ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2168/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și Direcția Națională Anticorupție, obligarea în solidar a acestora la plata unei despăgubiri în cuantum de 1.000.000 RON, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin emiterea unor comunicate de presă și furnizarea unor informații defăimătoare către jurnaliști, prin încălcarea prezumției de nevinovăție (cu referire îndeosebi la comunicatele de presă nr. 336/VIII/3 din 23 martie 2016 și nr. 342/VIII/3 din 23 martie 2016, postate pe site-ul www.x.ro, site oficial al DNA - Structura Centrală), nerespectarea dreptului la viață privată, facilitarea încălcării dreptului la propria imagine și atingerea adusă vieții private prin informațiile și datele personale furnizate în mod abuziv în presă, în timpul urmăririi penale; obligarea, în solidar, a pârâților să achite daune cominatorii în valoare de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere la plata despăgubirilor la care vor fi obligați, precum și la publicarea hotărârii definitive în două ziare centrale pe cheltuiala acestora.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1347, 1357, 1358, art. 1373 alin. (1) și (2), art. 1381-1386 alin. (1) și (2), art. 71, art. 72, art. 74, art. 75, art. 252, art. 253 alin. (4) și art. 254 C. civ., art. 23 și art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 6 paragr. 1, 2, art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces.

La data de 21 martie 2019, reclamantul a precizat acțiunea, modificând cel de-al doilea capăt al cererii, arătând că nu mai solicită daune cominatorii, ci obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, până la data plății efective.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Aceeași excepție a fost invocată și de pârâții C. și D. prin întâmpinările depuse. Pe fond, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pârâta Direcția Națională Anticorupție a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii.

Prin încheierea din 30 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a unit cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., C. și D..

Prin sentința nr. 1628 din 24 octombrie 2019, completată prin sentința nr. 399 din 22 martie 2022, Tribunalul București, secția IV-a civilă a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., C. și D., invocate de fiecare dintre acești pârâți prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată, precizată, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție, aceasta fiind obligată la plata sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând repararea prejudiciului cauzat, precum și la plata a dobânzii legale, de la data rămânerii definitive a sentinței, până la momentul plății efective. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. A obligat-o pe pârâta Direcția Națională Anticorupție să-i plătească reclamantului suma de 5.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 1628 din 24 octombrie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția IV-a civilă au declarat apel reclamantul A. și pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Prin decizia nr. 1642A din 8 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins cererile de apel formulate de reclamantul A. și de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, împotriva sentinței nr. 1628 din 24 noiembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondate.

Împotriva deciziei nr. 1642A din 8 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au formulat recurs reclamantul A., precum și pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție.

5.1 Recursul reclamantului A.

Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din acest act normativ, întrucât soluția pronunțată asupra criticilor formulate în apel cu privire la nemotivarea de către instanța de fond a faptei ilicite cu care a fost învestită (publicarea comunicatelor de presă nr. 336/VIII/3 și 342/VIII/3 din 23 martie 2016), precum și la întinderea daunelor morale nu este argumentată în fapt și în drept, instanța limitându-se la o expunere a normelor de drept referitoare la răspunderea civilă delictuală, fără a prezenta raționamentul juridic pe baza căruia nu a primit aceste motive de apel.

Recurentul-reclamant a afirmat că această argumentare formală nu reprezintă o motivare în sensul prevăzut de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece scopul acesteia constă în explicarea soluției adoptate de instanță, iar nu în enumerarea unor norme de drept.

Referitor la modalitatea în care a fost analizată critica ce a vizat întinderea daunelor morale, a susținut că aceasta a fost examinată prin nesocotirea efectului devolutiv al apelului, care instituie în sarcina instanței obligația de a verifica atât legalitatea hotărârii ce face obiectul apelului (aplicarea și interpretarea corectă a legii), cât și temeinicia acesteia (stabilirea corectă a situației de fapt), adică să rejudece fondul în limitele determinate expres sau implicit prin cererea de apel, conform art. 477 și 478 C. proc. civ.

În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral și criteriile de stabilire ale acestuia, a arătat că sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv ce i s-a produs. A învederat că instanța de apel, evocând fondul, trebuia să arate motivele pentru care nu a avut în vedere criteriile ce trebuiau a fi analizate în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor solicitate.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a afirmat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, fiind interpretate greșit elementele referitoare la prezumția de nevinovăție și la dreptul la viață privată.

A precizat că a învestit instanța de apel cu analizarea aplicării dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituția României, art. 4 C. proc. pen., art. alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 pct. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 6 alin. (2) și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 4 și 5 din Directiva (UE) 2016/343, și ale art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 17 din Pactul universal cu privire la drepturile civile și politice, respectiv art. 26, art. 27, art. 28, art. 29 și art. 30 din Constituția României.

A arătat că a invocat faptul că pe site-ul DNA au fost postate comunicatele de presă nr. 336/VIII/3 și 342/VIII/3 din 23 martie 2016, iar această activitate lipsită de diligență a intimaților a fost efectuată cu înfrângerea prezumției de nevinovăție și a dreptului la viață privată, aspect ce se constituie într-o faptă ilicită.

