ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 06 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună constatarea încălcării drepturilor la demnitate, onoare, reputație și imagine, drepturi consacrate și garantate de dispozițiile art. 58, art. 72, art. 73 C. civ., art. 30 din Constituția României și art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON reprezentând daune morale, pentru prejudiciul creat prin încălcarea drepturilor menționate; obligarea pârâților la prezentarea de scuze publice față de reclamant în două numere consecutive ale ziarului; înlăturarea tuturor articolelor și comentariilor conținute pe site-ul pârâtului B., care îl privesc pe reclamant; obligarea pârâților de a înlătura, pe cheltuiala lor, toate articolele și comentariile care au apărut pe alte site-uri și în alte publicații, ca urmare a preluării lor de la B.; redarea integrală a dispozitivului hotărârii definitive judecătorești de achitare în "Dosarul x", în cadrul unui articol, în termen de maximum l5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancțiunea unor daune moratorii de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere; redarea integrala a sentinței de condamnare a reclamantului de către statul comunist român în 1987.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 58, art. 72, art. 73, art. 1357, art. 1373 C. civ., art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 din Constituția României.

La data de 14 aprilie, pârâții C. și D. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință și de exercițiu a "B." și au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în consecință.

La data de 21 mai 2021, reclamantul a depus cerere modificatoare, prin care a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții C. și S.C. D. S.R.L. De asemenea, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâți și înlăturarea apărărilor acestora.

La termenul de judecată din data de 02 iunie, tribunalul a respins, ca rămasă fără obiect, excepția lipsei capacității procesuale de folosință și de exercițiu invocată prin întâmpinare, față de modificarea cadrului procesual pasiv, în sensul că are calitate de pârâtă S.C. D. S.R.L.

La același termen de judecată, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a judecății în baza dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii menționate.

Prin încheierea de ședință din 06 octombrie 2021, tribunalul a calificat drept apărări de fond susținerile pârâților privind inadmisibilitatea capetelor de cerere 2 și 6 ale acțiunii.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1848 din 22 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții C. și S.C. D. S.R.L., ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1105A din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel București,

Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1848 din 22 decembrie 2021, pronunțată de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat; a obligat apelantul-reclamant la plata către intimata pârâtă D. S.R.L. a sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1105A din 27 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 20 februarie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 18 decembrie 2023, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind numele și domiciliul ales al recurentului, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convențional al recurentului, avocat E. (împuternicire avocațială - f.15); în ceea ce priveștecerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurentul-reclamant a invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată nu este motivată prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât raționamentul expus de instanța de apel nu oferă o argumentare în fapt și în drept care a condus la respingerea apelului declarat în cauză.

Cu toate că instanța de apel a făcut un examen teoretic al practicii și a protecției oferite libertății de exprimare de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta a omis să analizeze și dispozițiile legale aplicabile, inclusiv cele ale art. 71 și urm. C. civ., care protejează drepturile personal nepatrimoniale ale oricărui subiect de drept privat, și anume dreptul la respectarea vieții private și de familie, fără a face o analiză efectivă a acelor condiții în care limitele libertății de exprimare sunt depășite, prin punerea în balanță a drepturilor fundamentale invocate de părțile în litigiu și să motiveze care este rațiunea pentru care, în speța dedusă judecății, libertatea de exprimare este mai puternică decât drepturile invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

În aceeași măsură, instanța de apel a apreciat că informațiile prezentate de intimatul C. nu pot fi considerate fapte ilicite care să angajeze răspunderea civilă delictuală, omițând să analizeze articolul din 25 noiembrie 2020, care prezintă informații mincinoase cu privire la persoana recurentului, deși îl vizează pe fiul recurentului.

După cum a precizat în cererea de chemare în judecată, recurentul domiciliază în Statele Unite, unde a dezvoltat o afacere de succes, nu este o persoană publică în România, iar articolele publicate reprezintă un atac la adresa acestuia pentru a cauza fiului său o imagine distorsionată, context în care a solicitat ca instanța de recurs să aibă în vedere articolele depuse cu privire la intimatul C. și modul în care acesta își desfășoară profesia de jurnalist, pentru a aprecia dacă în raport cu afirmațiilor făcute la adresa recurentului a fost sau nu de bună-credință și dacă acestea au avut o minimă bază factuală.

Relativ la afirmațiile denigratoare referitoare la persoana recurentului și presupusa colaborare a acestuia cu fosta Securitate, a menționat că acestea sunt tendențioase, făcute cu rea-credință, fără existența unei baze factuale a celor scrise în cele 2 articole.

