Decizia nr. 1261/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș - Severin sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. S.R.L., solicitând instanței să constate caracterul ilicit, denigrator și defăimător la adresa sa, al articolelor scrise de către pârâtul B., care are calitatea de ziarist în cadrul publicației online C., și să-i oblige pe pârâți la plata sumei de 100.000 Euro în echivalent, cu titlu de daune morale, cu mențiunea că se obligă să doneze de îndată această sumă către o instituție de ajutoare dintre cele care se ocupă de protecția persoanelor aflate în nevoi, dintr-o zonă defavorizată. A solicitat, totodată, obligarea pârâților la publicarea pe site-ul C., pe propria cheltuială, a hotărârii pronunțate în acest dosar (cu excepția datelor cu caracter personal) și la prezentarea de scuze publice, în trei numere consecutive, în publicația online C. (C.), într-un interval de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Reclamantul a solicitat și cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 995/29.06.2022 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2021, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L. a fost respinsă.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 288 din data de 27 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 995/29.06.2022 pronunțate de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2021.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 288 din data de 27 octombrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A., care a susținut, în esență, că aceasta nu cuprinde o motivare efectivă, instanța de apel preluând aproape în întregime considerentele hotărârii instanței de fond. În acest sens, a arătat că, la fel ca și în hotărârea pronunțată de prima instanță, în considerentele deciziei atacate se vorbește despre limitele libertății presei și despre doza de exagerare permisă jurnalistului, raportat la calitatea reclamantului de persoană publică, fără a se arăta, însă, care sunt aceste limite și care este doza de exagerare permisă în astfel de cazuri, situație ce se circumscrie aplicării greșite a normelor de drept material privind dreptul la demnitate precum și lipsei de previzibilitate a interpretării normei de drept material. Tratând speța într-o astfel de manieră, cele două instanțe au prezentat argumente generale și nu individuale, argumente care pot permite la nesfârșit ca jurnalistul să prezinte: "într-un ton sarcastic, aspecte ale vieții publice a reclamantului..." și care îl obligă pe reclamant ca, în virtutea statutului de persoană publică, să accepte orice exagerări cu privire la persoana sa: "...reclamantul apelant fiind o persoană publică, este permisă o anumită doză de exagerare, întemeiată pe o bază factuală; cu toate că articolul cuprinde în mod clar o doză de exagerare și de provocare aceasta este admisibilă într-o societate democratică pentru jurnaliști, în condițiile în care scopul avut de autor a fost informarea publicului...". Recurentul consideră că, în interpretarea regulii de drept, judecătorul trebuie să asigure securitatea juridică, ce garantează previzibilitatea atât a conținutului regulii de drept, cât și a aplicării sale, or, în speța de față, nu există niciun fel de previzibilitate a hotărârii pronunțate cu privire la apărarea dreptului la demnitate și la limitele în care acesta poate fi afectat. Recurentul a mai arătat că, deși instanța de apel a reținut caracterul exagerat și provocator al articolului, a considerat că scopul urmărit de autor a fost informarea publicului, contrar unei probe din dosar, respectiv declarației martorei D. (jurnalist), care vorbește despre o campanie de presă agresivă împotriva sa și nu despre un articol de presă menit a informa obiectiv publicul. Or, chiar mergând pe linia acestui raționament, referitor la scopul urmărit de ziarist, nu se poate vorbi decât despre o prezumție, pentru că, în fapt, respectivul articol de presă se circumscrie unui atac constant al jurnalistului, menit doar să-i afecteze imaginea de președinte al Consiliului Județean, scopul urmărit de autorul textului nefiind informarea publicului ci prezentarea într-o lumină nefavorabilă a subiectului-țintă. Sub un alt aspect, recurentul a susținut că, deși instanța de apel a făcut trimitere la jurisprudența CEDO referitoare la "îndatoririle și responsabilitățile" pe care orice ziarist trebuie să și le asume atunci când își exercită libertatea de exprimare, nu a analizat speța de față prin raportare la aceasta. A arătat că dispozițiile art. 10 din Convenție nu garantează libertatea de exprimare fără nicio restricție, chiar și atunci când este vorba de "acoperirea mediatică" a unor probleme de interes public serios, exercițiul acestei libertăți comportând "îndatoriri și responsabilități" care privesc și presa și care pot căpăta o importanță deosebită atunci când un articol riscă să aducă atingere reputației unor persoane, punând astfel în pericol "drepturile altuia". Aceleași "îndatoriri și responsabilități" inerente exercițiului libertății de exprimare se raportează și la obligația ziariștilor de a acționa cu bună-credintă, în așa fel încât să furnizeze informații exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei profesionale - decizia CEDH din 16 octombrie 2001 Verdens Gang & Aase c/Norvege. Or, chiar dacă sunt reținute concluziile unei decizii CEDO, instanța de apel nu le analizează raportat la speța de față și, efectiv, la noțiunea de "informații exacte și demne de încredere", chestiune ce intră în obligația ziariștilor de a acționa cu bună-credintă. Buna credință a pârâtului intimat B. este în mod clar pusă sub semnul întrebării câtă vreme acesta își prezintă doar opiniile personale ca fiind o realitate tendențios și constant deformată, în care președintele actual al Consiliului Județean Caraș-Severin are realizări zero, nefăcând nimic pentru județul în care a fost ales. Față de toate aceste aspecte, recurentul reclamant a solicitat casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs. La termenul din data de 19.09.2023, instanța a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. II.1. Examinând cu prioritate excepția invocată, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității. Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Așadar, pentru a opera nulitatea recursului în condițiile textului legal mai sus citat, este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susțineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. Prin urmare, sancțiunea privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 – 8 C. proc. civ., și chiar dacă partea nu le-a încadrat în drept sau a procedat la o încadrare juridică eronată, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate. Examinând cererea de recurs formulată de reclamantul A., din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși nu este indicat motivul de nelegalitate pe care se întemeiază recursul iar în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri generice cu privire la încălcarea de către instanța de apel a unor norme de drept material și de drept procesual, precum și referiri la materialul probator administrat și la modul în care instanța de apel a interpretat sau ar fi trebuit să interpreteze situația de fapt și probele, aspecte care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, totuși, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și în limitele cărora poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate. Astfel, recurentul a invocat, pe de o parte, încălcarea de către instanța de apel a obligației de a-și motiva hotărârea în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., apreciind că decizia pronunțată nu cuprinde o motivare efectivă, în condițiile în care instanța de apel a preluat aproape în întregime considerentele hotărârii instanței de fond, iar, pe de altă parte, a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în mod nelegal instanța de apel reținând temeinicia sentinței din perspectiva dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind libertatea de exprimare și limitele exercitării sale, aceste susțineri putând fi analizate în recurs, din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. 1punctele 6 și 8 C. proc. civ. În consecință, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondată excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față. II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul reclamant și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Curtea reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. În speță, fără a invoca niciuna dintre ipotezele mai sus prezentate, recurentul susține doar că instanța de apel nu a făcut o motivare efectivă a deciziei pronunțate, preluând aproape în întregime considerentele sentinței primei instanțe sau prezentând argumente generale și nu individuale. În concret, susține că, deși se vorbește despre limitele libertății presei și despre doza de exagerare permisă jurnalistului, raportat la calitatea reclamantului de persoană publică, nu se arată care sunt aceste limite și care este doza de exagerare permisă în astfel de situații, că, deși instanța de apel a reținut caracterul exagerat și provocator al articolului incriminat, consideră în mod eronat că scopul avut în vedere de autor a fost informarea publicului, în ciuda declarației martorei E. care vorbește despre o campanie de presă agresivă împotriva reclamantului și nu despre un simplu articol de presă menit a informa obiectiv publicul, ceea ce dovedește că rezultatul urmărit de autorul textului a fost prezentarea într-o lumină nefavorabilă a subiectului țintă, și că, deși reține, în acord cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența CEDO, că exercițiul libertății de exprimare comportă și îndatoriri și responsabilități, ziariștii având obligația de a acționa cu bună credință, instanța de apel nu analizează efectiv speța de față prin raportare la acestea. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel – determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță – a răspuns criticilor susținute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății, după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamant, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia. Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, instanța de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. Astfel, speța dedusă judecății presupunea soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului – dreptul reclamantului la viață privată în componenta referitoare la demnitate și la propria imagine (art. 71 alin. (1), art. 72 alin. (1) și art. 73 din C. civ.) și, respectiv, dreptul pârâților la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului. Considerând că pârâții și-au exercitat dreptul cu rea-credință, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâților la libertatea de exprimare, și anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată al cărui titular este reclamantul, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâții, instanța de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ. Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamant, instanța le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinței primei instanțe. Instanța de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului fondului, că articolele incriminate, apărute pe site-ul C., prezintă, într-un ton sarcastic, aspecte ale vieții publice a reclamantului, în contextul unei campanii de informare cu privire la realizările sale profesionale, în calitate de președinte al Consiliului Județean Caraș Severin, nefiind relevate fapte sau judecăți de valoare referitoare la viața privată a reclamantului. Totodată, Curtea a constatat, în raport de materialul probator administrat în fața primei instanțe, că publicarea articolului a fost precedată de o informare a ziaristului asupra aspectelor invocate, mare parte a textului publicat reprezentând judecăți de valoare ale autorului, astfel că cerința existenței unei baze factuale suficiente privește exclusiv faptele afirmate. Analizând articolele de presă incriminate, Curtea a reținut că publicarea acestora se înscrie în limitele libertății presei, atât din perspectiva ideilor și informațiilor prezentate, cât și din cea a modului în care acestea au fost exprimate, întrucât, fiind vorba de o persoană publică, este permisă o anumită doză de exagerare, întemeiată pe o bază factuală. S-a apreciat că, deși articolul cuprinde în mod clar o doză de exagerare și de provocare, aceasta este admisibilă într-o societate democratică pentru jurnaliști, în condițiile în care scopul avut în vedere de autor a fost informarea publicului (alegătorii) despre persoana reclamantului, respectiv cu privire la un subiect de interes public. Modul în care autorul a înțeles să aducă la cunoștința publicului afirmațiile incriminate nu a depășit limita acceptabilă a dreptului la liberă exprimare și nici nu a produs repercusiuni grave asupra reclamantului, nerezultând din probele administrate că publicarea articolului a implicat consecințe importante pe plan profesional sau politic, de natura celor afirmate de reclamant. În sfârșit, s-a apreciat că maniera în care s-a procedat la comunicarea informațiilor nu poate atrage concluzia relei credințe a jurnalistului, declarația martorei E. în sensul că reclamantul ar fi fost supus unei campanii de denigrare din partea pârâtului nefiind suficientă pentru a răsturna prezumția de bună credință de care jurnalistul se bucură. Împrejurarea că pârâtul, în calitate de jurnalist, a prezentat opiniei publice propriile judecăți de valoare cu privire la activitatea politică și administrativă a reclamantului, având o bază factuală, nu reprezintă o lezare a valorilor nepatrimoniale pretins încălcate de către reclamant, principiul proporționalității ingerinței și a scopului legitim al acesteia fiind respectat. Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă cu privire la faptele imputate pârâților ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei, susținerile în sens contrar formulate de recurent fiind nefondate. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a arătat care sunt limitele libertății de exprimare și care este doza de exagerare permisă jurnaliștilor raportat la calitatea de persoană publică a reclamantului, faptul că în mod eronat s-ar fi apreciat că scopul avut în vedere de autor a fost informarea publicului, deși erau suficiente date care demonstrau că el, reclamantul, era victima unei campanii de denigrare purtate de pârât împotriva sa, precum și faptul că jurnalistul și-a încălcat obligația de a acționa cu bună credință, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de calificarea dată de instanță discursului, respectiv, ca referindu-se la exprimarea unor judecăți de valoare, și față de concluzia la care a ajuns instanța cu privire la atitudinea subiectivă a autorului articolelor incriminate. Or, împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în concret, pornind de la statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credintă a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumția de bună credință a jurnalistului iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, a apreciat că acesta a constatat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâții îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general. În raport de aceste aspecte, explicit reținute de instanța de apel în considerentele deciziei atacate, apar ca fiind nefondate susținerile din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la faptul că nu au fost analizate aspectele ce vizau lipsa bunei-credințe a jurnalistului. Înalta Curte reține că instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea și a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susținerile apelantului reclamant, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel. Deși recurentul apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu a existat o încălcare a drepturilor subiective ale reclamantului, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite. În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006). Așadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de față nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază. Pe de altă parte, deși susține lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurentul nu face nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel și au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs mai sus menționat, susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate. În esență, reclamantul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în mod nelegal instanța de apel reținând temeinicia sentinței din perspectiva dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind libertatea de exprimare și limitele exercitării sale. Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra inexistenței unei încălcări a drepturilor sale, recurentul-reclamant a reiterat situația factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt și probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că articolele publicate au caracter exagerat și provocator, depășind limitele libertății de exprimare, în ciuda calității reclamantului de persoană publică, că scopul avut în vedere de autor nu a fost informarea obiectivă a publicului, ci denigrarea reclamantului, și că jurnalistul și-a încălcat obligația de a acționa cu bună credință. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul întrunirii condițiilor necesare antrenării răspunderii pârâților pentru depășirea limitelor libertății de exprimare și, implicit, pentru încălcarea dreptului reclamantului la viață privată, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză. Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretențiilor deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că intimații pârâți nu au depășit limitele libertății de exprimare, prezumția de bună credință nefiind răsturnată. Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, arătând că, deși este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în același timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaște limitări (respectiv, îndatoriri și responsabilități), în așa fel încât, prin exercițiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor și libertăților altor persoane. Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la viața privată (în speță, la onoare, demnitate și reputație), instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, pe care, contrar susținerilor recurentului, le-a aplicat situației de fapt din speța dedusă judecății. În raport de acestea, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod judicios că, în cauză, nu pot fi reținute temeiuri pentru admiterea acțiunii (în sensul celor examinate de Curtea europeană din perspectiva art. 10 alin. (2) din Convenție), întrucât sunt operante restrângerile pe care reclamantul este ținut a le suporta pe temeiul art. 8 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului, dată fiind calitatea acestuia de om politic, dar și pentru aceea că pârâtul a acționat cu bună-credință. Astfel, pe baza unor argumente apte să susțină această concluzie, instanța de apel a reținut că articolele incriminate vizează chestiuni de interes general, aspecte ale vieții publice a reclamantului, cu privire la realizările profesionale ale acestuia, în calitate de președinte al Consiliului Județean Caraș Severin, opiniile exprimate de intimat fiind calificate drept judecăți de valoare, iar nu fapte de natură obiectivă, deoarece reprezentau opinii personale ale acestuia din urmă. S-a constatat că niciuna dintre afirmațiile făcute de pârât la adresa reclamantului nu a vizat aspecte din viața privată a acestuia, ci au vizat exclusiv calitatea sa de politician. În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de apel a ales standardul corect în privința reclamantului (din perspectiva art. 8 alin. (2) din Convenție), anume calitatea acestuia de politician, întrucât, articolele incriminate au avut în vedere întocmai această ipostază socială a recurentului-reclamant, iar nu pe cea de persoană particulară. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general, precum și că limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privința unui om politic decât în privința unui simplu particular (Hotărârea pronunțată în cauza Cornelia Popa contra României, par. 23). Cum reclamantul este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la aspecte care ține de activitatea sa este justificat, fiind, așadar, judicioasă reținerea din hotărârea recurată a necesității unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârâți, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale. Cu privire la întinderea obligației de probă care îi incumbă autorului articolelor, curtea de apel a considerat în mod corect că trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăți de valoare. Distincția este importantă sub aspect probatoriu întrucât persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească existența și veridicitatea lor, pe când demonstrarea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situație, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie. Singura cerință ce trebuie verificată în această situație este aceea ca autorul afirmațiilor să fi acționat cu bună-credință, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmațiilor sale. În speță, instanța de apel a considerat că mare parte a textelor publicate reprezintă judecăți de valoare ale autorului. Prin urmare, nu era necesară demonstrarea exactității conținutului lor, întrucât judecățile de valoare constau în evaluări ale unui context, concluzii, opinii ale jurnalistului, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. Or, în raport de aceste constatări, în mod corect a concluzionat instanța de apel că existența unei minime baze factuale este suficientă pentru a demonstra o atitudine subiectivă a pârâților caracterizată de bună-credință – subordonată scopului principal al informării, iar nu al defăimării sau discreditării – ceea ce îi plasează pe aceștia în afara sferei ilicitului civil și, în mod corespunzător, exclude