Cele două comunicate de presă au fost emise în timpul desfășurării anchetei penale, iar nu cu discreție și rezervă, astfel cum prevede legea.

Instanța de apel a procedat la o verificare formală a acestor două comunicate de presă, concluzionând că informațiile transmise au respectat cerințele statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la terminologia ce ar trebui folosită de organele judiciare în activitatea de informare a opiniei publice.

În susținerea acestei motivări, instanța de apel a făcut referire la cauza E. contra României, deși circumstanțele acesteia nu sunt asemănătoare cu cele deduse judecății în prezenta cauză.

Recurentul-reclamant a amintit că, în ceea ce privește obligația de respectare a prezumției de nevinovăție în cadrul procesului de informare a opiniei publice referitoare la procedurile judiciare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa câteva principii generale, respectiv că art. 6 paragr. 2 nu poate împiedica autoritățile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, însă acestea să o facă cu toată discreția și rezerva pe care o impune respectarea prezumției de nevinovăție (cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței), prezumția interzicând pronunțarea prematură a instanței cu privire la vinovăția celui acuzat, care se aplică și declarațiilor celorlalți oficiali publici, dacă aceste declarații sunt în legătură cu procedurile penale aflate în desfășurare și dacă prin ele se încurajează opinia publică să considere că suspectul este vinovat, iar cauza se prejudecă înainte ca autoritatea judiciară competentă să se pronunțe (Khuzhin contra Rusiei, Lavents contra Letoniei, Daktaras contra Lituaniei, Y.B și alții contra Turciei).

A menționat că instanța de contencios european a reținut în jurisprudența sa (cauza Nestk contra Slovaciei), că prezumția de nevinovăție este încălcată ori de câte ori într-o decizie judiciară sau o declarație publică este evocată opinia conform căreia acuzatul este vinovat, fără ca vinovăția să fi fost stabilită, subliniind importanța distincției ce trebuie făcută între suspiciuni și certitudini cu privire la aceasta.

Recomandarea (2013) a Comitetului Miniștrilor către statele membre privind furnizarea de informații prin intermediul mass-media în legătură cu procesele penale consacră cu titlul de principiu prezumția de nevinovăție, stabilind că "respectarea principiului prezumției de nevinovăție este parte integrantă din dreptul la un proces echitabil. În mod corespunzător, s-a statuat că opiniile și informarea despre procesele penale aflate în derulare trebuie să fie comunicate și diseminate în mass-media numai dacă acestea nu prejudiciază prezumția de nevinovăție a suspectului sau acuzatului.

Invocând dispozițiile art. 6 paragr. 2, art. 8 și art. 10 din Convenție, recurentul-reclamant a susținut că exercițiul dreptului la liberă exprimare presupune unele îndatoriri și responsabilități, ce fac posibile restricționări, impunerea unor condiții în exercițiul acestuia, iar aceste ingerințe trebuie să întrunească trei caracteristici, anume să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, adică să fie proporționale cu scopul urmărit.

Îndatoririle pot apărea sub forma unor obligații specifice pentru unele categorii profesionale, magistrații fiind supuși obligației de a manifesta prudență atunci când critică funcționarea sistemului judiciar, trebuind să fie atenți la metodele folosite pentru a face aceasta.

Magistrații trebuie protejați de acțiunile al căror scop este nociv, lipsit de o bază factuală, care țintește la distrugerea gratuită a încrederii pe care cetățenii o au în justiție, prin știrbirea fără fundament a imaginii acesteia. Atunci când se formulează acuzații la adresa magistraților, prin jurisprudența CEDO s-a statuat că se va ține seama de faptul că autoritatea judecătorească trebuie protejată de criticile distructive gratuite, de faptul că judecătorii, fiind ținuți de obligația de discreție, nu pot răspunde în mod direct criticilor care le sunt aduse.

În acest sens, informațiile ce provin de la autorități nu trebuie să se limiteze la alimentarea curiozității publice și să fie folosite ulterior pentru influențarea magistratului prin descrierea formală a unor fapte materiale supuse cercetării penale și prin expunerea publică a presupușilor autori, ci să contureze un tablou mai fidel al activității și rolului organului judiciar în legătură cu aceste fapte, prin aducerea la cunoștința publică a cadrului legal și a consecințelor pe care această activitate le poate atrage.

Înfrângerea prezumției de nevinovăție este de natură să afecteze imaginea oricărei persoane, generând automat un prejudiciu moral. În cazul unui magistrat, însă, compromiterea imaginii atrage după sine afectarea carierei, care este indisolubil legată de reputația personală.

Onoarea și demnitatea profesiei de magistrat reprezintă imperative impuse în primul rând ocupantului funcției. Cu toate acestea într-o societate civilizată, respectul datorat acestei funcții impune reprezentanților statului în special, dar și societății civile în general, să se abțină de la orice acțiune sau declarație de natură a leza imaginea și reputația magistratului.