Or, emiterea de afirmații nesusținute de niciun mijloc de probă, cu scopul de a dezinforma opinia publică cu privire la o chestiune care se dorește a fi de interes public reprezintă per se o faptă ilicită care îl scoate pe jurnalist de sub "umbrela" protecției libertății de exprimare.

Simplele afirmații că recurentul nu a fugit de regimul comunist și nici nu a primit azil politic, astfel cum susține jurnalistul în articolelele defăimătoare, conturează reaua-credință a autorului articolelor, iar instanța de apel a apreciat că intimatul C. doar a comentat afirmațiile recurentului, însă acesta nu a făcut niciodată astfel de afirmații, ceea ce denotă denaturarea cu rea-credință a realității concretizată într-un articol care se îndepărtează cu mult de la rigorile eticii jurnalistice.

Practic, instanța de apel s-a transformat într-un "apărător" al intimatului, motivându-i acțiunile dincolo de existența oricărei norme de drept care să justifice conținutul denigrator al articolelor publicate, singura afirmație aparținând recurentului fiind cea referitoare la diurna încasată, aspect evident din ghilimele folosite de autorul articolului.

Dacă ar fi realizat o analiză efectivă a celor expuse de părți și a înscrisurilor depuse de reclamant în susținerea cererii de chemare de judecată, instanța de apel nu ar fi ajuns la concluzia eronată că fapta săvârșită de intimatul C. nu ar avea caracter ilicit. Mai mult decât atât, instanța de apel l-a lipsit pe recurent de dreptul la un proces echitabil atunci când a apreciat că nu se impune acordarea posibilității avocatului nou intrat în dosar să ia cunoștință de înscrisurile care au fost depuse la dosar, la solicitarea acestuia.

Deși apărările intimaților au fost în sensul că presa are calitatea de "câine de pază" al democrației, totuși pârâții au adus la cunoștința publicului aspecte contrazise de informațiile publice la care jurnalistul avea acces cu minime diligențe, însă jurnaliștii, fiind puși la adăpost de libertatea de exprimare, nu respectă normele deontologice care sunt specifice presei, ci acționează în funcție de anumite interese care se îndepărtează de la aceste principii.

Prezentarea recurentului ca fiind un spion al fostei Securități și că afacerea prosperă dezvoltată de acesta în Statele Unite ale Americii a fost înființată de DIE au fost de natură a-l prejudicia în mod grav pe recurent și a-i cauza o puternică emoție, ținând cont că motivul pentru care a plecat în Statele Unite ale Americii, unde a cerut azil politic, a fost acela al suferințelor create în perioada regimului comunist, asumându-și, totodată, o condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de refuz de înapoiere în țară, cu atât mai mari cu cât mama acestuia, F. a fost deținută politic timp de 5 ani, fiind menționată ca o victimă a comunismului în Memorialul Durerii de la Sighet.

În privința afirmațiilor relative la implicarea recurentului în dosarul x, a precizat că nu a avut nicio calitate în acest dosar, toți inculpații trimiși în judecată au fost achitați, iar fratele său a obținut despăgubiri pentru eroarea judiciară a Statului Român, dovezile în susținerea acestor aspecte fiind depuse odată cu cererea de chemare în judecată.

Câtă vreme conținutul articolelor publicate cu caracter defăimător și denigrator este contrazis de hotărâri judecătorești din care rezultă lipsa oricărei implicări a recurentului în dosarul penal pe care intimatul C. a avut posibilitatea să le consulte, în vederea unei documentări corespunzătoare, precum și faptul că inculpații ar fi scăpat invocând prescripția, lipsește raționamentul instanței de apel cu privire la inexistența faptelor ilicite ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În referire la motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, dar și a prevederilor art. 71 și urm. C. civ. care instituie protecția drepturilor personale nepatrimoniale referitoare la demnitatea persoanei, viața privată, și art. 75 C. civ. care reglementează limitele acestor drepturi.

Cu privire la răspunderea civilă delictuală ce constituie fundamentul cererii de chemare în judecată a susținut că faptele intimatului C. au un puternic caracter ilicit, legea civilă sancționând acțiunile prin care se aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ cele 4 condiții, respectiv fapta ilicită - existența unei acțiuni sau inacțiuni prin care sunt încălcate dispozițiile legale instituite pentru garantarea drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane, prejudiciul (consecința dăunătoare care decurge din săvârșirea faptei ilicite) - prejudiciul moral cauzat de pârât prin încălcarea drepturilor personal nepatrimoniale reclamantului, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite (în materia răspunderii civile delictuale autorul faptei ilicite răspunde pentru cea mai ușoară formă a culpei, potrivit dispozițiilor C. civ.).

