ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2409/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.12.2019 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul ilicit al faptelor pârâților de a-l hărțui și a aduce încălcări grave drepturilor sale nepatrimoniale la demnitate, onoare și reputație, prin inițierea și desfășurarea unei campanii de presă împotriva sa și prin afirmații nereale inserate în articole publicate în publicația on-line D.; obligarea în solidar a pârâților la executarea următoarele măsuri de restabilire a drepturilor încălcate: să publice pe cheltuiala lor, la aceeași rubrică la care au fost publicate afirmațiile incriminate, hotărârea de condamnare (civilă) ce urmează a fi pronunțată; să plătească, în solidar, daune morale în cuantum de 100.000 euro, în echivalent RON la cursul din data plății, pentru prejudiciul moral suferit; să radieze din arhiva publicației on-line D. orice referiri la numele său apărute în titlurile și în cuprinsul articolelor publicate în anul 2019 (în special, a articolelor expres precizate în acțiune); obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 72, art. 75, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1373 alin. (1) și (2), art. 1382, art. 1391 alin. (3) și (5), art. 1445 C. civ., art. 30 alin. (8) din Constituția României. Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința nr. 276/23.02.2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată; a obligat reclamantul la plata sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul B..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 157/28.09.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A.. Referitor la motivele de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia criticată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, situație în care controlul judiciar nu este posibil. Instanța de apel a preluat motivarea Tribunalului Timiș, fără a mai analiza criticile formulate și aspectele ce i-au fost deduse spre soluționare privind fiecare articol în parte publicat de pârâți și invocat de recurent ca temei al răspunderii civile delictuale, asumându-și lipsa unei analize proprii atât în ceea ce privește conținutului articolelor de presă, cât și a criticilor punctuale aduse raționamentului logico-juridic al Tribunalului Timiș, atunci când a reținut că "în ceea ce privește conținutul articolelor de presă indicate de reclamant, Curtea nu consideră necesar a relua analiza acestora, în condițiile în care prima instanță le-a cercetat în mod amănunțit și le-a verificat veridicitatea iar curtea nu a identificat lacune în raționamentul acesteia". În concret, criticile învederate în paginile 40-46 din cererea de apel privind conținutul articolelor publicate de pârâți nu au fost analizate de instanța de apel, iar eventualele referiri generice la anumite elemente expuse în cadrul acestora nu pot constitui o motivare propriu zisă, de natură a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil. Astfel, în ceea ce privește articolul publicat în data de 03.05.2019, intitulat "A., omul de încredere al primarului E., dedicații pe euro, la manele, pentru interlopii din Timișoara" – "armata lui", instanța de apel nu a precizat în motivare care este informația concretă de interes public, sau măcar în legătură cu activitatea profesională desfășurată de recurent, în raport cu textul denigrator. Deși recurentul a arătat că singura informație transmisă de acest titlu constă în faptul că ar fi făcut dedicații muzicale în schimbul achitării unor sume de bani în euro, pentru anumite persoane catalogate de jurnalist drept "interlopi" din Timișoara (informație contrară realității), instanța de apel nu a motivat care imagini anume din videoclipul publicat (folosit pentru a dovedi afirmațiile realizate) redau efectuarea unei plăți de către recurent către artistul care cânta în localul respectiv, pentru realizarea unei dedicații muzicale în favoarea persoanelor catalogate drept "interlopi", astfel cum se prezintă în articol. Instanța de apel nu a motivat care au fost acțiunile concrete ale recurentului ce se pot observa în filmare, de natură a se încadra în acțiunea descrisă în titlul articolului publicat de pârâți și de ce starea de pasivitate față de o acțiune ce aparține unei alte persoane (interpretul de muzică) poate justifica informația publicată potrivit căreia acesta ar fi achitat sume de bani în euro pentru realizarea efectivă a unei dedicații pentru "interlopii din Timișoara". Nu