Recurentul-reclamant a susținut că nu pot fi incidente dispozițiile art. 8 pct. 2 din Convenția Europeana a Dreptului Omului și a Libertăților Fundamentale, privitoare la excepția de la respectarea dreptului la viața privată, raportat la circumstanțele cauzei. Această excepție nu este aplicabilă, nefiind îndeplinite condițiile referitoare la o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică, apărarea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății și a drepturilor și libertăților altora.

În cauză, Direcția Națională Anticorupție a susținut că cele două comunicate de presă au fost emise în conformitate cu Legea nr. 544/2001 și art. 25 alin. (4) din Ghidul privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass media aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 482 din 1 iunie 2012 cu modificările și completările aduse prin Hotărârea Plenului CSM nr. 573 din 6 mai 2014. În aceste condiții, se impunea a se analiza, cu prioritate, valoarea juridică și forța juridică a Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media (act fără valoare normativă și forță juridică), față de lege.

Or, temeiul liberului acces la informațiile de interes public, în situația derulării cercetării penale a unei fapte, care este o procedură nepublică, îl poate constitui numai legea, fiind inadmisibil ca printr-o normă internă, fără valoare juridică, să se adauge sau să se modifice textul actului normativ.

5.2 Recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, deși instanța de apel a reținut că informațiile transmise au respectat cerințele statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la terminologia ce ar trebui folosită de organele judiciare în activitatea de informare a opiniei publice, insistând asupra importanței distincției ce se impune a fi făcută între termenii ce asigură discreția și rezerva necesare respectării prezumției de nevinovăție, a menținut soluția instanței de fond cu privire la obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând repararea prejudiciului cauzat, precum și la plata dobânzii legale, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la momentul plății efective.

A arătat că instanța de apel a apreciat că informațiile prezentate în cele două adrese s-au rezumat la date obiective, expuse succint, privitoare la starea de fapt reținută în actele de cercetare penală întocmite în dosar, având ca scop oferirea către destinatari a datelor de interes public necesare unei informări corecte cu privire la cauza cercetată. Faptul că, adeseori, unele din aceste comunicate sunt preluate de aceste instituții mass-media, care le distorsionează conținutul, nu poate fi imputat emitentului comunicatelor. Deși instanța a constatat existența acestei împrejurări, nu a procedat la o nouă judecată, ci a menținut considerentele instanței de fond.

A susținut că pretinsele scurgeri de informații au avut loc în perioada de timp scursă între emiterea celor două comunicate, fiind bănuieli ale unor ziariști care au făcut conexiuni ale noii cauze cu dosare mai vechi soluționate prin clasare. Iar, prin comunicatele emise, Direcția Națională Anticorupție nu a făcut vreo referire la redeschiderea unor dosare vechi în care se dispuseseră astfel de soluții.

Recurentul-pârât a susținut că există contradicție între soluția pronunțată în apel și aspectul reținut la fila x din decizie, ultimul alineat, referitor la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, curtea reținând, cu titlu prealabil, că emiterea celor două comunicate de presă s-a făcut în mod legal, neexistând astfel o faptă ilicită.

În motivarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile de drept material atunci când a constatat că sunt întrunite condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale cu privire la emiterea de către Direcția Națională Anticorupție a unor comunicate de presă, concluzionându-se eronat asupra culpei prin raportare la ora apariției comunicatului pe site-ul instituției.

Reținând întocmai soluția pronunțată pe fondul cauzei, instanța de apel a menținut judecata eronată cu privire la faptul că prin comunicatul de presă nr. 336/VIII/3 din 23 martie 2023, s-a cauzat apariția în presa locală și națională unor articole care, preluând informațiile din respectivul comunicat, relatau în mod expres și concludent faptele inculpaților.

Așadar, ceea ce instanța de fond a reținut și a fost preluat de instanța de apel, este că, ulterior emiterii comunicatului de presă, au existat articole care au redat informațiile conținute în respectivul comunicat, fără a se aduce argumente cu privire la încălcarea normelor în vigoare de către Direcția Națională Anticorupție la emiterea comunicatelor, respectiv Legii nr. 544/2001 a transparenței decizionale și a prevederilor Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media.

Recurentul-pârât a apreciat că scurgerea de informații, ca faptă ilicită imputată Direcției Naționale Anticorupție de către instanța de apel, nu are niciun temei, întrucât nu se indică o minimă dovadă, făcându-se prezumții fără suport.

A menționat că în considerentele deciziei apelate instanța de apel a reținut că dispozițiile legale a căror încălcare atrage caracterul ilicit al faptei sunt cele de la art. 12 lit. e) și f) din Legea nr. 544/2001. Însă, curtea nu a identificat care erau atingerile aduse unui proces echitabil sau modalitatea în care a fost periclitată ancheta penală, reclamantul fiind achitat de instanța penală.

A susținut că ambele comunicate au fost emise cu respectarea Legii nr. 544/2001 a transparenței decizionale și a prevederilor Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media, numai după ce reclamantului i-a fost adusă la cunoștință calitatea de suspect, fiind îndeplinite condițiile art. 25 alin. (4) din Ghid de către Direcția Națională Anticorupție, la finalul acestora fiind inserată, cu respectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, mențiunea conform căreia nu poate fi înfrânt principiul prezumției de nevinovăție.