În referire la necesitatea ocrotirii valorilor esențiale ale persoanei și la art. 72 C. civ., recurentul a susținut că nu numai persoanele publice cu notorietate au dreptul la viață privată și la protecția demnității și onoarei, ci orice persoană fizică are aceste drepturi ce sunt protejate de încălcări, care nu se circumscriu excepțiilor prevăzute de art. 75 C. civ., făcând trimitere și decizia nr. 1576 din 07 decembrie 2011 a Curții Constituționale și doctrină.

Or, prin prisma dispozițiilor art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ., instanța de apel trebuia să analizeze acțiunile intimatului C. concretizate în fapte ilicite ce i-au cauzat prejudicii recurentului, constând în prezentarea cu bună știință a acestuia drept securist și a faptului că a produs daune statului român prin intermediul afacerii x, deși afirmațiile denigratoare nu au fost susținute de niciun suport probator, ci au fost contrazise de hotărârile judecătorești definitive pronunțate de instanțele judecătorești din România.

Astfel, buna-credință a intimatului C. este exclusă, iar instanța de apel a aplicat greșit legea reținând că acesta rămâne sub protecția dreptului la libera exprimare.

În privința caracterului cert al prejudiciului ca și condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale, ce dă dreptul la reparație de către instanța de judecată, recurentul a relevat suferința pe care a resimțit-o ca urmare a readucerii în discuție publică a unei situații foarte delicate referitoare la tratamentul pe care l-a primit din partea țării natale în perioada regimului comunist concretizat în condamnările penale aplicate acestuia și familiei sale, confiscarea averii, solicitarea de azil în Stalele Unite ale Americii în anul 1986 și despărțirea de familia rămasă în România.

De asemenea, a arătat că la cuantificarea prejudiciului trebuie avut în vedere faptul că este un om de afaceri respectat, iar afirmațiile pârâtului sunt de natură a întina imaginea pe care acesta o are în mediul de afaceri.

A menționat că raportul de cauzalitate între faptele ilicite săvârșite de pârât și prejudiciul cauzat rezultă în mod direct, consecințele dăunătoare producându-se asupra reclamantului prin însăși săvârșirea faptelor ilicite.

Cu privire la vinovăție, a susținut că autorul a acționat sub forma intenției, astfel cum aceasta se regăsește în reglementarea dispozițiilor art. 16 C. civ.

Instanța de apel era obligată să facă o analiză completă, pertinentă și legală a normelor de drept aplicabile, iar nu să se limiteze la a justifica acțiunile jurnalistului, fiind îndeplinite în cauză condițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, de vreme ce afirmațiile intimatului C. nu doar că nu sunt reale, dar pot avea drept consecință o percepție greșită a publicului asupra subiectului descris de jurnalist în demersul său defăimător, ținând cont că libertatea de exprimare trebuie exercitată potrivit scopului pentru care a fost reglementată, iar nu pentru a aduce atingere drepturilor personal nepatrimoniale ale altor persoane.

O analiză generală, precum cea expusă de instanța de apel, nu asigură părților din litigiu garanțiile oferite de dreptul intern și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Când se face vorbire de libertatea de exprimare, instanța de judecată trebuie să analizeze inclusiv condițai bunei-credințe a jurnalistului și sursele avute în vedere, faptul că un subiect a fost prezentat în presă nu poate constitui o bază factuală sucientă pentru ca jurnalistul să fie exonerat de răspundere civilă delictuală.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 14 martie 2024, prin poștă electronică, în termen legal, intimații-pârâți S.C. D. S.R.L. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

Referitor la incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în privința nemotivării în fapt și în drept a hotărârii atacate, au susținut că instanța de apel a expus situația de fapt în mod corect și complet, precum și motivele de drept pentru care cererea de apel a fost respinsă, făcând trimitere la paginile 22-25 prin care sunt expuse aspectele de drept, legislația și jurispudența Curții Europene a Drepturilor Omului aplicabile, iar de la pagina 26 până la finalul deciziei rezultă cu claritate care sunt argumentele pentru care instanța de apel a respins apelul, argumente pe care, de altfel, recurentul le-a și criticat punctual în prezentul recurs.

Este neîntemeiată susținerea recurentului conform căreia instanța de apel a omis să analizeze și dispozițiile art. 71 C. civ., respectiv dreptul la respectarea vieții private și de familie, de vreme ce încălcarea acestui text de lege nu a fost invocată de către recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, ci doar cea a dispozițiilor art. 58, art. 72 și art. 73 C. civ., art. 30 din Constituția României, a art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezentând o nouă cerere inadmisibilă în calea de atac a recursului.

