunătoare s-au produs și se produc continuu, aspect dovedit de existența articolelor de presă și de simpla căutare pe un browser web a cuvintelor „A mită” și „B mită”.

Aceeași concluzie referitoare la caracterul continuu al faptei se aplică și în cazul publicării comunicatelor de presă și efectuării unei percheziții ilegale la domiciliu.

Astfel, comunicatele de presă din perioada desfășurării urmăririi penale în cadrul dosarului penal nr. x/P/2011 au fost emise începând cu data de 10.10.2011, iar ultimul comunicat, de trimitere în judecată a reclamantei și al celorlalți inculpați din dosar, a fost actualizat la data de 04.06.2018.

Or, în toată această perioadă încălcarea prezumției de nevinovăție și a celorlalte drepturi nepatrimoniale a produs efecte continue, paguba fiind cunoscută abia la momentul actualizării ultimului comunicat, când în loc să elimine de pe site-ul propriu toate comunicatele cu privire la reclamantă ca urmare a achitării sale printr-o decizie penală, DNA a procedat doar la actualizarea unui comunicat anterior.

Totodată, contrar considerentelor Curții de Apel București referitoare la prescripția dreptului material în cazul percheziției ilegale, și în cazul acestei fapte ilicite consecințele dăunătoare se produc continuu ca urmare a mediatizării de către DNA a percheziției nelegale efectuate la domiciliul reclamanților cu scopul de a prezenta public vinovăția reclamantei și „mărețele realizări” ale DNA.

Însă, efectele mediatizării nejustificate și ilicite a percheziției nelegale și a întregului dosar penal demarat de DNA cu privire la reclamantă au fost continue până la momentul achitării sale definitive de către instanța supremă.

Ca atare, este evident că instanța de apel a respins în mod nelegal motivul de apel referitor la soluția instanței de fond de admitere a excepției prescripției.

Soluția și considerentele instanței de apel de a aprecia că nu ar fi fost încălcată obligația prevăzută de art. 6 paragraful 1 din Convenție în ceea ce privește faza judecății și de a acorda daune doar pentru încălcarea obligației prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenție în faza urmăririi penale sunt nelegale.

În primul rând, Curtea de Apel a scindat în mod nelegal analiza duratei excesive a procesului penal între faza judecății și faza urmăririi penale (analizând separat dacă există o durată excesivă a procesului penal în faza urmăririi penale, respectiv dacă există o durată excesivă a procesului penal în faza judecății), în condițiile în care încălcarea obligației de soluționare a procesului într-un termen rezonabil trebuie verificată cu privire la întreaga durată a procesului.

Ținându-se seama de jurisprudența CEDO, în materie penală analiza încălcării obligației de soluționare a procesului penal într-un termen rezonabil trebuie analizată prin raportare la întreaga durată a procesului penal (începând cu data învinuirii și terminând cu data achitării definitive).

În speță, termenul de la care trebuie calculată durata procedurii este dat de momentul la care reclamanta a fost citată în fata DNA în calitate de învinuită pentru săvârșirea unei pretinse infracțiuni de trafic de influență, respectiv 06.10.2011. În privința punctului final al termenului analizat, acesta a avut loc, cel mai devreme, la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost achitată, respectiv pronunțarea deciziei penale nr. 80 din data de 03.05.2018 în dosarul nr. x/1/2017, deși hotărârea a fost comunicată mult mai târziu (la aproximativ 8 luni de la pronunțare).

Or, analizată în ansamblu (cuprinzând atât faza urmăririi penale, cât și faza judecății), durata procesului penal de 6 ani și 8 luni încalcă cu siguranță exigențele prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, având în vedere că miza procesului penal pornit în mod nelegal de organele penale ale Statului Român împotriva reclamantei era una uriașă, întrucât, la data aducerii la cunoștință a învinuirii cu privire la care se efectuau investigații în cadrul dosarului penal nr. x/P/201, reclamanta își desfășura activitatea ca judecător în cadrul X și, totodată, ca președinte al Y.

În al doilea rând, reținerile instanței de apel referitoare la faptul că în faza judecății procesul penal ar fi avut o durată rezonabilă sunt complet nelegale, în condițiile în care în speță faza judecății nici măcar nu trebuia să existe. Achitarea prin sentința penală s-a realizat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. („fapta nu există”) pentru săvârșirea a patru infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. („fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”) pentru săvârșirea infracțiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen. (din 1969) raportat la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr.7 8/2000, săvârșirea infracțiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informații care nu sunt destinate publicității și permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 (pct.III.3 din rechizitoriu), săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (l) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (pct.lll.4 din rechizitoriu).