în cauza de față nicio autoritate (Inspecția Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii ori o instanță de judecată) nu s-a pronunțat asupra existenței vreunei abateri de la normele legale în cazul emiterii comunicatelor de presă nr. 336/VIII/3 și 342/VIII/3 din 23 martie 2016 sau a scurgerilor de informații în presă. Ca atare, a apreciat că activitatea Direcției Naționale Anticorupție a fost legală, raportată la momentul în care a avut loc emiterea comunicatelor de presă, nicio altă împrejurare nefiind de natură să înfrângă caracterul licit al acestora.

A menționat că doctrina în materia dreptului obligațiilor reține în unanimitate existența unor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei (legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, îndeplinirea unei activități din ordinul superiorului, exercitarea unui drept subiectiv și consimțământul victimei). Deși de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare de prejudiciu nu va avea caracter ilicit atunci când a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii (în speță, Legea nr. 544/2001, art. 25 alin. (4) din Ghidul privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 482 din I iunie 2012 cu modificările și completările aduse prin Hotărârea Plenului CSM nr. 573 din 6 mai 2014).

Fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței acestuia. În cauză, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta la care a făcut referire reclamantul a fost săvârșită fără vinovăție, sub toate aspectele sale, reținute în dispozițiile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, ale Legii nr. 544/2001 și ale Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 482 din 1 iunie 2012 cu modificările și completările aduse prin Hotărârea Plenului CSM nr. 573 din 6 mai 2014.

Luând în considerare cele expuse, respectiv că nu sunt evidențiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate dispozițiile legale ce reglementează liberul acces la informațiile publice (Legea nr. 544/2001 și Ghidul privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media), recurentul-pârât a arătat că nu poate fi reținută comiterea cu vinovăție a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii de către Direcția Națională Anticorupție.

A considerat că acțiunile acestei instituții s-au înscris în limitele impuse de Principiul 6 din Recomandarea 13/2003 a Comitetului Miniștrilor a Consiliului Europei către Statele Membre, privind fumizarea de informații prin intermediul presei în legătură cu procedurile penale comunicând date succinte cu privire la solicitările venite din partea instituțiilor de presă. Principiul 6 reprezintă o detaliere a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 544/2001, care instituie informarea de urgență și cu precădere a instituțiilor de informare în masă cu privire la informațiile solicitate.

Analizând art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, recurentul-pârât a arătat că acesta conține, la pct. 2, o excepție de la respectarea dreptului la viață privată.

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul reclamantului, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Aceleași concluzii au fost expuse și de recurentul-pârât în cuprinsul întâmpinării depuse cu privire la recursul recurentului-reclamant.

Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului, recurentul-reclamant a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

7.1 Recursul formulat de reclamantul A. este nefondat și urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

7.1.1 Invocând ca un prim motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a contestat legalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susținând că soluția dată asupra criticilor formulate în apel, prin care a invocat nemotivarea de către instanța de fond a faptei ilicite cu care a fost învestită (publicarea comunicatelor de presă nr. 336/VIII/3 și 342/VIII/3 din 23 martie 2016), precum și asupra întinderii daunelor morale, nu a fost argumentată în fapt și în drept, instanța limitându-se la o expunere a normelor de drept referitoare la răspunderea civilă delictuală, fără a prezenta raționamentul juridic pe baza căruia nu a primit aceste motive de apel.

Recurentul a criticat și modalitatea de analiză a motivului de apel referitor la întinderea daunelor morale, care s-a făcut, în opinia sa, fără a fi luate în considerare toate criteriile de determinare a prejudiciului moral suferit, invocate în dovedirea acestuia, precum și prin nesocotirea efectului devolutiv al apelului, care instituie în sarcina instanței obligația de a verifica atât legalitatea hotărârii ce formează obiectul apelului (aplicarea și interpretarea corectă a legii), cât și temeinicia acesteia (stabilirea corectă a situației de fapt), în sensul rejudecării fondului în limitele determinate expres sau implicit prin cererea de apel, conform art. 477 și 478 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma cazului de casare invocat, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, astfel că nu se poate reține o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia.

Considerentele deciziei recurate relevă faptul că instanța de apel a avut în vedere motivele de apel pretins neanalizate, consemnând faptul că ceea ce recurentul a criticat în calea de atac exercitată este nemotivarea de către tribunal a soluției de respingere a cererii referitoare la fapta ilicită cu care a fost învestită, constând în publicarea comunicatelor de presă nr. 336/VIII/3 și 342/VIII/3 din 23 martie 2016 prin încălcarea legii și cu înfrângerea prezumției de nevinovăție.

De asemenea, a constatat că motivele de apel au vizat și încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a art. 6 și art. 22 C. proc. civ. și a art. 425 alin. (1) lit. b) din acest act normativ cu privire la nemotivarea hotărârii și în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate.