Au precizat că instanța de apel, cu privire la art. 58 C. civ., a avut în vedere și analiza dreptului la viață privată și de familie, articolele publicate nu suprind aspecte din viața privată sau de familie a recurentului, deoarece nu s-au relatat aspecte din viața intimă a acestuia și nici nu au fost publicate fotografii din intimitatea casei reclamantului, ci cuprind aspecte generale legate de cuantumul averii sale, cât și de unele modalități prin care a fost obținută o asemenea avere, făcând referire la multe contracte încheiate cu Statul Român, la faptul că recurentul are un fiu, pe domnul G., care este membru al unui partid politic (H.) și alte aspecte în legătură cu trecutul recurentului raportat la funcția acestuia de om politic, diplomat al României, și la poziția ulterioară de solicitant de azil în SUA și om de afaceri.

Au solicitat respingerea, ca nefondată, a susținerii recurentului conform căreia instanța de apel nu a făcut o analiză efectivă a condițiilor în care limitele libertății de exprimare sunt depășite, cât timp, raportându-se la dispozițiile legale, dispozițiile constituționale, dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența acesteia, instanța de apel a analizat, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și, pe de altă parte, protecția dreptului la viață privată, implicit dreptul la reputație al persoanelor, consacrată de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul la protejarea reputației este un drept care este protejat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind un element care ține de viața privată.

Noțiunea de "viață privată" este o noțiune largă care înglobează multiple aspecte ale identității unui individ, precum elemente legate de dreptul la imagine (cauza Axei Springer c. Germaniei, par. 83).

De cealaltă parte, libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Convenție, constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane.

Sub rezerva art. 10 § 2 din Convenție, libertatea de exprimare este permisă nu numai în ceea ce privește "informațiile" sau "ideile" acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc: acest lucru este impus de societatea progresistă ce caută să diminueze pe cât posibil corupția ș alte nelegalități din viața publică, pluralism, toleranță și mentalitate deschisă, fără de care nu există o "societate democratică". Așadar, astfel cum este consacrată de art. 10, libertatea de exprimare este însoțită de excepții, iar nevoia de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător, prin raportare la circumstanțele concrete ale fiecărui caz, și necesară într-o societate democratică (cauza Axei Springer c. Germaniei, par. 78).

În ceea ce privește punerea în balanță a dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat care sunt criteriile relevante în a statua într-un sens sau altul.

În legătura cu rolul sau funcția persoanei vizate, trebuie făcută distincție între persoanele particulare și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de persoane publice sau personalități politice. Astfel, în vreme ce o persoană particulară necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice.

În legătura cu obiectul postării publice, art. 10 alin. (2) din Convenție conferă o libertate largă de exprimare în domeniul chestiunilor de interes general sau al discursului politic. În plus, limitele criticii admisibile sunt mai ample față de o persoana publică, vizată în această calitate decât față de un simplu particular: spre deosebire de al doilea, persoana publică se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale atât din partea ziariștilor, cât și din partea masei de cetățeni; în consecință, trebuie să arate o toleranță mai mare (cauza Petrina c. României, par. 40).

Mai mult decât atât presei îi revine sarcina de a comunica informații si idei cu privire la chestiuni de interes public (Observator și Guardian împotriva Regatului Unit, 26 noiembrie 1991). Aceasta libertate va fi cu atât mai protejată atunci când participarea la discutarea unor probleme care țin de un interes general legitim (Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei nr. 21980, CEDO 1999-III). Orice măsură care restricționează accesul la informații pe care publicul are dreptul să le primească trebuie, prin urmare, să fie justificată de motive extrem de imperative (Timpul Info-Magazin și Anghel împotriva Moldovei, nr. 42864/05, 27 noiembrie 2007).

Au precizat că articolele contestate îl vizează pe domnul G. (care este fiul recurentului), adică un om politic membru al partidului politic H., care în anul 2020 era în plină campanie electorală în anul 2020, își dăduse demisia din Parlament pentru a nu beneficia de pensie specială de parlamentar, dar candida la un nou loc în Parlament la alegerile din 6 decembrie 2020.