se regăsește în decizia instanței vreo referire concretă la informația de interes general urmărită de un asemenea articol, într-o chestiune care să afecteze în vreun fel comunitatea, și argumentele logico-juridice pentru care expresiile și sintagmele utilizate nu pot fi interpretate drept defăimătoare la adresa recurentului. O altă critică ignorată se referă la folosirea sintagmei "armata lui" cu referire la o serie întreagă de persoane (peste 20 de suspecți) cercetate în dosarele instumentate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DIICOT Serviciul Teritorial Timișoara, pe care recurentul nu le cunoaște, prietenia cu una sau două persoane neputând justifica informația potrivit căreia aceste persoane ar constitui o oștire, o oaste deținută de recurent, afirmația fiind lipsită de orice urmă de adevăr. Tot fără motivare a rămas și critica privind lipsa chestiunii de interes public, general, transmisă opiniei publice în mod onest și obiectiv, prin aceste expresii pentru a se încadra, într-adevăr, în limitele libertății de exprimare, în contextul în care persoanele anchetate de organele de urmărire penală în respectivele dosare nu sunt subordonate recurentului în niciun mod, nu se află în niciun fel de relații de colaborare, în niciun domeniu de activitate și unele dintre acestea îi sunt total necunoscute. O altă critică neanalizată se referă la articolul din 05.11.2019 denumit "Regulile din vulcanizarea transformată în salon de tras cocaină pentru interlopii timișoreni", în care aparent se transmite publicului o informație din cadrul anchetei DIICOT ce vizează aceleași persoane antemenționate, însă pârâtul nu se poate abține să nu inventeze o nouă informație total neadevărată și despre recurent, cu toate că nici titlul și nici conținutul articolului nu aveau vreo legătură cu recurentul. Astfel, Curtea de Apel Timișoara nu motivează în niciun fel de ce afirmația realizată de pârâți în descrierea activităților presupus derulate de unele dintre persoanele cercetate în dosarul de urmărire penaiă potrivit căreia "...F. cel care s-a aprovizionat cu droguri de la G., garda de corp a lui A. la chefurile din cluburile timișorene" nu este una care încalcă libertatea de exprimare, câtă vreme nu are corespondent în realitate. Referitor la cel mai dur articol (astfel cum este calificat de prima instanță), cel din 02.12.2019, intitulat "Dovada minciunii - primele imagini cu interlopii din gruparea H. în acțiune pentru fratele A.", recurentul a arătat în cadrul motivelor de apel faptul că tribunalul a îngrădit în mod cu totul nejustificat însuși obiectul cauzei deduse judecății (pentru a ușura munca argumentării unei soluții fundamental greșite pronuntate în prezentul dosar), precum și că acesta nu și-a asumat niciodată conținutul niciunui articol publicat de pârâți cu referire la persoana și numele său, invocând faptul că absolut toate articolele acestei publicații din anul 2019 au un conținut lezant, denigrator, ofensator și nereal, solicitând în mod expres la punctul 2 lit. c) din cererea de chemare în judecată radierea tuturor referirilor la numele și persoana sa în titlurile și articolele publicate în tot anul 2019, aceleași mențiuni regăsindu-se și la pagina 4 pct. 2 din acțiune, stipulându-se fără urmă de dubiu că "articolele arătate la punctul 2 lit. c) din prezenta acțiune sunt doar cele care ilustrează flagrant intențiile pârâtului, lor alăturându-li-se mult mai multe apărute în aceeași perioadă". Folosindu-se de această premisă falsă și la fel de "reală" precum articolele publicate de pârâți cu privire la persoana recurentului, prima instanță a considerat că este un argument suficient pentru a considera că modul de prezentare a faptelor din aceste articole nu încalcă limitele libertății de exprimare și normele codului deontologic al jurnalistului, deși sunt grave, acestea bucurându-se de verificarea specifică unei conduite jurnalistice corecte. Nu există nicio referire a curții de apel cu privire la informația transmisă de pârâți publicului larg constând în aceea că recurentul ar fi dat declarații mincinoase la DIICOT într-un dosar privitor la "H. și echipa", în contextul în care o astfel de faptă constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută și sancționată de C. pen. Nu se regăsește niciun argument în decizia criticată, sau o explicație cu privire la interpretarea Curții privind aceste critici, în raport de faptul că declarația a fost dată în calitate de martor în fața organelor