Astfel, atât timp cât instanța penală a stabilit că faptelor imputate de DNA reclamantei le lipsesc condițiile de tipicitate prevăzute de lege, este evident că trimiterea sa în judecată s-a făcut fără temei.

Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. (deci, inclusiv temeiurile în raport de care ÎCCJ a dispus achitarea) reprezintă impedimente ce rezultă din lipsa de temei a acțiunii penale, acestea fiind preexistente/concomitente faptei ce face obiectul acțiunii penale. Acest aspect trebuie coroborat cu considerentele reținute cu autoritate de lucru judecat de către instanța supremă în cadrul hotărârilor penale, în sensul că nu existau probe/motive ca DNA să dispună trimiterea în judecată a reclamantei (soluția ce trebuia adoptată de către DNA în faza urmăririi penale era clasarea, iar nu trimiterea în judecată).

Contrar reținerilor nelegale ale instanței de apel, „împrejurarea că soluția de achitare s-a întemeiat pe fapta nu există sau pe fapta nu este prevăzută de legea penală” are „relevanță din perspectiva duratei rezonabile a procesului în faza de judecată". Astfel, este irelevant că soluția instanței supreme „este rezultatul unei activități de judecată intense și susținute”, din moment ce faza judecății nici măcar nu trebuia să aibă loc.

Totodată, independent de argumentele menționate care dovedesc fără putință de tăgadă că în speță nu se justifică în niciun fel faza judecății și prelungirea peste măsură a duratei procesului penal, se poate observa că oricum durata judecății s-a întins pe o perioadă de timp foarte mare (aproximativ 4 ani).

Contrar reținerilor instanței de apel, faptul că în faza judecății în fond s-au acordat „chiar două termene pe fond” nu este de natură a justifica perioada de timp de patru ani, în condițiile în care nu a fost necesară recurgerea la expertize de specialitate, nu au fost probleme legate de localizarea martorilor și nici vreun alt incident de natură a temporiza judecata - din această perspectivă complexitatea cauzei fiind una foarte redusă.

În plus, se poate observa că instanța de apel a ignorat perioada de timp extrem de mare (aproximativ 10 luni) dintre momentul pronunțării sentinței penale (29.11.2016) și momentul primului termen din apel (11.09.2017), în condițiile în care dosarul a fost soluționat de completuri diferite ale aceleași instanțe.

Or, în condițiile în care, pe de-o parte încălcarea obligației de soluționare a procesului într-un termen rezonabil trebuie analizată prin raportare la întreaga durată a procesului, iar pe de altă parte că faza judecății nici nu trebuia să existe în cadrul procesului penal, este evident că despăgubirile solicitate (în cuantum de 10.000 euro) trebuiau acordate în totalitate.

Așadar, în condițiile în care instanța de apel a încălcat și, totodată, aplicat greșit prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție, se impune casarea în parte a deciziei recurate cu privire la soluția de respingere în parte a motivului de apel referitor la modalitatea nelegală în care instanța de fond a respins solicitarea de angajare a răspunderii Statului Român referitoare la durata excesivă a procesului penal.

Susțin recurenții că au criticat sentința instanției de fond din perspectiva nemotivării soluției de respingere a solicitării de constatare a încălcării de către intimați a drepturilor lor patrimoniale.

Prin decizia recurată, instanța de apel a respins motivul de apel menționat, reținând că „prima instanță ar fi respectat standardele în materia motivării hotărârii judecătorești” și că „în lipsa reținerii unei fapte ilicite comise de intimata-pârâtă DNA față de apelanta-reclamantă și în contextul în care apelantul-reclamant nu a fost subiectul anchetei penale, câtă vreme nu au fost îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale invocate de către apelanta-reclamantă, în mod implicit nu mai era necesară analiza îndeplinirii cerințelor răspunderii civile delictuale invocate de către apelantul-reclamant” .

Soluția și considerentele reținute de instanța de apel sunt complet nelegale.

Așa cum rezultă din analiza sentinței civile nr. 1982/17.12.2021, instanța de fond nu a prezentat niciun considerent cu privire la faptul că nu ar fi fost încălcate de către DNA și Statul Român drepturile nepatrimoniale la imagine, reputație, demnitate și viață privată ale reclamantului B.