În contextul susținerilor exprimate în discursurile și clipurile sale electorale, promovate intens în acea perioadă, relative la impozitele mari și la pensiile speciale, la lipsa dorinței vreunui privilegiu, la militarea pentru lipsa privilegiilor și avantajelor de orice fel, inclusiv a diurnelor mari de la ASF, la transparența bugetară sub aspectul inexistenței unor firme "cliente" ale politicienilor care să câștige contracte foarte avantajoase pentru acele firme și dezavantajoase pentru Statul Român, a fost analizată situația domnului G. pentru a se vedea dacă acestea sunt făcute cu scop populist și electoral să fie reales în Parlament, în timp ce realitatea ar fi evidențiat că însăși societățile familiei sale au beneficiat de numeroase contracte încheiate cu Statul Român, contracte din care familia sa a câștigat mulți bani.

Astfel, căutând pe internet și în surse publice, precum la Registrul Comerțului, au ajuns la concluzia că domnul G. a fost asociat în mai multe firme ce au avut contracte cu Statul Român, cât și că acesta este fiul domnul A., recurentul din cauza de față, despre acesta din urmă reluând unele declarații date cu ocazia unui interviu pe care l-a dat publicației noastre "D." cu câțiva ani înainte, în care a relatat personal despre fuga sa din România, și că, deși tatăl domnului G. nu este om politic, ci este om de afaceri, este o persoană foarte cunoscută societății civile atât din SUA, cât și din România, acționând inclusiv în sens diplomatic, după cum acesta indicat în acțiune.

Din această perspectivă a persoanelor publice, libertatea de exprimare, inclusiv a presei, este mai largă având în vedere interesul superior al societății democratice față de interesul individual, fiind de la sine înțeles că în momentul în care îți asumi să devii o persoană publică, îți asumi, totodată, să respecți și să promovezi norme de conduită morală fiind un model prin puterea exemplului.

Au indicat că numele său a fost implicat în "afacerea x" care a constat în achiziția de către Statul Român de aparate de comunicație electronică marca x de la societatea recurentului și a fratelui său, soluția în dosarul x a fost de achitare, astfel că nu se poate nega că acest dosar penal nu a existat.

Relativ la comportamentul anterior al persoanei în cauză au menționat că articolele contestate nu au avut ca subiect pe apelantul A., ci au preluat informații care au făcut anterior obiectul unor alte publicații, aspect confirmat și de către martorul I., nu reprezintă aspecte noi despre trecut, ci reluarea discuțiilor asupra unor teme mai vechi.

Afirmațiile privind legăturile dintre apelant și J. au fost furnizate chiar de către recurent în cadrul unor interviuri anterioare, sens în care au depus în etapele anterioare de judecată respectivul articol care poate fi citit și acum pe site-ul D..

În aprecierea comportamentului intimaților un alt criteriu determinant îl constituie distincția care trebuie făcută între emiterea unor judecăți de valoare și prezentarea unor fapte, în raport cu care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție importantă între a afirma fapte și a afirma judecați de valoare.

În cazul faptelor, exactitatea acestora poate fi demonstrată, în schimb în cazul judecăților de valoare, exactitatea acestora nu este susceptibil de a fi dovedită, însă presupune o baza factuală suficient de susținută. In cazul judecaților de valoare, daca s-ar impune o asemenea exigență, pe lângă faptul că aceasta ar fi irealizabilă, ar aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cauza Lingens contra Austria).

Or, recurentul este persoană publică, iar activitatea sa și probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalți cetățeni, însă dezbaterea publică trebuie să se fundamenteze fie pe fapte, fie pe judecăți de valoare cu o bază factuala suficientă.

Aplicând toate aceste criterii în prezenta cauză, reiese că, deși cele două drepturi puse în balanță se bucură de un interes egal, prin faptul că recurentul este persoana publică, a priori interesul societății este superior intereselor individuale.

Or, tocmai aici intervine rolul și importanta presei de garant al unei societăți libere și democratice, ce îi poate exercita prin observarea și aducerea la cunoștința publicului a unor fapte care sunt sau ar putea fi considerate controversate, inclusiv cele privind încălcarea normelor și valorilor morale, pentru a le pune în dezbatere publică.

În cauză, s-a făcut o trecere în revistă a trecutului domnului G. cu trimiteri la recurent, fără a folosi expresii sau cuvinte ofensatoare, fiind indicate asocierile și contractele cu statul ale societăților recurenților, aspecte care nasc semne de întrebare in ceea ce privește probitatea morală a domnului G..

Cu alte cuvinte, domnul G. și nu reclamantul A. ar fi fost cel îndeptățit să acționeze în instanță dacă s-ar fi simțit lezat, deoarece primul este persoana vizată în articol, existând fapte concret prezentate care a dus la constatarea unei situații de fapt sprijinite pe informații si documente care par reale.