de urmărire penală, în cadrul unei anchete în desfășurare și nu a fost considerată de organele judiciare una mincinoasă, neexistând niciun fel de demers realizat în acest sens împotriva recurentului, fiind probabil greu să se interpreteze o asemenea afirmație altfel decât este, respectiv total neadevărată și defăimătoare la adresa recurentului. Lipsesc cu desăvârșire referiri concrete în așa zisa motivare a Curții de Apel Timișoara și cu privire la afirmațiile din articolul mai sus menționat potrivit cărora publicația pârâților "...a intrat în posesia mai multor documente și imagini care dovedesc faptul că gruparea interlopă condusă de H. a fost cu adevărat o armată pentru A… ". "Această armată nu a ezitat să amenințe sau să bată pentru actualul director de la I… ". "Toate probele adunate demonstrează faptul că A. are o legătură extrem de strânsă cu gruparea de crimă organizată...", "...și că nu a spus adevărul în ancheta penală a DIICOT legat de operațiunile violente ale trupei de soc a lui H., unde a fost audiat ca martor.". Lipsesc cu desăvârșire argumentele Curții referitoare la înlăturarea criticilor recurentului privind caracterul mincinos, denigrator, tendențios și jignitor al conținutului acestui articol și care este raționamentul pentru care o astfel de conduită a pârâtului nu se încadrează în sfera ilicitului civil, cât și mai ales, care din aceste afirmații a determinat Curtea să considere conduita jurnalistică a acestui pârât ca fiind corectă, obiectivă și guvernată de bună credință, astfel încât să se pronunțe soluția de respingere a apelului, cu consecința menținerii în totalitate a hotărârii primei instanțe. Nu în ultimul rând, lipsesc în întregime referiri concrete la criticile recurentului, în memoriul aferent cererii de apel, privitoare la evenimentele din clubul J., la declarațiile persoanelor care au fost audiate în mod nemijlocit în fața primei instanțe și care au contrazis în totalitate modul de prezentare a informațiilor de către publicația pârâtului, acestea fiind probe administrate nemijlocit în fața instanței de fond, la care nu s-a făcut pur și simplu nici măcar o singură referire, în ciuda faptului că au fost invocate ca motive de apel, iar potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile pârților. Referitor la motivele subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material conținute de art. 1.349, art. 1.357, art. 1373, art. 1381 și urm. C. civ., coroborate cu dispozițiile art. 8 și 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului, art. 58 alin. (1), art. 72 alin. (2), art. 252 și urm. C. civ., în ceea ce privește întrunirea în prezenta cauză a condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților. Instanța de apel a încălcat aceste norme în litera și spiritul lor întrucât a dezvoltat o serie de argumente pentru a înlătura răspunderea delictuală a pârâților, care au tendința însă doar de a atenua gravitatea faptelor acestora și nicidecum nu exclud existența unor fapte ilicite și îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material indicate, lipsind de eficiență textele legale invocate, care sunt perfect aplicabile în prezenta cauză, iar interpretarea potrivit căreia afirmațiile ar fi în cel mai rău caz nepotrivite, exagerate, neîncadrându-se în sfera ilicitului, este una eronată. Modalitatea în care instanța de apel a încercat să justifice lipsa caracterului ilicit al afirmațiilor pârâților este îngrijorătoare în condițiile în care pârâtul deține un întreg trust de presă ce poate fi foarte ușor deturnat de la scopul său legitim în funcție de anumite interese, insecuritatea din mediul on-line cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale unei persoane la onoare, demnitate și imagine, conducând la consecințe deosebit de nefaste în situația în care instanțele de judecată nu stabilesc o limită rezonabilă privind conduita jurnalistică a acestora. În cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar fapta ilicită imputată se referă la încălcarea drepturilor recurentului prin publicarea articolelor de presă în spațiul online în cuprinsul cărora s-au folosit afirmații neadevărate, expresii jignitoare, defăimătoare, de natură a afecta onoarea, demnitatea, imaginea și reputația acestuia, cu consecința modificării în mod negativ a imaginii sale în societate. Cu toate că și instanța de apel a admis că în articolele publicate există elemente contrare realității, catalogate drept "o doză de exagerare" și chiar de provocare, în