Contrar reținerilor instanței de apel, faptul că instanța de fond a reținut pretinsa inexistență a vreunei fapte ilicite comisă de DNA cu privire la reclamantă nu scutea tribunalul de o analiză cu privire la solicitarea din petit, nu doar să menționeze că respinge pretențiile formulate.

În mod evident, modalitatea în care instanța de fond a respins solicitarea a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că soluția de respingere a criticii din apel referitoare la această nemotivare este complet nelegală.

Astfel, ca urmare a constatării încălcării de către instanța de fond a nerespectării obligației de motivare a hotărârii cu privire la solicitarea reclamantului din petitul 5 al acțiunii, instanța de apel avea obligația să trimită cauza spre rejudecare și în privința solicitării menționate, pentru ca acesta să beneficieze de dublul grad de jurisdicție - din această perspectivă soluția instanței de apel de respingere a motivului referitor la nemotivarea instanței de fond în privința soluției de respingere a solicitării de constatare a încălcării de către intimați a drepturilor reclamantului încălcând în mod flagrant și prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Intimații nu au formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel a încălcat principiile disponibilității, non reformatio in peius și devoluției în apel, al contradictorialității și al dreptului la apărare, întrucât, prin soluția adoptată, ar fi considerat, implicit, că DNA nu are calitate procesuală pasivă în lipsa unei critici în acest sens formulată de vreuna dintre părți, soluția corectă fiind de trimitere spre rejudecare în contradictoriu cu ambii pârâți.

Critica este nefondată în condițiile în care, contrar susținerilor recurenților, din considerentele deciziei atacate nu se deduce faptul că s-ar fi apreciat că DNA nu are calitate procesuală pasivă.

Dimpotrivă, instanța de apel a analizat faptele ilicite imputate din perspectiva obligațiilor legale care le revin fiecăruia dintre pârâți, respectiv a prerogativelor conferite de lege DNA ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit faptul că cel care răspunde în această situație este Statul Român, garant al dreptului la un proces echitabil, chiar și în ipoteza în care cadrul procesual obiectiv pendinte nu este întemeiat pe o acțiune în răspundere pentru eroare judiciară. În acest caz, a reținut că răspunderea pentru nesocotirea normelor legale în materia efectuării unei percheziții domiciliare ori pentru încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal nu revine autorităților judiciare care au solicitat/încuviințat/efectuat cu nerespectarea dispozițiilor legale o percheziție domiciliară ori au încălcat principiile de desfășurare a procesului penal, neexistând un cadru normativ special sub acest aspect. S-a arătat astfel că: ,,este incidentă o răspundere obiectivă a intimatului-pârât, neexistând cadrul legal ca intimata-pârâtă să răspundă, context în care se activează o răspundere obiectivă și generală a Statului Român” și că ,,doar Statul Român este cel care poate și trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție”.

În ceea ce privește DNA, instanța de prim control judiciar a constatat că nu pot fi reținute criticile apelanților-reclamați raportat la dezlegarea dată de curte în sensul responsabilității pârâtului Statul Român pentru aceste capete de cerere. Ținând cont de împrejurarea că nu s-a formulat apel incident de către intimata-pârâtă DNA și reținând că nu s-a criticat soluția cu privire la calitatea procesuală pasivă a acesteia referitoare la capetele de cerere vizând percheziția ilegală, respectiv încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal, deși doar Statul Român are calitate procesuală pasivă sub acest aspect, curtea, conform art. 480 alin. (1) C. proc. civ., a menținut soluția de respingere, ca neîntemeiată, a acestor capete de cerere față de intimata-pârâta DNA.

Prin urmare, nu se pune problema încălcării principiului disponibilității și nici a principiului tantum appellatum quantum judicatum, de vreme ce, în lipsa unei critici privind calitatea procesuală a DNA, instanța de apel nu a admis o excepție procesuală cu un atare obiect, astfel că soluția de respingere a acțiunii împotriva acestei pârâte a rămas câștigată cauzei. Soluția nu agravează nici situația apelanților-reclamanți în propria cale de atac sau principiile contradictorialității și al dreptului lor la apărare întrucât apelul acestora în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român a fost admis, cauza fiind trimisă spre rejudecare în vederea analizării în contradictoriu cu acest pârăt a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru cele două fapte ilicite menționate anterior.