Au menționat că ziariștii și publicațiile nu pot și nu au competența să verifice veridicitatea informațiilor din documentele primite și cele declarate de către diferite persoane, surse în investigațiile jurnalistice. Presa prin articole doar semnalează anumite situații care par anormale imorale și/sau nelegale. Competența de a cerceta veridicitatea acestora revine instituțiilor statului (poliție, parchet, instanță de judecată, etc.), care se autosesizează și verifică veridicitatea sau nu a aspectelor semnalate în articolele publicate.

Au solicitat respingerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca neîntemeiat, sub aspectul aplicării greșite a art. 1349 și urm. C. civ., a art. 71 și urm. C. civ. și a art. 75 C. civ., ținând cont că starea de fapt a fost stabilită în mod definitiv, iar analiza acestei critici se poate realiza doar din punct de vedere al nelegalității și nu al netemeiniciei hotărârii atacate.

În ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, au arătat că, în mod corect,instanța de apel a reținut că nu constituie faptă ilicită publicarea conținutului articolului din 27.11.2020 referitor la pretinsele raporturi între recurent și J. în perioada comunistă.

În legătura cu circumstanțele plecării recurentului in Statele Unite ale Americii, articolele contestate au reluat informații care au făcut anterior obiectul unor alte publicații, aspect confirmat și de către martorul I., fiind aspecte prezentate și dezbătute anterior în mass-media.

Relativ la legăturile dintre apelant și J., afirmația "Nu de alta, dar tatăl său (al lui G.) a fost plantat de DIE în State acum 34 de ani (nu a fugit și nu a primit azil politic cum susține)", "cu aproape o mie de dolari, diurnal primită atunci de statul comunist", "Diurne din bani publici blamate azi de fiul său" nu poate constitui fapta ilicită, întrucât aceste afirmații au fost furnizate chiar de către recurent în cadrul unor interviuri anterioare. Autorul articolelor a reluat chiar afirmațiile recurentului din interviul dat revistei D. cu câțiva ani înainte.

În consecința, așa cum în mod corect au statuat ambele instanțe de fond, nu poate fi vorba de o fapta ilicită, întrucât în privința afirmațiilor contestate referitoare la pretinsele legături dintre recurent și J. s-a făcut dovada existentei unei minime baze factuale, conținutul acestor articole nedepășind limitele libertății de exprimare a jurnalistului și are la baza documente a căror veridicitate ziaristul nu are competența să o verifice.

Și în legătură cu conținutul celor 2 articole ce vizează dosarul K., în mod legal ambele instanțe de fond și de apel au reținut că publicarea acestui conținut nu constituie faptă ilicită.

Fără niciun fundament legal și de fapt, recurentul a susținut că relatarea potrivit căreia "Cei implicați în afacerea x, inclusiv generalul L., și frații Nasui, M. și A. (tatăl lui G.) au fost inculpați, dar au scăpat de acuzații în 2002, pe motiv că faptele s-au prescris" a avut drept scop defăimarea acestuia, în realitate scopul a fost acela de a aduce la cunoștința opiniei publice că deși domnul G. îi susține pe cei mulți și săraci, în mod real acesta provine dintr-o familie foarte bogată, avere care naște unele semne de întrebare având în vedere numeroasele contracte cu statul ale societăților familiei sale sau la care însăși domnul G. a fost asociat, administrator sau a fost angajat.

În al 2-lea rând, din mai multe articole de presa găsite pe internet și chiar din propriile declarații rezultă că recurentul A. a fost implicat în mai multe articole și declarații proprii ce constituie o bază factuală suficientă pentru a ilustra existența acestor situații neclare în trecutul domnului G. și a recurentului A., situații care nasc semne de întrebare legitime pentru cetățeni despre aceste două persoane publice.

În al 3-lea rând, informația sus menționată nu se referă la modalitatea de finalizare a procesului penal cu privire la persoana recurentului, ci intenția autorului este aceea de a evidenția legăturile existente între membrii familiei deputatului G. și respectiva afacere, fără a putea fi reținut scopul de a a-l defăima pe recurent, în condițiile în care acesta nu a avut calitatea de inculpat în dosarul penal respectiv, aspecte reținute corect de prima instanță.

Astfel, articolele contestate nu cuprind informații false și nici informații noi cu privire la persoana recurentului, iar dacă ar fi existat un prejudiciu acesta a fost produs de alte persoane cu o buna perioada de timp înainte.

În ceea ce privește existența prejudiciului, au menționat că recurentul a invocat că ar fi suferit un prejudiciu moral caracterizat de consecințele negative și de implicațiile acestora asupra activității sale și în relațiile cu partenerii de afaceri, însă nu a arătat în concret care au fost acele consecințe negative, nu a arătat cum l-a cuantificat și nu a dovedit ca s-ar fi produs.