cele din urmă a concluzionat că recurgerea la astfel de stratageme se încadrează în limita libertății de exprimare, care ar fi mult mai extinsă în ceea ce privește presa, raționament extrem de periculos din perspectiva forței speciale atribuite mass-mediei, care dacă se bucură de o libertate neîngrădită se poate transforma extrem de rapid într-o unealtă eficientă pentru promovarea sau denigrarea anumitor persoane în raport de diverse interese particulare, fără absolut nici un fel de legătură cu rolul presei într-un stat de drept, acela de informare corectă și obiectivă a opiniei publice asupra unor chestiuni ce prezintă un real interes public. Afirmațiile realizate în concret în cadrul articolelor publicate de pârâți nu se pot încadra în categoria unor critici obiective, acceptabile din perspectiva art. 8 și art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, astfel cum a reținut instanța, putându-se constata de către orice observator imparțial faptul că pârâții au demarat o adevărată campanie împotriva recurentului, exercitând atribuțiile profesionale cu rea credință, impunându-se tragerea la răspundere a acestora și aplicarea unei restricții libertății de exprimare pentru lezarea imaginii, onoarei, demnității și dreptului la viață privată, Curtea eșuând în îndeplinirea sarcinii de a analiza obiectiv normele materiale ce reglementează libertatea presei, în raport de protejarea drepturilor fundamentale ocrotite de întreaga legislație internă și internațională. Este absurd a cataloga sute de articole publicate, în care recurentul este prezentat într-o lumină total nefavorabilă și care conțin elemente neconforme cu realitatea, exagerări, aluzii sau speculații privind viața sa personală, drept "informări ale publicului într-o chestiune de interes general", în condițiile în care articolele vizează teme diverse și nu există nici măcar o singură situație (chiar și izolată) în care elementele prezentate să nu contureze o imagine nefavorabilă, o asemenea conduită neputându-se încadra în sfera bunei credințe în exercitarea atribuțiilor de ziarist. Curtea de Apel Timișoara a aplicat greșit normele de drept material invocate în cauza pendinte, ignorând practic că și jurnaliștii au obligația de a-și exercita misiunea cu bună credință, în mod onest, prezentând în mod obiectiv date sau informații veridice publicului larg în probleme de interes general, ceea ce nu poate fi cazul atunci când se alege în mod cu totul aleatoriu, după criterii pur subiective, o anumită persoană (care în speța de față nici nu îndeplinește vreo funcție publică de mare interes pentru opinia publică) pentru a o transforma ulterior în ținta a sute de articole de presă sistematice, cu caracter exclusiv denigrator, asemenea acte "jurnalistice" nefăcând altceva decât să denote în mod indubitabil un interes personal în defăimarea imaginii și a vieții private, fără legătură cu rolul presei și libertatea acesteia, aceste garanții operând numai în situația exercitării atribuțiilor în mod obiectiv, cu bună credință. Contrar celor reținute de curtea de apel, este evident că scopul urmărit de publicarea a sute de articole a căror unică legătură o reprezintă persoana recurentului și imaginea sa publică, nu poate fi decât compromiterea și distrugerea probității acestuia, a imaginii și poziției sale în societate, expresiile utilizate cu fiecare ocazie fiind ironice, denigratoare, de natură a sugera publicului larg o conduită socială reprobabilă, iar conținutul articolelor nu vizează altceva decât plasarea recurentului într-o lumină negativă, total dezavantajoasă. A fost ignorat faptul că publicația a utilizat fără acordul recurentului imaginea acestuia în diverse ipostaze ale vieții private, care nu au niciun fel de legătură cu viața sa publică, cu activitatea profesională desfășurată în cadrul funcției publice ocupate, publicând astfel fotografii fără consimțământul său care prezentau imagini private denaturate și în același context negativ, fără să fie întrutotul reale și fără să prezinte vreo informație de interes public general, pârâtul uzând de publicația sa pentru compromiterea imaginii recurentului, a onoarei și demnității ocrotite de întreaga legislație internă și europeană. Noțiunea de "interes public" la care face referire Curtea în decizia criticată vizează chestiuni care afectează viața comunității, iar din perspectiva funcțiilor publice, modul în care funcționează și acționează guvernul, autoritățile publice locale sau centrale ori