Stabilind în acest mod limitele învestirii sale, curtea a procedat la examinarea judicioasă a motivelor de apel enunțate, analizând existența faptei ilicite prin raportare la dispozițiile art. 1349 alin. (1) C. civ. și la măsura în care emiterea celor două comunicate de presă au avut efectul prejudiciabil reglementat de art. 1357 din același act normativ, pentru a verifica dacă în mod corect instanța de fond a considerat că se impune atragerea răspunderii civile delictuale a Direcției Naționale Anticorupție și obligarea acesteia la plata despăgubirilor morale.

Pornind de la reglementările legale privind statutul, atribuțiile și competențele acesteia, stabilite prin O.U.G. nr. 43/2002, și reținând că, potrivit Legii nr. 544/2001, în afara excepțiilor reglementate, orice persoană are acces liber și neîngrădit la informații de interes public, Direcția Națională Anticorupție având activități de furnizare a acestora relativ la evoluția urmăririi penale în diferitele stadii ale procesului penal, curtea a reținut cu privire la pretinsa încălcare a normelor dreptului obiectiv prin emiterea comunicatelor de presă că prin intermediul acestora nu s-a insinuat vinovăția recurentului și nici nu a fost prezentată opiniei publice o situație distorsionată, de natură să afecteze prezumția nevinovăției sale, ci s-au expus situații de fapt referitoare la inculpați, preluate din ordonanțele întocmite de procurori.

Analizând conținutul comunicatelor de presă, curtea a constatat că acestea au respectat cerințele legale referitoare la protejarea interesului legitim al părții implicate în proces, fiind expuse date referitoare la cercetarea penală fără a induce publicului certitudinea cu privire la veridicitatea lor.

Referitor la modalitatea de exprimare a autorilor celor două comunicate, instanța de apel a apreciat că termenii folosiți au fost cei uzitați de procurorii de caz în actele de urmărire penală întocmite.

Redând aspectele consemnate în cuprinsul celor două comunicate de presă, instanța de apel a concluzionat că informațiile transmise au respectat cerințele statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la terminologia ce ar trebui folosită de organele judiciare în activitatea de informare a opiniei publice, insistând asupra importanței distincției ce trebuie făcută între termenii care asigură discreția și rezerva necesare pentru respectarea prezumției de nevinovăție.

Contrar susținerilor recurentului, curtea a arătat că informațiile prezentate în cele două comunicate s-au rezumat la aspecte obiective, expuse succint, privitoare la starea de fapt reținută în actele de cercetare penală întocmite în dosar, care au scopul de a oferi destinatarilor date de interes public, necesare unei informări corecte cu privire la cauza cercetată, iar față de faptul că unele comunicate sunt preluate de instituții mass-media care le distorsionează conținutul, a apreciat că aceasta împrejurare nu poate fi imputată emitentului comunicatelor.

În ceea ce privește precizarea din comunicatul nr. 342/VIII/3 din 23 martie 2016, potrivit căreia numitul F. "a capacitat un magistrat să-i furnizeze informații confidențiale din dosarul aflat în curs de urmărire penală pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești", instanța de apel a considerat că nu este de natură să combată cele reținute anterior, acestea fiind parte a constatărilor în fapt din ordonanța prin care s-a dispus urmărirea penală față de suspect.

Curtea a apreciat, de asemenea, că datele privind identitatea recurentului-reclamant și a faptelor de care acesta este acuzat nu constituie elemente de natură să încalce prezumția de vinovăție, fiind de interes public, justificate de calitatea făptuitorului.

Interpretând, din punct de vedere gramatical, verbele din conținutul comunicatelor, a arătat că timpul la care acestea au fost folosite nu conduce în mod automat la concluzia încălcării prezumției de nevinovăție, câtă vreme sunt redate faptele de care este acuzat făptuitorul din conținutul ordonanțelor, astfel cum au fost reținute de procurori în actele de urmărire penală, pe parcursul desfășurării acesteia.

În ceea ce privește critica referitoare la întinderea daunelor materiale, curtea a arătat că s-a reținut constant că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere a prejudiciului și a celor de stabilire a indemnizației, întrucât determinarea prejudiciului moral nu are la bază coordonate exacte.

Instanța a consemnat că, deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, pe plan fizic, psihic, afectiv, în raport cu importanța și cu măsura în care valorile au fost lezate și intensitatea cu care victima a perceput consecințele faptei delictuale. A arătat că toate aceste criterii se subsumează caracterului rezonabil al despăgubirilor ce urmează a fi acordate, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât despăgubirea să îndeplinească funcția compensatorie ce a fost reglementată pentru victimă, dar, în același timp, să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde acordarea daunelor morale, astfel cum corect a susținut pârâtul.

În considerarea celor expuse, curtea a considerat că suma de 25.000 RON, stabilită de prima instanță, îndeplinește cele două condiții esențiale menționate anterior, având în același timp caracter compensatoriu, fără a se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde acordarea daunelor morale ori la sancționarea excesivă a persoanei care răspunde de repararea prejudiciului, astfel că nu se impune modificarea sa în sensul majorării, potrivit solicitării recurentului.

Această expunere rezumativă a considerentelor deciziei recurate relevă faptul că instanța de apel a expus argumentele pe care se fundamentează soluția adoptată, într-o manieră care satisface obligația de motivare a hotărârii judecătorești astfel cum ea este reglementată prin art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar alegațiilor recurentului, considerentele hotărârii recurate reflectă procesul logic de analiză a situației de fapt deduse judecății și a normelor de drept aplicabile, ce au fost reliefate prin raportare la motivele de apel invocate și la judecata realizată de instanța de fond, reprezentând o sinteză a judecății pe care s-a fundamentat soluția pronunțată în prima etapă procesuală.

Chiar dacă în cuprinsul hotărârii curtea nu a arătat expres că urmează să analizeze dacă sentința instanței de fond îndeplinește cerințele legale de motivare, modalitatea în care cauza a fost examinată în apel cuprinde o analiză efectivă a criticilor cu soluționarea cărora a fost învestită, care se circumscrie dispozițiilor art. 477 și 478 C. proc. civ., trimiterile la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și aplicarea normelor dreptului intern în materie reflectând legalitatea deciziei recurate.

Reținând că existența unei expuneri sintetice a considerentelor nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, cât timp aceasta cuprinde împrejurările de fapt și motivele de drept care au format convingerea instanței și tratează într-o manieră concisă principalele puncte litigioase ale pricinii și apărările deduse judecății, Înalta Curte apreciază că modalitatea în care instanța de apel a motivat hotărârea atacată întrunește condițiile impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., examenul de legalitate și temeinicie al sentinței fiind efectiv și respectând cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Motivarea deciziei recurate este în consens și cu jurisprudența instanței de contencios european, prin care s-a arătat că obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, acestea putând fi analizate grupat, iar răspunsul putând fi și implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă (CEDO - cauzele Perez contra Franței, Jahnke și Lenoble contra Franței).

În acord cu aceste statuări, se constată că instanța de apel a analizat punctual motivele de apel invocate de către recurent, nefiind incident cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

7.1.2 Înalta Curte nu va primi nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Analiza speței deduse judecății, pe temeiul răspunderii civile delictuale, impunea a se verifica dacă, în urma emiterii comunicatelor de presă nr. 336/VIII/3 și 342/VIII/3 din 23 martie 2016, prezumția de nevinovăție și viața privată a recurentului au fost afectate și dacă modalitatea în care aceste comunicări s-au propagat în spațiul public impune repararea prejudiciului moral pretins cauzat recurentului.

Înalta Curte constată că, în exercitarea controlului de legalitate și de temeinicie al hotărârii instanței de fond, curtea a pornit de la normele interne ce reglementează răspunderea civilă delictuală și liberul acces la informațiile de interes public, în legătură cu care a reținut că au fundamentat soluția primei instanțe și că pot fi reiterate în analiza sa.

De asemenea, instanța de apel a valorificat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului corelativă aspectelor analizate în speță (E. contra României, Dinu Patriciu contra României) și a concluzionat că în mod corect a reținut instanța de fond că publicarea celor două comunicate nu poate fi considerată faptă ilicită, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Examinând cele două comunicate de presă emise de Direcția Națională Anticorupție, considerate de către recurent ca fiind prejudiciabile, curtea a reținut că, prin conținutul lor și prin modalitatea de exprimare folosită, au fost respectate cerințele legale referitoare la protejarea interesului legitim al părții implicate în proces, fiind expuse date referitoare la cercetarea penală fără a se induce publicului certitudinea cu privire la veridicitatea lor.

Instanța de apel, explicând acest raționament prin referirile făcute la extrase din cele două comunicate, a arătat că termenii folosiți de autoritatea emitentă coincid cu cei utilizați de procurorii de caz în actele urmărire penală întocmite, iar comunicatul nr. 342/VIII/3 din 23 martie 2016 a fost apreciat că nu este de natură să combată cele reținute, cu privire la aspecte obiective, prezentate succint, ce vizează situația de fapt reținută în actele de cercetare penală întocmite în dosar, ce au scopul de a oferi destinatarilor datele de interes public necesare unei informări corecte cu privire la cauza cercetată.

Recurentul a criticat aceste constatări ale instanței de apel, arătând că, în cadrul controlului de temeinicie și de legalitate exercitat asupra hotărârii instanței de fond, nu s-a ținut seama de jurisprudența europeană în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 6 pargr. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, prin care s-a statuat că autoritățile au posibilitatea să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs de desfășurare, în conformitate cu art. 10 din Convenție, cu respectarea discreției și a rezervei pe care le impune prezumția de nevinovăție.

Într-adevăr, Înalta Curte constată că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, protecția drepturilor garantate de Convenție trebuie să fie efectivă, iar nu iluzorie, una dintre normele care conferă acestui principiu caracter practic, real, fiind cea reglementată de art. 6 (dreptul la un proces echitabil).

În aplicarea principiului protejat prin norma menționată, Curtea Europeană a trasat, ca regulă, obligația oricărui reprezentant al statului de a se abține să declare public faptul că persoana față de care s-a pus în mișcare urmărirea penală sau a fost trimisă în judecată este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni, înainte ca vinovăția să-i fie stabilită de o instanță, printr-o hotărâre definitivă de condamnare. De asemenea, a stabilit că art. 6 paragr. 2 din Convenție nu poate fi invocat în scopul de a opri autoritățile din activitatea de informare publică cu privire la anchetele penale aflate în curs de desfășurare, cât timp informarea se face cu grija și rezerva necesară, pentru evitarea încălcării prezumției de nevinovăție.

Cu privire la acest aspect, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, prin Recomandarea (2003) a prevăzut o obligație de abținere a reprezentanților statului de a da publicității informații de natură a aduce atingere prezumției de nevinovăție sau echității procedurilor judiciare.

Referitor la terminologia folosită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că autoritățile nu pot, în declarațiile publice, să folosească orice tip de vocabular, alegerea termenilor fiind esențială pentru protejarea garanțiilor în materie penală.

Prin art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale s-a prevăzut că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie și de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a se ține seama de frontiere, exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități putând fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, ce constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora în scopul împiedicării divulgării de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Raportând aceste considerente de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că obligația de informare a publicului de către Direcția Națională Anticorupție cu privire la activitatea de urmărire penală este reglementată printr-un act normativ având forța juridică a legii (O.U.G. nr. 43/2002), fiind instituită în vederea garantării transparenței acestei proceduri, în cadrul acestei instituții funcționând un birou de informare și relații publice care asigură legătura cu publicul și cu mijloacele de comunicare în masă, în condițiile stabilite de lege.

Prin art. 1 din Legea nr. 544/2001 a fost instituit accesul liber și neîngrădit la orice informații de interes public, ca principiu fundamental al relațiilor dintre persoane și autoritățile publice, în conformitate cu Constituția României și cu documentele internaționale ratificate de Parlamentul României.

Concret, în cauză, în exercitarea atribuțiilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 43/2002, pârâta a emis două comunicate de presă (nr. 336/VIII/3 și nr. 342/VIII/3 din 23 martie 2016) al căror conținut a fost examinat de instanța de apel, reținându-se că aspectele relevate nu au fost de natură să încalce prezumția de nevinovăție a recurentului, întrucât prin intermediul acestora nu s-a insinuat vinovăția sa și nici nu a fost prezentată opiniei publice o situație distorsionată, ci s-au expus împrejurări de fapt cu privire la inculpați, preluate din ordonanțele întocmite de procurori pe parcursul urmăririi penale.

Potrivit evaluării efectuate de curtea de apel, termenii folosiți de pârâtă în cuprinsul celor două comunicate nu au reliefat vinovăția reclamantului, datele referitoare la urmărirea penală nefiind prezentate ca veridice, pretinsa imagine distorsionată prezentată publicului nefiind apreciată că este de natură să acrediteze ideea de corupție în rândul magistraților.

Pasajele preluate din cuprinsul celor două comunicate ce au fost redate și analizate în cuprinsul hotărârii recurate au relevat faptul că acestea prezentau succint date obiective, privitoare la starea de fapt reținută în actele de cercetare penală întocmite în dosar, cu scopul de a oferi destinatarilor informații de interes public necesare unei informări corecte cu privire la cauza cercetată.

Raportat la aceste constatări, Înalta Curte constată că situația factuală, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, nu corespunde unei lipse de diligență a Direcției Naționale Anticorupție în activitatea de informare a publicului cu privire la o chestiune de interes general, astfel încât această acțiune să se circumscrie noțiunii de faptă ilicită, care să atragă răspunderea civilă a pârâtei.

Contrar susținerilor recurentului, această analiză se circumscrie scopului instituit prin Ghidul de bune practici în relația sistemului judiciar cu mass media, de transparență și accesibilitate a publicului prin intermediul presei la informațiile de interes public, datele expuse în cele două comunicate de presă nedezvăluind, potrivit aspectelor relevate prin analiza înfăptuită de curtea de apel, informații referitoare la viața privată a recurentului, care să conducă la prejudicierea imaginii și a reputației acestuia.

Înalta Curte notează că, prin art. 15 alin. (1) și (2) din acest Ghid, s-a stipulat expres obligația Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor și a parchetelor să publice din oficiu informațiile generale prevăzute de Legea nr. 544/2001, actualizate, pe paginile lor de internet oficiale, precum și informații de interes public, care privesc sau rezultă din activitatea acestora, prin structura de comunicare/purtătorul de cuvânt, în condițiile Legii nr. 544/2001, principiile stabilite prin intermediul acestuia (protecția vieții private și de familie, dreptul la imagine, caracterul nepublic al urmăririi penale, prezumția de nevinovăție, imparțialitatea actului de justiție și protecția datelor cu caracter personal) neputând fi încălcate.