răspunderea civilă delictuală. Deși susține că a fost victima unei campanii de presă defăimătoare purtate la adresa sa de către pârât și că instanța de apel a considerat în mod eronat că scopul avut în vedere de autorul articolelor incriminate a fost informarea publicului, recurentul nu aduce niciun argument de natură legală care să susțină această afirmație și să răstoarne concluzia instanței devolutive, ci solicită, doar, valorificarea declarației martorei E. în cuprinsul căreia se vorbește despre o campanie de presă agresivă împotriva reclamantului și nu despre un simplu articol de presă menit a informa obiectiv publicul. Instanța de apel a apreciat că această probă nu este suficientă pentru a răsturna prezumția de bună credință de care se bucură jurnalistul. Or, așa cum s-a arătat deja, instanței de recurs nu îi este permis să verifice modul în care au fost analizate și evaluate probele de către instanța devolutivă, întrucât nelegalitatea la care se referă cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menționat presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. În cauză, recurentul nu a invocat și nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la interpretarea unei probe ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii, așa încât nu se poate reține nelegalitatea deciziei atacate din această perspectivă. Sub un alt aspect, recurentul consideră că, nefiind vorba de informații exacte și demne de încredere, în sensul jurisprudenței CEDO, în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel buna credință a jurnalistului. Nici această critică nu este, însă, fondată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani și alții contra Franței, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă și Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001) Or, în cauză, așa cum în mod corect s-a reținut de către instanța de apel, nu a fost răsturnată prezumția de buna credință a jurnalistului, iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâții răspândind informații și idei asupra unor subiecte de interes general. Deși a existat o doză de exagerare iar limbajul folosit este sarcastic, provocator, afirmațiile jurnalistului nu au fost total lipsite de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea europeană a arătat că art. 10 protejează și informații sau idei cu ton virulent și polemic, mai ales dacă ele reprezintă o opinie cu privire la activitatea unei persoane publice (cauza Dichand contra Austriei). Astfel cum s-a menționat deja, din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat și cele care acționează în context public, în calitate de personalități politice, care dețin funcții publice sau sunt persoane publice, pentru că numai în raport de această distincție se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său. În concret, în cazul persoanelor publice, protecția pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viață privată. Or, în raport de calitatea reclamantului de persoană publică, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o analiză judicioasă a cauzei, analiză ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmațiile incriminate, concluzia sa în privința inexistenței niciunei încălcări a drepturilor reclamantului fiind una dedusă la finalul acestei operațiuni ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudență în verificarea limitelor libertății de exprimare. În acest context se impune a sublinia că instanța europeană a statuat că "o abordare excesiv de riguroasă a instanțelor naționale, atunci când examinează conduita profesională a jurnaliștilor, ar putea să îi descurajeze în mod nejustificat să își îndeplinească funcția de transmitere a informațiilor către public. Prin urmare, instanțele trebuie, în primul rând, să evalueze impactul probabil al hotărârilor lor nu doar asupra situațiilor pe care trebuie să le examineze, ci și asupra mass-mediei în general (pct. 51)" (Hotărârea din cauza Bozhkov împotriva Bulgariei); pe de altă parte, din aceeași jurisprudență, rezultă regula "jurnalismului responsabil" (regula verificării declarațiilor calomnioase), instanța de contencios european reținând că acele "îndatoriri și responsabilități" inerente exercitării libertății de exprimare impun existența unor motive specifice pentru a scuti un ziar de obligația sa obișnuită de a verifica declarațiile faptice calomnioase [a se vedea, de exemplu, Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei, pct. 66]. Înalta Curte constată că instanța de apel a transpus acest raționament în analiza litigiului de față, concluzionând în mod legal și argumentat asupra inexistenței unei încălcări a drepturilor reclamantului, în condițiile în care a constatat că, în speță, sunt întrunite cerințele art. 75 din C. civ., deoarece pârâtul a acționat cu bună credință și cu respectarea exigențelor art. 10 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, în virtutea libertății sale de exprimare și în limitele intrinseci ale acestui drept, conduita intimatului fiind de natură a se circumscrie unei restrângeri a dreptului recurentului-reclamant la viață privată și la demnitate, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (2) și, respectiv art. 72 alin. (2) din C. civ. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva încălcării normelor de drept material aplicabile litigiului, în special a art. 10 din Convenție, astfel că vor fi înlăturate ca atare, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident. Pentru toate aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.