instituțiile publice, precum și orice altă entitate care utilizează bani publici sau care afectează interesul comunității trebuie incluse în mod cert în această noțiune, fiind de acord cu faptul că acțiunile, omisiunile, gesturile și cuvintele demnitarilor, politicienilor și ale tuturor funcționarilor publici sunt de interes public, însă acest aspect este valabil numai atunci când ele sunt legate de exercitarea funcției/or, viața privată a acestora putând fi de interes public numai atunci când are relevanță pentru exercitarea funcției, or din lecturarea conținutului fiecărui articol în parte rezultă cât se poate de evident faptul că nicio informație cuprinsă în cadrul acestora nu prezintă elemente relevante pentru funcția publică deținută pentru o perioadă scurtă de timp de recurent. Instanța a făcut o aplicare greșită a textelor care ocrotesc drepturi fundamentale în materie, omițând că sintagmele și informațiile prezentate în cadrul sutelor de articole publicate de pârâți cu referire la numele și persoana recurentului au fost alese în mod special cu unicul scop de a denigra, orice persoană, publică sau nu, care ar fi fost ținta unor asemenea articole de presă, cu un astfel de conținut, simțindu-se cu certitudine la fel de jignită precum recurentul, comportamentul pârâților fiind un exemplu clasic de "judecată de valoare", termenii utilizați fiind tendențioși și ofensatori fără excepție, neputându-se reține că s-ar încadra în doza de exagerare a limbajului artistic, nefiind în niciun caz necesari pentru transmiterea mesajului (chiar critic) al jurnalistului, depășindu-se limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenția europeană, pârâții uzând de statutul și de privilegiile de jurnalist pentru a discredita recurentul și pentru a influența opinia publică într-un mod ce ține exclusiv de anumite interese pur personale, constituind astfel o gravă încălcare a normelor etice, dar și a drepturilor sale nepatrimoniale.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât C. a invocat excepție de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea apărărilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și judecata în lipsă. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul a arătat că instanța de apel a analizat articolele de presă despre care recurentul afirmă că nu au fost avute în vedere, a soluționat calea de atac sub toate aspectele și a motivat decizia atacată inclusiv prin trimitere la probele administrate în cauză. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul a arătat că din motivarea deciziei recurate rezultă nu doar o corectă aplicare a normelor de drept material, ci și o analiză efectivă a instanței de apel asupra condițiilor ce se impun a fi îndeplinite pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimaților, atât din perspectiva dreptului intern, cât și prin trimitere la normele de drept european. Intimatul a reiterat situația de fapt și a expus argumentele pentru care în cauză nu este incidentă răspunderea civilă delictuală, în sensul că nu au fost depășite limitele dreptului la liberă exprimare, articolele publicate nu au adus recurentului niciun fel de prejudiciu, iar între internarea în spital a mamei reclamantului și articolele în discuție nu există nicio legătură dovedită, ci doar afirmată. De asemenea, nu se poate reține nicio culpă în sarcina D. pentru publicarea articolelor respective, nu a fost afectată în niciun fel activitatea profesională a reclamantului, nu este vorba de grupuri interlope neidentificate, ci de gruparea condusă de H., primarul E. nu l-a demis din funcția de consilier personal, ci l-a susținut să ocupe funcția de director la I., iar în cauză nu există legătură între fapta ilicită invocată și prejudiciu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Înalta Curte constată că în cauză memoriul de recurs conține 37 de pagini, din care în primele 13 pagini recurentul expune solicitarea de admitere a căii de atac, cu consecințele juridice învederate de către acesta, obiectul cererii de chemare în judecată (solicitările reclamantului formulate prin acțiunea introductivă de instanță), conținutul cererii de chemare în judecată (starea de fapt care a determinat învestirea instanței), ample referiri la articolele de presă pretins defăimătoare (enumerarea acestor articole și prezentarea impactului pe care l-au avut asupra recurentului), redarea, sub forma citării, a unor texte de lege indicate de către recurent ca temei juridic al