Decizia nr. 1500/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 122/2023 a Tribunalului Caraș Severin

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data 26.07.2022 sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul ilicit, denigrator, defăimător, batjocoritor al afirmațiilor pârâtei la adresa sa, făcute prin intermediul comentariilor postate de aceasta pe rețeaua publică de socializare C., în momentul difuzării de către publicația D., pe data de 2 noiembrie 2021, a unei emisiuni live în care a fost invitat reclamantul; obligarea pârâtei la publicarea dispozitivului hotărârii de condamnare, pe cheltuiala acesteia, într-un cotidian de întindere regională, timp de 30 de zile; obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale - cu mențiunea că se obligă să doneze această sumă către o instituție care se ocupă de protecția persoanelor aflate în nevoi, dintr-o zonă defavorizată - pentru repararea prejudiciului nepatrimonial injust cauzat prin atingerea personalității, atingerile aduse vieții private/intime, atentat la onoarea, demnitatea și cinstea reclamantului, provocate de afirmațiile acesteia; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința Tribunalului Caraș Severin, secția I civilă Prin sentința nr. 122 din 9 februarie 2023, pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, secția I civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 euro sau echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului 100 RON, cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Timișoara, secția I civilă Prin decizia nr. 252 din 26 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B., în contradictoriu cu reclamantul A., împotriva încheierii din 19 ianuarie 2023 și a sentinței nr. 122 din 9 februarie 2023, pronunțate de Tribunalul Caraș Severin, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 252 din 26 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pârâta B. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Susține că instanța de apel nu a expus motivele pe care se întemeiază când apreciază că este suficientă suma acordată cu titlu de daune morale, în cuantum de 1000 euro sau echivalentul în RON la data plății, în contextul în care nu a arătat care sunt suferințele psihice ale reclamantului, ci doar le exemplifică și se raportează la suferințe psihice în general. Mai susține că instanța de apel nu arată motivele pe care se sprijină când aplică criteriul proporționalității și echității între suferințele morale și suma acordată cu titlu de despăgubiri, mai ales în contextul în care reclamantul este persoană publică. Afirmă că trebuia apreciat cât de afectat a fost reclamantul de injuriile aduse, care sunt activitățile pe care nu le-a mai putut desfășura din cauza tristeții și neliniștii provocate. Învederează că instanța de apel invocă motive străine de natura cauzei, apreciind că pârâta a divulgat date cu caracter personal, fără a analiza faptul că postările privind datele cu caracter personal nu îi aparțin acesteia. Recurenta susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., instanța de apel apreciind greșit cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Afirmă că, în speță, instanța de apel nu a motivat îndeplinirea condiției prejudiciului cert, arătând, la modul general, că există o legătură de interdependență între prejudiciul creat și fapta ilicită, ceea ce conduce la concluzia că prejudiciul nu există sau nu are caracter cert. Afirmă că prejudiciul nu poate consta în reacția oamenilor din comunitate care au avut propriile păreri și convingeri, raportate la situația descrisă. Relativ la existența faptei ilicite, afirmă că aceasta există, în forma sa comisivă, atunci când autorul ei încalcă o normă expresă care interzice acțiunea săvârșită. Susține că instanța de apel nu analizează care este norma expresă care interzice folosirea unor expresii precum "ordinar", "nenorocit", "nemernic" și care este criteriul pe baza căruia se apreciază că aceste expresii sunt jignitoare sau ofensatoare pentru reclamant, având în vedere că faptele relatate sunt dovedite și unanim apreciate ca veridice. Afirmă că este normal ca persoana care săvârșește astfel de fapte să fie catalogată ca un om lipsit de valoare sau de calitate inferioară, fără ca acest aspect să fie o jignire, ci doar o constatare a stării de fapt. Învederează că existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu nu a fost dovedită și motivată, iar, referitor la îndeplinirea condiției vinovăției, afirmă că motivarea hotărârii nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ. Instanța de apel nu a analizat susținerile recurentei, prin care a arătat că toate postările sale sunt opinii personale și motivul pentru care nu a fost respectat dreptul la opinie și liberă exprimare, consfințit de art. 11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, corespunzător art. 10 din CEDO. Cu referire la jurisprudența CEDO, învederează ca instanța de apel nu a analizat, în aprecierea vinovăției pârâtei, faptul că intenția sa a fost doar de informare a opiniei publice și nu una de jignire a persoanei în cauză, beneficiind de protecția conferită de art. 10 din CEDO.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul a invocat excepția tardivității recursului, susținând că hotărârea a fost comunicată părților la 27 noiembrie 2023, iar recursul a fost declarat în luna ianuarie 2024. Pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Susține că instanța de apel a prezentat motivele pentru care a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, hotărârea cuprinzând argumentele părților, raționamentul logico-juridic pe care se bazează soluția, cu referiri la starea de fapt rezultată din probele administrate, la textele legale incidente și la jurisprudența instanței supreme și a CEDO. Învederează că dreptul la liberă exprimare nu este absolut, iar pârâta putea să îl exercite fără să recurgă la insulte și calomnii, cu atât mai mult cu cât nu a avut calitatea de moderator al unei emisiuni care să supună dezbaterii publice un subiect de interes general.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 18 martie 2024, a fost fixat termen de judecată la 30 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Prin criticile încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată este nemotivată cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, prin raportare la suferințele reclamantului și criteriul proporționalității și echității. Înalta Curte pornește în analiza sa de la semnificația prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce consacră trei ipostaze, și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului, precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii. Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, se reține că, pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate, și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care au stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile anterior indicate, presupune o motivare punctuală a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat și nu un răspuns în detaliu pentru fiecare argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită instanța de judecată. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, iar motivarea trebuie să fie corectă, clară și simplă, precisă și concisă, pentru a avea putere de convingere și a reda fidel raționamentul în fapt și în drept al organului judiciar. Înalta Curte observă că instanța de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, având în vedere contextul în care au fost făcute afirmațiile denigratoare, pe pagina de C. a unui ziar, numărul de vizualizări, conținutul concret al cuvintelor folosite și în raport cu suferințele pretinse de persoana vătămată (rușinea, tristețea, neliniștea și umilirea), apreciate ținând cont de mediul social din care face parte reclamantul, statutul social al acestuia și circumstanțele săvârșirii faptei, astfel cum au rezultat din probele administrate. Se reține, așadar, că aprecierea rezonabilă a cuantumului daunelor morale, pe bază de echitate, a avut în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora, susținerea recurentei privind lipsa motivării acestui cuantum prin raportare la suferințele reclamantului și criteriul proporționalității și echității neputând fi primită. Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta critică decizia atacată și prin prisma considerentelor străine de natura cauzei, invocând că instanța de apel a reținut că pârâta a divulgat date cu caracter personal, fără a analiza faptul că postările privind datele cu caracter personal nu îi aparțin acesteia. Contrar acestor afirmații, se constată că instanța de apel nu a procedat la analiza susținerilor pârâtei privind postările datelor cu caracter personal ale reclamantului întrucât a apreciat că nu au relevanță în soluționarea căii de atac, dat fiind că prima instanță nu a constatat caracterul ilicit al faptei pârâtei cu privire la faptele imputate reclamantului, ci doar cu referire la judecățile de valoare constând în folosirea expresiilor injurioase, iar sentința a fost apelată doar de către pârâtă. Se observă, așadar, că instanța de apel a răspuns, în mod argumentat și punctual, criticilor invocate de pârâtă în susținerea căii de atac formulate, ceea ce face posibil controlul instanței de recurs asupra legalității sale, iar reținerea unei alte situații de fapt decât cea agreată de recurentă și interpretarea într-o altă modalitate a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. O altă critică formulată, încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material privind răspunderea civilă delictuală, anume a prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ. Speța dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viață privată în componenta referitoare la onoare și reputație (art. 71 alin. (1) și art. 72 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului) și dreptul pârâtei la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană. O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părțile și-au întemeiat apărările, astfel că a putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție doar pentru că s-a constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă, că pârâta s-a aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Considerând că pârâta și-a exercitat dreptul cu rea-credință și cu încălcarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, art. 30 din Constituția României, art. 1357 și art. 1349 C. civ., admiterea acțiunii în răspundere civilă delictuală, astfel cum a fost formulată. În drept, dispozițiile art. 1349 C. civ. statuează că: "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)". Conform prevederilor art. 1357 C. civ., "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului. Art. 70 C. civ. prevede că: "Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.". Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75". Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75". În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune". Potrivit art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.". Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.". Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora." Legalitatea soluției instanței de apel a fost contestată ca fiind una contrară dispozițiilor art. 10 din CEDO, de natură să determine o greșită angajare a răspunderii civile delictuale a recurentei pârâte, aceasta susținând că intenția sa a fost de informare a opiniei publice și nu una de jignire a reclamantului, iar postările au constituit opinii personale, fiind necesar a-i fi respectat dreptul la liberă exprimare. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, raportat la criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a identificat și aplicat, în mod corect, criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că pârâta a săvârșit o faptă ilicită, fiind depășite limitele libertății de exprimare. Referitor la fapta ilicită și la intenția recurentei de a afecta dreptul la onoare și reputație al intimatului, ca formă a vinovăției cu care aceasta a acționat în sensul amintit, judecata instanței de apel trebuie privită în ansamblu și este corectă raportat la circumstanțele speței și la limbajul neadecvat folosit de recurentă în postările sale. Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel a avut a stabili, conform art. 477 C. proc. civ., dacă fapta unei persoane de a publica o serie de postări pe o pagină C. despre o persoană care deține o funcție publică, cea de consilier județean al Consiliului județului Caraș-Severin, care cuprindeau expresii de tipul "măăă ordinarule", "samsar nenorocit", "ești un nemernic", reprezintă sau nu o faptă ilicită, ce poate antrena răspunderea civilă delictuală pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispozițiilor convenționale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârșită cu depășirea limitelor libertății de exprimare, s-ar fi putut aduce atingere demnității, onoarei, reputației și dreptului la imagine ale reclamantului. În analiza limitelor privind libertatea de exprimare, în balanță cu drepturile reclamantului la onoare și reputație, instanța de apel a pornit de la demersul de calificare a postărilor ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăți de valoare. Este de subliniat că stabilirea naturii afirmației drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, regula de tradiție este aceea că opiniile nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verității (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Cumpănă și Mazăre c. României). Distincția dintre fapte și judecăți de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul național, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenție (cauza Dyuldin și Kislov c. Rusiei, § 49). Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând fapte, este vorba despre afirmații concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecățile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand și alții c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Paturel c. Franței, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45). Totuși, trebuie precizat că, atunci când judecățile de valoare tind spre lansarea unor acuzații determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputației (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franței, § 38-41). Pornind de la aceste principii jurisprudențiale, analizând în concret faptele imputate recurentei pârâte, instanța de apel a calificat opiniile exprimate de aceasta ca fiind judecăți de valoare, prin intermediul unor cuvinte ofensatoare care nu erau indispensabile pentru comunicarea mesajului său. În înclinarea balanței între art. 8 și art. 10 din Convenție, CEDO analizează inclusiv modul în care este exprimat mesajul, respectiv elementele de ordin stilistic, cum ar fi tonul și limbajul folosite, precum și modul de adresare, cunoscut fiind că art. 10 din Convenție protejează nu numai mesajul propriu-zis ce se dorește a fi transmis, ci și forma acestuia. Din acest punct de vedere, atare elemente ajută la o analiză integrată a mesajului, în întreg contextul în care a fost transmis (cauza MAC TV S.R.O. c. Slovaciei, § 48-51). Mai mult, elementele stilistice folosite conturează buna sau reaua-credință a autorului mesajului (cauza Reklos și Davourlis c. Greciei, § 68). Analizând cuvintele și expresiile folosite de pârâtă, instanța de apel a reținut că limbajul ofensator al afirmațiilor ce au format substanța postărilor pe pagina C. reprezintă fapte cu caracter ilicit, de natură a afecta drepturile care compun viața privată și a căror respectare este, pe deplin, consacrată în dreptul intern și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența generată în aplicarea acesteia. Înalta Curte constată că forma, stilul și modalitatea de prezentare a afirmațiilor depășesc limitele acceptabile ale libertății de exprimare, raționamentul curții de apel fiind corect, în condițiile în care termenii folosiți, față de scopul urmărit, relevă, fără dubiu, intenția recurentei de a afecta onoarea și reputația părții adverse. Astfel, discursul pârâtei care a inclus și expresii ofensatoare relative la persoana reclamatului nu poate fi apreciat că ar fi contribuit la vreo dezbatere de interes general, reprezentând jigniri intenționate ale părții vizate de discurs, care nu erau necesare, în sensul jurisprudenței CEDO, pentru transmiterea mesajului. Exprimarea opiniilor personale de către pârâtă în acest context nu poate fi calificată, raportat la expresiile utilizate, ca fiind rezultatul unei nevoi sociale imperioase, de natură a urmări un scop legitim. Fapta pârâtei a fost comisă cu intenție, astfel cum a reținut instanța de apel, iar aceasta a condus la producerea unui prejudiciu reclamantului, în legătură directă de cauzalitate cu fapta ilicită imputată. Din analiza dispozițiilor art. 10 din CEDO, citat anterior, rezultă că legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației înseși. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție subzistă în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane. Astfel, recurentei pârâte nu i se cenzurează dreptul la liberă exprimare, ci modalitatea de exercitare a acestui drept și maniera în care a ales să deturneze această libertate de la scopul ei firesc. În ce privește existența și dovedirea prejudiciului, plasându-ne pe terenul despăgubirilor morale, limbajul ofensator al afirmațiilor din postările pârâtei la adresa reclamantului este una inerentă și nu poate fi supusă unei adevărate probatio diabolica. În alți termeni, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel și afectarea acestei demnități este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili. De aceea, în materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputația, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumții, astfel cum a procedat, în mod legal, instanța de apel. În consecință, prezumția implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârșirea faptei ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurenta pârâtă nu a reușit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia și principiul reparării prejudiciului moral. Cât privește legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, aceasta rezultă ex re, din chiar faptele săvârșite de pârâtă, instanța de apel considerând, în mod corect, că, față de drepturile atinse, aceasta a fost demonstrată. Relativ la concluzia instanței de prim control judiciar vizând dovedirea de către reclamant, raportat la probele administrate în cauză, a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, Înalta Curte reamintește că nu poate reevalua, în recurs, aspectele de fapt rezultate din probatoriul administrat, care au determinat soluția deciziei atacate. Prin urmare, nu poate cenzura chestiunile pretinse de recurentă, referitoare la faptul că prejudiciul nu poate consta în reacția oamenilor din comunitate care au avut propriile păreri și convingeri, raportate la situația descrisă, precum și la faptul că este normal ca persoana care săvârșește fapte ca cele ale reclamantului să fie catalogată ca un om lipsit de valoare sau calitate inferioară, fără ca acest fapt să fie o jignire, ci doar o constatare a stării de fapt. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 252 din 26 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.