În legătură cu aceeași soluție, recurenții au criticat decizia și din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a motivat pe fond de ce nu a atras răspunderea civilă delictuală a DNA cu privire la cele două fapte ilicite. Critica este nefondată întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, instanța de apel a precizat că ,,există fapte ilicite pe care le-ar fi comis intimata-pârâtă DNA și pentru care aceasta este ținută a răspunde, fiind vorba despre fapte proprii pentru care aceasta poate și trebuie să răspundă. În același timp, chiar dacă ar fi vorba despre fapte ilicite pe care le-ar fi comis intimata-pârâtă, aceasta nu poate răspunde personal, ci este incidentă o răspundere obiectivă a intimatului-pârât, neexistând cadrul legal ca intimata-pârâtă să răspundă” și că ,,în ceea ce privește scurgerea în presă a informațiilor din dosarul penal nr. x/P/2011 și emiterea comunicatelor de presă, singura entitate juridică ținută a răspunde este intimata-pârâtă DNA, care era deținătoarea informațiilor din dosarul penal antemenționat și care a emis comunicatele de presă în discuție, intimatul-pârât Statul Român neavând calitate procesuală pasivă și nefiind ținut a răspunde în vreun fel sub aceste aspecte. Referitor la faptele ilicite constând din efectuarea unei percheziții ilegale la domiciliul reclamanților și încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal prin trimiterea în judecată a reclamantei, doar intimatul-pârât Statul Român este ținut a răspunde obiectiv, conform art. 224 alin. (1) C. civ. Astfel, pe de o parte, răspunderea pentru nesocotirea normelor legale în materia efectuării unei percheziții domiciliare ori pentru încălcarea principiilor și regulilor de desfășurare a procesului penal nu revine autorităților judiciare care au solicitat/încuviințat/efectuat cu nerespectarea dispozițiilor legale o percheziție domiciliară ori au încălcat principiile și regulile de desfășurare a procesului penal, neexistând un cadru normativ special sub acest aspect, iar, pe de altă parte, doar Statul Român este ținut a răspunde ca garant al drepturilor fundamentale”.

Se constată astfel că instanța de apel a făcut distincție între cele patru fapte ilicite imputate, analizându-le pe fiecare în parte, argumentând, în acest context, de ce a considerat că pentru două dintre ele nu poate fi atrasă răspunderea subiectivă a DNA, ci cea obiectivă a Statului, astfel încât critica recurenților nu se confirmă.

Aceștia au mai susținut că soluția este nelegală și din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. și ale art. 1349 C. civ., raportat la dispozițiile art. 100-101, respectiv ale art. 2, art. 5 și art. 327 C. proc. pen., care reglementează atribuțiile organelor de urmărire penală, invocând că DNA este instituția care a inițiat și efectuat percheziția domiciliară, respectiv a încălcat prevederile procesului penal prin acte de urmărire penală nelegale, astfel cum s-a reținut în hotărârile judecătorești prin care s-a dispus achitarea.

Critica este străină de cauză întrucât nu combate raționamentul instanței de apel care decelează între cele două categorii de fapte ilicite. Astfel, DNA răspunde pentru faptele proprii ce excedează, practic, sferei procesului penal (scurgerea de informații nepublice, conținutul comunicatelor de presă), însă, atunci când organul judiciar acționează în numele puterii publice, statul este cel care garantează legalitatea procedurii judiciare prin mecanisme legale subsumate controlului de legalitate, respectiv pentru acoperirea prejudiciului cauzat persoanelor prin funcționarea defectuoasă a acestui mecanism.

Este de menționat și împrejurarea susținută de părți și reținută de instanțe că reclamanții nu au invocat o eroare judiciară, nici din perspectiva mecanismului reglementat de Legea nr. 303/2004, și nici a prevederilor art. 541 C. proc. civ. Aceștia afirmă că ambii pârâți răspund în solidar pentru nelegala desfășurare a fazei de urmărire penală a procesului judiciar, fără a contrazice, cu argumente de drept, cele reținute în apel cu privire la natura juridică a faptelor imputate, dintre care unele își au sorginte în conduita proprie a DNA ca persoană juridică, iar celelalte reprezintă acte de urmărire întocmite de procurori în baza legii, pentru a căror nelegalitate există un alt tip de răspundere, cea obiectivă a Statului Român, întrucât sunt parte componentă a unei proceduri judiciare pentru a cărei legalitate statul este garant.