Or, informațiile pe care le-au publicat nu au depășit limita proporționalității unei informări rezonabile, fiind respectate, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, limitele libertății de exprimare în conformitate cu prevederile art. 10 din Convenție.

În ceea ce privește existența unui raport de cauzalitate de tipul cauză-efect între faptă ilicită și prejudiciu, au arătat că recurentul nu a făcut dovada existenței faptei ilicite și, implicit, nici a relei-credințe a intimaților.

În ceea ce privește existența unei vinovații ca și condiție a angajării răspunderii civile delictuale, au menționat că aceasta nu există, întrucât în articole au fost prezentate fapte și s-a făcut referire la un aspect neclar din trecutul recurentului, fără a se face afirmații ofensatoare la persoana acestuia, făcând trimitere la cauza Ghiulfer Predescu contra României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că libertatea presei presupune și o eventuală exagerare a faptelor și informațiilor relatate, cu scopul de a provoca obținerea unor informații suplimentare sau doar confirmări a celor cunoscute, chiar daca aceste exagerări sunt uneori ofensatoare ori șochează sau deranjează, cu condiția ca informarea să fie făcută cu bună-credință.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La data de 01 aprilie 2024, prin poștă electronică, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea aspectelor invocate de pârâți în apărare, ca neîntemeiate, cu consecința admiterii cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

Din această perspectivă, a arătat că a criticat hotărârea recurată pentru motive de legalitate care pot atrage casarea unei hotărâri judecătorești, în sensul în care jurnalistul a încercat să aducă în discuție situația fiului recurentului pentru a dovedi o legătură cu caracterul de persoană publică a recurentului, în contextul în care, potrivit susținerilor intimaților, fiul recurentului era vizat de aceste articole.

Or, ținând cont de faptul că jurnalistul intimat este cunoscut ca fiind un apropiat al altor partide politice, conform înscrisurilor depuse la dosar pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere, ceea pune sub semnul îndoielii conduita acestuia, la redactarea articolelor de presă apreciate de recurent ca fiind defăimătoare nu a existat nicio urmă de rezonabilitate și imparțialitate din partea jurnalistului, care să îl apere pe acesta de răspunderea civilă delictuală prin invocarea libertății de exprimare.

A precizat că buna-credință, invocată de intimați, justificată de existența altor articole de presă și interviul acordat de recurent, nu a existat în redactarea articolelor apreciate de recurent ca având caracter ilicit, de vreme ce există diferențe între articolele invocate drept "sursă" a informațiilor și modul în care jurnalistul, cu o vădită rea-credință, răstălmăcește afirmațiile recurentului pentru a-și justifica afirmațiile defăimătoare.

Nici jurnalistul și nici publicația nu au făcut minime diligențe în vederea documentării serioase a articolelor publicate, aspect care exclude buna-credință a acestora și exclude totodată protecția oferită de lege în privința libertății de exprimare.

Toate aceste argumente au condus la criticarea deciziei recurate pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Deși instanțele de fond au avut la dosar documentele depuse în susținerea cererii de chemare în judecată, totuși au reținut că articolele nu au un caracter ilicit, însă nu au indicat aspectele pe care le-au considerat că reprezintă o bază factuală în cercetarea jurnalistică, dacă s-au depășit limitele libertății de exprimare de către jurnalist, dacă a acționat cu rea-credință, care înlătură aplicabilitatea libertății de exprimare ca drept fundamental, de vreme ce acesta nu a făcut minime demersuri pentru a stabili că cele afirmate sunt conforme realității, concretizate prin demersuri în vederea studierii dosarului aflat în arhiva CNSAS de unde rezultă că singurele înscrisuri sunt legate de dosarul penal și condamnarea primită de recurent pentru infracțiunea refuzului de înapoiere în țară, făcând trimitere la jurisprudența națională în ceea ce privește aprecierea îndeplinirii cerințelor privind răspunderea civilă delictuală (decizia nr. 190 din 8 februarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă).

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 06 ianuarie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 03 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a susținut că instanța de apel nu a analizat dispozițiile art. 71 și urm. C. civ., care protejează dreptul la respectarea vieții private și de familie, și nici argumentele prezentate de părți, rezumându-se doar să prezinte la nivel teoretic jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și protecția oferită libertății de exprimare de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, din motivarea hotărârii recurate lipsește analiza efectivă a acelor condiții în care limitele libertății de exprimare sunt depășite, motiv esențial care l-a determinat pe recurent să se adreseze justiției, nu au fost puse în balanță drepturile fundamentale invocate de părți și nu a fost argumentată rațiunea pentru care libertatea de exprimare este mai puternică decât drepturile personalității invocate de recurent prin cererea de chemare în judecată, dacă jurnalistul a fost sau nu de bună-credință ori dacă a avut o minimă bază factuală care să îi justifice afrmațiile.