Referitor la principiul prezumției de nevinovăție care derivă din dreptul la un proces echitabil, scopul reglementării acestuia în conținutul art. 6 alin. (2) din Convenție constând în protecția cetățeanului față de acțiunile statului, în ceea ce îi privește pe magistrați, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, deși nu este real că se expun în mod conștient unui control atent al faptelor și gesturilor lor precum oamenii politici, și că ar trebui tratați la egalitate cu aceștia din urmă atunci când este vorba despre critici la adresa comportamentului lor (cauza Janowski împotriva Poloniei), limitele criticii admisibile sunt mai mari pentru funcționari atunci când își exercită atribuțiile oficiale, precum în speță, decât în cazul persoanelor fizice (cauza Mamere împotriva Franței).

De asemenea, Curtea a statuat că publicul are dreptul de a primi informații de interes general, jurisprudența sa în materie fiind elaborată în raport cu libertatea presei, media având rolul de a comunica informații și idei cu privire la aspecte de interes general (Observer și Guardian împotriva Regatului Unit, Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei).

Însă, transparența în procedurile judiciare nu trebuie înțeleasă în mod absolut, în sensul că oricine și în orice condiții poate lua cunoștință de toate actele efectuate în procedurile judiciare, întrucât interesul legiuitorului constă în crearea unui echilibru între activitatea instituțiilor sale (inclusiv judiciare) și interesul privat și cel public, posibilitatea mediatizării elementelor definitorii ale unui demers judiciar de impact satisfăcând componența de interes public a societății, accesul liber al publicului la informații privind procedurile judiciare fiind exclus numai dacă publicarea informațiilor în cauză ar putea aduce atingere asigurării unui proces echitabil sau intereselor legitime ale oricăreia dintre persoane implicate în procedură.

În cauză, această ipoteză nu poate fi reținută de vreme ce prin comunicatele de presă contestate a fost rezumată situația de fapt reținută în actele de urmărire penală, iar obligația de informare a publicului de către pârâtă rezulta din lege.

În jurisprudența sa, Curtea a recunoscut că art. 6 paragr. 2 din Convenție nu împiedică autoritățile, în temeiul art. 10 din Convenție, să informeze publicul cu privire la anchetele penale, dar este nevoie ca acestea să facă acest lucru cu discreție și rezervă (Allenet Ribemont contra Franței). Însă, o campanie de presă virulentă, în unele cazuri, poate afecta caracterul echitabil al procedurii, influențând opinia publică (Priebke împotriva Italiei, decizia de inadmisibilitate din 5 aprilie 2001 și Akay contra Turciei, decizia de inadmisibilitate din 19 februarie 2002).

Or, din conținutul celor două comunicate nu a reieșit o astfel de situație, ci, dimpotrivă, astfel cum a constatat și curtea de apel, acestea au avut doar rol de informare a opiniei publice în legătură cu mersul anchetei. Deși urmărirea penală nu are caracter public, nu înseamnă că organul de urmărire penală nu trebuie să manifeste transparență, în anumite limite, în relația cu cetățenii, dispozițiile art. 12 lit. d), e) și f) ale Legii nr. 544/2001 fiind clare în sensul condițiilor în raport cu care, dacă sunt îndeplinite, informațiile cu caracter judiciar pot fi făcute publice.

Cercetând în plan jurisprudențial respectarea, de către statele membre, a standardelor impuse de reglementarea dreptului la viață privată - din perspectiva divulgării de către autorități a datelor cu caracter personal (art. 8 din Convenție) precum și de cea referitoare la dreptul la liberă exprimare - din perspectiva dreptului de a primi informații (art. 10 pct. 1 teza a II-a din Convenție), Curtea Europeană nu a considerat că divulgarea către public a numelui suspecților din cadrul procedurilor judiciare încalcă aceste exigențe (Sunday Times împotriva Marii Britanii, Lingens împotriva Austriei, Dalban împotriva României, Cumpănă și Mazăre împotriva României, Allenet de Ribemont împotriva Franței, Daktaras împotriva Lituaniei, Y.B. și alții împotriva Turciei (28.10.2004), Lavents împotriva Letoniei (28.11.2002), Samoilă și Cionca împotriva României (4.03.2008), Păvălache împotriva României (18.10.2011) etc.

Contrar susținerilor recurentului, aspectele statuate de Curtea Europeană în cauza E. sunt aplicabile în speță, întrucât, ambele ipoteze, supuse examinării din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Convenție, au vizat modalitatea de informare a publicului despre existența unui proces penal și a persoanelor împotriva cărora acesta se derulează, încălcarea neputând fi reținută de vreme ce comunicarea s-a limitat la informarea publicului cu privire la existența unui proces penal împotriva reclamantului și, prin conținutul și forma lor, aceasta nu lăsa să se înțeleagă că ar fi vorba de luări de poziție cu privire la vinovăția reclamantului (cererea nr. x/08).

În plus, este de remarcat că, în speță, informarea publicului nu s-a realizat în considerarea excepției prevăzute de art. 8 alin. (2) din Convenție, ci în virtutea unei obligații izvorâte din lege, a autorității publice de a asigura transparența actului de justiție în raport cu opinia publică.

Ca atare, pe în mod justificat a stabilit instanța de apel că această acțiune a Direcției Naționale Anticorupție nu îmbracă forma ilicită prevăzută pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte nu poate reține o încălcare sau o interpretare eronată de către instanța de apel a normelor de drept material i