pretențiilor formulate (art. 75, art. 72, art. 253, art. 1349, art. 1391 C. civ., art. 30 alin. (8) din Constituția României, art. 1445 C. civ., art. 1382 C. civ.). Este evident că aceste 13 pagini nu conțin critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În continuare, de la pagina 13 și până la pagina 25 din memoriul de recurs sunt expuse, într-o preluare ad literam, considerentele instanței de fond cu privire la litigiul dedus judecății, rezultând, în mod logic, că nici această parte a memoriului de recurs nu descrie aspecte de nelegalitate care să poată fi analizate de către instanța de control judiciar. Începând cu pagina 25 din memoriul de recurs, recurentul indică așa-zisele critici de nelegalitate, respectiv pretinsa incidență în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Referitor la susținerile vizând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv motivarea necorespunzătoare a deciziei atacate, Înalta Curte reține că prin prisma acestui motiv de recurs nu sunt dezvoltate critici de nelegalitate, pentru considerentele ce se vor arăta: În primul rând, recurentul susține că hotărârea instanței de apel "nu este corespunzător motivată", însă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vorbesc despre lipsa motivării ori despre motivarea contradictorie sau numai pe baza unor motive străine de natura cauzei. Nemotivarea presupune absența cu desăvârșire a oricăror considerente din care să rezulte argumentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de părți prin apeluri au fost înlăturate. Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea atacată să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte și contradictorii care să facă imposibilă aplicarea textelor legale reținute și, pe cale de consecință, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate, în timp ce teza ultimă a cazului de recurs menționat are în vedere susținerea soluției numai pe baza unor motive străine de natura cauzei. Prin urmare, recurentul evocă, din perspectiva acestui motiv de recurs, o ipoteză, aceea a motivării necorespunzătoare, care nu este prevăzută de textul legal invocat în susținerea căii de atac. Pe de altă parte, recurentul afirmă, în mod generic, că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină și expune considerații teoretice generale privind modalitatea în care o hotărâre judecătorească ar trebui să fie concepută. Apoi subsumează acestui motiv de nelegalitate faptul că instanța de apel ar fi preluat motivarea tribunalului fără a mai analiza "...criticile formulate și aspectele ce i-au fost deduse judecății spre soluționare pentru fiecare articol în parte publicat de pârâți și invocat ca temei al răspunderii civile delictuale...". Se constată că lipsa de analiză imputată de recurent instanței de apel se raportează la o pretins nerealizată verificare a fiecărui articol în parte publicat de către pârâți, deci la o evaluarea a probatoriului în calea de atac a recursului, ceea ce nu poate fi primit. Aceasta, în contextul în care, judecății de primă instanță i-a reproșat, în calea de atac a apelului tocmai faptul că se preocupase de analiza fiecărui articol pentru a trage concluzii în legătură cu exercitarea dreptului la liberă exprimare în limite permise de lege. Mai arată recurentul că instanța de apel "...își asumă în scris lipsa unei analize proprii a acestor articole ce reprezintă esența obiectului judecății în cauză...", că "în concret, criticile expuse ... la paginile 40-46 din cererea de apel privind conținutul concret al articolelor publicate de pârâți nu au fost analizate...", fără să justifice însă în ce constă nelegalitatea soluției instanței devolutive de control judiciar, care poate să-și însușească situația de fapt, mai ales în contextul în care nu s-au administrat probe suplimentare în faza apelului și, în mod corespunzător, să dea aceeași dezlegare în drept cu cea a primei instanțe. De asemenea, recurentul a mai arătat că "în ceea ce privește articolul publicat în data de 03.05.2019...Curtea de apel nu a răspuns criticii punctuale realizate în cadrul apelului...". Referitor la acest articol de presă, recurentul învederează că instanța de apel nu a motivat în concret care imagini anume din videoclipul publicat redau efectuarea unei plăți de către acesta artistului care cânta în localul respectiv și că în condițiile în care chiar pârâtul a scris în cuprinsul articolului că a cerut unui alt cântăreț să interpreteze o altă melodie, era interesant de observat motivarea concretă a înlăturării criticilor din cuprinsul apelului cu privire la acest episod, însă nici de această dată Curtea nu a răspuns efectiv acestor aspecte invocate. Rezultă, din cele arătate, că recurentul este nemulțumit de modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriile administrate în cauză, respectiv articolele de presă pretins defăimătoare, întrucât la acestea se referă recurentul când afirmă că instanța de apel nu a analizat, nu a motivat ori nu a avut în vedere criticile formulate. Însă, stabilirea situației de fapt, ca efect al evaluării dovezilor administrate, este atributul exclusiv al instanțelor de fond și nu poate fi supusă reexaminării pe calea recursului, unde controlul se limitează strict la legalitatea soluției. În continuare, recurentul reproșează instanței de apel că nu a precizat și nu a motivat în hotărârea pronunțată care ar fi fost "acele acțiuni" prin care recurentul ar fi trebuit să se dezică de acele dedicații ale cântărețului despre care a scris intimatul și care au fost acțiunile concrete ale recurentului de natură a se încadra în cele descrise în articolul defăimător, aspecte care sunt, în mod evident, străine judecății ce poate fi realizată în recurs. Din aceeași perspectivă, a unei motivări necorespunzătoare, recurentul este nemulțumit de faptul că în hotărârea instanței de apel nu se regăsesc "...argumentele logico-juridice pentru care expresiile și sintagmele utilizate nu pot fi interpretate drept defăimătoare". Mai arată recurentul că sunt ignorate critici privind sintagma "armata lui", că nu a fost analizat articolul de presă din 05.11.2019, că nu se motivează de ce afirmația "F., cel care s-a aprovizionat cu droguri de la G., garda de corp a lui A." nu încalcă libertatea de exprimare. Și aceste critici sunt unele care vizează interpretarea probatoriilor, respectiv a unor expresii și sintagme despre care recurentul pretinde că ar fi jignitoare pentru persoana sa, astfel încât nu pot constitui motiv de nelegalitate, întrucât prin intermediul lor se tinde către o recalificare a faptelor prin reaprecierea probatoriului, operațiune străină de scopul și finalitatea căii extraordinare de atac a recursului. La pagina 29 din memoriul de recurs, paragrafele 1, 2 și 3, recurentul învederează anumite critici aduse hotărârii de primă instanță și redă un considerent al acesteia, expuneri prin care nu se deduc judecății posibile nereguli săvârșite de către instanța de apel, ci sunt redate aspecte dintr-o etapă procesuală anterioară. Apoi, pretinde recurentul că din hotărârea recurată lipsesc referiri la informația transmisă de pârâți publicului larg constând în aceea că ar fi dat declarații mincinoase la DIICOT, că lipsesc referiri cu privire la anumite afirmații din cadrul unor articole publicate de intimat, că lipsesc referiri la evenimentele din clubul J. învederate prin motivele de apel, toate fiind aspecte care se circumscriu situației factuale a speței. Astfel, se constată că, deși invocă o dispoziție legală care reglementează un caz de casare (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurentul nu dezvoltă argumente din care să rezulte că decizia atacată nu este motivată într-o manieră conformă legii, ci învederează chestiuni privind o greșită apreciere, de către instanța de apel, a probelor administrate pe baza cărora a stabilit existența bazei factuale, în funcție de care s-au făcut apoi statuările în drept. Concluzionând asupra acestui pretins motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că recurentul este nemulțumit, în esență, că nu a fost analizat fiecare articol de presă în parte, că nu există considerente cu privire la anumite comportamente și acțiuni ale recurentului, că nu sunt redate interpretări ale unor expresii și sintagme pretins defăimătoare, că nu au fost analizate anumite afirmații ori preluate anumite informații prezentate prin motivele de apel. Toate aceste susțineri însă se raportează, așa cum s-a arătat, în mod exclusiv, la modalitatea instanței de apel de a interpreta probele dosarului (articole de presă, înregistrări video, declarații și susțineri ale părților, etc.), la stări de fapt avute în vedere cu prilejul judecății pe fond a cauzei, astfel încât nu pot fi încadrate în dispoziția legală indicată de către recurent. Referitor la susținerile vizând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea/aplicarea greșită a normelor de drept material se reține că, deși recurentul indică textele legale pretins a fi greșit interpretate/aplicate de către instanța de apel (art. 1349, art. 1357, art. 1373, art. 1381 și urm. C. civ., art. 8 și 10 din CEDO, art. 58 alin. (1), art. 72 alin. (2), art. 252 și urm. C. civ.) acesta nu indică, punctual, care dintre textele enumerate a fost încălcat și în ce fel, ci realizează, ca și în cazul celuilalt motiv de recurs invocat, aprecieri de ordin general și trimiteri la probe, ceea ce face critica nesusceptibilă de încadrare în drept. Astfel, prin modalitatea de redactare a memoriului, recurentul nu indică în mod expres, pentru fiecare text de lege enumerat, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel, iar echivocul acestor susțineri exclud apărările formulate de la o posibilă încadrare în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Totodată, și în cadrul acestui motiv de recurs, se fac trimiteri nepermise de exigențele procedurale ale căii de atac a recursului, la probele dosarului, respectiv, se reproșează instanței de apel nu o greșită interpretare și aplicare a unor texte legale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci a unor afirmații conținute în articolele de presă pretins defăimătoare, deci a unor probe administrate în cauză. Reproșând instanței de apel că nu a realizat un just echilibru între dreptul pârâtului la liberă exprimare și dreptul reclamantului la propria imagine și la viață privată (din perspectiva art. 8 și art. 10 CEDO), recurentul nu indică vreo nelegalitate ce ar fi fost săvârșită de către instanța de apel sub acest aspect, ci se limitează la o simplă afirmație lipsită de valențe juridice, în sensul că "...soluția are la bază o interpretare vădit greșită a dispozițiilor legale în materie, Curtea de Apel eșuând în a realiza un just echilibru între dreptul pârâtului la liberă exprimare și dreptul subsemnatului la propria imagine, la viață privată...". Aceasta susținere ignoră împrejurarea că în valorificarea echilibrului între dreptul la viața privată și cel la libera exprimare, instanța devolutivă de apel a ținut seama tocmai de baza factuală relevată de probele administrate, ceea ce i-a permis și concluzia acționării cu bună-credință de către intimatul-pârât. În aceeași modalitate inadecvată procedural, recurentul citează texte de lege (art. 1349 C. civ.), expune condițiile răspunderii civile delictuale și procedează la considerații teoretice generale privind importanța menținerii unui just echilibru între libertatea de exprimare și drepturile fundamentale ale oamenilor la demnitate, onoare, imagine și viață privată. În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept și aptă de cenzură de legalitate, ci reproșează, în mod repetat, instanței de apel, modalitatea în care aceasta a administrat și interpretat probele, expune considerații teoretice generale și reiterează contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare. Prin urmare, nefiind susținute critici de nelegalitate în sensul real al acestei noțiuni, controlul de legalitate specific instanței de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Așa cum s-a arătat deja, recurentul este nemulțumit nu de o greșită interpretare a legii (întrucât nu dezvoltă niciun argument în acest sens), ci de o greșită interpretare a probelor și a stărilor de fapt (articole de presă, afirmații, comportamente, situații, etc.), iar asemenea apărări nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanțelor de fond. În concluzie, deși memoriul de recurs se întinde pe un număr considerabil de pagini (37) și face trimiteri la o multitudine de texte legale (pe care recurentul se limitează doar să le enumere ori să le citeze), în conținutul său nu se identifică susțineri care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, ci este prezentată doar o expunere exhaustivă a stării de fapt, sunt considerații teoretice și de ordin general, precum și referiri repetitive la probatorii, aspecte care nu pot fi avute în vedere de către instanța de recurs și, prin urmare, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Înalta Curte constată că, deși intimatul-pârât, cu prilejul concluziilor orale formulate la termenul de judecată, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat pentru redactarea întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăsește vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea nu poate fi primită, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 157 din 28 septembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.