În aceeași măsură, recurentul a invocate omisiunea analizei tuturor înscrisurilor depuse în susținerea cererii de chemare în judecată, împrejurare ce a determinat concluzia eronată că fapta săvârșită de intimatul C. nu ar avea caracter ilicit, lipsindu-l, totodată, pe recurent de dreptul la un proces echitabil urmare a refuzului de a i se acorda avocatului nou intrat în dosar posibilitatea studierii înscrisurilor depuse la dosar.

În prealabil, relativ la susținerea recurentului cu privire la omisiunea analizei art. 71 C. civ. ce consacră dreptul la respectarea vieții private, Înalta Curte reține că acțiunea cu care reclamantul a învestit prima instanță a fost fundamentată pe dispozițiile art. 58, art. 72 și art. 73 C. civ., art. 30 din Constituția României și art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că prevederile art. 71 C. civ. nu au făcut obiectul analizei instanței anterioare și, implicit, nu au fost cuprinse în motivele de apel, fiind invocate omisso medio, adică pentru prima oară în etapa procesuală a recursului, ceea ce contravine prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor", legiuitorul înțelegând astfel să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel.

Sub aspectul motivării hotărârii judecătorești, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "hotărârea trebuie să cuprindă partea introductivă, considerentele și dispozitivul, iar în cuprinsul considerentelor se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intervine atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În înțelesul textului mai sus invocat, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar hotărârea fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii judecătorești se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, a fost soluționat procesul. Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hotărârea din 19 aprilie 1994, §59; cauza Albina c. România, hotărârea din 28 aprilie 2005, §30).

Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (cauza Hirvisaari c. Finlanda, hotărârea din 27 septembrie 2001, §30).

În mod similar, în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituție și a art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, par. 173). În aceeași decizie, Curtea a reținut că motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei și constituie expresia independenței sale.

Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, ci și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților (par. 171).

Plecând de la aceste premise, Înalta Curte constată că hotărârea recurată corespunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme în cuprinsul său se regăsesc considerentele de fapt și de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția adoptată, criticile formulate de reclamant, prin motivele de apel, fiind analizate prin raportare la legislația internă și cea convențională, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, dar și prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză. Astfel, punând în balanță dreptul la viața private, în componenta referitoare la demnitate și la popria imagine (art. 72 și art. 73 C. civ.), și dreptul pârâților la libera exprimare [recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) C. civ. și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale], instanța de apel a demonstrate neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 1357 și urm. C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți, dezlegarea dată problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente care converg către soluția din dispozitiv de respingere a apelului.

Împrejurarea că recurentul-reclamant este, în mod cert, nemulțumit de deznodământul judiciar, argumentând de ce, în opinia sa, soluția este greșită prin prisma modului în care instanța de apel a interpretat elementele bazei factuale, într-o altă manieră decât cea agreată de parte, ajungând la concluzia că în cauză nu a existat o încălcarea a drepturilor subiective ale reclamantului, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul motivului de casare evocat, cu atât mai mult cu cât raționamentului prin care a fost validată soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății este clar.

Deși susține inconsistența motivării, recurentul nu relevă, în concret, critici care să poată fi subsumate cazului de casare reglmentat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., ci opune, doar, aprecierile instanței de apel propriilor susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel și au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs expres invocat, susținerea referitoare nemotivarea hotărârii fiind, mai degrabă, una pur formală.

Referitor la celelalte aspecte de care partea a înțeles să se prevaleze în argumentarea aceluiași motiv de recurs cu trimitere punctuală la afirmațiile tendențioase făcute cu rea-credință cu privire la persoana recurentului-reclamant de către autorul celor 2 articole de presă, în contextul descris, fără existența vreunei baze factuale în scopul informării opiniei publice în legătură cu chestiuni care se doresc a fi de interes public, Înalta Curte constată că, în esență, prin acestea recurentul tinde către o reanalizare a situației de fapt și a probelor administrate, cu solictarea de a se da eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altora, or, acestea sunt chestiuni de fapt ce nu pot face obiectul recursului, instanțele de fond fiind suverane în a aprecia probațiunea administrată în cauză.

Prin urmare, faptul că reclamantul este nemulțumit de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii